UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ

VETERINARĂ A BANATULUI TIMIŞOARA

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE ŞI BIOTEHNOLOGII

Ing. IMAD ALHORANI

TEZĂ DE DOCTORAT

Stimularea activitaţii microsimbionţilor

ruminali prin factori alimentari
la rumegătoarele mici

Coordonator ştiinţific:
PROF. DR. DRÎNCEANU DAN

2009
 ABSTRACT

Interesul de a dirija activitatea microorganismelor ruminale în scopul

maximizării fermentaţiilor la nivel pre-abomasal este din ce în ce mai mare deoarece
prin diferite tehnici biotehnologice poate fi mărit gradul de utilizare digestivă al hranei
sau pot fi dirijate fermentaţiile ruminale într-un sens care favorizează una din formele
producţiei animale (lapte sau carne).
Astfel în viitor tehnica de hrănire care se aplică la o anumită categorie de
animale trebuie să aibă în vedere nivelul productiv şi felul producţiei principale (lapte,
carne), iar la tineret destinaţia acestuia: pentru reproducţie sau pentru îngrăşare,
deoarece modul în care se practică alimentaţia poate influenţa şi modifica activitatea
microsimbionţilor determinând creşterea ingestei, optimizarea fermentaţiei ruminale,
creşterea nutrienţilor care scapă de degradarea ruminală dar şi suplimentarea
produşilor finali ai metabolismului ruminal. Cercetările în acest domeniu efectuate de
nutriţionişti oferă practicienilor posibilitatea de a mări disponibilul de nutrienţi pentru o
anumită formă de producţie animală dorită.
Plecând de la scopul general de a „dirija activitatea microorganismelor
ruminale” la rumegătoarele mici (ovine, caprine), cercetările întreprinse în cadrul
acestei lucrări de doctorat s-au particularizat întrei direcţii cu activităţile aferente de
studiu şi anume:
- influenţa raportului energie/azot din hrană asupra activităţii
microorganismelor ruminale la berbecuţii supuşi îngrăşării. Prin această direcţie s-a
evaluat influenţa modului de asigurare a energiei şi azotului pentru satisfacerea
cerinţelor de multiplicare ale microsimbionţilor ruminali în vederea creşterii aportului
de proteină microbiană la nivel intestinal;
- identificarea şi introducerea în hrana rumegătoarelor a unor noi resurse
furajere se face de regulă după stabilirea valorii nutritive şi a efectului bioproductiv,
fără a se avea în vedere şi posibilitatea de influenţare a activităţii microoganismelor
ruminale, aspect care poate modifica mult conduita de utilizare a produsului. Astfel în
procesul de extracţie a uleiurilor vegetale din soia rezultă în cantităţi mari un produs
secundar denumit “zaţ” care pentru aportul energetic ridicat poate deveni de interes
în hrana rumegătoarelor, fără a se cunoaşte însă implicaţiile produsului asupra
microsimbionţilor ruminali;
- în anumite condiţii de creştere şi exploatare a rumegătoarelor ca de exemplu
după administrarea prelungită a unor raţii simplificate, la nou-născuţii pentru
colonizarea bacteriană a tubului digestiv sau la tineretul ovin şi caprin pentru
prevenirea tulburărilor gastro-intestinale îndeosebi în momentul şi după înţărcare , se
poate interveni şi stimula activitatea microorganismelor ruminale. În acest sens a fost
proiectat şi evaluat efectul unui preparat format din micronutrienţi şi probiotice care
să satisfacă cerinţele şi să stimuleze activitatea microsimbionţilor ruminali la tineretul
ovin în prima parte a perioadei de îngrăşare.

Lucrarea întocmită în vederea obţinerii titlului de Doctor în Zootehnie

cuprinde un volum de 212 pagini în care sunt inserate 109 de tabele şi 53 de figuri.
 Datele bibliografice referitoare la acest subiect sunt prezentate în prima
parte a lucrării care cuprinde două capitole.
În capitolul I este prezentat specificul hrănirii ovinelor şi caprinelor în Siria.
Siria este situată în sud vestul Asiei şi se învecinează cu alte 5 ţari cu care
întreţine relaţii de bună vecinătate respectiv cu patru ţari arabe (Irak, Iordania,
Palestina, Liban) şi o ţară care nu este arabă (Turcia). Are o suprafaţă de 185180
km2, cu o populaţie de peste 21 milioane de locuitori din care peste 47% trăiesc la
sate (mediu rural). Procentul de lucrători în agricultură este de 30,3%.
Suprafaţa agricolă cultivată de 5.587 mii de hectare este structurată astfel: -
irigată artificial 1.402 mii de hectare; - irigată natural 3.340 mii de hectare; - în repaus
sunt 840 mii de hectare (cultivate la interval doi ani). Suprafaţa de păşune este de 8.290
mii de hectare şi reprezintă 44,8% din totalul terenului agricol. Sectorul agricol asigură
necesarul pentru consumul intern şi un excedent pentru export.
Efectivul de ovine este aproximativ de 21.380 milioane capete din care
14.240 milioane sunt specializate pentru producţia de lapte şi produc 824 mii tone
de lapte. Cea mai numeroasă şi importantă rasă de ovine este Awassi care
reprezintă peste 90% dintre ovinele siriene fiind o rasă nativă.
Efectivul de capre este de 1,420 milioane capete reprezentate în special de
două rase: Şami şi capra de munte. Din efectivul total, 966 mii sunt mulse şi produc
91 mii tone lapte anual.
Ovinele pot să folosească furajele de pe pajiştile permanente, uneori
inaccesibile altor specii de animale de fermă, subproduse agricole şi alte surse
ocazionale mai puţin de 9,2% fiind nutreţurile concentrate, care pot ajunge la 27,9%
în cazul vacilor şi 97,2% în alimentaţia păsărilor. Păşunile asigură 75 - 85% din
necesarul furajelor pentru ovine.
Creşterea ovinelor este predominantă în Siria. Rasa Awassi are cea mai bună
adaptabilitate pentru condiţiile naturale putând făta de trei ori în doi ani, ceea ce
impune o utilizare raţională a concentratelor în sezonul de montă şi fătare.
În Siria se aplică mai multe sisteme de hrănire: - pe păşune se practică în
semideşertul sirian şi pe alte suprafeţe bogate în păşuni; - la saivan (adăpost) se
practică în zonele unde se cultivă cereale; - mixtă în anumite perioade, pe păşune
vara şi din stoc iarna.
În perioada de alăptare pentru mieii proveniţi din fătări simple cantitatea de
lapte este suficientă, însă gemenii sau tripleţii trebuie să fie hrăniţi suplimentar cu
amestecuri de concentrate uşor digestibile de la vârsta de 10 zile. Se preferă ca al 3-
lea miel să fie crescut la o oaie doică sau să fie hrănit artificial cu un substituent de
lapte care are următoarea condiţie de calitate : minim 21%PD, 11% grăsime, 45%
carbohidraţi, 2% fibră brută şi 1% săruri minerale. Se administrează fân de lucernă
din a 2-a săptămână de la fătare şi un amestec de concentrate, în cantitate de 10- 20
grame /zi, care conţine 90% cereale (orz, porumb, ovăz) şi 10% şroturi (in, susan,
nucă de cocos).
La înţărcare pe lângă furajele verzi de pe păşune se adaugă circa 0,5 kg fân şi
amestec de concentrate 200-500 g. Creşterea mieilor în primele luni de viaţă este
rapidă. Sporul mediu zilnic obţinut în perioada de înţărcare este de 200 - 300 g, dar
scade după înţărcare şi creşte consumul specific. Păşunile naturale sunt cele mai
importante şi mai ieftine surse de hrană pentru miei deoarece iarba verde conţine
substanţe nutritive uşor digestibile bogate în proteină, minerale şi vitamine.
Perioadă de lactaţie la ovine este variabilă şi se consideră că laptele matern
este foarte important în această perioadă pentru miei. Cantitatea de lapte produsă
este în strânsă legătură cu alimentaţia animalului şi cu potenţialul genetic. Cerinţele
nutritive ale oilor în lactaţie sunt în strânsă legătură cu calitatea şi cantitatea de lapte
produsă. Pentru a produce un kg de lapte sunt necesare 0,52 – 0,72 kg E.a
(echivalent amidon) şi 100 – 110 grame proteină digestibilă, 3,5 g Ca, 2 – 2,5 g P.
La oile aflate la prima şi a doua lactaţie cerinţele nutritive se suplimentează cu
20% şi respectiv 10% pentru asigurarea unei bune creşteri. Se ia în considerare un
consum situat între 2-2,7 kg SU/100 kg greutate vie.
Carnea de oaie este foarte apreciată în Siria, în ultimul timp crescând numărul
fermelor în sistem intensiv. Perioada de creştere şi îngrăşare variază între 90-120
zile
Metoda tradiţională de îngrăşare a mieilor se practică pe scară largă în Siria.
În prima săptămână mielul se lasă cu oaia mamă pentru a consuma colostru, între a
2-a şi a 4-a săptămână mieii se scot împreună cu oile pe păşune pentru a se obişnui
cu consumul furajului verde. De la 5 la 8 săptămâni mieii se separă de mamele lor
fiind lăsaţi împreună numai la prânz, iar de la 3 la 4 luni mieii se lasă cu oile mame
numai seara după muls. Această metodă nu este foarte eficientă pentru că mielul
consumă multă energie pe păşune iar furajele verzi asigură cerinţele doar pentru
întreţinere, motiv pentru care sporul mediu zilnic este redus. Ostuani, 1980, propune
o variantă îmbunătăţită a acestei metode. Se lasă mieii să sugă în prima săptămână,
după care se formează grupuri de minim 10 miei care se întreţin în adăposturi curate
şi încălzite unde primesc amestecuri de concentrate şi fân. În prima lună mieii stau
împreună cu oile la prânz şi noaptea, în a doua lună numai la prânz, iar în lunile 3-4
la prânz plus 2 ore seara. Mielul consumă în prima lună 50-60 g amestec de
concentrate, în a doua lună 250-300 g, iar în cea de-a treia lună 400-450 g amestec
de concentrate pe zi şi furaje de volum.
Îngrăşarea cu înlocuitori de lapte se face timp de 3 luni până la greutatea de
30 kg. Se separă miei de mame la 24 ore de la fătare după ce au consumat colostru
şi se formează loturi de 10 miei care se hrănesc cu înlocuitor de lapte încălzit la 35 -
38°C în prima săptămână, şi la temperatura mediului în săptămânile următoare. Pe
toată perioada de creştere se administrează 29-30 kg/cap furaje granulate. Această
metodă are dezavantajul că este costisitoare.
Îngrăşarea ovinelor adulte are ca scop îmbunătăţirea masei corporale şi a
conformaţiei carcasei şi totodată a calităţii cărnii (gust, suculenţă, etc). Se folosesc în
această metodă : - păşunile naturale; - furajele de volum, grosiere; - concentratele
care se administrează în cantitate de 400 g amestec de concentrate format din şrot
de bumbac, orz şi tărâţe de grâu. Pentru fiecare 1 kg spor sunt necesare 3,5 kg
echivalent amidon şi 100 -110 de g proteină brută digestibilă.
Caprele sunt crescute în Siria pentru carne, lapte şi păr şi reprezintă un sector
foarte important al zootehniei siriene.
Pajiştea naturală este esenţială în creşterea caprelor. Pe lângă hrănire,
acestea, se deplasează menţinând ridicat tonusul muscular şi îşi tocesc ongloanele
de suprafaţa abrazivă a rocilor. Perioada zilnică de păşunat nu trebuie să fie mai
redusă de 4 ore. Cerinţele de energie pentru caprele crescute pe pajişti în semideşert
cresc cu 15-25% în funcţie de distanţa parcursă de animal pe pajişte
În hrana caprelor se foloseşte furajul verde pe tot parcursul anului. Iarna
consumă trifoi şi măzăriche, primăvara borceag, măzăriche şi orz. Vara caprele
consumă lucernă, şi porumb la care se adaugă resturi vegetale de pe mirişti, frunze
din copaci şi leguminoase. Toamna se întreţin pe mirişti în urma culturilor recoltate
vara.
 Capra trebuie să consume zilnic furaje de volum uscate în cantitate de cel
puţin 3% din greutatea corporală. Nivelul proteic trebuie să fie de 13 – 16 % în
amestecurile de concentrate. Dacă pajiştea este umedă se va administra furaje
fibroase şi sau grosiere pentru a împiedica producerea meteorizaţiilor.
Se preferă administrarea în hrana caprelor a furajelor fibroaselor şi grosiere
decât a concentratelor care favorizează depunerea seului sub piele.
Asemănător cu ovinele, caprele utilizează furaje verzi, fibroase şi grosiere,
frunze de arbori şi arbuşti, subproduse agricole, având consumuri reduse de
concentrate.
Cerinţele nutritive pentru un 1 kg lapte de capră cu 3,5 % grăsime sunt: 2,9
ENL, 0,41 UFL, 65 g PBD.
Caprele se montează la vârsta de 7-8 luni când ating greutăţi de 31-32 kg,
care reprezintă 55-85% din greutatea animalului adult. Experimental s-a arătat că
dezvoltarea este rapidă în primele 2 luni după fătare cu sporuri de 165 g /zi şi
scăderea sporului mediu zilnic la 70 g în luna a 7-a.
În perioada de alăptare se lasă ca iedul să sugă tot laptele în perioada 0 – 8
săptămâni. După această perioadă iezii sug jumătate din laptele mamelor timp de 2
săptămâni, această perioadă se numeşte înţărcare parţială (este supt numai laptele
de dimineaţă).
Iezii se înţarcă la vârsta de 2,5 luni şi se întreţin în turme separate.
Din săptămâna a 5-a se asigură iezilor fân şi concentrate de calitate. În
structura amestecului de concentrate intră: - porumb măcinat 37,5%; - orz măcinat
37,5%; - tărâţe de grâu 12,5%; - şrot de bumbac decorticat 12,5%. Se adaugă după
preparare : - sare 1 %; - fosfaţi furajeri1 %. Nivelul proteic trebuie să fie de 13 – 16 %
în amestecurile de concentrate.
Tineretul caprin se creşte până la vârsta de 5-12 săptămâni când se sacrifică.
Cantitatea de furaje necesară pentru rumegătoare în anul 2006 a fost
apreciată la o valoare de 12310 mii de tone. Condiţiile de calitate ale furajelor folosite
în hrana ovinelor şi caprinelor sunt: - să asigure energia necesară animalului pentru
întreţinere şi producţie; - să asigure substanţele necesare pentru creştere şi
dezvoltarea organismului; - să asigure peristaltismul intestinal şi senzaţia de
saţietate; - să nu producă leziuni în corpul animalului; să nu aibă efect antinutritiv.
Furajele folosite în hrana animalelor în Siria se clasifică în trei grupe:
A. - Furajele de volum :sunt cele în care procentul de celuloză brută este mai
mare de 20%. În această categorie intră furajele verzi, furajele însilozate, fânurile şi
grosierele.
B – Furaje concentrate au un procent de celuloză brută mai mic de 20% şi un
conţinut mare de proteine, grăsimi şi carbohidraţi. În această categorie intră:
1 – furaje concentrate bogate în energie sunt furaje în care procentul de
celuloză brută şi proteină este mai mic de 20%, dar sunt bogate în carbohidraţi. În
această categorie intră grăunţele de cereale, produse secundare de la industria
morăritului, berii şi zahărului.
2- furaje concentrate bogate în proteină sunt furaje în care procentul de
celuloză brută este mai mic de 20% iar procentul de proteină este peste 20%. În
această categorie intră produsele secundare de la industria uleiului, boabele de
leguminoase.
C. - Aditivii furajeri sunt substanţele care se adaugă la amestecurile de
concentrate în scopul echilibrării acestora cu substanţe nutritive.
1- aditivi minerali se folosesc pentru echilibrarea macro şi microminerală;
 2- vitaminele se adaugă în nutreţurile combinate sub formă de premix
vitaminic;
3- aditivi speciali care îmbunătăţesc schimbul de substanţe nutritive, asigură
sănătatea animalului şi calitatea furajelor.
Surse de furaje în Siria în anul 2007 (după DARUISH F., 2007)
- Păşuni naturale cu suprafaţa de 8290 mii de hectare; majoritatea se
găsesc în semideşertul sirian.
- Resturi de recoltă şi legume ca o sursă de furaje de volum: se apreciază
cantitatea de SU din resturi de recoltă astfel: 1 to/hectar grâu, 0,7 to/hectar orz, 0,62
to/hectar leguminoase, 0,9 to/hectar bumbac, 60 % de sfecla de zahăr.
- Furaje verzi: lucerna, porumbul, trifoiul, mazărichea, şi orzul.
- Boabe furajere: orzul este prima recoltă agricolă pastorală în Siria, apoi
urmează porumbul, şi recolta pastorală de leguminoase (mazăre, măzăriche). Se
observă ca producţia anuală nu este constantă ea fiind în funcţie de precipitaţii şi
suprafaţa cultivată cu porumb.
- Produsele secundare din industria alimentară: produse furajere rezultate
din rafinarea uleiurilor şi din măcinarea cerealelor şi industria zahărului, amidonului,
vinului, berii.
Furaje importate: porumb, şrot de soia, orz pastoral, făina de peşte, aditivi
furajeri, tărâţe de grâu.

În capitolul II s-a prezentat efectul stimulării activităţii microsimbionţilor asupra

indicilor productivi şi nutritivi la miei şi cuprinde referinţe bibliografice despre simbionţii
ruminali, necesarul de energie şi substanţe nutritive necesare multiplicării acestora şi
posibilităţile de dirijare a activităţii microorganismelor simbionte la tineretul ovin.
Simbionţii ruminali sunt reprezentaţi de bacterii, protozoare, fungi şi viruşi.
Apariţia acestora are loc la câteva ore de la naştere.
Bacterii ruminale se pot împărţi în trei mari grupări având în vedere criteriile
taxonomice şi funcţionale. Ele pot fi localizate: în fluidul ruminal (10-20% din numărul
total), pe particulele de digesta (80-90% din numărul total de bacterii ruminale) şi
ataşate la epiteliul ruminal (unde sunt implicate în transferul ureei prin peretele
ruminal). Populaţia bacteriană este de departe cea mai complexă (peste 200 specii);
cea mai densă (circa 10 miliarde bacterii / ml conţinut ruminal) şi cea mai activă
dintre toate microorganismele simbionte ale tubului digestiv. Genurile de bacterii cele
mai frecvent prezente în rumen sunt: Lactobacilus, Streptococcus, Ruminobacter,
Metanobacter.
Protozoarele ciliate cuprind 2 grupe mai importante: Holotricha, cu cilii dispuşi
egal pe suprafaţa corpului celular, cu genurile Isotricha şi Dasytricha şi
Ophryoscolecidae (endodiniomorfe) mai frecvent numite Oligotrichii cu genurile
Entodinium, Eudiplodinium, Diplodinium etc. Sunt foarte sensibile faţă de
microvariaţiile de biotop (sunt indicatori precoci ai dismetaboliilor ruminale). Numărul
infuzorilor este apreciat la 106/ml lichid ruminal, majoritatea lor fiind fixate pe particule
de digesta. Proteina sintetizată de bacteriile şi protozoarele ruminale are o valoare
biologică ridicată.
Fungi se fixează, în rumen, pe suporturi solide şi pot juca un rol important în
digestia unor substraturi fibroase din rumen. Genurile cele mai importante sunt:
Neocallimastix (fig.3.5. A ), Caecomyces (Sphaeromonas),şi Piromyces (Piromonas)
din ordinul Spizellomycetales, clasa Chytridiomyces.
În rumen dar şi în alte segmente ale tubului digestiv au fost identificaţi
bacteriofagi care pot liberi sau fixaţi pe celule bacteriene sau pe detritusurile celulare.
S-a raportat un număr de 10 7 – 108 fagi /ml lichid ruminal ce aparţin la peste 125
tipuri morfologice. Majoritatea fagilor ruminali sunt temperaţi.
Populaţia microsimbiontă din rumen sintetizează permanent proteină pentru
întreţinerea turnover-ului proteic propriu şi pentru multiplicare. Eficienţa sintezei
bacteriene este dependentă de 2 factori majori: asigurarea necesarului de energie şi
a necesarului de azot. Pe baza interdependenţei energie-azot se sprijină toate
încercările de creştere a utilizării hranei la rumegătoare.
Creşterea bacteriilor este determinată, mai ales de cantitatea de energie
disponibilă în reticulo-rumen, adică de cantitatea de substanţă organică fermentată
(SOF) care reprezintă mai mult de 3\4 din substanţa organică digestibilă (SOD). În
procesele de sinteză proteică se utilizează numai energia stocată în ATP. Cantitatea
de ATP format poate fi estimată pe baza cunoaşterii căilor metabolice implicate în
biosinteza microbiană. Pe baza calculelor stoichiometrice s-a determinat că se
formează 2,5-3 moli ATP/100 g glucide fermentate şi numai 1,2-1,5 moli ATP/100 g
proteine fermentate. Dintre lipide numai glicerolul este utilizat ca substrat pentru
formare de ATP. Are însă o contribuţie limitată.
Sinteza de proteină microbiană necesită alături de energie şi un aport adecvat
de azot (N). În condiţii de furajare obişnuită, 50-80% din N din furaje este convertit în
compuşi microbieni. Când nivelul de N este neadecvat, ATP-ul produs din
fermentaţie nu este utilizat corespunzător. Când N este în exces, energia poate fi
factor limitativ în eficienţa utilizării azotului. Concentraţia optimă de NH 3 ruminal
pentru sinteza de proteină necesară creşterii microbiene maxime este apreciată la 5-
8 g N amoniacal/100 ml lichid ruminal.
Microorganismele ruminale prezintă şi cerinţe particulare de minerale, în
special P, S, Mg, Zn, Cu şi Co. Fermentaţiile microbiene necesită mult fosfor, furnizat
mai ales prin salivă ce reprezintă principala cale de eliminare endogenă a fosforului
absorbit. Sulful este utilizat la nivelul reticulo-rumenului de microsimbionţii pentru
sinteza propriilor aminoacizi sulfuraţi. Ionii de Mg stimulează activitatea celulară iar
ionii de Co activează numeroase enzime.
Pentru desfăşurarea în bune condiţii a sintezei bacteriene este necesară
asigurarea vitaminelor: A, E, şi D conform normelor stabilite pentru fiecare categorie
de animale.
Manipularea negenetică a microorganismelor din rumen cuprinde trei aspecte:
suplimentarea nutriţională a microflorei din rumen care are ca scop mărirea activităţii
microbiene precum şi creşterea suprafeţei de atac a acestora; modificarea populaţiei
microbiene (bacterii, protozoare sau fungi) şi promovarea speciilor care sunt cele mai
capabile să asigure biomasa şi metaboliţii; modificarea fiziologiei tractusului digestiv
(secreţia salivară, motilitatea rumenului, cantitatea de lichid şi a particulelor ce se
găsesc în acesta).
Factorii prin acre se poate influenţa activitatea microsimbionţilor ruminali
sunt cantitatea şi conţinutul hranei în nutrienţi şi substanţele sau preparatele de
intervenţie.
Prebioticele sunt acele substanţe care susţin şi favorizează dezvoltarea şi
multiplicarea microorganismelor probiotice. În această categorie pot fi incluse
glucidele (glucoza şi oligozaharidele) şi acidifianţii (acizi organici şi anorganici).
Probioticele sunt suplimente alimentare ce conţin microorganisme vii care
acţionează benefic pentru organismul animal în sensul favorizării stării normale de
sănătate, îmbunătăţirea valorificării hranei şi stimularea producţiei. Cele mai
importante probiotice sunt bacteriile, levurile şi unii miceţi.
 Genurile bacteriene cu proprietăţi probiotice mai frecvent utilizate sunt:
Lactobacillus (speciile delbrucki subspecia bulgaricum; L. acidophilus, L. casei, L.
fermentum, L. plantarum, L. brevis, L. cellobiosus, L. lacticus), Bifidobacterium,
(speciile B. adolescentium, B. animalis, B. bifidum, B. infantum, B. longum, B.
termophilum), Enterococcus ( E .faecium), Streptococcus (S. salivarius subspecia
termophilus), Lactococcus (L. lactis subspecia cremoris), Clostridium (C. butyricum),
Propionbacterium, Pediococcus şi Bacillus (B. Subtilis).
Cele mai utilizate levuri ca probiotice sunt: Saccharomyces cerevisiae,
Saccharomyces bocelardi, Candida pintolopessi, iar dintre miceţi unele tulpini de
Aspergilus. Administrarea levurilor şi a miceţilor în seria animală se bazează pe
următoarele efecte: măresc disponibilitatea digestivă a nutrienţilor din furaje, cresc
sinteza de proteină bacteriană, nu sunt antibiosensibile şi pot fi asociate cu
antibiotice furajere, exercită o acţiune antitoxică.
Enzimele sunt proteine cu activităţi biocatalitice fiind reprezentate de:
proteaze, amilaze, celulaze, glucanaze, pentozanaze, lipaze, fitaze, hemicelulaze,
pectinaze, celobiaze, aminoglucozidaze, lactoze, lactaze etc. Efectul adiţiei de enzime
asupra activităţii populaţiilor de microorganisme din rumen este mai evident la tineret.
Astfel, s-a demonstrat că suplimentarea cu pectinaze-celulaze determină creşterea
fermentaţiei ruminale la miei deoarece aceştia nu au o microfloră stabilă.
Lecitinele sunt cele mai abundente fosfolipide (50% din lipidele
membranare), găsindu-se în toate celulele, dar în special în creier, inimă şi ficat.
Lecitinele (lekithos = gălbenuş de ou) se formează prin esterificarea acidului
fosfatidic cu colina (trimetilaminoetanol). Acizii graşi, prezenţi în proporţia cea mai
mare sunt: acidul oleic, acidul palmitic şi stearic.
Suplimentul de lecitină influenţează pozitiv profilul metabolic, aduce glicemia
la valoare fiziologică, scade nivelul acidului piruvic şi reduce cetogeneza (fenomen
deosebit de important, mai ales pentru rumegătoarele bune producătoare de lapte),
creşte proteinemia şi scade uremia prin evitarea utilizării aminoacizilor ca sursă
energetică (9).

În cea de-a doua parte a lucrării, care cuprinde patru capitole cu şase
experimente, s-au prezentat rezultatele cercetărilor proprii efectuate în perioada 2005
– 2009.
Posibilităţile de influenţare a activităţii microsimbionţilor ruminali sunt
numeroase, dar deşi sunt cunoscute nu sunt suficient de bine stăpânite pentru a se
folosi în practica curentă a alimentaţiei rumegătoarelor. Din multitudinea acestor
factori am ales în această secţiune de cercetare a lucrării de doctorat să evaluăm
efectele modului de formare a proteinei microbiene, în funcţie de nivelele de
asigurare a energiei şi azotului din hrană, destinate activităţii microorganismelor
ruminale.

Într-un prim experiment, s-au cercetat implicaţiile schimbării raportului dintre

voluminoase şi concentrate dintr-o raţie, respectiv a raportului energie/azot dat de
creşterea proporţiei de carbohidraţi structurali şi păstrarea resursei proteice,
plecându-se de la o situaţie reală dintr-o fermă de tineret ovin la îngrăşat, în care s-a
dorit înlocuirea parţială a granulelor care alcătuiau singure raţia şi care se importau,
cu un fân de lucernă producţie proprie. La proporţia de înlocuire convenită de cca.
25% s-a stabilit în ce măsură se modifică raportul energie/azot din hrană şi cum
influenţează noul raport PDIN/PDIE asupra activităţii microorganismelor ruminale şi
asupra indicilor productivi la berbecuţii supuşi îngrăşării.
 Studiul s-a efectuat timp de 28 zile pe un efectiv de 62 berbecuţi supuşi
îngrăşării din categoria de greutate de 15 – 20 kg. În una din halele de creştere şi
îngrăşare a complexului s-a delimitat prin porţi două boxe de cca. 35 mp, în una din
ele s-au introdus berbecuţii care constituiau lotul de control (LE 1). După modelul
loturilor de control biologic, berbecuţii din LE 1 au fost crescuţi în aceleaşi condiţii de
hrănire ca şi celelalte categorii de tineret din unitate. A doua boxă a cuprins
berbecuţii hrăniţi cu raţia furajeră granulată LE 2.
Indicatorii nutritivi şi bioproductivi la berbecuţii din experiment s-au stabilit prin
cântărirea zilnică a furajelor administrate şi săptămânal a resturilor neconsumate, iar
greutatea animalelor s-a determinat tot prin cântărire la începutul şi la sfârşitul
perioadei de control. Pentru caracterizarea factorului nutriţional s-a efectuat analiza
chimică a furajelor administrate în hrana berbecuţilor, respectiv a granulelor şi a
fânului de lucernă, prin metode specifice standardizate. Valoarea nutritivă a fost
exprimată prin indicatorii cei mai utilizaţi în prezent respectiv UNC, PDIN şi PDIE
alături de SU, Ca şi P, rezultând că 1 kg raţie granulată asigură 1,0 UNC şi 111,5 g
PDIN şi 94,8 g PDIE, iar 1 kg fân de lucernă vine cu 0,65 UNC, 85 g PDIN şi 70 g
PDIE, date care au fost utilizate în calculul raţiilor furajere.
Conform datelor tabelare, în perioada de studiu, berbecuţii din LE 1 au crescut
în medie în greutate cu 6,65 kg/cap respectiv de la 15,13 ± 0,14 kg la 21,78 ± 0,22
kg, ceea ce înseamnă un spor mediu zilnic de 0,238 ± 0,005 kg/cap, o valoare
apropiată de cea preconizată prin raţia furajeră (250 g/zi/cap). Berbecuţii din LE 2 în
perioada de control au înregistrat un spor mediu zilnic de 251 ± 0,006 g (cu 5,5 %
mai mare comparativ cu LE1) plecând de la o greutate iniţială de 15,24 ± 0,15 kg şi
ajungând la 22,27 ± 0,24 kg la sfârşitul perioadei experimentale.
În cele 28 zile de experienţă un berbecuţ din LE 1 respectiv LE2 a consumat la o
furajare la discreţie în medie 21,28 kg/perioadă granule respectiv 29,47 kg/perioadă
granule şi 11,2 kg/perioadă fân de lucernă, ceea ce ne confirmă cantităţile înscrise
în tabelul de raţie furajeră.
Pe baza celor doi indicatori prezentaţi mai sus s-a stabilit şi consumul specific
care la berbecuţii din LE1 a fost de 4,28 UNC/kg spor respectiv 500,0 g PDIN/kg spor
şi de 420,2 g PDIE/kg spor. În ceea ce priveşte proteina diferenţa de asigurare a
PDIN şi PDIE din raţie se repercutează şi în consumul specific care pentru PDIN
indică o oarecare risipă. Consumurile specifice stabilite la berbecuţii din LE 2 sunt mai
reduse fiind cu 2,3% mai mici în cazul energiei şi cu 5,2% mai mici în ceea ce
priveşte proteina (PDIN, PDIE).
Prin hrănirea numai cu granule la berbecuţii din LE 2 conţinutul în N-total al
lichidului ruminal, a fost în medie de 96,08 mg/ respectiv cu 12,74 % mai mare
comparativ cu LE1.
Nivelul proteic al raţiei de 119 g PDIN şi 100 g PDIE asigură prin procesele de
proteinoliză ruminală formarea la berbecuţii din LE 1 a 18,74 mg/100 ml, de N
amoniacal care reprezintă 21,9 % din N-total. Un raport PDIN/PDIE echilibrat
asigură creşterea cu 9,71 % a nivelului de N-NH 3 ajungându-se la o medie de 20,56
mg/100 ml. În procesele de metabolism ruminal al proteinei, la trei ore după
administrarea tainului de dimineaţă, nivelul N-proteic în lichidul ruminal a fost de
55,42 mg/100 ml la LE1 ceea ce reprezintă 65,1 % din N-total. La berbecuţii din LE 2
ca urmare a intensivizării multiplicării microsimbionţilor şi a creşterii ponderei
proteinei microbiene, conţinutul în N-proteic a fost cu 18,82 % mai ridicat în lichidul
ruminal. Şi resursa energetică a conţinutului ruminal este importantă, la ora
determinării acestora fiind de 118,26 mmol/l acizi graşi volatili (AGV), la berbecuţii
din LE1, totuşi cu 13,66% mai puţin comparativ cu media stabilită la lotul LE 2.
 În continuarea studiului de corelare a relaţiei energie-azot din hrana
berbecuţilor supuşi îngrăşării în vederea asigurării cerinţelor specifice ale
microsimbionţilor ruminali s-a organizat cel de al II -lea experiment prin care s-a
investigat situaţia dezechilibrului raportului PDIN/PDIE dintr-o raţie dat de un aport
mai ridicat al PDIE. Astfel pentru sincronizarea relaţiei energie-azot din hrană, s-a
utilizat ca sursă de N-NH3 pentru bacteriile ruminale, ureea retardată (denumirea
comercială Optigen) pe baza căreia se putea ridica nivelul PDIN al raţiei furajere.
Având în vedere că eliberarea azotului sub formă de NH 3 din Optigen se
produce în proporţie de 95% în decurs de 24-36 ore se poate aprecia ca fiind o
durată suficientă şi pentru metabolizarea poliglucidelor din componentele raţiei
(amidon, celuloză) care să fie hidrolizate la nivele moleculare care permit preluarea
acestora de microflora ruminală.
Experimentul s-a efectuat în condiţiile de creştere ale tineretului ovin din
Staţiunea Didactică Timişoara, timp de 34 zile, pe un efectiv de 22 berbecuţi de rasă
Ţurcană. Tehnologia de creştere şi deci şi modul de hrănire aplicat a fost
caracteristic sistemului semi-intensiv.
Au fost constituite două loturi experimentale (LM şi LE), formate din câte 11
berbecuţi, care au fost hrăniţi după cum urmează:
- la LM s-a administrat o raţie furajeră (R.b) prezentată în tabelul 4.10., care
asigură prin 0,8 kg fân lucernă şi 0,5 kg porumb uruit, conform necesarului 1,15
UNC, iar în cazul proteinei 101 g PDIN şi respectiv 115 g PDIE, la o diferenţă
procentuală a raportului PDIN/PDIE de 87,8 %;
- la LE, la aceleaşi cantităţi din Rb de fân de lucernă şi porumb uruit, s-a
adăugat conform tabelului 4.11., câte 18 gr uree retardată/zi/cap, ceea ce a modificat
raportul PDIN/PDIE la 101,7 %, echilibrândul prin asigurarea a 117 g PDIN şi
respectiv 115 g PDIE la nivelul energetic tot de 1,15 UNC.
Astfel dacă din acest punct de vedere raportul PDIN/PDIE al unei raţii este de
dorit a fi 1, la primul lot (L M) raţia de bază, deşi asigură necesarul unui berbecuţ din
categoria de greutate de 20-25 kg, este dezechilibrată, în privinţa acestui raport
asigurându-se PDIN în proporţie de 87,8% comparativ cu PDIE.
Introducând în raţia berbecuţilor din LE, 10 g optigen/zi/cap se echilibrează şi
raportul PDIN/PDIE, care este în favoarea PDIE cu numai 1,7%.
La începutul perioadei experimentale mediile greutăţilor corporale la LM de
20,58 ± 0,43 kg şi la LE de 20,66 ± 0,42 kg nu se diferenţiază statistic ceea ce
denotă că s-a asigurat criteriul de omogenitate a loturilor. Nici la sfârşitul perioadei
experimentale, mediile greutăţilor corporale respectiv de 25,60 ± 0,48 kg la LM şi de
26,53 ± 0,49 kg nu sunt diferenţiate semnificativ.
Totuşi în ceea ce priveşte sporul total (kg/cap/perioadă) şi sporul mediu zilnic
(kg/cap), diferenţele dintre loturi devin semnificative (p<0.01) la LM consemnându-se
un spor total de 5,02 ± 0,23 kg/cap/perioadă şi un spor mediu zilnic e 147,6 g/cap
care este cu 16,9 % mai mic comparativ cu valorile înregistrate la LE.
Conform datelor tabelare se poate formula o primă concluzie parţială şi anume
că în aceleaşi condiţii de creştere, o echilibrare a raportului PDIN/PDIE, la acelaşi
nivel energetic al raţiilor poate asigura un spor mediu zilnic la LE de 172,6 g care
este cu 16,9 % mai mare comparativ cu LM (de 147,6 g/zi/cap) la o diferenţă
semnificativă (p<0,05).
Calculul consumului specific mai relevă că la acelaşi aport energetic al
hranei, consumul energetic exprimat prin UNC/kg spor este cu 14,4 % mai redus la LE
comparativ cu LM (care a fost de 7,77). În cazul proteinei, echilibrarea raportului
PDIN/PDIE, a determinat o scădere a consumului de proteină digestibilă la nivel
intestinal dependentă de energie (PDIE) cu 14,4 % la LE comparativ cu LM.
Suplimentarea raţiei cu Optigen a ridicat aportul PDIN la nivelul PDIE şi a
determinat o creştere cu 58,60% a N-NH 3 din conţinutul ruminal respectiv la 35,78
mg/100ml lichid ruminal la berbecuţii din LE comparativ cu media de 22,56 mg/100ml
de la LM. O concentraţie mai mare a lichidului ruminal in N-NH 3 la LE poate genera şi
o creştere a N-proteic cu 22,65% ajungându-se la media de 96,65 mg/100ml
comparativ cu media de 78,82 mg/100ml lichid ruminal cât s-a consemnat la LM.
Având în vedere că de regulă la introducerea în hrana rumegătoarelor a
unor noi resurse furajere nu se ţine cont şi de posibilitatea de influenţare a activităţii
microorganismelor ruminale, aspect care poate modifica mult conduita de utilizare a
produsului, în cea de a doua direcţie de cercetare ne-am propus să evaluam efectul
lecitinei furajere asupra simbionţilor ruminali şi a indicilor bioproductivi la diferite
categorii de ovine şi caprine. Lecitina furajeră reprezintă un produs secundar denumit
si “zaţ” care rezultă în procesul de extragere a uleiului din boabele de soia.

Luând în considerare că lecitina din soia poate reduce numărul infuzorilor

ruminali dar favorizează creşterea numărului total de bacterii celulozolitice, în cel de
al –III- lea experiment s-a evaluat efectul nutriţional al lecitinei din „zaţ” la
rumegătoarele mici prin măsurarea digestibilitaţii aparente şi a influenţei asupra
simbionţilor ruminali la oaie şi capră.
Cercetările s-a făcut pe o oaie şi o capră cu fistulă cronică. Preexperimental s-
au confecţionat canulele din textolit şi după deparazitarea animalelor, canulele s-au
montat chirurgical în flancul stâng; tehnica a presupus anestezia generală şi locală,
toaleta şi dezinfecţia zonei operatorii, incizia peretelui abdominal în flancul stâng şi a
peretelui ruminal; canula s-a fixat în peretele sacului ruminal dorsal, s-a trecut prin
peretele abdominal şi s-a fixat la piele.
Încă din ziua intervenţiei chirurgicale animalele au consumat fân şi nutreţ
combinat, conform normelor de hrană pentru întreţinere. Aceste raţii au fost
administrate zilnic timp de 10 zile pentru acomodarea simbionţilor la structura raţiei.
În faza experimentală propriu-zisă s-a stabilit ingestia de fân şi cantitatea de
resturi neconsumate; probe medii de fân şi resturile de fân neconsumat s-au reţinut
pentru determinarea compoziţiei chimice brute. Două zile consecutiv s-au recoltat
fecalele pe 24 de ore. S-au cântărit şi s-a constituit o probă medie, pentru
determinarea compoziţiei chimice.
În faza a doua experimentală amestecul de concentrate de completare
(ACC) s-a suplimentat cu 100 g lecitină (variantă experimentală L100) şi după o
perioadă de acomodare de 7 zile s-au reluat măsurătorile la fel ca şi la raţia de bază
(M).
Recoltările de fluid ruminal s-au făcut înainte de furajare şi la 3 ore după
momentul administrării hranei.
La oaie prin adăugarea în amestecul de concentrate a 100 g lecitină există un
trend de îmbunătăţire a CUDa (%), a substanţelor nutritive începând cu + 2,5%
pentru SEN, cu + 4,6% la SU, cu + 6,3% la celuloză şi + 6,4% la proteină pentru ca
în cazul grăsimii să se ajungă de la 51,25% la 84,88% adică la o creştere cu 65,6%.
Şi la capră suplimentarea hranei cu 100 g lecitină pe zi determină o creştere a CUDa
(%), a substanţelor nutritive cu valori mai pregnante decât la oaie, constatându-se o
creştere de 5,6% la celuloză, 6,3% la SU, 11% la SEN, 18,3% la proteină şi mai ales
la grăsime la care se consemnează un grad de îmbunătăţire de 25,8%.
 Digestibilitatea aparentă a sărurilor minerale (SM) scade la L 100 atât la oaie
cât şi la capră cu 6,03 % respectiv 20,69 % comparativ cu lotul M.
NTG-ul în cazul raţiei administrată la oaie se dublează la 3 ore de la furajare
în schimb, sub influenţa lecitinei, la acelaşi interval de timp creşterea este mai
evidentă, respectiv de la 2,68 x 10 7 la 3,54 x 108. La capră în cazul raţiei de referinţă,
NTG creşte la 3 ore de la furajare cu 41,5% dar se reduce evident de la 1,39 x 10 8 la
1,86 x 107 în cazul lecitinei.
Protozoarele ruminale la oaie în cazul raţiei martor, la 3 ore de la furajare se
reduc cu 27,3%, iar în cazul lecitinei scăderea numărului acestora este mai drastică
fiind cu 37,1% mai puţine. La capră numărul protozoarelor se reduce cu 47,2% la 3
ore de la furajare la raţia de referinţă şi cu 63% în cazul adaosului de 100 g lecitină
după acelaşi interval de timp.
În ceea ce priveşte ponderea diferitelor genuri de protozoare identificate din
sucul ruminal la oaie se poate aprecia predominanţa genului Entodinium la valori
cuprinse între 96,16 şi 99,11% fără a fi influenţat de prezenţa lecitinei în hrană. În
schimb acest produs furajer (lecitina) reduce în timp numărul protozoarelor din genul
Diplodinium la raţia L100, ponderea acestora se micşorează la 0,12% comparativ cu
0,45% la raţia martor pentru ca după intervalul de 3 ore de la furajare să dispară din
sucul ruminal. Contrar celorlalte genuri, la Dasitricha prezenţa iniţială este mai mare
la raţia L100, fiind de 1,42% pondere care creşte la 3,84% după 3 ore de la furajare.
La capră numărătoarea protozoarelor din lichidul ruminal, relevă că genul
Entodinium este influenţat de adaosul de lecitină din hrană, la raţia L 100 ponderea
acestora fiind de 80,22% înainte de furajare şi de 77,85% la 3 ore după
administrarea furajelor. Şi la această specie, la 3 ore de la furajare cu raţia L 100,
protozoarele din genul Diplodinium dispar, în schimb se reconfirmă creşterea
numărului de protozoare din genul Dasitricha (%) de la 18,58% la 22,15%.
pH-ul ruminal indică tendinţa de scădere la 3 ore de la furajare comparativ cu
momentul de dinainte de hrănire, acest indicator ne fiind influenţat de adaosul de
lecitină în raţie nici la oaie şi nici la capră. Se poate deci aprecia că pH-ul ruminal s-a
încadrat în limite normale, care favorizează celulozoliza, chiar dacă în hrană s-a
introdus 100 g lecitină.
Valorile N-NH3 din fluidul amoniacal exprimate în mg/100 ml se diferenţiază la
cele două specii după cum urmează:
- la oaie, comparativ cu datele consemnate în cazul raţiei martor,
suplimentarea hranei cu 100 g lecitină poate inhiba activitatea microflorei proteolitice,
conţinutul lichidului ruminal în N-NH 3 reducându-se cu cca. 50% atât înainte de
furajare cât şi la 3 ore de la administrarea hranei;
- la capră, în schimb după 3 ore de la furajarea cu lecitină, nivelul N-NH 3 din
fluid creşte mult respectiv de la 18,99 la 28,62 mg/100 ml fluid.

Având în vedere intervenţia lecitinei în metabolismul lipidelor s-a considerat

oportună cercetarea cu privire la influenţa acesteia asupra parametrilor sangvini la
oaie şi capră, cercetări care constituie cel de al IV-lea experiment.
Conform schemei de organizare s-a recurs la metoda perioadelor respectiv de
prelevare a probelor de sânge de la oile şi caprele ce formează lotul experimental,
înainte şi după administrarea de lecitină, în condiţiile păstrării aceleaşi raţii de bază.
Astfel s-a alcătuit un lot format din 5 oi de rasă Ţurcană, cu greutatea medie de 50 kg
şi un lot de 5 capre de rasă Carpatină, cu o masă corporală tot de 50 kg.
În funcţie de disponibilul de furaje, s-a stabilit că raţiile furajere se vor
întocmii pe bază de fân de deal şi amestec de concentrate care au fost analizate
chimic în laboratorul de Nutriţia şi alimentaţia animalelor de la Facultatea de
Zootehnie şi Biotehnologii din Timişoara.
Determinările s-au efectuat cu analizorul Fully Vet care este un sistem
automat destinat testării parametrilor biochimici din serul sanguin a 13 specii de
animale de fermă, de laborator, sau de agrement.
Datele obţinute după încheierea primei faze experimentale (înainte de
administrare de lecitină) relevă că pentru raţiile furajere folosite în experiment, media
valorilor principalilor indici biochimici din serul sanguin se încadrează între limitele
datelor de referinţă din literatura de specialitate.
În etapa a II a experimentală, timp de 21 de zile la oile şi caprele aflate în
testare pe lângă raţia de bază (Rb) în amestecul de concentrate s-a încorporat 100 g
lecitină brută. La sfârşitul etapei s-au recoltat probe de sânge de la toate animalele
din lot şi s-au efectuat aceleaşi determinări din serul sanguin ca în etapa I.
Suplimentarea raţiei de bază cu 100 g lecitină/zi/cap la oile şi caprele aflate în
perioada de lactaţie nu a modificat semnificativ valorile serice ale proteinelor totale
(PT), albuminei, creatininei, ureei şi bilirubinei totale (BT).
Colesterolul şi trigliceridele în experimentul de referinţă contrar aşteptărilor au
crescut atât la oi (de la 82 mg/dl la 83 mg/dl pentru colesterol şi de la 23 mg/dl la 45
mg/dl pentru trigliceride), dar mai ales la capre (de la 59 mg/dl la 68 mg/dl pentru
colesterol şi de la 24 mg/dl la 55 mg/dl pentru trigliceride).
S-au consemnat creşteri importante ale activităţii serice la fosfataza alcalină şi
la γ-GT, atât la oi cât şi la capre, fără a se depăşii limitele de toleranţă.
S-a constatat o reducere a activităţii plasmatice a α-amilazei pancreatice atât
la oi cât şi la capre

În cel de al V- lea experiment, s-a determina măsura în care lecitina din

“zaţ”, are efect asupra parametrilor ruminali şi a indicilor de creştere la mieii supuşi
îngrăşării comparativ cu o raţie de referinţă.
Experimentul a fost efectuat în SD Timişoara pe miei la îngrăşat din rasa
Ţurcană. Conform schemei de organizare a experimentului, au fost constituite două
loturi cu câte 10 miei supuşi îngrăşării în perioada de vârstă 138 - 176 zile. Mieii din
lotul 1 (L1) au fost hrăniţi cu o raţie furajeră constituită din fân de lolium şi amestec de
concentrate (AC), iar la cei din lotul 2 (L 2) s-a administrat suplimentar 100 g
lecitină/cap/zi, care a fost încorporată în AC.
Pe întreaga perioadă experimentală la mieii din L 1 s-a folosit o raţie furajeră
care asigură energia (0,98 UNC), proteina (101,27 g PDIN şi 109,08 g PDIE),
precum şi partea minerală (6,69 g Ca şi 5,73 g P), la nivelul cerinţelor unui miel din
categoria de greutate de 25-35 kg care realizează un spor mediu zilnic de 200 g
corespunzător sistemului semiintensiv de creştere.
Comparativ cu raţia administrată la mieii din L1, prin suplimentarea acesteia
cu 100 g lecitină/miel/zi la L2 modificările sunt următoarele: - substanţa uscată
ingerată creşte puţin, respectiv cu 4,46%; - nivelul energetic exprimat în UNC creşte
datorită lecitinei cu 8,16 %; - nivelul proteic exprimat prin cele două forme ale PDI
este puţin influenţat fiind cu 1,28% mai mare pentru PDIN şi cu 0,91% mai mare
pentru PDIE.
În ceea ce priveşte masa corporală se poate constata că iniţial cele două loturi
experimentale au fost omogene având mediile de greutate foarte apropiate respectiv
28,21  0,45 kg la L1 şi de 28,29  0,48 kg la L2, bineînţeles la diferenţă
nesemnificativă statistic.
 La sfârşitul perioadei experimentale, mieii din L 1 au înregistrat o medie a
masei corporale de 34,86  0,62 kg, iar cei din L2 de 35,92  0,66 kg cu o diferenţă
de 1,06 kg care este cu 3% mai mare, dar care conform tabelului 5.19 nu este
semnificativă, în urma aplicării testului Mann-Whitney.
Calculele efectuate au stabilit însă că la lotul martor media sporului total pe
perioadă a fost de 6,65  0,19 kg respectiv de 175 g/miel/zi, iar la lotul cu lecitină,
smz-ul a fost de 201 g/miel/zi cu 14,85% mai mare care este semnificativ pentru
p<0,01).
La aceiaşi ingestă de furaje, sporurile în greutate mai mari la mieii din L 2 au
determinat obţinerea unor consumuri specifice mai reduse la acest lot comparativ cu
cel de referinţă. Astfel în ceea ce priveşte energia, consumul specific (UNC/kg spor)
este la L2 de 6,13 care este cu 12,93% mai mic decât consumul specific înregistrat la
L1. Şi în privinţa proteinei pentru realizarea a 1 kg spor în greutate la L 2, s-a utilizat
503,83 g PDIN, respectiv 542,69 g PDIE adică cu 12,94% mai puţin comparativ cu
valorile aferente lotului martor.
O reducere cu cca. 13% a consumurilor energetice şi proteice pentru
obţinerea unui kg spor în greutate la mieii din L 2 a făcut că deşi cheltuielile cu hrana
în care s-a inclus şi costul lecitinei au fost mai ridicate, preţul de 0,744 EURO/kg spor
să fie cu 14,19% mai redus comparativ cu lotul de referinţă.
Suplimentarea hranei cu 100 g lecitină/zi poate favoriza multiplicarea
bacteriilor ruminale, numărul acestora ajungând la 4,52 x 10 8/ml la mieii din L2,
comparativ cu media de 3,68 x 10 7 de la lotul martor. Această multiplicare evidentă a
microflorei ruminale poate fi explicaţia efectului productiv al lecitinei deoarece se
îmbunătăţeşte valorificarea digestivă a nutrienţilor din hrană şi creşterea cantităţii de
PDIN la nivel duodenal.
După o perioadă de administrare a 100 g lecitină la tineretul ovin înţărcat
numărul protozoarelor se diminuă astfel că la această categorie de animale scăderea
este de la 958466/ml la L1 până la 789522/ml la L2. Pe genuri şi în acest caz genurile
de protozoare se diversifică identificându-se şi prezenţa genului Dasitrichia cu o
pondere de 3,9% la lotul cu lecitină. Protozoarele din genul Entodinium sunt
predominante fiind în proporţie de peste 95% dar şi acest gen precum şi Diplodinium
se diminuă după administrarea lecitinei.
pH-ul ruminal nu este influenţat de acest component furajer.

În continuarea cercetărilor care se efectuează la Facultatea de Zootehnie şi

Biotehnologii Timişoara, ne-am propus ca într-un al VI-lea şi ultim experiment să
evaluăm efectul unui preparat format din micronutrienţi prin care să se satisfacă
cerinţele şi să se stimuleze activitatea microsimbionţilor ruminali la tineretul ovin în
prima parte a perioadei de îngrăşare.
În ceea ce priveşte preparatul, cu denumirea abreviată SNFR de la
SUPLIMENT NUTRITIV DE FERMENTAŢIE RUMINALĂ, acesta este alcătuit din
vitamine (35 mg E, 25 mg B 3), microelemente (40 mg Zn, 0,4 mg Se, 0,6 mg Co), o
enzimă furajeră (FORAZYME - 4,5 g) şi o cultură vie de Sacharomyces cerevisiae
tulpina Yea-Sacc1026 în cantitate de 3,2 g la un kg de SU raţie.
Conform schemei experimentale au fost constituite 4 variante a câte 10 miei
înţărcaţi în perioada de vârstă 120 – 160 zile din categoria de greutate 20-30 kg.
Raţiile furajere au fost alcătuite din aceleaşi componente pentru L 1 şi L2 respectiv fân
de lolium şi amestec de concentrate AC 1 în raport de 58:42 % la care s-a adăugat
SNFR pentru L2. Variantele L3 şi L4 au consumat tot fân de lolium şi amestec de
concentrate AC2 dar în raport de 44:56 %, care a fost suplimentat cu SNFR la lotul
L4.
Cele două structuri AC s-au diferenţiat pentru a se asigura satisfacerea
echilibrată a cerinţelor nutritive ale mieilor hrăniţi în sisteme de creştere de tip
semiintensiv (L1 şi L2) şi intensiv (L3 şi L4) .
Ingesta de hrană s-a stabilit prin cântărirea zilnică a AC şi a fânului
(respectiv a resturilor neconsumate) în conformitate cu cantităţile prevăzute în raţiile
furajere. Astfel în condiţiile sistemului semiintensiv de hrănire, consumurile de fân şi
AC sunt apropiate fiind la mieii din L 1 de 0,824 kg fân/miel/zi şi de 0,608 kg
AC1/miel/zi, iar la mieii din L 2 aceste cantităţi au fost mai mari cu 3,52 % la fân şi cu
6,25 % la AC1.
În cazul mieilor din loturile L 3 şi L4 furajaţi conform raţiei furajere R 2, la
tineretul ovin din varianta de referinţă (L 3) ingesta zilnică a fost de 0,731 kg fân şi de
0,819 kg AC2, iar la L4 în hrana căruia s-a introdus şi SNFR, consumurile au fost
apropiate fiind mai mari cu 3,42% la fân şi cu 2,68% mai mari la AC 2.
La începutul perioadei experimentale, alegerea cu atenţie a mieilor şi
repartizarea lor în cele 4 loturi, a făcut ca media greutăţii corporale pe variante de
lucru să fie foarte apropiate, la diferenţe fără semnificaţie statistică. Astfel, între
loturile de comparaţie (L1 şi L2; L3 şi L4), media greutăţii corporale a fost de 20,45 
0,5 kg la L1, şi de 20,42  0,49 kg la L2. La loturile cu hrănire intensivă acest indicator
a fost de 20,26  0,48 kg la L3 şi de 20,10  0,46 kg la L4.
La sfârşitul perioadei experimentale la mieii cu sistem semiintensiv de hrănire
respectiv la cei din L1, media greutăţii corporale, conform tabelului 6.13., a fost de 28,16
 0,60 kg, iar la cei din L2 de 29,05  0,61 kg, adică mai mare cu 3,16%.
Media valorilor de masă corporală se diferenţiază şi la mieii furajaţi intensiv,
astfel: dacă la L3 se constată o medie a acestui indicator de 30,04  0,64 kg, la L4
media greutăţii de 31,19  0,55 kg este mai mare cu 3,82 %.
Pe baza datelor de masă corporală, prin calcul s-a stabilit sporul total şi sporul
mediu zilnic la fiecare miel din loturile experimentale. Aprecierile cu privire la, valorile
obţinute la aceşti indicatori relevă că în hrănirea aplicată corespunzătoare sistemului
semiintensiv de creştere, pe parcursul a 40 de zile de experienţă, media sporului
total la mieii din L1 este de 7,71  0,26 kg, ceea ce corespunde unei valori a sporului
mediu zilnic de 193  6,4 g. Factorul de diferenţiere respectiv administrarea
suplimentară a preparatului FNSR la mieii din L 2 a determinat un spor mediu
total/perioadă de 8,63  0,28 kg, respectiv a unui spor mediu zilnic de 216  6,91 g
care este cu 11,9 % mai mare comparativ cu L 1.
În sistemul intensiv de creştere sporurile realizate se apropie de nivelul stabilit
prin raţia furajeră tip R2 (300 g/zi/miel), astfel că la mieii din L 3 se realizează în medie
un spor total de 9,77  0,28 kg/perioadă/miel respectiv de 244  6,93 g spor mediu
zilnic/miel. Deoarece prin suplimentarea hranei cu FSNR la mieii din lotul L 4, media
sporului total de 11,09  0,30 kg/perioadă/miel sau a sporului mediu zilnic de 277 
7,59 g este mai mare cu 13,52 % comparativ cu lotul de referinţă (L 3), se poate
aprecia că în cazul raţiilor simplificate şi cu o proporţie ridicată a concentratelor (56%
din totalul SU ingerată) microsimbionţii ruminali pot fi stimulaţi în activitatea lor
fermentativă şi de multiplicare ceea ce poate contribui la obţinerea unor sporuri mai
mari în greutate la nivele comparabile de ingestă a hranei.
Prelucrarea datelor de greutate corporală şi de spor prin testul Mann-
Whitney relevă următoarele:
- în sistemul semiintensiv de hrănire a mieilor corespunzător raţiei furajere
R1, prin suplimentarea acesteia la varianta L 2 cu SNFR nu se creează diferenţe
semnificative în ceea ce priveşte masa corporală finală însă o diferenţă a sporului
total de 0,92 kg/miel/perioadă respectiv de 23 g spor mediu zilnic/miel, devine
semnificativă pentru p<0,02.;
- în sistemul intensiv de creştere în care la varianta L 3 s-a administrat raţia
furajeră R2, iar la varianta L4 hrănirea aplicată a fost de R 2 + SNFR, diferenţele de
masă corporală nu sunt asigurate statistic însă cele pentru sporul total de 1,32
kg/miel/perioadă şi sporul mediu zilnic de 33 g/miel între L 4, comparativ cu L3 sunt
asigurate statistic la un prag de semnificaţie p<0,02.
Consumul specific este un indicator de relevanţă deoarece relaţionează
consumurile de furaje cu efectul productiv al acestora pe care l-am exprimat în
UNC/kg spor respectiv PDIN (g) şi PDIE (g)/kg spor în greutate.
- În sistemul semiintensiv, conform datelor din tabelul 6.19 ponderea
energetică a fibroaselor este de cca. 50% din totalul ingestei, iar consumul specific la
mieii din L1 este de 7,20 UNC/kg spor. Stimularea activităţii microsimbionţilor ruminali
care a asigurat obţinerea unui spor semnificativ mai ridicat la mieii din L 2 a determinat
reducerea consumului specific la acest lot până la 6,75 UNC/kg spor respectiv cu
6,25%. În cazul consumului specific proteic s-a constatat că prin suplimentarea
hranei cu SNFR, acest indicator este de 589,42 g PDIN/kg spor respectiv de 593,02
g PDIE/kg spor la mieii din L 2, valori care sunt cu 6,32 % mai mici pentru PDIN şi cu
10,65% mai reduse pentru PDIE comparativ cu cele consemnate la mieii din L 1.
- În sistemul intensiv efectul SNFR devine mai evident consumul specific
energetic fiind la mieii din L4 cu 9,24 % mai redus, iar cel proteic mai mic cu 9,34 % la
PDIN şi cu 11,92 % la PDIE comparativ cu valorile înregistrate la mieii din L 3 care
constituie lotul de referinţă
Favorizarea condiţiilor de multiplicare a bacteriilor ruminale prin asigurarea
unor nutrienţi specifici poate permite intervenţia nutriţionistului în formarea unei
cantităţi mai mari de proteină digestibilă microbiană la nivelul intestinului (PDIN).
Pentru a se evalua efectul SNFR s-au asigurat condiţiile de omogenitate ale loturilor
de comparaţie s-a menţinut o hrănire constantă, iar la 3 ore de la administrarea
tainului de dimineaţă s-a recoltat timp de 3 zile, de la trei mieii, fluid ruminal cu sonda
esofagioană. În laborator prin tehnica obişnuită s-a stabilit numărul total de germeni
(NTG/ml).
Mediile valorilor obţinute permit constatarea că SNFR influenţează evident
numărul bacteriilor ruminale care sunt cu 46,9% mai numeroase în sistemul
semiintensiv de hrănire şi cu 37,6% în sistemul intensiv comparativ cu NTG stabilite
la loturile de comparaţie.
Conform datelor tabelare se poate aprecia că în sistemul semiintensiv de
hrănire a berbecuţilor numărul protozoarelor/ml fluid ruminal a crescut de la 752462
la 1171875 deci cu 155,7 % , dar în ceea ce genurile identificate se consemnează
predominanţa genului Entodinium cu 98,20 – 96,32% precum şi tendinţa de creştere
a ponderii de la 0,48% la 1,04% a genului Diplodinium şi de la 1,32% la 2,64% a
genului Dasytricha.
Şi în sistemul de hrănire cu caracteristici intensive se constată o creştere a
numărului de protozoare/ml fluid de la 980456 la 1320415 deci cu 134,6%, iar în
ceea ce priveşte genurile identificate, ponderea genului Entodinium este mai redusă
(96,94 % - 95,15 %), dar se repetă tendinţa de creştere a genului Diplodinium de la
0,85% la 1,76 % şi a genului Dasytricha de la 2,21% la 3,09% sub influenţa SNFR.
Berbecuţii hrăniţi în sistemul semiintensiv din L 1 realizează 1 kg spor în
greutate cu 0,924 EURO, iar prin încorporarea în AC1 a SNFR, 1 kg spor se obţine
cu 0,865 EURO, deci cu 6,4% mai puţin. În sistemul intensiv la lotul martor (L 3), 1 kg
spor în greutate costă 0,846 EURO, iar prin stimularea activităţii microorganismelor
ruminale de către SNFR, kilogramul de spor se realizează cu 0,774 EURO deci cu
8,5% mai puţin.
La o primă evaluare economică se poate aprecia că în condiţiile acestui
experiment, stimularea activităţii şi de multiplicare a simbionţilor ruminali cu un
preparat specific (SNFR) poate constitui o metodă de îmbunătăţire a performanţelor
productive la tineretul ovin în perioada de început a îngrăşării.