Rechiziția

Rechiziția este reglementată în Legea nr. 132 din 15 iulie 1997 privind rechizițiile de
bunuri și prestările de servicii în interes public.
Rechiziția este o limită a dreptului de proprietate privată și reprezintă o măsură
excepțională prin care un organ al administrației de stat îi obligă pe cetățeni să cedeze
temporar folosința unui bun mobil sau imobil pentru nevoile statului. Prin nevoile statului
înțelegem cazurile de declarare a mobilizării totale sau parțiale ori a stării de război, de
instituire a stării de asediu sau de urgență, ori în scop de prevenire, localizare și
înlăturare a urmărilor unor dezastre. Aceasta măsură poate fi luată nu doar la începutul
acestor situații excepționale, ci și pe parcursul acestora.

Pe toată durata rechiziției, proprietarii sau deținătorii sunt scutiți de plata impozitelor și
taxelor pentru bunurile rechiziționate.

După expirarea perioadei pentru care este făcută rechiziția sau la încetarea cauzelor
care au determinat luarea aceste măsuri, bunurile se restituie celor de la care au fost
rechiziționate. Dacă bunurile au suferit degradări sau devalorizări, proprietarii au dreptul
la despăgubiri. În cazul în care bunul nu mai poate fi restituit din motive obiective,
proprietarii pot primi un bun similar sau contravaloarea bunului.
Exproprierea

Exproprierea este reglementată în art. 44 alin. (3) și (6) din Constituție, art. 562 alin. (3)
din Noul Cod Civil, în Legea nr. 33 din 27 mai 1994 privind exproprierea pentru cauză
de utilitate publică și în Hotărârea de Guvern nr. 581 din 31 august 1994.

Exproprierea este o operațiune juridică prin care un bun imobil trece din proprietatea
privată în proprietatea publică, în vederea executării unor lucrări de utilitate publică,
însă cu plata unei despăgubiri drepte și prealabile. Așadar, numai bunurile imobile pot
forma obiectul exproprierii.

Art. 2 al Legii nr. 255/2010, face o enumerare a lucrărilor pe care însuși legiuitorul le-a
declarat ca fiind de utilitate publică. În cazul acestor lucrări, expropriatorul este fie Statul
Român, pentru obiectivele de interes național, reprezentat de ministerele de resort, fie o
comunitate locală interesată, pentru obiectivele de interes local sau județean,
reprezentată de autoritatea administrației publice locale.

Condițiile fundamentale ale exproprierii sunt următoarele:

1) Existența unei cauze de utilitate publică. În art. 5 din Legea nr 33/1994 se prevede că
„Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes național sau local”. Nu poate fi
invocată o altă cauză de utilitate publică, cu excepția ipotezei în care utilitatea publica
este declarată prin lege. De asemenea, pentru declararea utilității publice este necesară
întrunirea a trei condiții cumulative: efectuarea unei cercetări prealabile de către o
comisie specializată, existența unui interes național sau local și înscrierea lucrării în
planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului.

2) Existența unei despăgubiri drepte și prealabile. Despăgubirea dreaptă înseamnă că

ea trebuie sa acopere întreaga pierdere suferită de persoanele afectate de măsura
exproprierii. Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul
cauza proprietarului sau altor persoane îndreptățite. Caracterul prealabil este de rang
constituțional, deoarece numai daca despăgubirea este plătită înainte de trecerea
bunului în proprietatea publică, titularul dreptului de proprietate asupra imobilului își
păstrează aceeași valoare a activului patrimonial. Evaluarea despăgubirilor se face de o
comisie formată din trei experți care emite o expertiză. Această expertiză nu este însă
obligatorie pentru instanța de judecată. O singură restricție e impusă de legiuitor:
instanța nu va putea să acorde o despăgubire mai mică decât aceea oferită de
expropriator și nici mai mare decât aceea cerută de titularii drepturilor reale principale.

3) Exproprierea se dispune prin hotărâre judecătorească. Principiul separației puterilor

în stat este una dintre cele mai eficiente bariere în calea abuzului de putere. În materia
exproprierii, abuzul de putere ar produce consecințe extrem de grave, deoarece ar
afecta dreptul de proprietate privată, un drept fundamental al omului. Astfel,
exproprierea este posibilă doar prin interferența acțiunilor celor trei puteri ale statului:
puterea legislativă emite reglementarea generală a exproprierii, puterea executivă
declanșeaza procedura exproprierii și declară utilitatea publică a unor lucrări, iar
puterea judecătorească verifică dacă sunt întrunite toate condițiile legale ale
exproprierii.

Dacă părțile ajung la un acord cu privire la un anumit imobil, transferul dreptului de

proprietate și sumele cuvenite proprietarilor imobilului, nu mai este necesară procedura
exproprierii.

Dacă expropriatorul își manifestă intenția de a închiria imobilul, expropriatul are un drept
de prioritate la închiriere. De asemenea, dacă nu a început efectuarea lucrărilor de
utilitate publică, iar expropriatorul își manifestă voința de a înstrăina imobilul,
expropriatul are un drept prioritar la dobândire.
Confiscarea

Este reglementată în art. 44 alin. (9) din Constituție, care prevede că „Bunurile
destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în
condițiile legii.”. Același text este reluat în mod asemănător de art. 562 alin (4) din Noul
Cod Civil.

Așadar, cazurile și condițiile în care poate să intervină confiscarea unor bunuri trebuie
să fie expres prevăzute în lege. Ca o măsură specială de protecție, art. 44 alin. (8) din
Constituție prevede că “Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al
dobândirii se prezumă”.

De asemenea, o altă normă referitoare la confiscare este cea de la art. 112 din Noul
Cod Penal, care stabilește categoriile de bunuri ce se supun confiscării speciale.
Confiscarea specială constă în trecerea silită și gratuită în proprietatea statului a unor
bunuri ce aparțin persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, a căror
deținere de către făptuitor prezintă pericolul săvârșirii unor noi fapte prevăzute de legea
penală.

Prin urmare, cauza care determină luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale o
reprezintă starea de pericol ce decurge din deținerea unor bunuri ce au legătură cu
săvârșirea faptei prevăzute de legea penală ori care ar putea fi folosite la săvârșirea de
fapte prevăzute de legea penală în viitor.

Mai există și o altă formă de confiscare, și anume confiscarea extinsă, reglementată în

art. 112 din Noul Cod Penal. Aceasta este definită drept o măsură de siguranță, având
practic aceeași finalitate ca măsura confiscării speciale, însă permite confiscarea și a
altor bunuri decât cele prevăzute la art. 112 NCP. Referitor la aceste bunuri, legătura
directă a acestora cu fapta prevăzută de legea penală nu a putut fi demonstrată.
Dacă în cazul confiscării speciale bunurile supuse confiscării pot fi în legătură cu orice
faptă prevăzută de legea penală, în cazul confiscării extinse bunurile supuse confiscării
au legătură numai cu infracțiunile sau grupurile de infracțiuni enumerate în lege și cu
privirea la care legea penală prevede pedeapsa închisorii de 4 ani sau mai mare.

Spre deosebire de cadrul general al măsurilor de siguranță, pentru luarea măsurii

confiscării extinse nu este sufficient să se săvârșească o faptă prevăzută de legea
penală, ci o infracțiune pentru care s-a pronunțat o condamnare.