Daunele s-au produs deja

Edward Lucas noiembrie 8, 2016 

Indiferent cine câștigă alegerile prezidențiale din America, răul cel mare s-a comis
deja, atât în țară, cât și în străinătate. În Statele Unite, încrederea în sistemul politic și în
bunul simț al celorlalți cetățeni a fost distrusă.

Susținătorii lui Hillary Clinton s-au grăbit să atribuie taberei lui Donald Trump –
“deplorabilii” – cele mai grave atribute ale acestuia: sexist, rasist, necinstit, narcisist,
ignorant.

La rândul lor, susținătorii dlui Trump îi consideră pe cei ai dnei Clinton ca fiind
lipsiți de morală: cum poți vota pe cineva care minte și înșeală cu atâta nerușinare. În plus,
țara are nevoie, în mod evident și cu disperare, de o schimbare. Candidatul actual este de
netolerat.

Și noi, în Europa, suntem perdanți. Dacă până și cea mai importantă democrație din
lume are alegeri de genul ăsta, cufundate în bani murdari, falsuri și șmecherii, ea nu mai
este un conducător plauzibil al lumii libere. Dacă rezultatele sunt neclare sau contestate,
repercusiunile vor fi și mai grave.

Dar răul nu este doar unul simbolic. În cea mai mare parte, securitatea Europei se
bizuie la propriu pe leadership-ul venit de pe malul celălalt al Atlanticului. În
eventualitatea vreunei crize militare la granițele noastre, avem nevoie de greutatea
diplomatică americană, de sancțiunile financiare americane, de serviciile secrete
americane, de logistica americană, de trupele americane, de armele nucleare americane –
de prezența americană în mai toate cele.

Nimic din toate astea nu mai este garantat acum. Dl. Trump a respins retoric
alianțele Americii încă dinainte de a ajunge președinte. Dată fiind viziunea sa sumbră și
nihilistă asupra lumii, relațiile există numai prin intermediul tranzacțiilor. Ideea de a vărsa
sânge și a cheltui o avere pentre niște valori comune, bazate pe istoria comună îi este la fel
de străină ca o afacere cu facturile plătite la zi.

Probabil că președinția lui Trump nu ar fi atât de proastă pe cât o sugerează

declarațiile sale publice. Instituțiile Americii – Pentagonul, Departamentul de Stat – nu se
vor schimba peste noapte. Cabinetul său nu va fi format (în întregime) din cinici și din
neștitutori. Eventualul vicepreședinte, Mike Pence, pare o persoană serioasă comparativ
cu unii dintre susținătorii taberei lui Trump. Congresul rămâne, în mare parte, de orientare
atlantică.

Dar cele mai importante decizii se iau la vârf. Dacă Vladimir Putin amenință un
aliat european, va primi el oare de la Casa Albă telefonul înspăimântor de ferm pe care o
asemenea “cascadorie“ l-ar fi primit din partea oricărei președinții anterioare? Nu mai
putem fi siguri. Fără un creier treaz, întreaga forță a aparatului american de securitate
devine inutilă.

Dna Clinton oferă o politică externă neschimbată. Dar dacă ea câștigă, ea va fi

președinta unei Americi mai slabe și mai divizate. Dl. Trump va contesta probabil
alegerile. Președinția ei va fi marcată fie de scandaluri, unele provocate de ea însăși, altele
inventate. Și un curent izolaționist  marchează clar politica americană, atât de stânga, cât
și de dreapta.

Rezultatul se va materializa în niște luni și ani care pentru europeni vor fi cei mai
periculoși de după Războiul Rece. Decenii la rând, ne-am bazat pe garanția securității
oferite de America. Ca să fim cinstiți, am crezut că acest lucru e de la sine înțeles. Ne-am
cufundat într-un anti-americanism nerecunoscător, lăsând niște inerente neînțelegeri să se
transforme în resentimente paranoide (un exemplu grăitor îl constituie “Operațiunea
Snowden” și consecințele sale). Am cheltuit mult prea puțin pentru apărare și am cheltuit
nesăbuit.

Teoretic, Uniunea Europeană, cu populația sa de peste 500 de milioane și cu un PIB

de $16 mii de miliarde, ar putea avea grijă de propria-i securitate. Umplerea golului lăsat
de America ar fi costisitoare. Va trebui să treacă aproximativ un deceniu. Ar fi nevoie de
noi instituții politice și de politicieni vizionari – niște Adenaueri, Monet, Schumani și
Spinelli – de felul celor care au reconstruit jumătatea de vest a continentului după cel de-al
Doilea Război Mondial.

În general, acea voință și hotărâre survin numai după niște evenimente care pe
oameni îi înfurie sau îi înspăimântă. O criză sau un dezastru.

The Trump victory is the worst news since the Iraq war
Edward Lucas noiembrie 9, 2016 Reactie rapida 

The Trump victory is already the worst news since the Iraq war. It may prove to be
the worst since Yalta

It barely makes sense to talk of the “West” now. On most issues—security, trade,
climate change—Donald Trump has nothing in common with the people who run the
other advanced industrialised countries. True, America’s institutions are strong and most
Americans are still sensible; Donald Trump may find the realities of office are an
education. Maybe in four years’ time things will be different. But the damage is already
huge and mounting fast.

For a start, Russia brazenly and successfully interfered in an American election

campaign. Expect more of that—in upcoming elections in France, Germany and
elsewhere. The combination of hacks and leaks, sowing mistrust with invented scandals,
has proved remarkably potent. Mr Trump may not feel gratitude to Mr Putin, but Mr Putin
is certainly flushed with victory.

Europe was already in a mess. Without American leadership, it will be worse. The
temptation to do deals with Vladimir Putin becomes greater when the risk of disapproval
and counter-measures from big countries becomes less. A huge responsibility now rests on
Angela Merkel. She is now the leader of the free world, Germany Europe’s indispensable
nation. Today is a sharp wake-up call to those, particularly in Poland, who think that
Atlanticism is a substitute for diplomacy.

For the frontline states, especially Estonia, Latvia and Lithuania, the election
outcome is not just a political drama: it is a matter of national survival. Their political
leadership will be tested as never before (which makes a government crisis in Estonia, and
post-election uncertainty in Lithuania, particularly ill-timed). Their best hope is tight
coordination with their regional allies and with Europe’s two nuclear powers: Britain and
France. It is worth remembering that the Nordic five, the Baltic three and Poland
combined have a bigger GDP than Russia.

The short-term priority is safeguarding the region against an opportunistic Russian

stunt. An early test of strength could destroy NATO’s credibility before President Trump
has finished unpacking. The coming months would be a good time for as many allies as
possible—including non-NATO Sweden and Finland—to send troops to the Baltic states
for exercises.

In the medium term, the big need is to educate the administration about why allies
matter. Isolationist rhetoric may have played well on the campaign trail. It won’t solve
problems that need other countries’ cooperation. It will be worth reminding Mr Trump
that Poland and Estonia already spend 2% of GDP on defence, that others will hit the
target soon, and that all the ex-captive nations readily came to America’s aid in
Afghanistan and Iraq.

The blame for all this lies not with the American voters, but with European
politicians who have repeatedly dodged their responsibilities over the decades since the
end of the cold war. A combination of stinginess and self-indulgence has corroded the
basis of the Atlantic alliance. The people who cheered Edward Snowden and booed the
NSA have some difficult questions to answer now.

The biggest question is about how we run our own countries. Trump-supporting
Americans feel the same anger that made British voters opt for Brexit, and which fuels
backing for anti-systemic and simplistic parties in other countries. All over Europe, the
people who run things (and like me write about them) need to look in the mirror and ask
“why don’t people trust us?” Answering that question will not only head off the danger of
more Trump-like victories in Europe. It may also make us better able to withstand the
threat we face from Russia.