Andrei Pleşu O noutate: preoţi ortodocşi şi revoluţionari

Aflu, din presă, că mai mulţi preoţi şi drept-credincioşi, în special din Moldova,
s-au supărat pe Mitropolitul lor, pentru lipsa lui de atitudine „principială”, legată
de problema ecumenismului.
La Marele Sinod Panortodox convocat, de curînd, în Creta, s-a semnat un
document („Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine”), asumat şi
de delegaţia română (în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh). Documentul,
acceptat de toţi cei prezenţi, lasă loc dialogului dintre confesiunile creştine ale
lumii, fără compromisuri, dar fără scleroză dogmatică, fără vanitate (prea)
mulţumită de sine. Ei bine, o sumedenie de clerici obidiţi, gata să afurisească
ecumenismul („erezie a ereziilor”) cer ierarhilor români care au semnat textul cu
pricina, să se dezică prompt. Dacă nu, nu vor mai fi pomeniti la slujbe! Fondul
„ideologic” al acestei răzmeriţe e previzibil: sinoade ca cel din Creta sunt
rezultate ale unor manevre preponderent masonice, al căror scop este
subminarea dreptei credinţe în general şi a Bisericii noastre naţionale în special.
Aşadar, anatema! Nu mă grăbesc să dau integral crezare informaţiei de presă. Se
vorbeşte de mii de semnături de protest, dar se spune şi că, de fapt, e vorba doar
de cîteva cazuri. Se vorbeşte şi de perspectiva unei grave fisuri în corpul
ortodoxiei autohtone, dar şi de un trecător malentendu, aproape rezolvat prin
întîlniri şi negocieri paşnice. Nu vreau nici să risc o analiză de detaliu a actelor
emise de sinodul cretan şi a legitimităţii sale panortodoxe. Nu sunt suficient de
bine informat şi suficient de priceput, ca să mă aventurez - mai ales într-o
rubrică de gazetă - într-un discurs riguros. Dar nu mă pot abţine să am, fie şi de
pe margine, o reacţie la ceea ce mi se pare un fenomen cu totul nou în spaţiul
nostru religios.
Cu totul nouă este încolţirea unui grăunte de nesupunere în rîndurile
preoţimii noastre. Gata cu „ascultarea”! Practicată ani de-a rîndul, cu evlavie, cu
obedienţă soldăţească, sau cu smerenie ipocrită, ea este, dintr-odată, suspendată.
„Am făcut ascultare” (adică nu ne-am sesizat) cînd am văzut clerici implicîndu-
se direct în politică, cînd ni s-au impus dări parohiale pentru cheltuielile „de la
centru”, cînd s-a pus monopol pe vînzarea liberă a unor produse bisericeşti, cînd
s-au folosit „profeţii” şi „miracole” ca „breaking news” în presa cotidiană, lăsînd
impresia că tradiţionala credinţă creştină evoluează spre şi se justifică prin
performanţe mai curînd magice. Dar astea sunt mărunţişuri… „Am făcut
ascultare” cînd s-au dărîmat Văcăreştiul, Sf.Vineri, Biserica Enei şi atîtea altele.
Nimeni n-a propus atunci (măcar) să se scoată numele marelui „conducător” din
rugăciunile Bisericii. Abia acum „s-a dat drumul” la revoltă. Ne-am regăsit
curajul şi demnitatea. De dragul patriei şi al strămoşilor. Am suportat
comunismul şi crimele lui, am suportat minciuna generalizată, propaganda
ateistă, distrugerea lăcaşurilor de cult, înfometarea populaţiei. Dar chestia asta
cu „dialogul între creştini” de confesiuni diferite, asta nu se poate înghiţi! Pînă
aici! Jos cu ierarhii trădători! Pe-aici nu se trece!
Petre Ţuţea n-avea dreptate cînd spunea că, totuşi, Iisus nu s-a născut la
Focşani. Ba da! E de pe-aici, de prin partea locului!
Foarte interesant (şi semnificativ) este că reuşim prin astfel de
„intransigenţe” să ducem zîzania pînă la capăt. Ne războim cu rătăciţii catolici,
cu ereticii protestanţi şi neo-protestanţi, dar a venit momentul să ne războim şi
cu noi înşine! Să ne împărţim în „ortodocşi adevăraţi şi patrioţi” şi „ortodocşi-
lupi”, care vor să ducă de rîpă unicitatea neamului nostru. Cu alte cuvinte, pînă
la papistaşi, ne mănîncă propria noastră rîvnă, înclinaţia noastră veche de a ne
detesta între noi. „Iubirea de aproape?”, „Iubirea vrăjmaşului?” A se slăbi!
Vorba Părintelui Adrian Făgeţeanu: „Românii nu se pot uni trei sau patru pentru
o idee românească sau creştină.” Preferă dezbinarea, semeţia, slava deşartă a
adevărului judeţean împotriva oricărui simţ comunitar şi, mai ales, împotriva
oricărei arome de universalitate. În afara ăstora de prin est, toţi ceilalţi sunt în
eroare, în culpă, uitaţi de Dumnezeu, dacă nu condamnaţi deja la focul veşnic.
Petre Ţuţea n-avea dreptate cînd spunea că, totuşi, Iisus nu s-a născut la Focşani.
Ba da! E de pe-aici, de prin partea locului!
Anticipez deja pasul următor. Ia să ne uităm niţeluş la marile figuri ale
teologiei noastre! A observat cineva cîţi protestanţi şi cîţi catolici (de-alde
Rahner, de Lubac…) sunt prezenţi în bibliografiile Părintelui Stăniloae? Dar
Părintele Benedict Ghiuş, ce-o fi căutat el, vrâncean de-al nostru, să studieze ani
lungi la Strasbourg, în plin teritoriu duşman? Dar Mitropolitului Antonie
Plămădeală ce-i trebuiau studii pe lîngă Oxford, participări la numeroase
conferinţe ale Bisericilor Europene, sau la Consiliul ecumenic al Bisericilor de
la Nairobi (1975)? Despre Preafericitul Părinte Patriarh ce să mai vorbim?
Doctorat în teologie la Facultatea de Teologie Protestantă de la Strasbourg,
studii la catolicii din Freiburg i. Br.. lector şi apoi director adjunct, aproape opt
ani, la Institutul Ecumenic (ah!) din Bossey (Elveţia). Unde te-ntorci, numai
masoni şi eretici! Noroc cu straşnicii veghetori proaspăt iluminaţi, pregătiţi, în
sfîrşit, să dea de pămînt, vitejeşte, cu stricătorii de credinţă. L-am văzut, într-un
filmuleţ, pe I.P.S. Teofan al Moldovei, încolţit de cîţiva enoriaşi cu înfăţişare de
bodyguarzi bine hrăniţi, dar îndrăznind să afişeze competenţe (de lemn)
dinaintea ierarhului lor. Nu veniseră să discute, ci să se răfuiască, să (se) certe.
Cu asemenea „ortodcşi” dinainte, mai că-ţi vine să treci la catolicism…
 Vom pune bazele unei noi teologii: teologia exilului mîndru, căruia nici
prin gînd nu-i trece să iasă sub cerul, liber, al Făgăduinţei, de teamă să nu-şi
piardă chipul, confortul ideologic şi un scaun în loja Raiului.
Am văzut şi vehementa întristare a unui tînăr preot, faţă de semnătura
pusă de Mitropolitul Moldovei pe documentele de la Creta. Tînărul, altfel
„liberal” (a compus un text intitulat „Ortodoxia şi artele marţiale” şi ne propune
să fim „samurai ai lui Hristos”), îl încurajează pe înaltul ierarh să scoată Biserica
Ortodoxă Română din Consiliul Mondial al Bisericilor. Să ne izolăm! Să
întoarcem spatele tuturor celor care nu ne admiră geniul şi cuminţenia! Care n-
au înţeles că adevărul absolut s-a aciuiat p`acilea, prin ograda noastră, lăsînd tot
mapamondul în întuneric. Asta da teologie… japoneză! Cum să nu-mi amintesc
de o melancolică vorbă a Părintelui Andrei Scrima cu privire la anumite
„reflexe” ale unora dintre nevoitorii noştri autohtoni: „… au ceva de călugări
forestieri…” De altfel, tot de la el, ţin minte şi un alt cuvînt: „Nu se cade să
rămînem, ca buni creştini, fiecare singur în Egiptul propriu! „Ieşirea” din Egipt e
un act fondator al istoriei sfinte.” Ei bine, nu! Noi suntem mîndri să stăm pitiţi,
ţanţoşi, în Egiptul nostru, în singurătatea fuduliei proprii! Vom pune bazele unei
noi teologii: teologia exilului mîndru, căruia nici prin gînd nu-i trece să iasă sub
cerul, liber, al Făgăduinţei, de teamă să nu-şi piardă chipul, confortul ideologic
şi un scaun în loja Raiului. Sigur că şi vorbele Părintelui Scrima sunt tot vorbele
unui mason, vîndut catolicilor, intelectualist, „ecumenic”. Nu contează (ba din
contra!) că a fost reprezentantul Patriarhului Athenagoras la Conciliul Vatican
II, că a fondat o mînăstire ortodoxă în Liban şi a conferenţiat despre teologia
ortodoxă în toată lumea. Nu e de-al nostru! Noi ne apărăm, plini de dor şi jale,
nevoile şi neamul. Nu stăm de vorbă cu nimeni. Suntem samurai. Decît dialog,
mai bine hara-kiri!