DELIMITĂRI CONCEPTUALE ALE DOMENIULUI

Dezvoltarea societăţii civile prin prisma progreselor înregistrate impune o serie

de cerinţe menite a facilita adaptarea indivizilor. Omul, ca fiinţă superioară, este
analizat prin prisma comportamentelor sale, a modurilor specifice de reacţie.
Studierea problemelor pe care implică comportamentul deviant s-a constituit ca
obiect de studiu al disciplinelor sociologice, al disciplinelor penale, al disciplinelor
psihologice, al celor pedagogice; în funcţie de punctul de pornire al cercetărilor s-au
conturat diverse ramuri: sociologia delicvenţei juvenile, criminologie, psihologie
judiciară, psihologia comportamentului deviant, psihopedagogia inadaptării şi
devianţei, etc.
Astăzi, problematica în sine are un caracter interdisciplinar, conceptele folosite
în contextul devianţei şi-au lărgit aria de acoperire şi s-au diversificat operaţional.
Ca orice disciplină de studiu, psihopedagogia devianţei dispune de un aparat
conceptual propriu, al cărui concept central este comportamentul deviant.
Formularea unei definiţii clare a noţiunii de comportament deviant este o
încercare pentru oricare specialist datorită atât complexităţii fenomenului, cât mai ales,
formelor de manifestare a devianţei, mai ales prin prisma aspectului de inadaptare pe
care îl relevă.
Conceptul de devianţă a fost utilizat pentru prima dată în literatura de specialitate
de către E. Durkheim şi de corifeii săi. E. Durkheim analizează şi introduce în relaţia de
definire a comportamentului deviant norma, astfel că, comportamentul social, ca
expresie a obiectivării comportamentale a individului într-un anumit mediu, nu se
datorează hazardului ci este reglat prin norme şi aşteptări instituite şi inevitabile, iar
comportamentul deviant este acel ”comportament care depăşeşte limitele instituţionale
şi sociale acceptabile de către societate”
Acelaşi concept, cel de devianţă, este utilizat, în 1938, de către sociologii
americani T. Stellin şi R.K. Merton. Stellin a definit, pentru prima dată, devianţa ca fiind
ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii
instituţionale. Merton a considerat că un comportament deviant desemnează o reacţie
normală a oamenilor normali plasaţi în condiţii anormale.
 Remarcăm că încă de la început Merton a subliniat în cadrul definiţiei date două
caracteristici definitorii ale devianţei şi anume, relativitatea şi universalitatea
comportamentului deviant. Fiecare om aflat într-o situaţie frustrantă, constrângătoare
sau inedită poate reacţiona printr-o conduită deviantă
Putem spune aşadar că devianţa desemnează ansamblul comportamentelor ce
încalcă normele existente la un moment într-o cultură dată prin aceasta echilibrul
sistemului fiind ameninţat. Din această perspectivă deviantul este cel care rezolvă o
situaţie contrar expectanţelor morale, sociale, culturale ale comunităţii sau grupului de
apartenenţă
Poate cea mai actuală definiţie a devianţei, drept concept gen, dată de evoluţia
fenomenului şi a diversificării investigaţiilor sale, este cea a lui N. Emler în 1992.
Astfel, devianţa este ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le
judecă drept neconforme cu aşteptările, normele sau valorile acestora şi care determină
reprobare şi sancţiuni..
Remarcăm că la nivelul definirii conceptuale a devianţei sunt trei elemente
constante:
1) Norma sau prescripţia ideală a comportamentului reprezintă, în esenţă, un
ansamblu de judecăţi de valoare cu privire la modalităţile adecvate de comportament în
anumite situaţii sociale.
Din punct de vedere juridic, norma este un element constitutiv al dreptului. Ea
este o ”regulă de conduită instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a
cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Scopul normei
juridice este acela de a asigura convieţuirea socială în direcţia promovării şi consolidării
relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor ce guvernează societatea respectivă. Prin
intermediul normelor juridice se reglementează în forme specifice dreptului relaţiile
interumane. Norma juridică este elementul constitutiv sau "celula de bază" a dreptului.
Prin natura sa, norma juridică are următoarea structură sau următoarele trăsături:
a) Un caracter general din care decurge şi conduita tipică. Norma juridică devine
un criteriu unic de îndrumare şi apreciere a conduitei oamenilor, un veritabil etalon sau
standard în funcţie de care o anumită conduită este definită ca fiind licită sau ilicită.
 b) Norma juridică este impersonală, ceea ce înseamnă că ea nu se adresează unor
persoane anume, ci îi vizează pe toţi oamenii sau pe o anumită categorie de persoane,
cum ar fi de exemplu funcţionarii publici, chiriaşii, pensionarii etc.
c) Normele juridice sunt obligatorii. Normele juridice nu sunt simple doleanţe
sau indicaţii, ci reprezintă o poruncă, un ordin, o dispoziţie obligatorie. Ele sunt un
comandament impus de puterea publică, a cărui putere devine obligatorie, ele fiind
prescriptive şi nu descriptive. Ele asigură trecerea de la indicativ la imperativ, de la
"sein", adică de la ceea ce este, la "sollen", adică la ceea ce trebuie să fie.
Legitimitatea unei norme poate fi pusă în evidenţă prin trei surse posibile:
folosirea- cu cât este mai folosită cu atât este percepută ca fiind legitimă şi respectată;
utilitatea - cu cât respectarea ei va aduce mai multe beneficii comunităţii, cu atât ea va
fi percepută ca fiind legitimă; asocierea cu alte forme de legitimitate- cu cât sunt prescrie
modele de conduită în concordanţă cu alte norme cu atât devine sursă de legitimitate.
Aplicarea normei implică exercitarea unei constrângeri asupra membrilor
comunităţii, a unei presiune colective ce asigură coeziunea, ordinea socială
presupunând respectarea unor valori.
La nivelul societăţii civile funcţionează mai multe categorii de norme
- norme prescriptive ce indică indivizilor cea ce trebuie făcut;
- norme proscriptive ce indică indivizilor ce nu trebuie să facă;
- norme formale ce includ prescripţii de comportament (regulamente,
norme juridice, etc);
- norme informale;
- norme generale valabile pentru toţi indivizii în societate;
- norme specifice unor anumite grupuri sociale (religioase, etnice)
Norma este aşadar un model standard ce contribuie la reducerea gradului de
incertitudine a indivizilor ce se află în diferite situaţii sociale, ambigue. Din acest punct
de vedere, devianţa apare ca o acţiune ce dezamăgeşte o expectanţă prin faptul
că indivizii adoptă un model anti-normativ sau un model non dominant (cazul bolnavilor
psihic sau a celor ce o încalcă pentru foloase proprii)
 2) Conformitatea constă în compatibilitatea comportamentului cu norma prin
elaborarea unor răspunsuri normale prescrise de normă. La nivelul conformităţii se
regăseşte acţiunea concertată a patru factori:
- presiunea grupului social ce determină integrarea sau nu a individului;
- procesul de socializare şi de învăţare a normelor sociale prin care se
internalizează normele devenind parte a Eului individului;
- conştientizarea sancţiunilor,
- conştientizarea alegerii alternativelor;
Conformismul este un proces complex de interinfluenţare - negociere ce se
desfăşoară între individ şi grupul său de apartenenţă. Acest proces de interinfluenţare -
negociere, determină apariţia conformismului în momentul în care se conştientizează
că apariţia unui dezacord între individ şi grupul de apartenenţă este generator de
incertitudine, anxietate, şi care se rezolvă prin negocierea relaţiilor cu ceilalţi membri
ai grupului. Pe lângă acest aspect de negociere nu trebuie să uităm procesele de
influenţare sociale ce pot fi identificate în diferite condiţii sociale şi care, în esenţă se
rezumă la trei forme: complezenţa, identificarea, interiorizarea
3) Devianţa, deşi constă în nonconformitatea cu normele sociale sau în conflictul
cu standardele comportamentale ale comunităţii, din punct de vedere sociologic nu se
confundă cu nonconformitatea. Devianţa se referă la nonconformitatea cu normele
sociale generale, dar implică şi conformitatea cu normele proprii unui subgrup social
sau ale unei subculturi.
Devianţa, neconformitatea cu normele sociale, se constituie ca un fenomen
obişnuit în toate societăţile- de la primele forme organizate de viaţă socială până la cele
contemporane. Ea este întotdeauna definită din punctul de vedere al unei structuri
normative particulare, în funcţie de care omul trăieşte o zonă de permisivitate sau
toleranţă a acţiunii şi comportamentului uman, în cadrul căreia sunt stabilite variaţii de
comportament acceptate de societate.
Devianţa este un fenomen cu o etiologie complexă care suportă multiple abordări
şi interpretări. Astfel s-au conturat mai multe criterii de definiţi:
1.Criteriul statistic. Conceptele de normalitate şi de devianţă vehiculează un sens
statistic. Perspectiva interacţionistă asupra devianţei relevă că societatea creează
devianţa pentru că stabileşte şi impune norme ce definesc gradul de libertate individuală.
La rândul lor normele vor evidenţia ca normale practicile şi conduitele curente,
frecvente.
Astfel, datorită faptului că nu sunt condamnate actele ce se produc în mod
frecvent, intensitatea cu care se manifestă devianţă la nivelul socialului va fi invers
proporţională cu frecvenţa sa. Aceasta şi datorită faptului că, la nivelul grupurilor,
majorităţile determină aprobarea criteriilor de normalitate, criterii care vor fi ulterior
adaptate la nivel sociocultural.
Din moment ce statistica analizează fenomenele sociale prin prisma tendinţelor
sale centrale de manifestare, devianţa analizată după criteriul statistic este o abatere de
la tendinţa centrală de manifestare a unui grup.
2. Cel de-al doilea criteriu utilizat în abordarea devianţei este cel normativ. Cu
ajutorul acestuia, devianţa este definită ca o încălcare a normelor sociale şi nu ca o
trăsătură intrinsecă a comportamentului indivizilor care încalcă normele sociale
( ce stabilesc comportamentele dezirabile sau indezirabile, licite sau ilicite).
Din această perspectivă, comportamentul deviant este legat de normele adecvate
(din punct de vedere social) şi obligatorii (din punct de vedere moral) pentru indivizii
cu diferite statute sociale.
3. Criteriul magnitudinii şi gravităţii actului comportamental defineşte ca
deviante acele conduite ce se abat semnificativ de la expectanţele normative ale
celorlalţi şi sunt considerate periculoase.
Aspectul esenţial al acestei abordări este reprezentat de conceptul marja
comportamentelor acceptate sau de variabilitatea comportamentală..
Variabilitatea comportamentală sau marja comportamentelor acceptate se
bazează pe constatarea faptul că, în majoritatea cazurilor, normele nu se referă în
mod specific la un anumit comportament, ci la o clasă de comportamente, considerate a
fi sau nu dezirabile. Normele permit o largă marjă de comportament pe care le definesc
ca fiind acceptabile. Pragul de toleranţă al unui grup cu privire la apropierea dintre
conduita membrilor şi norma socială depinde de importanţa normei sociale.
În general, în reglarea normativă a comportamentului se manifestă mai degrabă,
permisivitate şi toleranţă la variabilitatea comportamentală decât interdicţii şi
constrângeri precise. Prin aceasta se admite existenţa diferenţelor interindividuale în
raportarea la norme. De aceea, devianţa nu se referă la orice variaţie de conduite, ci la
acea variaţie de conduite ce se situează în afara câmpului conduitelor tolerante în mod
curent de grup pentru o normă sau alta.
4. Criteriul reacţiei sociale consideră că devianţa apare în relaţie directă cu
intensitatea reacţiei emoţionale a publicului la conduitele nonconformiste, ce folosesc
diverse modalităţi de caracterizare a unui act ca fiind deviant.
Din perspectiva criteriului reacţiei sociale, devianţa apare nu ca o stare de fapt ci
ca un proces decizional. În cadrul acestui proces decizional, membrii grupului social:
 caracterizează un anumit comportament ca fiind deviant;
 etichetează indivizii care se comportă altfel, decât majoritatea, ca fiind
devianţi;
 le rezervă acestor indivizi un tratament special prin sancţiunile pe care
le impun.
5. Criteriul medical consideră devianţa ca fiind rezultanta incapacităţii unor
indivizi ( incapacitate determinată de existenţa deficienţelor psihice sau fizice) de a
respecta normele sociale.
Criteriile de abordare a fenomenului devianţei impun o serie de constatări
referitoare la diversificarea şi specificarea terminologiei. Pe măsură ce s-a extins sfera
de cuprindere a conceptului s-au inclus o serie de categorii:
✓ devianţii subculturali- acei indivizi care nu recunosc legitimitatea
normelor pe care le violează şi urmăresc să promoveze propriile norme:
terorişti, dizidenţi, membrii sectelor; religioase, etc;
✓ transgresorii- sunt cei care violează deliberat o normă a cărei validitatea
o recunosc şi urmăresc nu instaurarea unei norme sau a unor valori noi, ci
satisfacerea unor interese imediate;
✓ indivizii cu tulburări de comportament- în care raportul dintre voluntar şi
involuntar nu poate fi stabilit cu precizie: toxicomanii, alcoolicii,
persoanele cu tulburări mentale şi/ sau de caracter)
✓ handicapaţii. Plasarea lor în cadrul devianţei trebuie făcută prin raportare
la categoria de handicap;
 Constatăm , la nivelul literaturii de specialitate că au fost utilizate o serie de
concepte ce au o accepţie restrânsă, specializată în funcție de tipul de norme luat ca
sistem de referinţă. De exemplu: comportament deviant, comportament aberant,
comportament asocial, comportament infracţional sau delictual, relevă diverse
perspective de abordare a devianţei şi nu pot fi considerate sinonime:
 comportament deviant- este un concept sociologic şi se referă la abaterile
de la normele/ valorile sociale;
 comportament aberant sau anormal se referă la aspectele medico-legale şi
psihopatologice întâlnite în unele cazuri de devianţă. Comportamentul
anormal, (noţiune psihopatologică) caracterizează incapacitatea
individului, acceptată şi validată din punct de vedere medical, de a se
adapta la exigenţele vieţii sociale şi la cele de exercitare optimă a rolurilor
sociale;
 comportament delictual sau infracţional (desemnat frecvent prin termenul
”delicvenţă”) relevă perspectiva juridică şi se referă la acele categorii de
fapte care încalcă valorile apărate prin intermediul normelor juridice.
Pe lângă conceptele prezentate mai sus, la nivelul literaturii de specialitate
găsim, atunci când abordăm problema devianţei, o serie de referi la delicvenţă, la
infracţionalitate.
O serie de specialişti, sociologi, au tendinţa de a găsi o identitate de conţinut între
conceptul de infracţionalitate şi cel de delicvenţă. Astfel, ei consideră că delicvenţa
atrage după sine o serie de sancţiuni explicite sau implicite, existând delicvenţă reală,
delicvenţă descoperită şi delicvenţă judecată sau legată.
Constăm că, în concepţia acestor specialişti delicvenţa este o formă particulară
de devianţă, iar conţinutul infracţionalităţii este suprapus celui de delicvenţă.
Pentru jurişti, noţiunea de delicvenţă este diferenţiată net de cea de infracţiune
Delicvenţa este definită ca totalitatea delictelor şi crimelor considerate, din punct
de vedere statistic, pe plan social. Delictul este un act nepermis de lege şi sancţionat
printr-o pedeapsă corecţională, în opoziţie cu crima şi contravenţia.
Criminalitatea şi infracţionalitatea au conţinuturi identice şi reprezintă totalitatea
încălcărilor penale comise într-o anumită perioadă şi pe un anumit teritoriu.
 Delicvenţa nu poate fi confundată cu criminalitatea, primul concept având un
sens mult mai larg cuprinzând atât crimele, delictele, deci criminalitatea în ansamblul
ei, cât şi contravenţiile şi chiar unele acte de încălcare a normelor morale
. Schematic, remarcăm relaţia dintre devianţă- delicvenţă- criminalitate ca o relaţie
gen- specie. Această relaţie gen-specie sugerează demersurile cu caracter
interdisciplinar ce trebuie realizate atât în prevenţia fenomenului cât şi în corectarea,
sancţionarea nerespectării normelor dar şi în recuperarea şi reinserţia socială a
indivizilor.

PRINCIPALELE DIRECŢII ŞI ORIENTĂRI

ALE DELICVENŢEI JUVENILE

Delicvenţa include în sine, pe de o parte, criminalitatea adulţilor, iar pe de altă

parte, delicvenţa juvenilă a minorilor între 14-18 ani care au săvârşit cu discernământ o
faptă ce întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni
Prin delicvenţă juvenilă se desemnează totalitatea conduitelor inadecvate din
punct de vedere moral ale minorilor (adolescenţilor ce nu au atins majoratul) ce se abat
de la norma penală prin diferite forme de comportament.
Termenul ”delicvenţă juvenilă” este rezultatul încercărilor specialiştilor de a grupa o serie
de infracţiuni în funcţie de criteriul de vârstă, pornindu-se de la premisa că faptele penale
prezintă o serie de particularităţi determinate de nivelul de maturitate biologică şi de
sănătatea mintală a subiectului activ al infracţiunii. În literatura de specialitate occidentală
conceptul ”delicvenţă juvenilă” este sinonim cu cel de ”criminalitate juvenilă”
Tocmai datorită complexităţii fenomenului, literatura de specialitate nu prezintă
o serie de criterii clare pentru definire. Astfel s-au conturat trei mari orientări cu privire
la delicvenţa juvenilă:
1) Perspectiva juridică. Din punct de vedere juridic, Art 113 Noul Cod
penal, la nivelul delicvenţei trebuie să diferenţiem câteva subcategorii de minori.
Astfel,:
 minorii până la 14 ani nu răspund penal, chiar dacă ei comit infracţiuni;
  minorii cu vârsta între 14-16 ani, în condiţiile în care comit infracţiuni,
răspund juridic limitat, numai dacă se găseşte existenţa discernământului la
expertiza legală;
 minorii cu vârste cuprinse între 16-18 ani, în condiţiile în care comit
infracţiuni, răspund în faţa legii având discernământ
La nivel penal, caracterul infracţional al unei fapte include trei elemente
distincte: pericolul social, vinovăţia şi incriminarea. Oricare element dintre cele trei
menţionate anterior, lipseşte, caracterul penal al faptei este exclus, la fel ca şi existenţa
infracţiunii şi implicit cu ce a răspunderii. Există o serie de cazuri şi împrejurări a căror
apariţie sau producerea lor pot conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei:
legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi constrângerea morală,
cazul fortuit, beţia completă involuntară, eroarea de fapt, iresponsabilitatea şi
minoritatea făptuitorului .
O atenţie mai mare trebuie acordată iresponsabilităţii şi faptului că făptaşul este
minor prin prisma aspectelor de natură juridică, medicală şi penală pe care le au fiind
legate de conceptul de discernământ. Prezenţa sau absenţa discernământului determină
vinovăţia sau nu a făptuitorului, ca şi sancţionarea penală a acestuia.
Discernământul este legat indisolubil de responsabilitate. Literatura de
specialitate penală consideră discernământul ca fiind capacitatea subiectului de
înţelegere şi manifestare conştientă a conştiinţei în raport cu o anumită faptă,
discernământ ce este dat de o anumită maturizare psihică. Astfel, până la vârsta de 14
ani minorii sunt ca fiind lipsiţi de discernământ deoarece nu pot aprecia caracterul
antisocial şi periculos al faptelor comise sau să fie receptivi faţă de sancţiunile penale .
Evaluarea faptelor antisociale comise de minori, ca şi stabilirea sancţiunii se face
pe baza anumitor criterii: gradul de pericol social al faptei, starea fizică a minorului,
dezvoltarea sa intelectuală şi morală, condiţiile în care a fost crescut şi educat, vârsta şi
discernământul. Aceste din urmă criterii sunt cele care stabilesc răspunderea penală şi
sancţiunile adoptate, ce pot fi (Art. 115 Noul Cod penal):
1. Măsuri educative neprivative de libertate:
a) stagiul de formare civică;
b) supravegherea;
 c) consemnarea la sfârşit de săptămână;
d) asistarea zilnică;
2. Măsurile educative privative de libertate
a) internarea intr-un centru educativ;
b) internarea intr-un centru de detenţie.
Art. 117 Stagiul de formare civică
(1) Măsura educativă a stagiului de formare civică constă în obligaţia minorului
de a participa la un program cu o durată de cel mult patru luni, pentru a-l ajuta să
înţeleagă consecinţele legale şi sociale la care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni
şi pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor.
(2) Organizarea, asigurarea participării şi supravegherea minorului, pe durata
cursului de formare civică, se fac sub coordonarea serviciului de probaţiune, fără a afecta
programul şcolar sau profesional al minorului.
Art. 118 Supravegherea
Măsura educativă a supravegherii constă în controlarea şi îndrumarea minorului
în cadrul programului sau zilnic, pe o durată cuprinsă între două şi şase luni, sub
coordonarea serviciului de probaţiune, pentru a asigura participarea la cursuri şcolare
sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau intrarea în
legătura cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare al acestuia.
Art. 119 Consemnarea la sfârşit de săptămână
(1) Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână constă în obligaţia
minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă
între 4 şi 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligaţia de a
participa la anumite programe ori de a desfăşura anumite activităţi impuse de instanţă.
(2) Supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probaţiune.
Art. 120 Asistarea zilnică
(1) Măsura educativă a asistării zilnice constă în obligaţia minorului de a respecta
un program stabilit de serviciul de probaţiune, care conţine orarul şi condiţiile de
desfăşurare a activităţilor, precum şi interdicţiile impuse minorului.
 (2) Măsura educativa a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între 3 şi 6 luni,
iar supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probaţiune.
Art. 121 Obligaţii ce pot fi impuse minorului
(1) Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate, instanţa
poate impune minorului una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională;
b) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială stabilită de
instanţa;
c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte
adunări publice, stabilite de instanţă;
d) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia,
cu participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite de instanţa;
e)să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;
f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.
(2) Când stabileşte obligaţia prevăzută la alin.(1) lit. d), instanţa individualizează,
în concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei.
(3) Supravegherea executării obligaţiilor impuse de instanţa se face sub
coordonarea serviciului de probaţiune.
(4) Pe durata executării măsurii educative neprivative de libertate, serviciul de
probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa dacă:
a) au intervenit motive care justifică, fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţa, fie
încetarea executării unora dintre acestea;
b) persoana supravegheata nu respecta condiţiile de executare a măsurii educative sau
nu executa, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce ii revin.

Art. 124 Internarea intr-un centru educativ

(1) Măsura educativă a internării într-un centru educativ constă în internarea
minorului intr-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un
program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum
si programe de reintegrare socială.
 (2) Internarea se dispune pe o perioada cuprinsă între unu şi 3 ani.
(3) Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este
judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa poate menţine măsura
internării într-un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăşi maximul
prevăzut de lege, sau o poate înlocui cu măsura internării într-un centru de detenţie.
(4) În cazul in care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru
însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea
reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa
poate dispune:
a)înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu
durata internării neexecutate dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a
împlinit vârsta de 18 ani;
b)liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
(5) Odată cu înlocuirea sau liberarea instanţa impune respectarea uneia sau mai
multora dintre obligaţiile prevăzute in art. 121 pana la împlinirea duratei măsurii
internării.
(6) Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii
asistării zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi
dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru
educativ.
(7) În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni
de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea
măsurii internării într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanţa revine
asupra înlocuirii şi dispune:
a)executarea restului rămas din durata măsurii internării iniţiale, cu posibilitatea
prelungirii duratei acesteia până la maximul prevăzut de lege;
b)internarea intr-un centru de detenţie.
Art. 125 Internarea intr-un centru de detenţie
(1) Măsura educativa a internării într-un centru de detenţie constă în internarea
minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi
supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum şi
programe de pregătire şcolara şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale.
(2) Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, afară de cazul în
care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de
ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţa, când internarea se ia pe o perioada cuprinsă
între 5 şi 15 ani.
(3) Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este
judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa prelungeşte măsura
internării fără a depăşi maximul prevăzut in alin. (2), determinat în raport cu pedeapsa
cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite. Din durata
măsurii educative se scade perioada executată până la data hotărârii.
(4) În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru
însuşirea cunoştinţelor şcolare si profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea
reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa
poate dispune:
a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu
durata internării neexecutate dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a
împlinit vârsta de 18 ani;
b) liberarea din centrul de detenţie, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
(5) Odată cu înlocuirea sau liberarea, instanţa impune respectarea uneia sau mai
multora dintre obligaţiile prevăzute in art. 121, până la împlinirea duratei măsurii
internării.
(6) Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii
asistării zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi
dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru
de detenţie.
(7) În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni
de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea
măsurii internării într-un centru de detenţia cu măsura asistării zilnice, instanţa revine
asupra înlocuirii şi dispune:
a) executarea restului rămas din durata măsurii internării intr-un centru de detenţie;
b) prelungeşte durata acestei internări în condiţiile prevăzute in alin.(3).
2) Perspectiva sociologică. Sociologii consideră ca tendinţa spre
delicvenţă este indisolubil legată de caracteristicile mediului social şi cultural. Astfel,
delicvenţa este privită mai mult decât o formă de inadaptare la mediu, ca o formă de
exprimare a conflictului tânărului cu valorile societăţii în ansamblul ei.
Adolescentul aflat într-un mediu defavorizant tinde să aspire la moduri de viaţă
superioare clasei sociale din care face parte fiind privat de mijloacele legitime care îi
oferă posibilitatea de a le realiza. În consecinţă, delicvenţa este un mijloc ilegitim şi
ilicit, o formă de protest contra inegalităţilor dintre clase în ceea ce priveşte puterea,
bogăţia, prestigiul şi securitatea existenţei.
Fenomenul delicvenţei este amplificat de tendinţa de asociere a adolescenţilor în
subculturi delicvente (bande) ce oferă adolescentului atât sentimentul de solidaritate cu
cei defavorizaţi ca el, dar şi o identitate în numele căreia poate să-şi procure o serie de
satisfacţii imediate.
Integrarea la nivelul societăţilor a adolescenţilor delicvenţi este compromisă prin
incapacitatea şi imposibilitatea de a-şi juca rolurile sociale pe care aceştia le doresc.
Astfel, ei se asociază în grupuri antisociale în care respectarea normelor grupului,
contrare celor sociale, este foarte importantă; prin aceasta se asigură sentimentul
identităţii la grup şi al responsabilităţii spre atingerea obiectivelor la care se aspiră prin
mijloace nepermise.
Statistic, s-a constatat că cele mai multe grupuri antisociale sunt formate din
băieţi. Aceştia se asociază pentru a face parte dintr-un grup puternic, pentru a avea un
anumit statut în cadrul acestui grup. În situaţii destul de rare, motivul care stă la baza
asocierii la ”grupurile puternice” este intenţia de a participa la acte delicvente, dar
comportamentul antisocial se poate constitui ulterior; dacă conduita antisocială este
adoptată şi acceptată în grup, noul venit, noul membru o va adopta indiferent de opinia
societăţii sau a familiei de apartenenţă.
Orientarea sociologică abordează delicvenţa juvenilă şi din perspectiva
dezorganizării sociale. Fenomenele antisociale reprezentând o problemă socială se
produc în interiorul unei societăţi ce au o anumită determinare socială evidenţiată la
nivelul indivizilor determinând dezorganizare socială.
Schimbările şi conflictele sociale implică pe lângă modificări profunde în
structura socială, economică şi culturală, o serie de modificări de conduită. Sfera
libertăţilor şi autonomiei personale se lărgeşte, eliminându-se anumite legături
tradiţionale cu familia. De aceea, delicvenţa juvenilă este considerată ca un fenomen
urban ce are ca premisă conflictele sociale şi culturale, care la rândul lor, sunt generate
de procesele de dezvoltare socială.
Evaluarea intensităţii şi gravităţii actelor comise de către delicvenţii minori se
face în concordanţă nu numai cu criteriile normative, dar şi cu implicarea caracterului
social şi cultural al faptei comise. De aceea, în definirea anumitor delicte un rol
important îl aduc: cultura, moravurile şi obiceiurile, prin evidenţierea gradului de
implicare a normelor morale şi a celor de convieţuire socială.
Aportul orientării sociologice a delicvenţei juvenile constă tocmai în descifrarea
actului infracţional săvârşit de minor, la nivel de fenomen social, cu analiza actelor
antisociale comise în raport cu aspectele multiple de inadaptare, neintegrare sociale,
anomie şi marginalitate existente în cadrul societăţii.
3) Perspectiva psihologică. Concepţia psihologică asupra delicvenţei juvenile
cuprinde, la rândul ei, mai multe direcţii de abordare. Aceste direcţii nu sunt
unidimensionale, restrictive, ci în descifrarea delicvenţei juvenile abordarea devine
complementară şi interrelaţională.
3.1 Prima direcţie este cea psihanalitică. Aceasta atribuie tânărului delincvent o
structură ”nevrotică” manifestată prin conflicte intra şi interpersonale cauzate de eşecul
în rezolvarea conflictului Oedipian din cadrul familiei. Acest eşec, datorat fie unei
carenţe afective materne, fie unui exces de afectivitate maternă, fie absenţei unei
identificări cu imaginea tatălui (prin absenţa acestuia din cadrul familiei) creează un
traumatism ce apare la vârsta adolescenţei sub forma unei crize de identitate, generatoare
de acte impulsive şi agresive proiectate asupra celor din jur.
Alţi reprezentanţi ai şcolii freudiene, ca şi neofreudienii, consideră delicvenţa ca
fiind fundamentată pe conflicte interne, pe sentimente de insecuritate, de inadecvare şi
de inferioritate.
 Pornind de la concepţia originală a lui S. Freud, E. H. Erickson şi J. Lacan au
încercat să complementeze punctul de vedere psihanalitic cu o perspectivă cultural-
istorică asupra genezei personalităţii şi a dependenţei sale de mediul social şi cultural.
Persistenţa la nivelul structurilor sociale a conflictelor şi tensiunilor sociale şi culturale
comunitare, scăderea sentimentului de solidaritate socială, creşterea agresivităţii ca
reflecţia a frustrării individuale, multiplicarea sentimentului de marginalizare şi
atrofierea Eu-lui colectiv, sunt o serie de factori favorizanţi sau generatori de delicvenţă.
3.2. O altă direcţie de abordare, la nivelul orientării psihologice, este cea
psihopedagogică. Cauzele delicvenţei juvenile sunt evaluate din perspectiva erorilor
educaţiei şi socializării morale considerându-se că tendinţa spre delicvenţă este
rezultatul eşecului asimilării şi internalizării nomelor de conduită.
Procesul de socializarea a individului este un proces de individualizare cu dublu
sens: ca dobândire a conştiinţei de sine şi ca diferenţiere de alţii indivizi. Eşecul
internalzării normelor de conduită se datorează unei educaţii greşit orientate care ignoră
motivaţiile personale ale tânărului şi aplică un sistem defectuos de sancţiuni. Printre cei
mai importanţi reprezentanţi ai acestui tip de abordare sunt H.J. Eysenck şi B. Skinner.
Aceştia au subliniat caracterul deficitar al unei educaţii prin intermediul sancţiunilor pe
care le atribuie, sancţiuni ce nu fac altceva decât să întărească motivaţiile negative.
Orientarea psihologică realizează o legătură între trăsăturile de personalitate ale
tânărului şi caracteristicile mediului familial. Carenţele de ordin afectiv şi situaţiile
familiale deficitare îşi pun amprenta asupra sentimentelor de încredere şi securitate ale
adolescentului, de unde şi marcata instabilitate afectivă şi comportamentală a acestuia
cu impact asupra devianţei.
Grupul familial nu este caracterizat numai de structuri, ci şi de comportamente şi
relaţii între membrii săi (traduse prin atitudini morale). Crizele care afectează stabilitatea
familiei au o influenţă profundă asupra amplificării ”crizei de originalitate” pe care
adolescentul o traversează, criză ce are o serie de aspecte deosebit de dramatice din
punctul de vedere al manifestărilor sale exterioare (violenţă, agresivitate, delicvenţă).
Totalitatea manifestărilor comportamentale ale adolescentului depinde, în mare
măsură, de integritatea funcţionalităţii familiei. Absenţa realizării funcţiilor principale
ale familiei( subzistenţă, protecţie, socializare, etc) determină apariţia unor tendinţe
neconforme cu normele de conduită valorizate pozitiv de către societate.
Orientarea psihologică în domeniul delicvenţei juvenile postulează ideea că acest
fenomen se datorează incapacităţii de adaptare satisfăcătoare la mediu a adolescentului
datorită unor tulburări de natură psihologică provocate de un ansamblu de factori de care
familia este în cea mai mare parte responsabilă.
N. Mitrofan consideră, în fapt, că factorii care determină delicvenţa juvenilă pot
fi împărţiţi în două categorii:
a) factori interni, individuali. În această categorie sunt incluşi:
 particularităţile de structură neuropsihică;
 particularităţi ale personalităţii
b) factori externi, sociali. În această categorie se includ:
 factori socio- culturali;
 factori economici;
 factori socio- afectivi
 factori educaţionali
Delicvenţa juvenilă, în unele cazuri, poate fi consecinţa unor manifestări
comportamentale.
Adeseori acţiunile adolescentului, limbajul, comportamentul, raporturile cu
adulţii şi cu anturajul contrazic valorile moralei cu care încearcă să-şi structureze
propriul univers normativ. Dobândire capacităţii de autonomie poate fi însoţită printr-o
serie de acte ce frizează moralitatea. Printre aceste acte se numără: violenţa fizică,
agresivitatea limbajului, nonconformismul, indisciplina, conduitele de protest, gesturile
ostile, evaziunea din mediul familial sau şcolar, consumul de alcool, etc.
Aceste fapte nu reprezintă întotdeauna fapte penale, prin încălcarea legilor în
vigoare, ci conduite care violează normele şi regulile de convieţuire morală. Ele
reprezintă o formă de ruptură cu modul de viaţă obişnuit, cu comportamentul anterior şi
cu aşteptările educatorului. Ele reprezintă manifestări agresive de respingere a autorităţii
adultului din care se încearcă afirmarea ostentativă a independenţei şi autonomiei
morale, în condiţiile existenţei unei personalităţi caracterizate prin imaturitate şi
labilitate.
 Numai în anumite condiţii (anturaj nefast, ocazii infracţionale, climat familial
inadecvat, consum de alcool) manifestările de afirmare a autonomiei se pot constitui ca
indicii ale unei eventuale ”cariere delicvente”. Din acest motiv au fost considerate şi
caracterizate ca manifestări predelicvente.
Pericolele alunecării pe panta delicvenţei juvenile a unor ”minori în derivă” sunt
reale şi trebuie să le semnalăm ca atare. Aşadar, predelicvenţa se referă la cazurile de
manifestări deviante care, în circumstanţe favorizante, pot degenera în acte delicvente,
de conflict cu legea penală.
Prin luarea în considerare a personalităţii juvenile, a contextului sociali în care s-
a realizat socializarea şi situaţia care a facilitat comiterea delictului, S.M. Rădulescu şi
D.P. Banciu au configurat următoarea tipologie a actelor delicvente:
 Acte delicvente ocazionale sau întâmplătoare. Sunt acele acte comise de
unii adolescenţi ce prezentau suficiente indicii de socializare morală,
familială şi şcolară. Aceste acte nu au o periculozitate socială deosebită
(manifestări contra autorităţilor, agresivităţi verbale, tulburarea liniştii
publice) şi se declanşează, de cele mai multe ori, din spirit de bravadă,
teribilism sau de solidaritate cu alţi tineri:
 Acte delicvente structurate şi organizate. Aceste acte sunt comise de
adolescenţi cu deficienţe serioase de adaptare şi integrare socială,
culturală, cu tulburări de comportament ce au deja comise fapte cu caracter
deviant (fuga de acasă, fuga de la şcoală, vagabondaj, consum de droguri,
consum de alcool, etc)
 Acte delicvente recurente şi repetate. Aceste acte sunt săvârşite de tineri
proveniţi din familii dezorganizate unde există modele comportamentale
definite prin criminalitate, agresivitate, imoralitate, alcoolism,
promiscuitate. Aceste acte se caracterizează printr-o periculozitate socială
deosebit de ridicată (omoruri, tâlhării, ultraj, violuri). Ele sunt săvârşite în
grupuri organizate şi structurate într-un mod specific pentru comiterea de
acte antisociale.
Pornind de la criterii medico-legale şi criminologice, V. Dragomirescu a
deosebit în cadrul comportamentului antisocial următoarele tipuri:
 ✓ comportament antisocial accidental sau ocazional;
✓ comportament predelictual;
✓ comportament delictual propriu-zis;
✓ comportament infracţional patologic.
Un diagnostic valid al momentului în care o conduită deviantă se
transformă într-o conduită infracţională, presupune, în primul rând, clarificarea relaţiilor
cu mediul educativ, cu valorile şi normele sistemului social din care adolescentul face
parte.

1. ETIOLOGIA DELICVENŢEI JUVENILE

Delicvenţa juvenilă este reprezentată printr-o serie de trăsături generale,
comune, determinând în decursul cercetării sale ştiinţifice necesitatea abordării cauzelor
şi condiţiilor care generează actele antisociale.
Manifestările antisociale juvenile trebuie înţelese prin luarea în considerare a
factorilor individuali, psihologici, sociali şi culturali.
Semnificaţia studierii cauzelor psihoindividuale este dată, în primul rând de
implicarea personalităţii tânărului în actul delincvent, a gradului de maturizare socială,
a dificultăţilor de integrare socială. Gradul scăzut de maturizare socială este relevat prin
structurarea unor trăsături negative a căror prezenţă este evidenţiată la imaturii
caracterologici. Simptomatologia caracterială, prezentă în copilărie, se exacerbează în
adolescenţă, datorită factorilor perturbatori individuali şi a perturbărilor ce au loc la
nivelul familiei
Literatura de specialitate menţionează că, nu toţi tinerii cu simptomatologie
caracterială devin delicvenţi, dar, la toţi delicvenţii minori, ca şi la infractorii adulţi, se
găsesc multiple trăsături caracteriale negative. Acestea sunt structurate pe un tip de
tulburări afective ( insuficientă maturizare afectivă, instabilitate emoţional- acţională),
atitudinale, motivaţionale şi voliţionale.
Cauzele de factură psihologică nu pot fi înţelese şi abordate în mod unidirecţional
fără a lua în considerare implicaţiile sociale: dezorganizare socială, perioade de criză,
instabilitate economică, mobilitate socială, conflictele normative dintre aspiraţiile
individuale şi ofertele sociale.
 Specialiştii au analizat o serie de cauze ale fenomenului delicvenţei juvenile, în
funcţie de incidenţa acestora:
a) disfuncţionalităţile familiale. Familia este instituţia primară ce se ocupă de
socializarea copilului. De aceea, carenţele educaţionale din familie, distorsiunile în
funcţionarea familiei se constituie ca factori de prim rang ce favorizează inadaptarea
tinerilor.
Cercetările în domeniul sociologiei familiei şi nu numai, au evidenţiat o anumită
tipologie de climate educaţionale ce au un impact negativ asupra devenirii tânărului:
✓ divergenţa metodelor educative şi lipsa de autoritate a părinţilor.
Carenţele de autoritate parentală decurg din insuficienta supraveghere sau lipsa totală
de supraveghere a minorilor. La acestea se asociază şi tendinţa de emancipare spre
independenţă a tinerilor, relaţiile socioafective extrafamiliale.
✓ atitudinea familială indiferentă şi autocrată a părinţilor. Copiii
”respinşi” de părinţi sunt brutali, nu suportă poziţii de inferioritate, sunt închişi în sine,
respinşi de către colegi. Lipsa de colaborare a părinţilor se materializează în sentimente
ostile faţă de aceştia.
✓ atitudinea de respingere faţă de tatăl demisionar, mereu ocupat şi
veşnic plecat de casă, care pretinde să nu fie deranjat, îşi are sursa de frustrare în
sentimentul de abandon al copilului. Părinţii ”demisionari” sunt consideraţi de către
mulţi cercetători occidentali (Walters R- 1963) şi români (Dragomirescu V- 1976) ca
fiind una din cauzele majore ale delicvenţei minorilor şi tinerilor.
✓ atitudinea hiperautoritară manifestată în cadrul familiei de unii
părinţi, din dorinţa de a impune o disciplină strictă, îşi are rădăcina în tipul
temperamental al părinţilor şi în manifestarea dominatoare asupra copilului.
Severitatea excesivă, cu multe rigidităţi, cu interdicţii nu lipsite uneori de
brutalitate, cu comenzi ferme pline de ameninţări, cu privaţiuni de tot felul, îşi pune
amprenta asupra procesului de formare a personalităţii copilului.
Menţinerea copilului într-un climat hipersever determină modificări serioase la
nivelul dimensiunii atitudinal- relaţionale a personalităţii, traduse prin fenomene de
apatie şi indiferenţă faţă de ceea trebuie să facă sau în ceea ce priveşte relaţionarea sa
cu cei din jur, atitudini de protest şi revoltă chiar faţă de noile influenţe exercitate asupra
sa; toate acestea ca urmare a frustraţiilor acumulate în timp. La agresivitate şi ostilitate,
copilul nu răspunde direct în raport cu părintele agresor, ci indirect, prin atitudinile şi
chiar acţiunile agresive orientate către alţii.
✓ climatul familial conflictual. Multe familii care aparent sunt
”organizate” sunt caracterizate prin accentuate stări conflictuale, cu intensitate diferită
şi care se pot întinde pe perioade diferite de timp. În situaţiile în care intensitatea,
conţinutul, forma de manifestare şi frecvenţa conflictelor intraconjugale şi intrafamiliale
cresc semnificativ, acestea capătă valenţe dezorganizatoare în microgrupul familial,
devenind simptome ale ”sindromului disfuncţional” familial.
✓ dezorganizarea familiei nu trebuie considerată ca un factor cauzal
al delicvenţei juvenile, decât în măsura în care apar disfuncţionalităţi la nivelul
organizării educaţiei copiilor şi determină carenţe în conduita acestora.
Referitor la repercursiunile divorţului asupra dezvoltării personalităţii copiilor s-
au conturat numeroase puncte de vedere. Atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa
autorităţii părinteşti, a controlului precum şi afecţiunile acestora, ca urmare a divorţului,
i-au determinat adesea pe copii la adoptarea unor acte antisociale. ”Drama familiei aduce
cele mai grave prejudicii dezvoltării copiilor.., divorţul îi afectează profund pe copii din
punct de vedere moral. El provoacă traume sufleteşti atât de puternice încât cu greu pot
fi compensate.
W.J. Goode realizează, în 1961, o clasificare a familiilor dezorganizate:
- familia incompletă sau nelegitimă;
- familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soţi, ca
urmare a divorţului, a separării sau a părăsirii de către acesta a căminului;
- familia tip ”cămin-gol”, în cadrul căreia partenerii trăiesc împreună, cu
intercomunicări minimale, fără a constitui unul pentru celălalt un suport emoţional;
- familia ”în criză” datorită unei cauze ce determină absenţa temporară sau
permanentă a unuia dintre soţi (închisoare, deces, deprimare, boală);
- existenţa în cadrul familiei a unor situaţii ce au drept consecinţă eşecul
marital: retardarea mentală severă a copilului, psihoza copilului sau a soţului, condiţii
fizice cronice incurabile.
 b)inadaptarea şcolară. Complexitatea cauzală a fenomenului delicvenţei nu se
epuizează la nivelul familiei. Şcoala, fiind lipsită de caracterul afectiv specific al
mediului familial, suferă, nu de puţine ori, de didacticism şi formalism-
Educatorii, adeseori pierd din vedere în modalităţile educative utilizate, dincolo
de caracteristicile comune unei categorii de vârstă, individualităţile distincte. Aceştia
manifestă o anumită ”rezistenţă” faţă de receptarea mesajului educativ ce se adresează
numai canalului cognitiv”, dintr-o ignorarea nepedagogică a cuprinderii componentei
afective, volitive, motivaţionale.
Tratamentul discriminatoriu al ”copiilor- problemă”, în special al celor proveniţi
din familii dezorganizate, caracterizaţi prin tendinţe deviante, necesită intervenţii
educative susţinute şi competente. Abordarea nu trebuie să se facă la nivel de copii-
problemă, ci de ”problemă educativă” care să antreneze şi cadre specializate de asistenţă
socială.
Prezenţa unei atitudini şcolare lipsite de motivaţii adecvate, de manifestări de
indisciplină faţă de şcoală şi faţă de muncă, în general, reflectate în rezultatele şcolare
slabe, abandon şcolar se caracterizează în principala prin perturbarea dimensiunii
afective, motivaţionale, volitive, atitudinale ale personalităţii.
Educatorii trebuie să se adapteze nu numai conţinutului şcolar, dar şi realităţilor
individuale, pentru a nu cădea în actul de educare a copiilor cu devieri comportamentale,
în atitudini de etichetare a personalităţii acestora ca fiind needucabilă.
Trebuie evitată, de asemenea, modalitatea de abordare a problemei de ingerare
şcolară şi socială, de apreciere a formării comportamentului moral al tinerilor prin
capacitatea de exerciţiu a normei, ignorând capacităţile creative ale acestora.
c) influenţa grupurilor delictogene. Factorii de grup vin în completarea
influenţelor familiale şi şcolare punându-şi amprenta asupra devenirii personalităţii
tinerilor.
Un factor remarcabil pentru instanţele educative constă în aceea că majoritatea
infracţiunilor săvârşite de minori se efectuează în grup. Aceşti minori provin, în marea
lor majoritate, din familii dezorganizate, fiind nesupravegheaţi şi neîndrumaţi suficient
de către părinţi, având carenţe socio-afective şi morale.
 Grupurile de delicvenţi, având o constituţie eterogenă, cuprind şi întârziaţi
mintali, tineri cu intelect de limită. În cadrul acestor grupuri, delicvenţii caută o
recunoaştere a persoanei lor de către ceilalţi, o supralimentare a puterii din dorinţa de a-
şi satisface egoismul, intensificându-şi egocentrismul.
Autori, printre care F.M Thrasher, consideră că delicvenţa juvenilă are ca sorginte
constituirea în bande organizate şi structurate, care în esenţă reprezintă ” un mod de
supravieţuire” şi de adaptare a celor frustraţi şi marginalizaţi.
Banda apare ca o formă de organizare socială negativă a tinerilor datorită eşecului
acţiunii unor instituţii sociale, datorită şomajului, sărăciei. La nivelul bandei există o
formă de organizare specifică, drepturi şi obligaţii mutuale, valorii şi norme proprii, de
cele mai multe ori, opuse celor sociale. Reunind tinerii ce se confruntă cu aceleaşi
probleme, bandele se transformă uneori prin acţiunile ilicite organizate în adevărate
”subculturi criminale”.
Bandele sunt constituie din tineri cu vârste cuprinse între 12-25 de ani, dar cea
mai mare parte a membrilor au vârsta în jur de 17ani.
Sunt folosite, la nivelul bandelor, anumite gesturi cunoscute atât de membrii
bandei aparţinătoare, cât şi de membrii bandelor rivale, gesturi menite a specifica
anumite acţiuni pe care le desfăşoară. Utilizarea unui gest în mod eronat de către
membrul unei bande se soldează, de cele mai multe ori cu bătaie.
Activităţile bandei sunt diverse şi sunt, de cele mai multe ori, ilegale. Resursele
financiare ale unei bande se obţin din: vânzarea de droguri, solicitarea unor taxe de
protecţie comercianţilor din zona ”cartierului general al bandei”, furturi din magazine,
vânzarea de bunuri furate, vânzarea ilegală de arme, răpiri de persoane, etc.
La nivelul bandelor respectarea regulilor de către membri are o stricteţe mai mare
decât la nivel familial sau şcolar. Şeful bandei, este, de regulă, persoana de care mare
majoritate a membrilor bandei se tem. Regulile liderului se respectă întotdeauna şi nu se
comentează niciodată. Promovarea unui membru se face prin respectarea regulilor şi
prin îndeplinirea sarcinilor, a actelor de violenţă, de furt sau chiar crimă. Pe primul plan,
membrii unei bande pun interesul acesteia, bunăstarea ei şi respectă însemnele bandei
prin folosirea îmbrăcămintei adecvate.
 Nerespectarea regulilor unei bande se poate solda cu moartea. În fapt, în anumite
bande, acceptarea noului membru se face numai după ce se depune un anumit jurământ
ce constă în: promisiunea de a respecta necondiţionat regulile.
Impactul la nivelul comunităţii a bandelor este imens prin:
▪ distribuirea de droguri în anumite zone. Adeseori zonele
respective sunt marcate de luptele dintre bandele rivale ce transformă zona într-una de
război;
▪ ameninţarea micilor comercianţi şi solicitarea unei taxe de
protecţie
▪ distrugerea unor proprietăţi, clădiri. Membrii bandelor utilizează
graffiti pentru a-şi avertiza rivalii să stea departe de zona pe care ei o controlează.
Sunt situaţii în care anumite bande acţionează în şcolii. Aici pericolul constă din
faptul că membrii bandei pot :
▪ îi oblige pe alţi copii să facă parte din bandă;
▪ să ceară taxă de protecţie unor copii pentru a nu fi bătuţi:
▪ să fure sau să distrugă bunurile şcolilor;
bată copii din clasele mai mici.

A L C O L I S M U L

Consumul de alcool a apărut iniţial din motive practice (oficierea unor ceremonii
religioase. Obţinerea alcoolului prin fermentare se poate produce în mod spontan. Este
de ajuns ca drojdiile, transportate în aer, să intre în contact cu sucul unui fruct sau al
unei plante
Alcoolul se regăseşte sub o serie de forme, în funcţie de compoziţia chimică. Cele
mai cunoscute forme de alcool sunt : alcoolul metilic şi alcoolul etilic. Alcoolul metilic
(denumit şi metanol) este cel mai simplu dintre tipurile de alcool şi se utilizează ca
dizolvant, anticongelant, etc. Alcoolul etilic (denumit şi etanol) este tipul de alcool ce
se regăseşte în băuturile alcoolice.
Băuturile alcoolice sunt acele băuturi ce conţin alcool, în concentraţii diferite. Ele
se apreciază în funcţie de tărie. Tăria unei băuturi alcoolice determină şi efectele sale
asupra organismului. "Tăria" indică concentraţia de alcool în băutura. Conţinutul de
alcool: Bere- 3-6% alcool (făcută din cereale), vin - 10-14% alcool (din struguri)
gin, whisky, coniac, rom - 40-50% alcool (amestec fermentat de cereale si fructe) .
Ingestia unei anumite cantităţi de alcool este considerată a fi normală, dacă acea
cantitate corpul o poate elimina şi care variază în funcţie de greutatea corporală. Dacă
se depăşeşte aceasta cantitate persoana care consumă zilnic alcool, se transformă în
persoană alcoolică.
Pe plan mondial s-au făcut o serie de studii referitoare la cantitatea de alcool ce
trebuie consumată în limite normale. În Suedia, de exemplu s-a ajuns la concluzia că,
consumul a două sticle de vin cu o anumită ocazie nu determină starea de beţie. În Italia
consumul mediu pe zi este considerat a fi de 8 băuturi, consum care nu determină
instalarea stării de beţie; în Regatul Unit al Marii Britanii acest consum, considerat a fi
normal, de alcool a fost estimat la maxim 11 băuturi servite cu o anumită ocazie.
O serie de cercetări au fost făcute privind alcoolul la nivelul femeilor. Cercetătorii
americani au arătat că, consumul de alcool de către femei este considerat ca fiind normal,
dacă se consumă maxim patru băuturi cu o anumită ocazie.
Există la nivel mondial o statistică a ţărilor consumatoare de alcool pur din
băuturi alcoolice realizată în funcţie de numărul de litrii ce se consumă pe cap de
locuitor. Astfel, pe primul loc se află Portugalia cu 10 litri de al alcool, urmată de
Luxembug cu 9,8 litrii, Franţa cu 9,5, Ungaria şi Spania cu 8,88 litrii, Cehia cu 8,825,
Danemarca cu 8,71, Germania şi Austria cu 8,35 de litrii, Elveţia cu 8,11 litrii.
Un studiu realizat de către ” National Institute on Alcohol Abuse and Alcholism”
a evidenţiat că, cu cât cineva este mai tânăr când începe să folosească băuturi alcoolice,
cu atât riscă să abuzeze de alcool sau să devină alcoolic mai târziu. Tinerii din studiu
care începuseră să bea înainte de a împlini 15 ani aveau un risc de patru ori mai mare de
a abuza de alcool şi de două ori mai mare de a deveni alcoolici decât cei care începuseră
să bea la 21 de ani. Prevalenţa abuzului şi a dependenţei scădea semnificativ pe măsură
ce vârsta la care s-a folosit alcoolul prima dată creştea.
Utilizarea alcoolului se face din nenumărate motive. Cercetătorii de la ” National
Institute on Alcohol Abuse and Alcholism” au identificat motivele prezente la nivelul
consumului de alcool (unele sunt legate de restricţia privind consumul de alcool” :
 → ”un pahar de vin alb este foarte bun pentru o persoană care vrea să bea mai
puţin alcool”
Indiferent de băutura consumată (un pahar de vin alb, roşu, o bere), aceasta
conţine o anumită cantitate de alcool. De exemplu, un pahar de vin alb conţine
aproximativ 120g de alcool.
→ ”sunt ca un butoi de bere”.
Faptul că persoana arată ca un butoi cu bere se datorează mâncatului în exces,
care nu necesită un consum ridicat de băuturi alcoolice.
→ ”consum numai un anumit tip de băutură şi nu mă îmbăt”.
Indiferent dacă este consumată o anumită băutură sau mai multe, gradul de
alcool în sânge se determină cu aceeaşi metodă. Alcoolul este alcool şi se regăseşte în
orice băutură, iar băutura este băutură.
→ ”chiar dacă mă îmbăt, o să-mi fac o cafea tare şi o să mă trezească”
În funcţie de vârstă, sex, nivel nivelul de oxidare a alcoolului la nivelul sângelui
este în jurul indicelui de alcoolemie de .015. În funcţie de cantitatea de alcool ingerată ,
trezirea subiectului va fi mai rapidă sau mai înceată.
→ ”consumul de alcool slăbeşte în greutate”.
Consumul de alcool a fost asociat cu scăderea în greutate. Alcoolul nu conţine
grăsimi, nu conţine colesterol şi are foarte puţin sodiu astfel că valoarea sa nutritivă este
redusă; diferă valorile nutritive în funcţie de cantitate, pe de o parte, iar pe de alta de
băutura consumată Cercetările recente nu au evidenţiat decât o scădere uşoară în
greutate la femei. Cauzele pentru care nu determină o scădere vizibilă în greutate sunt
neclare, deşi s-a constat o creştere, o intensificare a arderilor la nivel metabolic. De
asemenea, s-a constatat că, pe măsură ce consumul de alcool creşte, scade consumul de
substanţe zaharoase
→ ”alcoolismul este o problemă ce se regăseşte mai mult în campusurile
universitare, în colegi, mai mult la tineri”.
Este o problemă care cuprinde nu numai tinerii din campusuri, ci cuprinde şi
adolescenţii şi copiii sub 14 ani. Într-o cercetare efectuată în cadrul proiectului ”The
European School Survey Project on Alcohol and other Drugs” (ESPAD), care se face o
data la 4 ani în peste 30 de ţări europene a relevat că: 88 % din adolescenţii de 16 ani
au consumat băuturi alcoolice; 52, l% au experimentat starea de ebrietate (cu 20 la sută
mai mult faţă de 1999); din rândul copiilor până în 14 ani, 55,5 % au consumat bere şi
vin înainte de 14 ani, iar 15 la sută băuturi alcoolice tari, 15 % sută au experimentat
starea de ebrietate
→ ”oamenii care se abţin de la consumul de alcool, nu au alcool în sânge”.
Organismul uman produce alcool constant în 24 de ore. De aceea, în depistarea
gradului de alcoolemie în sânge există un anumit prag peste care alcoolemia în sânge
este periculoasă
→ ”bărbaţii şi femeile care au aceeaşi înălţime şi aceeaşi greutate pot consuma
aceeaşi cantitate de alcool”
Femeile sunt primele care sunt afectate de efectele alcoolului deoarece: dispun
de foarte puţin ţesut adipos la nivel muscular, am mai puţină enzime care metabolizează
alcoolul, au fluctuaţii hormonale datorate şi ciclului menstrual.
→ ” este de ajuns o singură sorbitură de băutură alcoolică, pentru ca femeia
gravidă să nască un copil cu Sindromul Fetal Alcoolic” (F.A.S)
Cercetările nu au relevat existenţa Sindromului Fetal Alcoolic la femeile care
au băut o cantitate mică de alcool. În cantităţi foarte mari, alcoolul ingerat de femeia
gravidă lasă urmări asupra fătului.
→ ”oamenii care ţin la băutură sunt de invidiat”.
Oamenii care beau cantităţi foarte mari de alcool, devenind intoxicaţi cu acesta
au dezvoltat un anumit grad de toleranţă, ceea ce indică în fapt existenţa unui anumit
grad de dependenţă de alcool.
→ ”alcoolismul şi beţia sunt acelaşi lucru”.
Mulţi oameni care sunt beţi nu sunt alcoolici. Dacă nu există o anumită
dependenţă faţă de alcool, ei nu sunt alcoolici. Totuşi, riscul de a se intoxica cu alcool
este ridicat, iar trecerea la alcoolism este rapidă, uneori pe nesimţite.
→ ”dacă alcoolul nu ar fi accesibil, ar exista mai puţin alcoolici”.
A existat în SUA o perioadă de prohibiţie a alcoolului, perioadă în care nu s-a
constatat reducerea numărului de alcoolici. Însă, fiecare ţară încearcă prin legislaţie
specifică să reducă incidenţa în rândul tinerilor prin interzicerea consumului de băuturi
alcoolice până la o anumită vârstă. În SUA vârsta legală de la care tinerii pot cumpăra
băuturile alcoolice este de 21 de ani, iar în România de 18 ani.
Efectele alcoolului sunt diferite în funcţie de o serie de factori care trebuie

luaţi în considerare:

➢ cantitatea de alcool consumată. Cu cât această cantitate este mai mare, cu atât se
produc mai multe efecte la nivelul organismului.
➢ greutatea corporală a persoanei. Când persoana este mai solidă, efectele
alcoolului sunt mai lente, datorita excesului de apă din ţesuturi dizolvă alcoolul;
➢ modul de ingerare: pe stomacul gol, in timpul mesei.
➢ alte substanţe introduse în organism: medicamente, droguri, etc
Pentru măsurarea efectelor alcoolului există indicele de alcoolemie. El exprimă
gradul de alcoolemie în grame de alcool pe litru de sânge
În funcţie de acest indice, specialiştii au stabilit următoarele tipuri de
consumatori:
 persoane abstinente sunt persoanele care nu consumă niciodată alcool;
 simpli băutori, sunt persoanele care consumă zilnic între 1-25 de mililitri de
alcool;
 băutori moderaţi, sunt persoanele care consumă zilnic între 26-75 de
mililitrii de alcool;
 băutorii abuzivi, se împart, la rândul lor în:
o persoanele care beau mult între 76-100 de mililitrii de alcool;
o persoanele care beau excesiv de mult, între 101-150 de mililitrii de
alcool/zi
o băutorii de mare risc, cei care consumă zilnic peste 150 de mililitrii de
alcool/ zi;
Drumul alcoolului, odată ingerat, la nivelul organismul parcurge căile bucale,
intră apoi în stomac (unde o parte din el intră în sângele de la nivelul stomacului, dar
cea mai mare parte ajunge în intestine),apoi în intestine (alcoolul pătrunde în sânge prin
intermediul pereţilor intestinali), ajunge apoi la inimă ce pompează sângele, la sistemul
nervos (la creier), la ficat (alcoolul este oxidat într-o rată de .05/ oră şi transformat în
apă, dioxid de carbon şi energie).
Ingerarea de alcool în organism, la început, provoacă un efect de relaxare, de
reducere a tensiunii, de dezinhibare. Subiectul se simte extrovert, volubil; are o
capacitate scăzută de concentrare, dificultăţi de reacţionare promptă şi o coordonare
redusă. Aceste efecte sunt periculoase mai ales în cazul în care subiectul conduce,
ulterior consumului de alcool, maşina.
Pe termen scurt sau la simplii băutori şi la cei moderaţi, efectele alcoolului se
manifestă pe următoarele direcţii:
 iritarea stomacului şi gastrită;
 tulburări de vedere: diplopie sau vedere dublă;
 lipsa coordonării mişcărilor şi a echilibrului;
 lipa coordonării vorbirii, exprimare greoaie, neinteligibilă, bâlbâieli;
 somn şi deprimare sau irascibilitate;
 greţuri, vărsături şi dureri de cap;
 scăderea capacităţii de concentrare.
Pe termen lung (sau la băutorii abuzivi) efectele sunt foarte periculoase şi
afectează toate sistemele organismului uman:
 La nivelul sistemului digestiv: ulcer gastrointestinal, inflamarea pancreasului,
boli hepatice (hepatită alcoolică, ciroză hepatică, etc);
 La nivelul sistemului respirator: laringită, bronşită şi pneumonie;
 La nivelul sistemului endocrin-reproductiv: tulburări hormonale, scăderea
libidoului; impotenţă, tulburări ale ciclului menstrual la femei;
 La nivelul sistemului muscular: miopatii acute şi cronice;
 La nivelul sistemului nervos: tremuratul mâinilor, pleoapelor, limbii şi
muşchilor gurii, ai feţei, crize de epilepsie şi ale boli neurologice;
 La nivelul sistemului cardiovascular: hipertensiune arterială şi aritmii;
 Simptomatologie psihopatologică: lipsă de orientare spaţio- temporală,
tulburări ale memoriei şi sindrom paranoic, halucinaţii alcoolice.
Pe lângă aceste efecte la nivelul organismului, apar o serie de efecte la nivel
social. Subiectului îi scade randamentul în muncă; se deteriorează relaţiile familiale,
cele sociale; uneori dispar anumite relaţii sociale şi chiar familiale; are loc o creştere de
manifestare comportamentală spre violenţă datorită creşterii agresivităţii.
Consumul excesiv de alcool se finalizează cu faptul că, indiferent de vârstă
subiectul poate să ajungă un alcoolic. Semnele care avertizează că un anume individ
poate ajunge alcoolic sunt:
• consumul frecvent de alcool pentru a face faţă problemelor zilnice;
• evitarea responsabilităţilor casnice sau a celor de la serviciu;
• certurile în familie din cauza băuturii;
• lipsa de respect faţă de sine;
• promisiuni nerespectate de a se lăsa de băut sau de a bea mai puţin;
• pierderea memoriei: nu-si mai aduce aminte ce s-a întâmplat când a băut;
• se scuză ca nu se poate abţine să nu bea;
• solicită membrilor familiei să-l scuze când a băut motivând "că e bolnav"
• învinuieşte membrii familiei pentru faptul că bea (pe motiv că unul din ei a rămas
fără serviciu, de exemplu)
Persoana alcoolică adoptă următoarele comportamente specifice:
 bea la o anumită oră;
 are nevoie să bea a doua zi de dimineaţă;
 îşi pierde vremea după programul de lucru;
 bea singur;
 ascunde alcoolul;
 are pierderi de memorie în timp ce bea sau după ce a băut;
 devine furios, întristat sau iritat după ce a băut,
 se simte vinovat sau deprimat din cauza comportamentului său când
bea;
 evită prietenii sau activităţile sociale din cauza alcoolului;
 afectează comportamentul celorlalţi din familie;
 se plânge de schimbări fizice precum: scăderea în greutate, insomnia,
accidente;
 se scuză când bea "de nevoie".
 Toata familia suferă când alcoolismul este prezent. Chiar dacă cel care este
alcoolic se lasă de băut, problemele nu dispar. Aceste probleme includ:
➢ probleme financiare
➢ vinovăţia: copii adesea se simt vinovaţi, gândindu-se că ei sunt responsabili
pentru faptul că părinţii lor beau
➢ stinghereala: copiii sunt adesea stingheriţi de faptul că părinţii lor beau. Ei îşi
ascund sentimentele şi emoţiile şi de multe ori nu se destăinuie nici celui mai bun
prieten.
➢ nemulţumirea: un alcoolic este foarte capricios. Copiii şi soţia sunt adesea
nemulţumiţi şi frustraţi
➢ delicvenţa juvenilă: copiii cu părinţi alcoolici pot reacţiona fugind de la şcoală
şi adesea pot deveni şi ei alcoolici.
Dacă persoana alcoolică încearcă să se lase de băut, ar suferi într-un interval de
72 la 96 de ore un sindrom. Acesta este cunoscut la nivelul literaturii de specialitate sub
denumirea de Delirium tremens.
Intervenţia în cazul alcoolicilor trebuie să ţină seama dacă alcoolismul este
asociat cu alte substanţe cum ar fi: benzodiazepinele (caz în care se accentuează efectele
antidepresive), cu antidepresivele (caz în care cresc efectele secundare ale acestora), cu
barbituricele (caz în care se poate ajunge în starea de comă şi chiar moarte), cu
antihistaminice (caz în care are loc alterarea funcţiei motrice şi/ sau mentale), cu aspirina
(caz în care se sporeşte efectul ulcerogen al acesteia).
În funcţie de informaţiile avute, programul de intervenţie îmbracă strategii
primare şi secundare. În cazul adolescenţilor, ele capătă o notă de specific având în
vedere perioada de vârstă pe care aceştia o traversează. În esenţă, la nivelul programului
de recuperare a adolescentului, strategiile utilizate sunt:
- adunarea de informaţii exacte şi un permanent dialog cu subiectul;
- dezvoltarea capacităţilor afective şi sociale
- căutarea unor alternative la consumul de alcool;
- munca cu anturajul (familia, părinţii);
- revederea riscurilor ( a factorilor de risc ce pot fi asociaţi);
- aprecierea cât mai exactă a valorilor;
 - acţiuni sociale

CONSUMUL DE DROGURI
- prima parte-

Alături de alcool, tutun, drogurile sunt considerate substanţe cu risc crescut. Atenţia care se
acordă la ora actuală acestor substanţe este din ce în ce mai mare datorită nu numai
creşterii numărului de consumatori, a diversificării produselor, cât şi efectelor acestora
asupra consumatorilor şi a societăţii în genere.
Originea cuvântului Drog este intens dezbătută. Unii specialişti susţin că ar
deriva din cuvântul evreiesc rakab- parfum; în timp ce alţii susţin că originea lui este
olandeză prin derivare de la droog care semnifica substanţele vegetale vândute de
farmacişti.
”Drogul este definit ca orice substanţă ilicită sau licită care consumată, fie din
motive medicale, fie din alte motive, determină fenomene de dependenţă, adică necesită
creşterea progresivă a dozei consumate ceea ce face foarte dificilă întreruperea
consumului”
Drogurile, din punct de vedere farmaceutic, sunt substanţe recomandate de
medici, (în formă naturală sau artificială) pentru tratarea unei boli, pentru prevenirea
instalării unei forme grave de boală ce este însoţită de o anumită durere. Categoria sub
care se regăsesc aceste droguri recomandate de medici este cea a medicamentelor. Multe
însă din medicamentele recomandate de medici pot fi utilizate în scopuri ilegale, ca
substanţe ilegale.
Drogurile ilicite sunt cel mai adesea substanţe ilegale, consumul lor (fiind
justificat prin efectele pe care le produc.) determinând instalarea unei stări de
dependenţă fizică şi/ sau psihică. Starea de dependenţă este constatată prin intermediul
modificărilor la nivelul comportamentului şi percepţiei subiectului consumator.
Consumul în exces a unui drog este rezultanta fie a unui consum prea mare dintr-un
anume drog , fie a consumului unui drog ilegal şi este cunoscut la nivelul literaturii de
specialitate sub denumirea de abuz de droguri şi toxicomanie,
Este numit abuz consumul oricărei substanţe psihoactive ilicite, controlate prin
convenţiile internaţionale, indiferent de cantitate şi frecvenţă. Dacă priveşte o substanţă
legală sau medicamentoasă, utilizarea este excesivă indicaţiilor medicale, scopul
consumului nefiind terapeutic, ci acela de a obţine efectul de plăcere. ICD-10
menţionează categoria diagnosticată de „utilizare nocivă” pe care o defineşte astfel:
model de consum de substanţă psihoactivă ce afectează sănătatea, fie la nivel somatic,
fie la nivel mental. Faptul că modalitatea de utilizare a unei anumite substanţe este
privită dezaprobator de către o altă persoană, sau de către cadrul cultural al pacientului,
sau că duce la consecinţe negative cum ar fi arestul sau conflicte maritale, nu constituie
prin ele însele o dovadă a utilizării nocive, cerinţa diagnostică pentru ICD-10 fiind ca
actualul consum să fie cauza potenţială de alterare a sănătăţii mentale şi somatice a
pacientului.
În DSM-V „abuzul unei substanţe psihoactive” este definit ca „pattern
maladaptativ de utilizare a unei substanţe”, care afectează funcţionarea normală a
individului sau îi provoacă suferinţă şi se manifestă prin unul (sau ai multe) din
următoarele comportamente în decursul unei perioade.
Drogul nu este suficient pentru a determina fenomenul cunoscut sub numele de
toxicomanie, fiind necesară astfel şi definirea noţiunii de toxicoman. Un consumator de
drog (chiar de heroina) nu este neapărat un toxicoman, abuzul şi dependenţa nefiind
decât o modalitate particulară de consum.
Toxicomania se poate defini ca un comportament instalat de recurgerea regulată
la unul sau mai mulţi produşi psihotropi care au condus la o situaţie de detrasă şi
marginalizări: spitalizări repetate, izolare afectivă şi socială, dezinteres
Dependenţa de un drog este dificil de definit. Acest fapt survine şi din
multitudinea de perspective din care subiectul a fost abordat. Diferiţi specialişti în
dependenţă au stabilit o serie de modele pentru a explica de ce o persoană devine
dependentă, însă nici unul dintre aceste modele nu a oferit o explicaţie. Întotdeauna
există o combinaţie de mai mulţi factori.
Principalele viziuni asupra dependenţei sunt sintetizate în următoarele modele:
➢ Modelul medical priveşte dependenţa în primul rând ca pe o
problemă medicală. Aceasta presupune că rezolvarea problemei trebuie să aibă loc prin
tratament medical, folosind eventual medicamente. O caracteristică a modelului medical
este ideea de pierdere a controlului: dependentul are un impuls compulsiv de a consuma
droguri şi nu-şi mai poate controla dependenţa. Un alt element este acela că anumite
forme de dependenţă sunt ereditare şi astfel explicabile.
Este adevărat că dependenţa implică şi elemente de boală, dar nu poate fi redusă
la acest statut întrucât nu reprezintă un accident care i se întâmplă unui om, ci se ajunge
la starea de dependenţă printr-un şir de decizii luate conştient. Aderarea la acest model
implică la un anumit nivel absolvirea individului de responsabilitate.
➢ Modelul comportamentului învăţat. Acesta porneşte de la
ideea că dependenţa este o formă dobândită de comportament care se poate corecta prin
intermediul sancţiunilor şi recompenselor.
➢ Modelul social. Această viziune plasează în mare parte
responsabilitatea asupra sistemului relaţional (familie, grup, comunitate) din care persoana predispusă către consum face parte. Prin urmare
întreg acest sistem trebuie să fie supus unei atente examinări. De asemenea sistemul relaţional este implicat în procesul terapeutic, în scopul
reintegrării sociale a individului dependent.

➢ Modelul psihiatric priveşte dependenţa ca pe un simptom al unei

tulburări psihice. Prin diverse tehnici caută evenimente şi situaţii din trecutul
pacientului care ar fi putut genera declanşarea problemei.
➢ Modelul moralei creştine priveşte dependenţa ca pe o formă
negativă de comportament învăţat. Conform acestui model dependentul nu este o
victimă lipsită de voinţă sau a eredităţii, ci este o persoană direct răspunzătoare pentru
faptele sale şi ca atare suportă consecinţele liberei sale alegeri. Stoparea dependenţei
presupune dezobişnuirea de comportamentul negativ şi însuşirea unui comportament
rezonabil. De asemenea o notă specifică modelului creştin este că, folosirea greşită,
abuzivă a alcoolului sau a oricărui tip de drog conduce la starea de păcătuire concretizată
în dependenţă. Singurul mod ca o persoană să se debaraseze complet de aceste vicii este
să se întoarcă la Dumnezeu.
➢ Modelul de acceptare porneşte de la ideea că dependentul nu are
nevoie să se schimbe şi trebuie acceptat aşa cum este. Printre altele, adepţii acestui
model susţin necesitatea administrării gratuite de substanţă ( spre exemplu de heroină.)
Putem însă defini dependenţa ca fiind nevoia şi/ sau dorinţa nestăpânită de a
folosi un anumit produs (psihoactiv) sau de a adopta un anumit comportament (de
exemplu jocul de noroc sau munca exagerată).
În literatura de specialitate se face diferenţierea între toxicomanie şi
obişnuinţă.
 Toxicomania propriu-zisă (addiction , assuetude) este o stare de intoxicaţie
cronică sau periodică, produsă de consumul repetat al unui drog natural sau sintetic şi
care se caracterizează prin:
↔ dorinţa invincibilă de a continua consumul şi de a obţine substanţa prin orice
mijloace;
↔ tendinţa de a mări dozele (apare toleranţa);
↔ dependenţa fizică şi psihică de efectele drogului, caracterizată prin apariţia
sevrajului;
↔ efecte negative asupra individului şi societăţii.
Obişnuinţa ( habbituation, accoutumance) rezultă din consumul repetat al unui
drog şi se caracterizează prin:
➢ dorinţa , dar nu compulsiunea de administrare a unei substanţe pentru
atingerea substanţei de confort pe care o produce;
➢ tendinţa redusă sau inexistentă de a creşte dozele;
➢ existenţă dependenţă psihică dar nu şi fizică (nu apare sevrajul) ;
➢ efecte negative resimţite de consumator, spre deosebire de toxicomanie,
unde efectele nocive se răsfrâng atât asupra individului cât şi a societăţii.
Criteriile de diagnostic ale dependenţei după A. Goodman sunt:
• imposibilitatea de a rezista în faţa impulsului de a realiza acest
tip de comportament;
• senzaţia de tensiune ce creşte în intensitate şi precede imediat debutul
comportamentului;
• plăcere sau senzaţie de uşurare în cursul comportamentului;
• senzaţia de pierdere a controlului în timpul comportamentului respectiv;
• prezenţa a cel puţin cinci din următoarele nouă criterii:
- preocupare frecventă a subiectului faţă de acest comportament;
- intensitatea şi durata episoadelor generate de acest comportament
sunt mai mari decât inţial, la debutul acestui comportament;
- tentative repetate: de a reduce, controla sau abandona
comportamentul respectiv;
 - timp important este consacrat pregătirii episoadelor caracterizate
de acest comportament, desfăşurării sau revenirii din aceste
episoade;
- apariţia frecventă a acestor episoade comportamentale în timpul
când subiectul respectiv ar trebui să-şi revină
- fiecare consum de stupefiante este însoţit de o nouă senzaţie de
euforie (ce durează în jur de 30 minute) urmată de o perioadă de
somnolenţă, apatie (durează câteva ore), de mioza bilaterală
areactivă, greaţă vărsături.
- în orele următoare pacientul dezvoltă paloare, hipotensiune şi
bradicardie.
- activităţi sociale, profesionale sau recreative majore sunt
sacrificate din cauza acestui comportament
- perpetuarea comportamentului deşi subiectul ştie că acest fapt îi
determină sau agravează o problemă persistentă sau recurentă de
ordin social, financiar, psihologic sau somatic.
- toleranţă marcată- nevoia de amplificare a intensităţii sau
frecvenţei pentru a obţine efectul dorit, sau diminuarea efectului
obţinut printr-un comportament de aceeaşi intensitate,
- agitaţie, iritabilitate în cazul imposibilităţii desfăşurării
comportamentului respective,
- câteva elemente ale comportamentului de dependenţă astfel definit
au o durată mai mare de o lună sau s-au repetat în cursul unei
perioade mai mari de timp.
Altă abordare taxonomică este cea europeană, care prin ICD-1o (International
Classification of Diseases) în 1992 stabileşte următoarele criterii de diagnostic pentru
sindromul de dependenţă.
Cel puţin trei din următoarele manifestări trebuie să apară împreună pentru cel
puţin o lună sau dacă au fost prezente mai puţin de o lună, trebuie să se fi repetat într-o
perioadă de un an :
1. dorinţă puternică, compulsivă de consum de substanţă;
 2. alterarea capacităţii de control al consumului, substanţa fiind consumată
într-o cantitate sau pe o perioadă mai mare decât a intenţionat individul
iniţial sau eforturi eşuate în a reduce sau controla consumul respectiv de
substanţă
3. starea de sevraj care apare când consumul substanţei este întrerupt sau
redus, sau continuarea consumului substanţei respective (sau a uneia
înrudite) în scopul evitării simptomelor de sevraj.
4. evidenţa toleranţei la efectele substanţei, relevată de nevoia de creştere
semnificativă a dozei pentru a atinge efectul dorit, sau diminuarea marcată
a efectului dacă se continuă consumul aceleiaşi cantităţi de substanţă;
5. preocuparea pentru consumul de substanţă, manifestată prin reducerea sau
anularea unor alternative plăcute sau interesante sau prin faptul că o
perioadă mare de timp este petrecută în activităţi necesare obţinerii,
consumului sau recuperării după consumul de substanţă;
6. perpetuarea consumului de substanţa în ciuda evidenţei consecinţelor
dăunătoare ale acestuia.
Se poate vorbi fără a greşi de existenţa unei forme de dependenţă fizice, dar şi
a unei forme de dependenţă psihică
Dependenţă fizică înseamnă ca organismul s-a obişnuit cu o anumită cantitate de
substanţă de narcotice şi nu mai poate funcţiona fără ele. Cu alte cuvinte drogul a devenit
necesar organismului ca acesta să poată funcţiona normal. Totuşi nu toate tipurile de
droguri produc dependenţă fizică. Astfel sunt haşişul, marijuana şi cocaina.
Nu putem să vorbim despre dependenţă fizică neaducând în discuţie termenii de
sevraj, toleranţa şi sensibilizarea.
Sevrajul (sindromul de abstinenţă sau de întrerupere) este reprezentat de
simptomele sau de starea globală a unui individ ce rezultă după întreruperea utilizării
unui drog care a fost consumat în mod repetat şi de care individul a devenit dependent.
Semnele sindromului de întrerupere sunt, uzual, opuse intoxicaţiei acute. Astfel
întreruperea substanţelor cu efect deprimant va genera anxietate, agitaţie, transpiraţie,
tahicardie, hipertensiune, tremor, greaţă, pe când întreruperea administrării substanţelor
stimulente provoacă letargie, depresie, inerţie etc.
 Toleranţa apare atunci când organismul se obişnuieşte cu prezenţa unei anumite
substanţe şi se adaptează la aceasta. Astfel, pentru a obţine anumite stări consumatorul
trebuie să mărească dozele, ajungând să suporte cantităţi de substanţă care pentru
persoanele normale ar fi fatale.
Sensibilizarea este un fenomen de lungă durată, opus toleranţei, care apare în
cazul drogurilor de abuz şi semnifică o creştere a sensibilităţii organismului faţă de
substanţă în sensul că acesta învaţă să identifice şi să folosească substanţa pentru
obţinerea efectului dorit. În acest proces are un rol important şi „pregătirea”. Cel mai
adesea administrarea drogului se face într-un anumit context: un loc anume, o melodie
sau un gen de muzică pe fundalul sonor, anumiţi oameni etc. Contactul cu oricare dintre
aceste elemente face ca organismul să demareze prin reacţii chimice specifice un proces
de căutare a unei substanţe anume şi să aştepte un anumit rezultat. Este bine cunoscut
faptul ca efectul drogului este în strânsă legătură cu aşteptările consumatorului.
Dependenţa psihică este definită prin nevoia de a menţine sau de a regăsi senzaţia
de plăcere, de bine, satisfacţia, stimularea pe care substanţa o aduce consumatorului, dar
şi de a evita senzaţia de rău psihic care apare atunci când subiectul nu mai are produsul
respectiv. Dependenţa psihică se concretizează prin dorinţa şi căutarea compulsivă a
produsului. Dacă dependenţa fizică poate fi învinsă în perioade relativ scurte , începând
de la două săptămâni, dependenţa psihică poate dura ani de zile, chiar şi după perioade
îndelungate de abstinenţă.
Dependenţa nu este un eveniment subit, ci reprezintă etapa finală a unui proces.
Relaţia de cauzalitate dintre consumul de substanţă şi adicţie nu trebuie generalizată. Nu
oricine foloseşte o anumită substanţă este şi dependent de aceasta. În cele ce urmează
vom prezenta cele patru stadii ale evoluţiei către dependenţă.
1. Faza de cunoaştere. Primul contact cu tutunul, alcoolul sau cu drogurile are
loc de obicei la o vârstă timpurie. Mulţi copii în vârstă de numai şapte ani au făcut deja
cunoştinţă cu prima înghiţitură de alcool sau cu trasul primului fum de ţigară. Ceea ce
este de remarcat în acest stadiu este faptul că la aceste prime contacte plăcerea nu joacă
aproape nici un rol. Cu toate că de cele mai multe ori nici nu le place această nouă
experienţă, lucru care are să se schimbe la o vârstă mai înaintată, totuşi, aceşti indivizi
nu vor să se lase mai prejos decât anturajul lor. Şansa ca un tânăr să facă cunoştinţă şi
să experimenteze folosirea substanţelor cu risc ridicat este mai mică atunci când acestea
nu sunt la îndemână şi când mediul în care el a crescut şi s-a dezvoltat le consideră
periculoase.
2. Faza de experimentare. Experimentarea are loc adesea odată cu prima
prezentare a produsului., dar în general la o vârsta mai înaintată. Tinerilor li se pune în
faţă opţiunea de a folosi sau nu un produs care dă dependenţă.. Decizia are multe
implicaţii şi este legată de un comportament specific. Mediul în care îşi desfăşoară
tânărul activitatea este un factor determinant. Presiunea pe care o exercită grupul social
este semnificativă, întrucât adolescentul sau tânărul trebuie să îşi contureze o imagine,
un statut.
O pare dintre cei care experimentează cu substanţele psiho- active îşi satisfac curiozitatea după care se opresc.

3. Faza de folosire regulată. Foarte mulţi tineri, după faza de cunoaştere şi după
cea de experimentare trec la folosirea regulată: Aceştia încep să dezvolte un
comportament mai mult sau mai puţin stabil, care apoi devine pare din modul lor de
viaţă. Dacă o persoană învaţă să consume alcool ocazional şi “cu răspundere”, adică
într-un mod complet acceptat de societate, atunci putem spune că nu este în pericol. Dar
se poate oare vorbi despre consum de droguri “cu răspundere”? În această fază se poate
pune deja problema dependenţei psihice.
4. Faza de abuz sau de folosire excesivă. Evoluţia de la folosire regulată la exces
depinde într-o mare măsură de substanţa folosită, dar şi de persoana în cauză şi de mediul
în care trăieşte. De exemplu, cineva care nu a învăţat cum să facă faţă problemelor,
găseşte în drog o soluţie de “amorţire” a conştiinţei- pentru câtva timp problemele sale
dispar. Acest tip de comportament este întărit cu fiecare utilizare prilejuită de apariţia
unor probleme sau situaţii conflictuale.
5. Faza de dependenţă. Treptat se realizează evoluţia de la faza de folosire
excesivă la faza de dependenţă. Adesea cele două etape decurg una din cealaltă fără ca
individul să realizeze. Acesta este atras apoi într-un cerc vicios: pentru a îşi ocoli
problemele foloseşte droguri, dar devine dependent psihic, si cel mai adesea şi fizic.
Acest fapt aduce şi mai multe complicaţii de natură socială într-o primă fază, iar mai
apoi şi probleme de ordin psihologic şi biologic. În curând această persoană ajunge să
trăiască numai pentru a-şi administra următoarea doză. Aproape tot timpul, energia şi
banii sunt cheltuiţi pentru a întreţine viciul.
La nivel mondial, drogurile ilegale se împart în mai multe categorii: după
componenţa chimică, după efectele pe care le au. În funcţie de clasa din care fac parte,
drogurile sunt: canabinoide (derivate din canabis), depresoare, anestezice disociative,
halucinogene, derivate din morfină, stimulanţi, steroizi anabolizanţi, inhalante, droguri
de sinteză, etc.
Prima clasificare a substanţelor psihoactive a fost făcută de L. Lewin (1850-
1929), într-un tratat publicat în 1924 şi intitulat Phantastica. El deosebeşte cinci
grupuri de droguri: euphoricaopiul şi alcaloizii săi, coca şi cocaina, phantastica
(halucinogene), inebriantia (cloroform, alcool, eter), hipnotică (barbiturice, choloral),
excitanţia (cafea, tutun, camfor).
Această clasificare avea inconvenientul faptului că, nu lua în consideraţie
importanţa dozei consumate de către individ.
Clasificarea psihotropelor actuale a fost făcută în anii ' 50 de J.Delay (1907 -
1987) şi P. Deniker (1916-1998) şi validată în 1961. Aceşti autori au descris trei
categorii de substanţe psihoactive în funcţie de activitatea lor asupra sistemului nervos
central:
➢ substanţe sedative sau psiholeptice, ce regrupează hipnoticele (somnifere),
neurolepticele, anxioliticele (tranchilizantele);
➢ substanţe excitante sau psihoanaleptice: amfetamine, psihotonele minore ca
ceaiul, cafeaua, antidepresivele;
➢ substanţe ce perturbează activitatea psihica sau psihodislepticele,
halucinogenele.

Această clasificare nu menţiona alcoolul (introdus mai târziu în grupul

psihodislepticelor), nici tutunul (exclus din cauza acţiunii reduse asupra sistemului
nervos central; dar introdus în ani '80).
În 1981 Organizaţia Mondială a Sănătăţii a propus o clasificare a drogurilor în
funcţie de puterea lor adictivă sau toxicomanogenă, adică în funcţie de capacitatea
drogului de a induce toleranţă. Această clasificare a generat numeroase controverse: de
exemplu cocaina era considerată ca susceptibilă să genereze o slabă dependenţă psihica
şi nici un fel de dependenţă fizică sau toleranţă. În plus, această clasificare nu cuprindea
nici tutunul, nici tranchilizantele.
La ora actuală există o clasificare a substanţelor în funcţie de denumirea lor
medicală/stradală, de modul de administrare şi de gradul de risc pe care îl prezintă
consumarea lor.
Remarcăm că, marea majoritate a drogurilor se folosesc prin patru metode de
administrare: înghiţire, inhalat pe nas, fumat, injectabil. Există diferită riscuri la care se
expun consumatorii, în funcţie de metoda de administrare. Aceste riscuri, la nivel uman,
au fost apreciate prin intermediul unei unităţi denumită grad de risc . Gradele de risc
variază de la I- V.
Substanţele care au gradele I şi II de risc sunt potenţiale pentru abuzul de droguri.
Ele necesită o depozitare în condiţii crescute de securitate, o evidenţă a fabricării lor şi
restricţii (unde este cazul) la administrare. Substanţele cu grad I de risc sunt utilizate
într-o serie de cercetări pentru producerea unor medicamente, dar nu sunt aprobate
pentru utilizare medicală. Substanţele care prezintă gradul II de risc, sunt valabile numai
cu o reţetă medicală şi necesită aprobări speciale pentru cumpărare. Substanţele care au
grad de risc III şi IV sunt valabile numai cu reţetă, pot fi comandate fără a necesita
aprobări speciale. Majoritatea substanţelor ce au risc V sunt valabile fără a necesita
prescripţii speciale.
Drogurile pot fi identificate la nivelul organismului, odată ingerate, în funcţie de
testele utilizate, în urină, în păr, în sânge. În general, sunt necesare 5 zile de la consumul
de droguri, pentru ca substanţele conţinute de acestea să ajungă la nivelul firului de păr.
Acest proces va dura timp de aproximativ 90 de zile. Este posibil ca urmele de drog să
persiste la nivelul firului de păr mai mult de 90 de zile, în funcţie de ritmul de creştere a
părului.
Variaţia perioadelor depinde de cantitatea şi frecvenţa consumului, de
metabolism, de masa corporală, de vârstă, de starea generală de sănătate, de toleranţa la
droguri şi de Ph- ul urinei

C O N S U M U L D E D R O G U R I
 La nivel mondial, drogurile ilegale se împart în mai multe categorii: după
componența chimică, după efectele pe care le au. În funcție de clasa din care fac parte,
drogurile sunt canabinoide (derivate din canabis), depresoare:, anestezice disociative,
halucinogene, derivate din morfină, stimulanți, steroizi anabolizanți, inhalante, droguri
de sinteză, etc.
Redăm în cele ce urmează cele mai cunoscute, din punct de vedere statistic,
droguri în funcție de denumirea lor medicală/stradală ,de modul de administrare și de
gradul de risc pe care îl prezintă consumarea lor,
Tabel nr1-. Cele mai utilizate droguri la ora actuală
Categoria de droguri Exemple de denumiri Mod de Gradul de risc
medicale/stradale sub administrare în funcție de
care se comercializează administrare
Canabinoidele Haşiş Bombă, ulei de hașiș, Înghițire sau I
fumat
Marijuana Doză, iarbă, afumătură, Mary Înghițire sau I
Jane, pot, amețire, etc fumat
Depresoare Barbiturice Amytal, Seconal, Mare parte II, III, V
Fenobarbital, păsări roşii, injectabil sau
albinuţe, jachetele galbene, înghiţire
Benzodiazepine Ativan, Halcion, Xanax, Înghiţite sau IV
le Valiu,. Halcion, bombonica, injectabil
(tranchilizante) pastile de dormit,
tranchilizante, etc
Flunitrazepamul Rohipnol, pastile de uitare, Înghițire sau IV
, Valium Mexican, sfoara, trase pe mas

GHB, Gama hidroxibutirate, Casa Înghiţite I

Georgiei, lichid extazic,
Matacualonă, Qualude, Sopor, Parest, Înghițire sau I
injectabil
Anestezice Ketamina Ketalar SV, Valiumul pisicii, Injectabil, III
Disociative Special K, Vitamina k, inhalat pe nas,
fumat
PCP și analoage Penciclidine, praful îngerilor. Injectabil, I, II
ale acestuia Barcă, ceaţă, barca iubirii, inhalat pe mas,
pastilele păcii fumat
Halucinogene LSD Lisergic acid diethilamide, Înghițire, I
sugative, cubuleţe, sorbire(absorbir
microdoturi, apus de soare e la nivelul
galben ţesuturilor
cavităţii bucale)
Mescalină Mesc, năsturei, cactuşi Înghițire, fumat I
 Psilocibina Ciuperca magică, pasiunea Înghițire I
roşie
Opium și Codeină Empirină cu Codeină, Injectabil, II, III, IV
derivate din Fiorinal cu codeină, înghiţitură
morfină Căpitanul Cody, băieţaşul
Cody (în asociere cu
glutamide), clătite cu sirop,
încărcătură
Fentalin și Actic, duragestic, apaşul, Injectabil, fumat I, II
analoage de chinezoaica, alba Chină, sau inhalat pe
fentalin febra dansului, crimă (, TNT, nas
tangou și bani,
Heroină Diacetil morfină, zahăr Injectabil, I
maro, doză, H, cal, smack, inhalat pe nas,
calul alb fumat
Morfină Roxanol, Duramorp, Miss Injectabil. II, III
Ema, maimuţică, lucruri albe înghiţire, fumat
Opium Laudum paregoric, marele O, Înghițire, fumat II, III
lucruri negre, gumă,
Oxicodone HCL Oxicotin, Oxy, O.C., Înghițire, II
criminalul inhalat pe nas,
injectabil
Hidrocordon, Vilcodin, Eatson-387 Înghițire II
bitartrat,
aminopehacid
Stimulante Amfetamine Bifetamină, Dexedrin, Injectabil, II
iepuraşi, frumuseţea neagră, înghiţire, inhalat
inimi, viteza întoarcerii LA, pe nas
camionagii, ridicătorii
Cocaina Clorhidrat de cocaină, Injectabil, II
explozibil, bomboană, fumat, inhalat
bucătarul Charlie, umflătura, pe nas
spărtură, fulgul, rock,
ninsoare,
MDMA Adam, claritate, ecstasy, Eva, Înghițire I
viteza îndrogostiţilor, pace,
STP, X. STC
Metaamfetamin Desoxin, cretă, manivelă, foc, Injectabil, II
ă sticlă, gheaţă, viteză înghiţire, fumat,
inhalat pe nas
Metilfenidat Ritalin, JIF, MPH, mingea R, Injectabil, II
(este utilizat cu drogul deştept, vitamina R înghiţire, inhalat
succes în pe nas
tratarea ADHD)
Nicotina Ţigarete, ţigări, tutun, tutun Fumat, inhalat Nu în mod
rapid, gumă pe nas, mestecat regulat
de tutun
Alte droguri Steroizi Anadrol, Oxadrin, Duraboli, Injectabil, III
anabolizanți Depotestosteron, baghetă, înghiţire, aplicat
suculeţ pe piele
 Inhalante Solvenţi (de vopsele, Inhalat prin Nu în mod
gasolină, clei), Gaze (butan, căile nazale sau regulat și
propan, oxid de nitriu), pe căile bucale depinde de
nitriţi(isobutil, ciclohexil, cantitate
isoamil), gaz de râs,
înălţătorii, bătăuşii

Pentru a înţelege mai bine problematica consumului de droguri, vom analiza în

cele ce urmează prin prisma caracteristicilor sale fiecare din clasele de droguri
prezentate anterior.

1. Canabinoidele (derivatele din canabis și canabisul)

Canabisul este denumirea unui produs vegetal obţinut din planta Canabis sativa
(cânepă) . Aceasta este o plantă ce secretă o răşină lipicioasă de culoare maro ce conţine
tetrahidrocannabiol, cunoscut sub numele de THC..
Din Cannabis sativa se obțin trei droguri în funcție de modul de preparare și
condiţionare:
a) marijuana – când se folosesc frunzele mărunţite ale plantei, amestecate sau nu
cu flori;
b) hașiș- când este folosită doar răşina pe care planta o produce;
c) uleiul de hașiș- când răşina plantei este concentrată prin intermediul unor
procedee chimice
a) Marijuana este produsul vegetal cel mai răspândit. Conţinutul de THC al
acesteia variază în funcție de zona în care s-a cultivat cânepa și s-a preparat produsul
vegetal. Ea se consumă în mod obişnuit prin fumare, fie singură, fie amestecată cu tutun.
Fumul pe care îl produce arderea este foarte fierbinte și de aceea, ţigările au nevoie de
filtre lungi ca să-l răcească. În unele ţări există aşa numita pipă de apă care răceşte fumul.
Uzual, marijuana este mestecată cu alte plante cum ar fi oregani, ceai.
b) Haşişul se obține din răşina plantei. După ce se adună răşina este comprimată
în blocuri cu diverse forme ce au atât un aspect diferit de prezentare cât și un conţinut
diferit de THC. Este prezent pe piaţa ilicită sub forma unei pulberi fine comprimată în
turte de culoare cenuşiu închis.
 Haşişul se consumă în mod normal prin fumare. El se mai poate înghiţi, sau se
poate administra cu ceai sau ca ingredient în bomboane sau prăjituri
c) Uleiul de hașiș are cea mai mare toxicitate, deoarece ponderea THC poate
ajunge la 70%. Se obține prin distilarea haşişului cu solvenţi, rezultând o substanță
închisă la culoare, vâscoasă foarte consistentă.
Se consumă în mare parte prin fumat.
Efectele consumului de produse derivate din canabis apar foarte repede după
consum și se concretizează în următoarele simptome: euforie, gândire înceată; relaxare
musculară ce poate determina pierderea coordonării și a echilibrului, precum și creșterea
timpului de reacţie la stimuli; diminuarea forței musculare și o uşoară somnolență;
dilatarea vaselor sangvine; se produce înroşirea ochilor; creșterea pulsului și a ritmului
inimii (tahicardie); uscăciunea gurii și reducerea cantității de salivă; tuse și iritaţii ale
căilor respiratorii;
Pe termen lung efectele sunt mai serioase și constau din: bronşită și boli ale
aparatului respirator; anxietate; alterarea poftei de mâncare și a somnului; diminuarea
reflexelor și a capacităţii de concentrare; alterări semnificative ale capacităţii de învăţare
și de memorare; tulburări sexuale; alterarea funcţiei imunitare; posibile schimbări
cromozomiale.

2. Substanţele depresoare (barbiturice și tranchilizante)

Fac parte din categoria substanţelor depresive ale S.N.C. și sunt substanțe
chimice ce scad activitatea scoarţei cerebrale. Efectele lor, în doze mici, merg de la
sedare până la instalarea somnului. Sunt folosite pentru tratamentul insomniei,
anxietății, durerii.
Există două mari grupe de substanțe depresive: barbituricele și benzodiazepinele
(tranchilizantele). Ambele produc dependență fizică și psihică dacă se iau timp
îndelungat sau în doze mai mari decât cele necesare. Ca urmare a utilităţii terapeutice și
aparent inofensive, aceste droguri au avut cea mai mare răspândire în rândul populaţiei,
care, în general, nu era conştientă de puterea lor adictivă.
 Barbituricele În funcție de durata acţiunii lor, barbituricele se clasifică în patru
mari grupe:
1. barbituricele cu acțiune prelungită sunt cele a căror acțiune durează mai
mult de 6 ore. Sunt utilizate în cazul bolilor psihice, epilepsii, insomnii nervoase. Efectul
lor poate dura până la 10 ore, având o acumulare mare în organism. Cel mai cunoscut,
din această categorie, este fenobarbitalul.
2. barbituricele cu acțiune intermediară sunt cele a căror acțiune durează între
3-6 ore. Sunt folosite în tratamentul insomniei severe și al anxietății, având o acumulare
minoră la nivelul organismului. Din această categorie fac parte amobarbitalul,
butabarbitalul, secobarbitalul
3. barbituricele cu acțiune scurtă sunt cele a căror acțiune durează mai puțin
de 3 ore. Au un efect sedativ imediat, de scurtă durată și sunt utilizate în spitale. Din
această categorie face parte pentobarbitalul sodic.
4. barbituricele cu acțiune foarte rapidă sunt cele utilizate exclusiv pe cale
intravenoasă în vederea producerii unei anestezii generale. Din această grupă face parte
tiopentalul.
b) Tranchilizantele sunt substanțe utilizate în tratamentul anxietății și al
insomniei, pentru a substitui barbituricele.
Există o clasificare ce împarte tranchilizantele în: majore (neuroleptice) ce se
utilizau în tratamentul diferitelor boli mintale și minore ce se utilizau în majoritatea
cazurilor și provin din grupul benzodiazepinelor.
La ora actuală, diazepine sunt clasificate în funcție de efectele lor, în:
→ Benzodiazepine cu acțiune scurtă, cum ar fi triazolamul;
→ Benzodiazepine cu durată intermediară de acțiune, cum ar fi lorazepamul,
alprozalamul;
→ Benzodiazepine cu durată lungă de acțiune, cum ar fi diazepamul,
flunitrazepamul, clorozepanul
Depresoarele se găsesc sub formă de comprimate, capsule, picături, granule,
fiole, supozitoare, iar forma de administrare poate fi prin urmare orală, intravenoasă sau
rectală.
 R. Litter, în 1978 a identificat trei grupuri de tulburări ale consumului îndelungat
de substanțe depresoare:
1. Tulburări psihice:. somnolență, alterări ale memoriei și ale judecății, dificultăți
de concentrare, irascibilitate, ușoare momente de euforie sau depresie, confuzie și
deteriorare intelectuală
2. Tulburări neurologice: vertij, ataxie (perturbări ale sistemului nervos),
disartrie, pareze (paralizii de scurtă durată), ptoză cerebrală (deplasarea în jos a unui
organ), cefalee, letargii
3. Tulburări gastrointestinale: anorexie, iritarea mucoasei stomacale, iritabilitate
intestinale.
Intoxicarea acută sau supradoza cu aceste substanțe produce efecte similare
intoxicației etilice: pierderea conștiinței, comă sau moartea.

3. Halucinogenele

Sunt un grup de substanțe ce determină prin ingestia lor o serie de: modificări
importante și tranzitorii la nivelul gândirii; efecte psihologice vizând alterarea percepției
care au fost asociate, în anumite situații, cu visarea. Sunt cunoscute și sub numele de
substanțe psihedelice și acționează ca agenți de tulburare mentală.
Multe dintre aceste substanțe au o origine naturală, deși în ultima perioadă ,
majoritatea se obțin prin sinteză în laboratoare și au fost asociate foarte mult timp cu
ritualuri de magie și religioase. Ele pot fi clasificate în patru categorii în funcție de zona
de acțiune:
a) Psihedelice acetilcolinice – sunt cele care acționează asupra enzimei
responsabile de conectarea creierului cu sistemul nervos periferic (acetilcolinesterazia)
și includ: fizostigmina, atropina, scopolamina, muscarina.
b) Psihedelice noropinefrinice- sunt cele care acționează asupra neuronilor
norepinefrinici cu rol de transmiţători chimici. Din această categorie fac parte: drogurile
de sinteză (MDMA, STP, MDA), mescalina, miristicina și elemicina
c) Psihedelice serotoninice- sunt cele care acționează asupra receptorilor
serotoniei (un neurotransmiţător cerebral ce reglează perioada de somn și percepția
senzorială). Din această categorie fac parte: LSD, D.MT. psilocibina, bufotenina,
harmina
d) Anestezice psihedelice. Din această categorie fac parte fenciclidina,
ketamina
Halucinogenele au o foarte bună absorbție pe cale orală, iar efectele lor pot să
apară imediat după ce sunt administrate. Acțiunea lor durează de la 2-8 ore și dispare
foarte lent după aceea.
Efectele halucinogenelor nu sunt mereu aceleași și variază în funcție de starea
psihică și fizică a consumatorului. Din punct de vedere fizic efectele halucinogenelor
sunt următoarele: dilatarea pupilelor (midriază), creșterea temperaturii corporale și a
presiunii sângelui, senzația de vertij, grețuri și somnolență, debilitate musculară,
parestezii, mâncărimi și furnicături pe piele
La nivel psihic, consumul de halucinogene produce distorsiunea percepției și
depersonalizarea consumatorului. Pot apare astfel crize de panică, tulburări depresive
cu episoade de nebunie (consumatorul crede că este urmărit și acționează violent sau se
crede invincibil și își pune viața în pericol crezând că poate zbura sau că este
indestructibil).
Tulburările mentale sau momentele de criză se pot repeta, chiar dacă o anumită
perioadă nu s-a consumat drogul (fenomenul poartă denumirea de ”flashback”)

4. Opium și derivate din morfină

4.1. Opiumul
Opiumul este un drog narcotic cunoscut sub numele de ”floarea albă a
somnului” și se obține dintr-o plantă (Papaverum somniferum) originară din Asia Mică
a cărei arie de extindere cuprinde la ora actuală bazinul mediteranean, Asia Mică, India,
Turcia, Egipt și China..
Pentru ca opiumul să fie fumat trebuie să fie rafinat și fermentat, cu ajutorul unor
ciuperci, dintr-o capsulă de ”floare a somnului” rezultând 5-6 grame de opium pur.
 Opiumul este un amestec de gume, rășini, zaharuri și alte substanțe, printre care
aproximativ patruzeci sunt alcaloizi și au activitate farmacologică. Alcaloizii opiumului
sunt clasificați în două grupe mari, în funcție de compoziția chimică și de acțiune pe
care o produc:
- morfina, codeina și tebaina ce acționează asupra SN sunt analgezice,
narcotice și induc dependență;
- papaverina ce acționează asupra sistemului muscular producând
relaxarea și nu induce dependență.
Deși a fost considerat un drog mai puțin periculos, datorită faptului că nu produce
o dependență rapidă și intensă consumatorului, consumul de opium produce o serie de
efecte:
!. Efecte asupra aparatului respirator: micșorarea frecvenței respirației și a
cantității de aer respirat, deteriorarea ritmului respirator, congestii pulmonare, aste,
emfizem pulmonar;
2.Efecte asupra SNC: stare de euforie, scade coordonarea musculară și acuitatea
senzorială, depresie generalizată a reflexelor (inclusiv a celor medulare), contractarea
pupilei;
3.Efecte asupra aparatului digestiv: relaxare a mușchilor stomacului și
intestinului, scade secreția digestivă, creste presiunea din căile biliare, se atenuează
activitatea intestinului, a mișcărilor sale.
4.Efecte asupra aparatului genito-urinar: creștere a forței de contracție a vezicii
urinare, descreșterea fluxului urinar, scade producția de hormoni masculini
(testosteron), iar la femei se produce o inhibiție a procesului de ovulație.

4.2. Morfina

Morfina este un psihodisleptic, o substanță ce produce tulburări ale activității

mentale, dar este în același timp și un analgezic, sedativ puternic și antipolitic, capabil
să dispară teama și senzația de durere, indiferent de natura sau origina acesteia.
Morfina se găsește sub diferite forme: pulbere, comprimate, soluții injectabile și
cuburi.:
 -Pulberea de morfină pentru uz farmaceutic este albă și fără miros și se
utilizează în prepararea siropurilor sau soluțiilor orale destinate tratamentului
unor dureri puternice; se administrează oral.
-Comprimatele conțin sulfat de morfină cu efect retard în diverse
concentrații a căror administrare este orală.
-Soluțiile injectabile sunt prezentate în fiole de diferite mărimi și pot fi
administrate intramuscular, intravenos sau subcutanat.
-Cuburile sunt prezentarea ilegală cea mai uzuală a morfinei. Ele pot să
aibă o gamă variată de culori, de la albul murdar la maro. Cu cât culoarea este
mai deschisă, cu atât produsul este mai pur. Cuburile se transformă în pulbere sau
în granule în vederea consumului.
Morfina este un drog care creează repede toleranță, ceea ce face necesară
creșterea dozei. Euforia și diminuarea durerii pe care la început drogul le provoacă sunt
înlocuite de nevoia de consum a drogului.
Efectele morfinei sunt asemănătoare cu cele ale opiumului: produce analgezie,
schimbări ale stărilor sufletești și confuzie mentală. Pe lângă aceste efecte, administrarea
de morfină poate produce următoarele acțiuni:
1. Acțiunea depresivă asupra centrului respirator poate determină, când morfina
este administrată în doze din ce în ce mai mari, încetinirea frecvenței respiratorii, până
la un punct încât să determine moartea.
2. Efectul miotic (micșorarea pupilelor) este atât de evident încât se spune că
pupilele devin ”cât gămălia acului”

4.3. Heroina

Cunoscută și sub numele de diacetilmorfină, heroina este o substanță

semisintetică derivată din morfină în cadrul unul proces complex de acetilare.
Heroina este analgezicul cel mai puternic care se cunoaște (de 2-5 ori mai
puternic decât morfina în doza mai mică) și se găsește în stare pură sub forma unei
pulberi cristaline, albe, inodore.
 Deși are o acțiune mai puternică decât morfina, efectele administrării de heroină
durează mai puțin, ceea ce o face să fie un drog foarte periculos prin faptul că dezvoltă
toleranță și dezvoltă o adicție fizică și psihică importantă.
Heroina poate fi clasificată după gradul de puritate și cel de origine în trei
tipuri:
→ Heroina nr.2 este cunoscută și heroina de bază (sau Tsaota) și provine
din sud-estul Asiei. Ea se poate purifica foarte ușor și transforma în alte tipuri;
→ Heroina nr.3, cunoscută și sub numele de ”Brown sugar”, provine din
triunghiul de Aur. Se prezintă sub formă granulată, de culoare gri murdar sau maro și
are un aspect pământos iar conținutul său în heroină (puritatea în heroină) variază între
25-50% ;
→ Heroina nr.4 , cunoscută și sub denumirea de heroina thailandeză sau de
China, este cea mai rafinată formă având o puritate ce poate atinge chiar 90%, înainte
ca drogul să fie procesat. Este o pulbere fină, spongioasă, de culoare albă sau chiar
galbenă.
Heroina se diluează pentru a mări cantitatea de drog și pentru a spori vânzările
pe piață cu ajutorul unor substanțe cum, ar fi: glucoza, zaharuri, curry, sosuri și prafuri
de supe, făină, drojdie, efedrină, talc, lapte praf, chiar și praf de cărămidă și ghips, etc.
Heroina se consumă sub diferite forme:
) injectabilă. Este cel mai frecvent mod de administrare a heroinei înregistrat la
nivelul Occidentului și constă inițial în administrarea de injecții la nivel subcutanat,
pentru ca ulterior să fie înlocuite de injecțiile intravenoase.
Consumatorii care își administrează drogurile injectabil au frecvent, în zonele
folosite pentru administrare, plăgi, abcese, infecții. Deoarece injectarea de mai multe ori
într-o venă, în același loc nu este posibilă, se realizează administrarea pe traseul venei,
iar dacă nu se poate face acest lucru sunt alese alte zone (picioare, zona inghinală).
Creșterea riscului de a contacta SIDA sau hepatită a făcut să crească atenția
consumatorilor fată de dezinfectarea și curățirea ustensilelor de administrare, pe de o
parte, iar pe de alta, să scadă ca modalitate de administrare heroina injectabilă.
 ) fumată. Este metoda utilizată în special de consumatorii arabi, chinezi și
asiatici având un risc scăzut din perspectiva contactării unor boli sau infecții. Efectele
obținute sunt asemănătoare morfinei.
) inhalată. Este o metodă mai puțin utilizată, iar efectele sunt imediate ca și cum
drogul s-ar injecta.
Efectele heroinei sunt mai intense decât cele ale opiumului și morfinei. Starea de
dependență se instalează foarte rapid, indiferent de modul de administrare. Dependența
este atât de puternică încât la puține ore după ultima doză se instalează sindromul de
abstinență. Acesta variază în funcție de consumator și de gradul de dependență.
Simptomele cele mai uzuale în cazul sindromului de abstinență sunt: neliniște
generală, agitare, transpirație, micșorarea pupilelor, tremurături și spasme, dureri
musculare și osoase.
În cazul heroinei, există pericolul de supradoză, atunci când se ignoră nivelul de
puritate și nu se cunosc substanțele care au fost folosite la diluare (situație frecvent
întâlnită la consumatorii ce achiziționează pe stradă, la întâmplare heroina)
CONSUMUL DE DROGURI- PARTEA A II-A
5. Stimulanţii
5.1. Amfetaminele

Amfetamina este un compus sintetic, chimic înrudit cu efedrina. Efedrina era

folosită în China, cu 3000 î.Hr, în tratamentul bolilor astmului datorită calităţilor sale
stimulatorii şi bronhodilatatoare.
Amfetamina, sintetizată în secolul XX, la începutul anilor treizeci, are o serie de
derivaţi: sulfatul de amfetamină, cea mai cunoscută formă la început; sulfatul de
dexamfetamină, sau dexedrina; metilamfetamina, sau metedrina;
metilenodioiamfetamina sau MDA; metilenodioximetamfetamina sau MDMA.
Sulfatul de amfetamină, cea mai cunoscută formă la început se găseşte sub formă
de tablete, capsule sau mai des sub formă de pulbere. El se poate consuma pe cale orală,
intravenos sau se prizează. Sulfatul de dexamfetamină, sau dexedrina se găseşte, de
obicei sub forma unei pulberi alb- cristaline în capsule şi are un gust uşor amar şi sărat.
El se consumă în acelaşi fel ca şi sulfatul de amfetamină. Metilamfetamina, sau
metedrina se găseşte în aceleaşi forme ca şi sulfatul de amfetamină, dar are o
particularitate în sensul că ea se poate amesteca cu tutun.
Amfetaminele acţionează asupra SNC şi provoacă euforie; o intoxicaţie uşoară
cu amfetamine poate avea efecte similare cu ale unei beţii. În doze mai mari, efectele
sunt diferenţiate. Astfel, amfetaminele luate în doze mici sau moderate produc: euforie;
înlăturarea somnului şi scăderea apetitului; îmbunătăţirea aparentă a stării generale
fizice şi intelectuale; creşterea ritmului respirator şi dilatare bronşică; gură uscată; diaree
şi constipaţie; creşterea tensiunii arteriale şi a temperaturii corporale; scade producerea
de urină.
La doze mai mari sau administrate în mod continuu, efectele sunt: iritabilitate şi
paranoia; halucinaţii şi delir; depresii (stop) respirator; aritmii cardiace şi leziuni la
nivelul inimii; inhibarea ejaculării; convulsii, comă şi moarte.
Amfetaminele prezintă o serie de interacţiuni: creşte efectul medicamentului
ingerat; întârzie absorbţia barbituricelor, prezintă efecte opuse benzodiazepinelor (pot fi
administrate împreună în cazurile de intoxicaţie amfetaminică).
În condiţiile în care, după un consum îndelungat de amfetamină, se realizează
întrerupere în administrarea drogului, poate să apară depresia reactivă. În primele zile,
aceasta poate îmbrăca aspecte grave deoarece consumatorul suferă de crize depresive
care îl pot determina pe acesta la sinucidere.

5.2. Cocaina

Arbustul de coca (ce aparţine familiei Erythrosylaceae) se cultivă în special în

Columbia, Bolivia, Peru, Brazilia, şi Ecuador. Laboratoarele de prelucrare a frunzelor
de coca s-au extins şi în ţări ca Chile, Argentina, Panama.
Frunzele de coca reprezintă singura parte a plantei ce conţine alcaloizi. Alcaloizii,
ce se găsesc în frunzele de coca, se împart în două categorii:
- derivaţi tropanici: cocaina, tropacocaina, cinamoilcocaina şi truxinele;
-derivaţii pirolului: higrine, cuhigrine. Acestea nu au însă calităţi
anestezice şi nici efecte psihologice.
 Din alcaloizii frunzelor de coca se fabrică pasta de coca, cea din care se va obţine
cocaina bază. Acesta este un praf cristalin, alb, amar.
Pasta de coca, deşi se poate consuma imediat, (dar riscurile sunt majore din cauza
impurităţilor şi a produselor chimice, dar şi a efectelor psihotrope ce apar foarte repede)
este purificată cu amoniac şi acid clorhidric, până ce se obţine după filtrare şi uscare
clorhidratul de cocaină. Din acest nou compus, se obţine prin folosirea eterului ”free-
base” (cocaina de bază) sau prin folosirea amoniacului ”crack”; ambii având culoarea
albă, dar crack-ul poate să aibă un aspect de bucăţi de porţelan sau de marmură ce se
fărâmiţează între degete.
Cea mai rapidă formă de consum a cocainei este prizarea. Efectul cocainei este
aproape imediat deoarece se absoarbe repede prin intermediul mucoasei nazale. Se poate
şi injecta subcutanat, dar cauzează leziuni şi ulceraţii ale pielii ca urmare a acţiunii sale.
Forma de cocaină care se răspândeşte cel mai mult la ora actuală este cea de crack.
Fumatul acesteia conduce la introducerea rapidă a drogului în circuitul sanguin ce
ajunge foarte rapid la creier. Această formă este cea care creează cea mai mare
dependenţă şi intoxicare.
În plan fizic, efectele consumului de cocaină sunt: midriază (dilatarea anormală
a pupilelor), cu imobilizarea irisului; gură uscată; transpiraţii abundente şi creşterea
temperaturii corporale; spasme musculare şi tremurat; tulburarea ritmului cardiac;
hipertensiune arterială; carenţă de vitamine şi scăderea apetitului; perforarea septului
nazal ca urmare a prizării de cocaină; depresie şi crize de anxietate; iritabilitate generală.
Cocaina prezintă o psihopatologie specifică şi se constată trei tipuri de tulburări
asupra consumatorului:
a) depresia reactivă apare când se întrerupe administrarea drogului la un
consumator obişnuit şi poate să se finalizeze cu sinucidere;
b) psihoza cocainică se poate produce în mod spontan la persoane normale, fără
să fie în mod necesar consumatori cronici şi se caracterizează prin halucinaţii auditive
şi vizuale ce determină stări de agresivitate extremă;
c) sindromul lui Magan este un episod halucinant tactil, aproape specific
cocainei, când consumatorul simte pe pielea corpului şi pe mâini animale, insecte.
Halucinaţia este atât de puternică şi reală, încât consumatorul încearcă să scape de aceste
senzaţii cu orice preţ.

5.3. Nicotina

Nicotina, principalul alcaloid al tutunului, este un lichid uleios, incolor ce devine

gălbui în contact cu aerul şi are un gust puternic şi neplăcut.
Tutun este denumirea populară a unui grup de plante Solanacee ce conţin
nicotina. Planta de tutun este originară de pe continentul american şi pătrunde în Europa
în secolul a XVI-lea.
Tutunul se consumă fumat, chiar dacă poate fi mestecat. Riscurile fumatului
depind de durată, intensitate, timp de expunere la fum. Consumul de tutun duce la
creşterea frecventă a apariţiei de:
→ boli cardiovasculare: anghina pectorală, infarctul de miocard,
arterioscleroza, insuficienţe circulatorii;
→ boli ale aparatului respirator: tuse cronică, bronşită şi emfizem pulmonar,
agravarea tuberculozelor;
→ cancere de diferite tipuri: ale cavităţii bucale, de laringe, de esofag, de
duoden, de plămâni.
Asocierea cu alte substanţe a consumului de tutun complică efectele. Astfel,:
prin asociere cu anticoncepţionale hormonale creşte riscului apariţiei unei boli
cardiovasculare; prin asociere cu benzodiazepinele şi analgezicele este necesară mărirea
dozelor acestora; prin asocierea cu cofeina se realizează metabolizarea mai rapidă a
acesteia

6. Drogurile de sinteză

Drogurile de sinteză (Designer Drugs) sunt derivaţi chimici, numiţi şi analogi, ce

reproduc efectele psihotrope, stimulante sau halocinogene ale altor droguri. Rapiditatea
cu care apar aceste substanţe face dificilă clasificarea lor. Uneori sunt cunoscute sub
raportul iniţialelor lor.
 Totuşi, la nivelul literaturii de specialitate, există nişte direcţii generale de
clasificare a drogurilor de sinteză:
a)analogi ai fenciclidinei (PCP). Fenciclidina nu a fost comercializată niciodată
în scopul terapeutic uman, datorită efectelor negative asupra organismului, ea fiind
utilizată în medicina veterinară ca anestezic.
Variante analoge ale fenciclidinei sunt TCP, PCE, PCPY, PCC.
b) analogi ai fentanilului şi ai meperidinei. Fentanilul este un drog sintetic,
narcotic ce se utilizează în chirurgie datorită proprietăţilor sale analgezice. Se utilizează
în fabricarea unui drog sintetic cunoscut sub numele de ”Albul de China” sau ”heroină
sintetică”
c) analogi ai amfetaminei şi metamfetamina. Numărul de substanţe ce poate fi
produs este foarte mare, iar efectele lor sunt imprevizibile deoarece au efecte
neurotoxice ce pot provoca moartea consumatorului.
Drogurile de sinteză se fabrică în ţările cu o industrie chimică avansată şi ajung
pe piaţă pe două căi principale:
1. prin deturnarea drogurilor din circuitul legal în traficul ilicit prin furturi sau
falsificări de reţete;
2. prin fabricarea lor în laboratoare clandestine uşor de instalat şi de demontat.
La nivelul laboratoarelor clandestine realizarea drogurilor prezintă un avantaj
triplu prin: 1 faptul că sunt produse în apropierea zonelor de consum; 2. faptul că sunt
uşor de transportat şi de ascuns; 3. faptul că au un cost de fabricaţie mai redus, ceea ce
face creşterea cererii şi a numărului de consumatori pe piaţă.
Consumul de droguri de sinteză are o serie de efecte printre care: tahicardii,
alterări importante şi neprevăzute ale ritmului cardiac; palpitaţii, tremurături şi mişcări
involuntare ale părţilor corpului; contracţia involuntară a muşchilor mandibulei ce
conduce la imposibilitatea de a deschide gura; pareze, senzaţii anormale pe piele:
furnicături, amorţeli sau arsuri; uscăciunea gurii; transpiraţie şi greaţă; tulburări de
vedere, vedere înceţoşată sau halucinaţii

7. Inhalantele
 Inhalantele sunt substanţe volatile ce emană vapori care afectează
funcţionalitatea normală a creierului. Ele pot fi produse de uz casnic sau industrial:
benzine, substanţe adezive, vopsele, etc.
Folosirea inhalantelor pe post de droguri se explică prin gradul psihoactiv ridicat
, dar şi prin faptul că se vând liber în mare majoritate a cazurilor şi au un preţ mic fiind
accesibile puterii de cumpărare a copiilor şi adolescenţilor.
Aceste substanţe ce pot crea dependenţa sunt clasificate în funcţie de locul de
folosire preferat:
a) substanţe de uz casnic şi/ sau şcolar:
- produse de curăţenie: lichid de curăţat geamurile, soluţii de curăţat, ceara
şi produse de lustruit, diluanţii, etc
- produse pentru automobile: ceara şi produse de lustruit, lichid de frână;
- aerosoli. Odorizante, insecticide, lacuri pentru păr, produse de curăţat
mobila, cuptorul,
- creme de ghete şi ceară de încălţăminte;
- vopsele şi diluanţi pentru vopsea,
- substanţe adezive;
- lichid corector tipografic;
- butan, benzine
b) substanţe de uz industrial:
- solvenţi pentru curăţat;
- vopsele şi lacuri; diluanţi pentru vopsele;
- răşini sintetice;
- gudron, catran;
- benzina, motorina, alţi combustibili derivaţi ai petrolului.
Metodele cele mai frecvente de consum a inhalantelor sunt:
1. peste o cârpă se toarnă substanţa şi apoi este inhalată;
2. inhalarea dintr-o pungă;
3. pulverizând aerosoli pe gura şi nasul consumatorilor.
 Simptomatologia cea mai uzuală în cazul consumului de inhalante este
reprezentată de: vorbire confuză, limbaj neinteligibil; vedere în ceaţă şi diplopie;
dezorientare; lipsa coordonării musculare şi împleticeală mentală; creşterea salivaţiei.
Efectele fizice ce pot surveni la consumatorii de inhalante sunt: conjunctivită;
rinită, iritaţie nazală, iritarea aparatului respirator; lăcrimare continuă; pierderea poftei
de mâncare; dureri de cap; tulburări gastrice; aritmii.
Inhalantele nu produc dependenţa fizică asemănătoare celei provocate de alte
droguri, consumatorul de aceste substanţe având o nelinişte generală ce îl determină să
consume din nou şi care dispare când o face. Efectele se complică şi sporesc când se
asociază cu consumul de alcool.
Consumul de droguri este influenţat de o serie de caracteristici care ţin de vârsta
şi personalitatea consumatorului, de mediu de provenienţă, de nivelul educaţional,.
Ponderea utilizatorilor de droguri variază de la ţară la ţară, însă se constată o creştere
procentuală a consumatorilor cu vârste cuprinse între 15-35 de ani.
La nivelul adolescenţilor au fost identificate o serie de factori ce favorizează
consumul de droguri:
→ curiozitatea- mulţi tineri cred că dacă consumă o singură dată nu devin
dependenţi, dar în realitate este greu să te opreşti; anumite droguri dau
dependenţă după o singură doză;
→ rezolvarea problemelor;
→ formarea unei imagini sociale- un tânăr ce consumă droguri crede că poate
câştiga aprecierea şi respectul celorlalţi. În cele mai multe cazuri este
izolat de colegi şi prieteni şi creşte riscul de a se afla în situaţii ridicole;
→ presiunea grupului- unii tineri consumă droguri pentru că prietenii lor
consumă droguri şi ei;
→ o stimă de sine scăzută- un tânăr cu o stimă de sine scăzută poate consuma
droguri pentru a se simţi mai curajos, mai valoros, mai interesant. În
realitate, consumul de droguri determină pierderea libertăţii de decizie;
→ un răspuns la singurătate- unii tineri consumă droguri datorită
problemelor pe care le au, datorită, dificultăţilor de relaţionare şi
comunicare.
 La nivelul României au fost identificate o serie de cauze a consumului şi
abuzului de droguri.
→ lipsa de informare şi de educare în domeniu;
→ diminuarea supravegherii copiilor de către părinţi precum şi lipsa de
responsabilitate şi implicare a unora dintre ei;
→ presiunea socială a anturajului la nivelul grupurilor de elevi şi de tineri;
→ accesibilitatea primelor doze şi curiozitatea de a testa drogurile. Fapte ce
determină utilizarea ulterioară a acestora pentru consum, nu numai pentru
experimentare;
→ extinderea reţelelor de trafic la nivel naţional şi internaţional;
→ îmbunătăţirea situaţiei financiare la nivelul unor grupuri sociale;
→ situaţia economică precară a unora dintre utilizatori, fapt ce determină intrarea
în reţelele de trafic pentru întreţinerea consumului propriu;
→ migrarea copiilor în oraşele mari, care determină apariţia fenomenului ”copiii
străzii” asociat cu consumul de inhalanţi;
→ existenţa unor situaţii de criză nerezolvate corespunzător în rândul
adolescenţilor;
→ absenteismul şcolar ce determină adolescentul să se integreze în grupuri
riscante.
Specialiştii, referitor la persoanele care consumă droguri, au identificat în rândul
adolescenţilor mai multe categorii de consumatori. Clasificarea este pur descriptivă, în
timp ce riscul pe termenul este legat nu numai de tipul de drog, de doză, dar şi de
personalitatea celui care-l foloseşte.
Prima categorii este cea a utilizatorilor de droguri ilicite, adică a celor care
folosesc doze moderate, în mod intermitent, dând impresia că ei consumă droguri
recreativ sau cu scop de explorare. Riscul de trecere de la folosirea intermitentă a
drogurilor la un uzaj regulat, sub presiunea mediului nu este neglijabil.
A doua categorie este cea a subiecţilor care folosesc droguri în doze mari, dar
intermitent, punând adesea mai multe probleme, mai ales când se asociază cu alcoolul.
În mod obişnuit aceştia sunt consumatorii de sfârşit de săptămână, fiind vorba de tineri
care trăiesc dificil în restul timpului şi care doresc să uite în zilele de sărbătoare
vicisitudinile existenţei lor.
A treia categorie grupează subiecţii care folosesc drogurile în mod regulat, în
doze moderate, caz în care se vorbeşte de toxicofilie. Cel mai adesea, aceşti subiecţi sunt
cei care recurg zilnic la utilizarea drogurilor.
A patra categorie grupează subiecţi, net mai numeroşi, care folosesc drogurile în
mod regulat, în doze mari, în general droguri multiple. Este vorba de o veritabilă
toxicomanie cu consecinţele pe care aceasta le implică: dependenţa este instalată, modul
de viaţă şi necesităţile financiare ducând la o rupere progresivă a acestor subiecţi de
societate.
Specialiştii au fost preocupaţi nu numai pentru ”clasificarea” consumatorilor de
droguri, ci şi de identificarea principalelor caracteristici psihologice ale tinerilor
consumatori de droguri. Astfel, s-a constatat, prin intermediul unor studii
interdisciplinare că:
1. Profilul psihologic este dominat de destructurarea sau lipsa de structurare şi
de maturizare a personalităţii
2. La adolescenţii şi tinerii care consumă droguri există un nivel foarte scăzut al
stimei de sine.
3. La consumatorii de droguri există mari tulburări ale afectivităţii.
4. Adolescenţii consumatori de droguri au mari dificultăţi de comunicare şi
adaptare socială
Asistenţa psihologică este parte importantă tratamentului toxicomanilor. Există
o serie de principii ce trebuie respectate în tratamentul consumatorilor de droguri :
1. Nici este valabil un singur tratament pentru toţi indivizii.
2. Tratamentul necesită intervenţie imediată.
3. Eficienţa tratamentului trebuie să vizeze nevoile multiple ale individului, nu să
se axeze numai pe faptul că acesta este consumator de droguri.
4. La intervale diferite în cadrul tratamentului, pacientul trebuie să beneficieze
de serviciile medicale, terapie familială, reabilitare vocaţională, servicii sociale şi
juridice.
 5. Durata de tratament trebuie să fie adecvată pentru eficienţa tratamentului.
Perioada de timp depinde de nevoile individului. La majoritatea pacienţilor s-a constatat
o ameliorare după aproximativ 3 luni de tratament.
6. Consilierea individuală sau terapia de grup sau alte forme de terapii
comportamentale sunt componente semnificative pentru eficienţa tratamentului în cazul
dependenţei.
7. Tratamentul medicamentos este un element important al tratamentului pentru
mulţi pacienţi, mai ales când este asociat cu consilierea şi alte terapii comportamentale.
8. Dependenţii de droguri care au asociate tulburări mentale trebuie să
beneficieze de un tratament integrativ
9. Dezintoxicarea medicală este primul pas al tratamentului dependenţilor şi
contribuie singur doar în mică parte la reducerea consumului de droguri pe termen lung..
Dezintoxicarea medicală intervine în rezolvarea simptomatologiei psihice în stările de
sevraj, iar pentru mulţi indivizi este un precursor pentru tratamentul eficient al
dependenţei de droguri.
10. Tratamentul nu trebuie să fie voluntar pentru a fi eficient. Sancţiunile sau
obstrucţia familiei, colegii, sistemul judiciar pot să contribuie în mod semnificativ la
intrarea în cadrul unui program de tratament şi la succesul acestuia.
11. Posibila utilizare a drogurilor pe parcursul tratamentului trebuie monitorizată
constant. Monitorizarea administrării unor droguri sau a alcoolului utilizat în tratament
trebuie făcută cu ajutorul analizelor de urină pentru a evidenţia eficienţa etapelor, dar şi
pentru a vedea dacă nu există recăderi ale pacientului.
12. Programul terapeutic trebuie să ofere evaluare şi asistenţă pentru cei cu HIV,
hepatita B şi C, tuberculoză sau alte boli infecţioase şi consiliere pentru a-i ajuta pe
pacienţi în modificările comportamentale pe care le suferă ei sau ceilalţi. Consilierea
poate contribui la evitarea comportamentelor de risc înalt şi să îi ajute pe cei care sunt
infectaţi.
13. Recuperarea în cazul dependenţei de droguri este un proces ce se desfăşoară
pe termen lung şi frecvent necesită multe episoade de terapie. Ca orice boală cronică,
recăderile pot să aibă loc după perioade îndelungate de terapie. Participarea acestor
pacienţi la programe similare pentru alţii ajută la menţinerea abstinenţei.
 INADAPTAREA ŞI DEVIANŢA ÎN PROCESUL INSTRUCTIV- EDUCATIV

Inadaptarea şi devianţa şcolară este o formă particulară a devianţei ce acoperă o

gamă largă de manifestări comportamentale cu intensitate şi pondere a factorilor etiologici
diversă. Ea este indisolubil legată de reacţia comportamentală diferită de la o personalitate
la alta.
Există numeroase tipologii ce cuprind diversitatea de manifestare a devianţei şcolare,
fiecare dintre ele având o serie de criterii specifice la bază.
Primul criteriul pe care îl analizăm este cel al stabilităţii şi structurării la nivelul
personalităţii şi, care clasifică conduitele de devianţă şcolară în:
 tranzitorii şi sunt specifice unor perioade de vârstă. Ele pot fi însă
determinate de o serie de conjuncturi dificile de viaţă ce implică eforturi foarte mari de
adaptare. Pot apare astfel o serie de manifestări cu caracter nevrotic remisibile la un interval
de timp după ce situaţia a fost rezolvată;
 stabilizate. Ele pot îmbrăca, la nivelul personalităţii, forma unor anume
caracteristici: negativism, hipersensibilitate, intensitate înaltă a răspunsului emoţional la o
situaţie anume. Aceste caracteristici pot sau nu să degenereze în comportamente antisociale
Cel de-al doilea criteriu, după care se clasifică formele de manifestare a devianţei
şcolare este cel al gravităţii/ periculozităţii sociale. Conform acestuia sunt:
 conduite fără direcţie antisocială caracterizate prin periculozitate redusă
(conduite evazioniste)
 conduite asociate caracterizate printr-o periculozitate socială moderată:
minciuna, vandalismul, opozabilitatea, insubordonarea, refuzul autorităţii şcolare
 conduite antisociale propriu-zise, caracterizate printr-o periculozitate
potenţială sau chiar manifestă: actele de violenţă, delictele sexuale, furtul, toxicomania.
Al treilea criteriu, cel al aspectului clinic (al simptomului prevalent) identifică
următoarele conduite:
 conduite de evaziune sau de demisie : fuga de la şcoală, absenteismul,
abandonul şcolar, toxicomania. Aceste conduite sunt marcate de atitudini depresive şi
tendinţe către imitaţia mecanică, adoptarea acestora fiind o expresie a protestului faţă de
anumite situaţii care s-au soldat cu consecinţe traumatice în plan afectiv.
 conduite de dominare şi conduite agresive se caracterizează prin
impulsivitate, accese de mânie, crize de violenţă şi sunt expresia unei reacţii la sentimente de
culpabilitate, frustrare, frică;
 conduite perverse: preocupări sexuale precoce, limbaj şi conduite
obscene şi reprezintă un mod de afirmare personală, de realizare a sentimentului de putere
 Al patrulea criteriu, cel etiologic identifică:
 conduite de devianţă determinate de factori organici: existenţa unor
sechele post-traumatice generale sau/ şi ale encefalului, îmbolnăviri somatice;
 conduite determinate de factori psihopedagogici cere sunt localizaţi în
contextul de socializare familială şi şcolară.
Criteriul intenţiei, corelat cu gradul de conştientizare a conflictului consideră că
există1:
 instrumentale, deliberate, intenţionate. Aceste conduite sunt utilizate pentru
soluţionarea conflictelor din alte arii;
 noninstrumentale, nondeliberate, nonintenţionate. În aceste situaţii,
devianţa şcolară nu mai are semnificaţia instrumentală, de reglare a conflictelor cu alte zone
şi exprimă orientarea şi stabilitatea atitudinilor elevului faţă de ambianţa şcolară
Am mai putea folosi şi alte criterii de clasificare a conduitelor deviante şcolare:
- frecvenţa- conduite ocazionale sau episodice, repetate sau continue;
- gradul de generalitate- faţă de anumite discipline, profesori colegi sau în
general;
- modul de reacţie la intervenţiile corective: remisibile sau rebele la tratament
Aceste modalităţi de clasificare a conduitelor deviante şcolare evidenţiază
imposibilitatea de a surprinde fenomenul în categorii fixe, rigide, deoarece există o dinamică
a cauzalităţii lui este circulară, cauză- situaţie-efect ca şi o dinamică specifică de
interpretare.
Descrierea şi analiza formelor identificate de conduită devianţă şcolară este extrem
de vastă şi ca atare vom aborda formele cele mai grave sau/şi mai frecvente de devianţă
şcolară punând accentul pe cauzalitatea specifică, descrierea semnificaţiilor.
1. Copiatul este o formă specifică de înşelăciune aplicabilă în situaţii de evaluare,
în special în mediul şcolar şi universitar. El încalcă datoria elevilor de a-şi însuşi
cunoştinţele, de a-şi forma deprinderile specifice anumitor discipline de învăţământ.
Copiatul poate fi încadrat în categoria conduitelor agresive deoarece prejudiciază
profesorul şi uneori grupul şcolar şi se poate produce fie pe fondul unei relaţii didactice
marcată de indiferenţă, fie pe fondul unei relaţii tensionale sau chiar pe fondul unei relaţii
amicale
Formele pe care copiatul le îmbracă sunt: copiatul individual şi copiatul colectiv.
Copiatul individual se realizează pe cont propriu, subiectul asumându-şi riscul. El
poate fi pregătit minuţios prin elaborarea unor mijloace (fiţuicile, aranjamente de
transmitere de sms-uri, scrisul pe bancă, servitele, etc), prin crearea unor condiţii propice
(alegerea băncilor din spate, alegerea locurilor de pe centru, etc), sau din contră nu este
pregătit minuţios, situaţie în care subiectul caută să se adapteze la situaţie prin apelare la
colegi, la caiete, la cursuri, la manuale.
Copiatul solidar presupune implicare a doi sau mai mulţi elevi. Ca şi copiatul
individual, el poate fi planificat prin plasarea subiecţilor în poziţii din care pot să comunice
mai bine, din care fiţuicile pot să circule mai bine, sau poate să nu fie premeditat şi atunci
elevii se orientează spre sursele de inspiraţie reprezentate de colegii consideraţi a fi
”tocilari”
Copiatul colectiv se produce în situaţiile în care tot grupul şcolar recurge la această
metodă. Ea este o formă de copiat ce se produce cu o frecvenţă mai redusă comparativ cu
celelalte două.
Principalii factori care intervin în situaţiile de copiat sunt: deficienţe de
supraveghere, atitudinile permisive ale profesorilor, stilul de notare.
Copiază atât elevii slabi cât şi elevii buni, care nu sunt interesaţi decât de obţinerea
unei note cât mai bune din următoarele considerente: fie sunt obligaţi de către părinţi să ia
note maxime la toate disciplinele; fie ei sunt nesiguri cu înţelegerea corectă şi profundă a
cunoştinţelor; fie ştiu că nota este expresia gradului de fidelitate a reproducerii; fie doresc să
ajungă şi rămână în fruntea ierarhiei clasei la învăţătură.
În legătură cu copiatul trebuie să analizăm şi modul cum persoana care copiază îşi
menţine imaginea de ”persoană bună”. Acesta adoptă o serie de raţionalizări prin care îşi
justifică gestul:
• tăgăduirea responsabilităţii: ”Nu e vina lui, dar dacă nu ia.. pierde bursa”;
• tăgăduirea răului: ”Nu a copiat, ci s-a uitat puţin la coleg”
• tăgăduirea victimei ”Profesorul merita să fie copiat”
• acuzarea acuzatorilor: ”La ceilalţi le-a dat mai uşor”, ”Nu am copiat numai eu”,
etc
Practica copiatului produce atât la nivelul clasei cât şi în ceea ce priveşte relaţia
autoritatea şcolară-elev mai multe efecte. Dacă cel care copiază este prins, efectele pot fi:
consolidarea disciplinei, deteriorarea climatului afectiv din clasă ca urmare a sancţiunii
aplicate, o relaţie tensionată între profesor şi cel care a copiat. Dacă cel care copiază nu este
prins efectele ar putea fi: o diminuare a feed-back-ului profesorului cu privire la cunoştinţele
celui care copiază, se poate schimba ierarhia elevilor în clasă, creşte coeziunea şi
solidaritatea la nivelul grupului şcolar.
Deşi copiatul este o sursă de disfuncţionalităţi el nu poate fi eradicat. Eradicarea lui
implică măsuri suplimentare de supraveghere la probele de evaluare, ca şi transformarea
învăţării într-o activitate motivată, plăcută şi neconstrângătoare.
2. Fuga de la şcoală sau/ şi de acasă. Fuga este o conduită evazionistă ce are o
motivaţie precisă. Ea se derulează într-un timp variabil şi implică o anume participare
afectivă.
În cazul fugii de la şcoală, alături de o anume participare afectivă există şi o motivaţie
legată de frecventarea şcolii. Cauzele acesteia depinde foarte mult de vârsta subiecţilor, dar
se consideră că, la nivel generic există o anumită fobie faţă de şcoală ce transpare în anumite
comportamente specifice
→ ”elevii sunt aduşi în mod sistematic de către părinţi;
→ elevii sunt anxioşi în ceea ce priveşte sarcinile şcolare, dar şi în privinţa
relaţiilor cu persoanele vârstnice”
→ apar diverse fenomene de somatizare a anxietăţii faţă de şcoală: migrene,
dureri de stomac, palpitaţii, tremurături, tulburări alimentare şi de somn;
→ elevul este retras, temător, pasiv, inactiv;
→ elevul dă semne vizibile de teamă şi frică când se apropie de clădirea
şcolii;
→ elevul provine dintr-o familie în care educaţia este foarte importantă
pentru el.
La elevii mai mari, fobia de şcoală are o notă de specific prin formele pe
care le îmbracă: fobia de examen şi fobia socială.
fuga de la şcoală este modalitatea prin care subiecţii îşi echilibrează relaţia cu
şcoala. Ea poate fi determinată de o serie de complexe afective (sentimente de inferioritate),
dar poate fi şi expresia unei anume ”independenţe” rezultă din refuzul de a adera la o
alegere făcută de alţii, la presiunea exercitată de dorinţele adulţilor.
Fuga poate îmbrăca la rândul ei anumite forme, în funcţie de motivele care au
determinat-o:
- căutarea solitudinii, ca urmare a unei situaţii tensionată psihic intra şi
interpersonală;
- dorinţa de a fi împreună cu un anume partenere, de a se bucura de anumite relaţii;
- dorinţa de apartenenţă la grup prin experimentarea anumitor ritualuri de iniţiere;
- atitudinea defensivă faţă de autoritatea unui sistem.
La nivelul conduitelor evazioniste, prin analiza comportamentului subiecţilor,
au fost identificate trei tipuri de subiecţii:
a) prima categorie includ tinerii care caută aventura şi necunoscutul. Ei sunt
bine adaptaţi şi manifestă puţine semne de conflict cu mediul familial sau şcolar, primul fiind
perceput ca hiperprotector care îi împiedică să exploreze posibilităţile afirmării de sine. Ei
revin destul de repede.
Această categorie include tinerii care au obiective pe termen lung, care sunt optimişti în
privinţa viitorului, care ajung însă să idealizeze viaţa departe de casă şi potenţialul acesteia
b) a doua categorie include tineri care la semnele de conflict sunt evidente pe
fondul problemelor de sărăcie, a controlului exercitat de adulţi. Ei vor să scape din situaţii
nefericite, sperând că vor fi acceptaţi într-un nou mediu. Mulţi dintre ei ajung în grupuri de
delicvenţi construindu-si o nouă identitate de delincvent
Această categorie de subiecţii îşi petrece o perioadă mai îndelungată de timp
în afara familiei, iar riscul de a fi victimizaţi (comparativ cu cei din prima categorie) este mai
mic.
c) a treia categorie vizează tinerii respinşi de mediul familial şi şcolar. Mulţi
dintre aceşti tineri se văd forţaţi să plece din cauza abuzurilor fizice, emoţionale şi sexuale, a
experienţelor de degradare şi umilire la care au fost expuşi în mod repetat.
Fugarii din această categorie învaţă să supravieţuiască pe stradă mult mai uşor,
aceasta oferindu-le un sentiment de putere, libertate şi autocontrol. Ei au o puternică
motivaţie de a-şi însuşi deprinderile specifice stilului de viaţă de pe stradă, învaţă cum să îi
manipuleze pe alţii, să îi exploateze, învaţă abilităţi specifice de furt, escrocherie, jocuri de
noroc. Mare parte din ei ajung să fie judecaţi pentru fapte precum: prostituţie, trafic de
droguri, furt, tâlhărie, la care iau parte fie individual, dar de cele mai multe ori în grup.
Fuga de la şcoală se corelează cu absenteismul şi abandonul şcolar, în fapt existând
chiar posibilitatea de predicţie a celor din urmă pe baza modului în care s-a realizat fuga.
Astfel, dacă fuga de la şcoală se produce rar sau foarte rar, ea nu este un indicator către
absenteism şi abandon şcolar; dacă se produce rar, dar în grup se caută urmărirea motivaţiei
ce a stat la bază; dacă este frecventa doar la o anume disciplină, atunci se manifestă
absenteismul selectiv, iar semnificaţia se caută doar la acea disciplină; dacă fuga este
frecventă şi generalizată, atunci vorbim de absenteism ca prefigurator al abandonului şcolar,
semnificaţia constând în pierderea interesului sau a încrederii în beneficiile educaţiei
şcolare.
Fuga de acasă şi de la şcoală este o conduită gravă ce are un înalt risc delicvenţial şi
de victimizare, nu neapărat prin ea însăşi, ci prin consecinţele pe care le implică. Pe lângă
şocul iniţial rezultat din confruntarea expectanţelor privind stilul de viaţă de pe stradă şi
realitate, există serioase dificultăţi de adaptare rezultate din lipsa sau existenţa unor abilităţi
minime profesionale, alături de imposibilitatea reală de a-şi asigura mijloacele de
subzistenţă.
3.Absenteimul şcolar este o problemă cu un impact social foarte mare ce are o
dinamică spectaculoasă. El este în fapt, un ”tip de conduită evazionistă stabilă, cronică” şi
reflectă atitudinea, structurată, a lipsei de interes, a lipsei de încredere în educaţia şcolară.
El se constituie ca o formulă prin care elevul demisionează de la activitatea şcolară şi
reflectă o modalitate de ancorare a elevului în alternative: specializarea într-o carieră
infracţională, angajarea într-o muncă utilă, emigrarea, mariaj, etc
Există, ca şi în cazul fugii de acasă/ şcoală anumite reacţii care sunt folosite de elevi
pentru a scăpa de situaţiile traumatizante şi care sunt considerate a fi predecesoare ale
absenteismului3: reveria, retragerea temporară într-o lume imaginară; închiderea în faţa
informaţiilor, refugiul în atitudinea de pasivitate şi apatie; regresia, adoptarea unor
comportamente infantile; dezvoltarea obişnuinţei de a se izola, refuzul de a comunica;
dezvoltarea fobiei de şcoală; reacţii somatice precum: migrene, febră, dureri de stomac;
puseuri de mânca şi băut excesiv; toxicomanie, descurajare, deprimare şi ideaţie suicidară.
La nivel de cauzalitate, sunt identificate două categorii de factori ce contribui la
creşterea ratei de absenteism:
 oferta educaţională este incompatibilă cu aspiraţiile şi interesele elevilor sau
şcoala nu facilitează debuşeul pe piaţa muncii, metode de predare- învăţare
atractive, exigenţe rezonabile;
 promovarea unor relaţii pedagogice bazate exclusiv pe autoritatea
profesorului;
 existenţa unui sistem inechitabil al recompenselor şi al pedepselor;
 suprasolicitarea competiţiei în dauna cooperării;
 existenţa unor probe de evaluarea ce au şanse minime de a fi realizate;
  disciplina şcolară este fie permisivă, fie autoritară;
 inexistenţa unui parteneriat eficient între şcoală şi familie,
Această cauzalitate se asociază cu cea familială. Însă, indiferent de cauzalitate,
absenteismul este doar etapa de tranziţie şi de stabilizarea conduitelor de tip evazionist, de la
formele de scurtă durată la cea de lungă durată- abandonul şcolar.
4. Abandonul şcolar este definită a fi conduita de evaziune şi constă din încetarea
frecventării şcolii, din părăsirea sistemului educaţional, indiferent de nivelul la care s-a
ajuns, înainte de obţinerea unei calificări complete, înainte de terminarea unui anumit ciclu
de studiu. El este un indicator al eficienţei sistemului de învăţământ: cu cât este mai mare, cu
atât mai ineficient este sistemul.
Abandonul şcolar a fost studiat prin prisma a trei modalităţi:
a) Abordarea psihosocială a căutat să releve că cei care abandonează diferă de cei
care îşi continuă studiile prin anumite atribute psihosociale sau trăsături de personalitate.
Există o serie de studii ce evidenţiază rolul motivaţiei, inteligenţei, imaginii de sine şi a
agresivităţii în decizia de a abandona şcoala.
b) Perspectiva interacţionistă analizează abandonul ca o consecinţă a interacţiunii
dintre caracteristicile individuale ale subiecţilor şi cele ale mediului educaţional.
c) Teoria constrângerii externe stipulează că abandonul şcolar nu este un rezultat al
sărăciei, ci un produs al presiunii factorilor de mediu pe care individul nu le poate controla.
Sunt luaţi în considerare şi factorii de sănătate, obligaţiile profesionale şi familiale.
Există, la nivelul literaturii de specialitate două perspective de explicare a
abandonului şcolar:
- concepţia şcolii dominante sau tradiţionale ce sugerează că decizia de a abandona
şcoala îi aparţine individului. Astfel, actul de abandon apare ca o decizie individuală, cu
semnificaţie individuală relevând deficienţe de ordin educaţional şi cultural la nivelul
socializării primare.
- concepţia excluderii consideră subiecţii care abandonează şcoala ca pe nişte excluşi
datorită experienţelor traumatizate de eşec şi frustrare trăite la nivelul mediului şcolar.
Perspectivele de abordare a abandonului şcolar aduc în prim plan şi cauzalitatea
abandonului şcolar. Astfel, la nivelul literaturii de specialitate regăsim evidenţiate
următoarele cauze: de ordin economic, de ordin sociocultural sau religios, de ordin
psihologic, de ordin pedagogic.
Indiferent de cauzalitatea ce determină abandonul şcolar, el creează condiţiile
eşecului integrării sociale prin reducerea semnificativă a şanselor de autorealizare în
domenii de activitate licite.
5. Vandalismul şcolar . Vandalismul reprezintă actele de violenţă specifică
orientate către obiecte, bunuri, proprietăţi. Este o modalitate de descărcare a agresivităţi sau
o răzbunare dirijată către bunurile materiale, în special.
Analiza vandalismului se face prin articularea perspectivei individuale cu cea socială.
Perspectiva individuală pune accent pe motivaţia ce stă la bază. Astfel s-au identificat
cinci tipuri de vandalism:
- vandalism achizitiv- scopul distrugerii este obţinerea unor avantaje materiale;
 - vandalism tactic ce urmăreşte realizarea altor obiective decât avantajele materiale,
ca de exemplu publicitatea pentru o cauză;
- vandalism vindicativ prejudicierea se face în scopul răzbunării, pentru a compensa
o frustrare sau pentru realizarea unei dorinţe;
- vandalism ca joc ce se produce în timpul jocului şi are ca motivaţie curiozitatea,
distracţia sau competiţia pentru a domina;
- vandalismul maliţios nu are o ţintă specifică, deliberată programată.
Din perspectivă socială, abordarea vandalismul a desemnat următoarele
concluzii:
- în cele mai multe cazuri vandalismul este un act cu semnificaţie şi coerenţă
pentru vandali, prin care se transmite un anume mesaj pentru societate
- deoarece vandalismul presupune forme specifice de distrugere a proprietăţii,
aceste forme sunt determinate de caracteristicile mediului fizic-arhitectural;
- formele de vandalism vor avea preponderent valenţe cathartic-expresive (ca
în cazul vandalismului vindicativ sau maliţios), sau instrumentale (ca în cazul vandalismului
achizitiv sau tactic)
Cercetările au relevat că toate formele de vandalism au în comun sentimentul
nedreptăţii, perceperea inechităţii constituindu-se a fi motivul principal. Astfel, din această
analiză, vandalismul apare ca o restaurare a echităţii.
Teoria modelului echităţii explică producerea vandalismului prin acţiunea conjugată
a trei factori: autocontrolul subiectului, caracteristicile mediului fizic şi caracteristicile
grupului. Autocontrolul presupune reprezentarea psihologică a nivelurilor de libertate ale
individului în contexte sociale diferite şi este influenţat de perceperea diverselor alternative
Perceperea autocontrolului este determinată de: abilitatea a folosi autocontrolului, de
abilitatea de a identifica sursa inechităţii, de obişnuinţa autocontrolului (dobândită în situaţii
similare). Caracteristicile mediului fizic favorizează vulnerabilitatea sau invulnerabilitatea
subiectului şi sunt considerate moderator al vandalismului. În schimb, referitor la
caracteristicile grupului ce pot influenţa vandalismul trebuie să luăm în considerare:
coeziunea grupului, presiunea grupului pentru inducerea unei anume stări de confort, statutul
membrului respectiv.
Ca formă particulară de vandalism, vandalismul şcolar are o serie de note de specific
şi se referă la anumite variabile:
a. Indicele vandalismului şcolar diferă de la o şcoală la alta în funcţie de: mărimea
şcolii, plasarea şcolii într-o anumită zonă, compoziţia etnică, socială, rasială a populaţiei
şcolare;
b. Distribuţia în timp relevă faptul că frecvenţa actelor de vandalism şcolar este mai
mare în week-end-uri, în vacanţele şcolare; însă alarmele false cu bombă sunt mai mari în
perioadele de curs.
c.Motivaţia specifică include: existenţa unor deficienţe în organizarea
activităţilor educative; deficienţe de natură psihopedagogică, anumite schimbări la nivelul
mentalităţii autorităţilor şcolare, atmosfera impersonală a şcolii, sentimentul elevilor de a fi
abandonaţi de către şcoală, deficienţe în relaţia şcolii cu familia
d. Costurile economice şi şcolare ridicate. Din punctul de vedere al costurilor, actele
de vandalism se pot ordona pe următoarea scală: costuri sociale/financiare ridicate:
incendierea şcolii, distrugerea unor facilităţi, a reţelei de calculatoare; costuri sociale
scăzute/ financiare ridicate: spargerea geamurilor, a becurilor, deteriorarea mobilierului
şcolar; costuri sociale ridicate/ financiare scăzute: mâzgălirea pereţilor; costuri sociale
scăzute/ financiare scăzute: risipa de hârtie, deteriorarea cataloagelor, a carnetelor de elev,
etc
e. Tipologic vorbind, în şcoală predomină ca forme de vandalism cea de joc, cel
vindicativ, cel maliţios.
f. Ca semnificaţie, vandalismul şcolar este în majoritatea cazurilor o reacţie de protest
Consecinţele vandalismului şcolar sunt diverse şi afectează în cel mai înalt grad
eficienţa educativă, creşte sentimentul de insecuritate şi de asemenea autoritatea şcolară prin
prisma măsurilor speciale pe care trebuie să le ia, a regulilor noi pe care le adoptă.
6. Violenţa în şcoală. Din punct de vedere statistic, violenţa este cea mai frecventă
conduită de devianţă şcolară. La nivelul literaturii de specialitate şi nu numai întâlnim o
serie de termeni relaţionaţi: agresiune, agresivitate, violenţă resimţită, ; aceştia încercând să
desemneze atât diversitatea formelor de manifestare, cât şi complexitate fenomenului.
Noi, vom lua în calcul când vorbim de violenţă orice comportament al cărui scop este
prejudicierea sau distrugerea victimei. Această definiţie ne permite să stabilim anumite
tipologii:
• astfel luând în calcul planul de manifestare al atacului, corelat cu tipul de
prejudiciu adus victimei, există violenţa fizică şi violenţa psihologică
• astfel luând în calcul planul agresiunii (verbal/fizic), gradul de deschidere
(directă/ indirectă), tipul de implicare a agresorului, există agresiuni active fizice directe
(lovirea unui coleg), agresiuni active fizice indirecte (lovirea unui substitut al victimei),
agresiuni active verbale directe (injuria, ameninţarea), agresiuni active verbale indirecte
(calomnia), agresiuni pasive fizice directe (împiedicarea producerii unui comportament al
victimei), agresiuni pasive fizice indirecte (refuzul de a realiza o activitate, o rugăminte),
agresiuni pasive verbale directe (refuzul de a vorbi), agresiuni pasive verbale indirecte
(negativismul).
• astfel luând în calcul criteriul clinic există violenţe determinate de
conflictele ”normale dintre colegi”, violenţe determinate de conflicte între bande/ grupuri de
elevi şi violenţe determinate de conflictul adult- elev
a. Conflictele normale între colegi sunt determinate de dezacorduri
neînţelegeri, nepotriviri între dorinţele elevilor sau de lupta pentru statut. Ele se iscă din
nenumărate cauze.
Probabilitatea ca un elev să se angajeze în conduite violente depinde de
percepţia sa asupra viitorului, de sentimentele sau interesele sale afective. Se implică în astfel
de conflicte atât fetele cât şi băieţii. În timp ce implicarea fetelor este determinată adeseori de
un spirit de loialitate faţă de o colegă sau de exprimarea afectivităţii (a dragostei) faţă de un
băiat, la nivelul băieţilor vorbim de manifestare a masculinităţii ce se poate exprima şi sub
forma unor bătăi
b. Violenţele determinate de rivalitatea şi conflictele dintre bande/ grupuri de
elevi (mobbing sau bullying) sunt caracterizate printr-o intensitate ridicată a violenţei.
Factorii care întreţin violenţa bandelor la nivelul şcolii sunt: proasta informare sau
ignorarea autorităţilor, sentimentul neputinţei sau teama, aplicarea întârziată a unor măsuri,
uneori simplismul măsurilor iniţiate de şcoală, controlul şi disciplina inconsistente,
neînţelegerea fenomenului bandelor.
c. Violenţa determinată de conflictul elev- adult este esenţa fenomenului
violenţei şcolare. În ansamblul conduitelor de violenţă dintr-o şcoală se pot distinge violenţa
instituţională şi violenţa noninstituţional
Violenţa instituţională decurge chiar din funcţionalitatea şcolii. Violenţa şcolară
poate fi considerată violenţă instituţională, în sensul că, suferinţa elevilor se produce prin
intermediul regulamentelor şcolare. Astfel, etichetările, injuriile, atitudinile ironice ale
anumitor profesori, anumite metode sau procedee de orientare şcolară, caracteristicile unor
probe de evaluare pot fi considerare forme de violenţă resimţită. Şcoala răspunde la
violenţele elevilor cu o serie de măsuri de sancţionare disciplinară, care sunt forme de
violenţă percepute de elevi.
Ca surse ale violenţei instituţionale, literatura de specialitate menţionează:
conceperea relaţiei pedagogice ce o relaţie de putere definită prin faptul că profesorul
domină elevii, iar aceştia se lasă dominaţi; decalajul dintre aspiraţiile/ valorile elevilor şi
oferta/ practica şcolară prin: atitudinea profesorilor faţă de elevi, tipul de valori, tipul de
profesori; nedreptatea profesorului; imobilismul; funcţia de selecţie a şcolii ce nu se bazează
pe criterii de merit şi funcţia de ierarhizare a elevilor; competiţia dintre elevi.
Violenţa noninstituţională vizează numai conduitele de violenţă dintre elevi şi aparent
nu are legătură cu mediul educaţional. Asta ar însemna că nu există nici o legătură între
violenţa instituţională şi cea noninstituţională
Totuşi, există o relaţie de corelare în sensul că, violenţa instituţională poate contribui la
creşterea celeilalte, deoarece:
- s-a constatat că toate violenţele obiective sunt ca răspuns la cele subiective;
- utilizarea constrângerilor de către profesori oferă oportunitatea de învăţare prin
observare a acelui tip de conduită prohibitivă.
În mod similar, violenţa noninstituţională poate afecta dinamica violenţei
instituţionale, în situaţii ca:
- intervenţiile neadecvate ale profesorilor în conflictele dintre elevi;
- reputaţia de elev violent, cu probleme de comportament poate compromite relaţia
pedagogică cu profesorul.
Ambele forme de violenţă sunt determinate de factori comuni, dintre care cei
mai importanţi sunt:
- abundenţa modelelor de conduită agresivă din mass-media;
- mărimea şcolii, dar şi suprapopularea ei;
 - eşecul şcolar;
- tipul de disciplină practicată în şcoală
Aceşti factori trebuie însă corelaţi cu analiza sursei frustrării care există la
nivelul unui grup şcolar, prin care se pot identifica elevii cu potenţial agresiv, dar şi
eventualele victime.
Violenţa în şcoală este un fenomen dramatic şi prin consecinţele pe care le
antrenează; consecinţe ce explică şi numeroasele studii şi cercetări realizate. Când are loc
alături de prejudicii, victimizare, uneori moarte, violenţa în şcoală reduce şansele de a
beneficia de o educaţie bună, de a se realiza dezvoltarea personalităţii pe deplin.
Ea are o determinare multiplă: familială, şcolară, societală, personală şi culturală şi
o dinamică specifică şi de aceea trebuie interpretată ca un fenomen global, iar măsurile
trebuie să aibă un caracter interdisciplinar şi sistemic.