Economie - Snspa - An I Semestrul Ii

PARTEA A II-A
Economia la scară
220 Economie
220
Lecţia V. Microeconomie. Teoria firmei 221
LECȚIA V
Microeconomie. Teoria firmei
Planul lecției
1. Costurile
1.1. Clasificare și interacțiune
1.2. Economii și dezeconomii la scară
2. Profitul și legea maximizării profitului
3. Modelul concurenței perfecte
3.1. Caracterizarea modelului
3.2. Condiția firmei și postulatul propriu-zis
3.3. Optimul Pareto în condițiile concurenței perfecte
3.4. Imaginea economică a concurenței perfecte
4. Concurența imperfectă
4.1. Monopolul
4.1.1. Caracterizare generală
4.1.2. Mutația în surplusul consumatorului
4.1.3. Supraviețuirea monopolului și stării de monopol
4.1.4. Posibile beneficii ale monopolului și alte aspecte
4.2. Oligopolul sau duopolul
5. Alternative la maximizarea profitului
De revăzut, în prealabil:
 Funcția de producție și combinarea factorilor (Lecția I)
 Curba și elasticitatea cererii (Lecția II)
 Surplusul consumatorului (Lecția II)
 Curba ofertei (Lecția III)
 Optimul Pareto în economia închisă (Lecția IV)
221
222 Economie
Odată cu conceptul de microeconomie am și pătruns de facto în zona
criteriului de scară, în studiul economiei – microeconomia studiază agenții
economici, lăsând macroeconomiei studiul funcțional al unui ansamblu al
agenților economici. Viziunea criteriului de scară, în studiul economiei, este
aceea după care economia națională (eventual federală etc.) urmează să fie,
pentru macroeconomie, ceea ce agentul economic este pentru microeconomie,
respectiv o entitate unitară și deschisă, în comunicație funcțională cu alte entități.
În cele de față, nu vor fi însă studiate toate categoriile de agenți economici,
ci ne vom opri la o singură categorie – poate cea mai reprezentativă a agenților
economici –, am numit aici firma – în sensul în care vor fi studiate, în cele de mai
jos, componentele economico-funcționale ale firmei de producție.
CASETA V.1. FIRMA, AGENTUL ECONOMIC ȘI PERSOANA JURIDICĂ
Echivalente conceptuale ale firmei vor putea fi considerate aici între-

prinderea de producție, fabrica, dar și compania, sub diverse forme ale acesteia –
iar aici am putea reveni în zona juridică, dar și în cea managerială, cele care dau
statutul și astfel comportamentul agentului economic. Avem în vedere că ceea ce
este numit agent economic, pe latura economică, este numit persoană juridică, pe
latura bineînțeles juridico-instituțională – ca de obicei, însă există puncte de vedere
din care și agentul economic depășește sfera persoanei juridice, dar și invers,
statutul de persoană juridică este atribuit nu numai firmelor și celorlalți agenți
economici.
În legislația românească, persoanele juridice se subîmpart în organizații sau
societăți de tip (1) nonprofit și respectiv (2) comerciale – în care se subsumează
firmele. Societățile comerciale sunt, la rândul lor, de trei feluri, respectiv (a)
societăți de persoane, (b) societăți de capital și (c) societăți cu răspundere limitată.
(a) Societățile de persoane sunt, la rândul lor, societăți:
(i) în nume colectiv – formate din doi sau mai mulți asociați, care răspund
pentru obligațiile contractuale ale societății în mod solidar și nelimitat;
(ii) în comandită simplă – care au două categorii de asociați:
comanditarii – care răspund față de obligațiile asumate în mod limitat de
aportul lor de capital și nu exercită acte de conducere în cadrul societății;
comanditații – care, dimpotrivă, răspund solidar și nelimitat față de
obligațiile societății și exercită conducerea ei în mod direct.
(b) Societățile de capital sunt:
(i) societatea pe acțiuni – presupune o singură categorie de asociați, cu
capital propriu divizat pe părți, numite acțiuni. Răspunderea acționarilor este, la
rândul ei, limitată de numărul de acțiuni deținute. Important este aici și faptul că
acțiunea devine un titlu de valoare transmisibil și negociabil pe piața de capital;
(ii) societatea în comandită pe acțiuni – se deosebește de societatea simplă
222
pe acțiuni prin situația că asociații sunt aici de două feluri după răspunderea limitată
sau nelimitată (ca și în cazul societăților în comandită simplă).
(c) Societățile cu răspundere limitată împrumută caracteristici de la
celelalte tipuri de societăți – spre exemplu, au un singur tip de asociați care răspund,
fiecare, în limita capitalului propriu.
1. Costurile
Categoria costurilor își găsește substanța în factorii de producție,1

respectiv în individualizarea și cuantificarea acestora. În optica lecției de față,
condiția costurilor avansează după criteriile obiectivelor și modului de mișcare
pe piață ale agentului economic.
1.1. Clasificare și interacțiune
Tabelul V.1 listează categoriile de costuri cu care operăm în această

lecție. Ideea fundamentală este însă aceea a unei structuri a costurilor în
interacțiune, interacțiune în care sunt identificate și o determinantă interioară,
și un comportament care caracterizează costurile în ansamblu.
Tabelul V.1
Costurile firmei
Corespunzător
Ord. Capitol Notație Formulă
producție venit
(A) INFORMAȚIE BAZĂ: costuri de bază (C):
1 Fix CF x x x
2 Variabil CV x x x
3 Total CT CF + CV Q VT
(B) INFORMAȚIE PRELUCRATĂ (I): costuri marginale (CMG):
4 Marginal CMG CT/Q QMG VMG =
=VT/ Q
(C) INFORMAȚIE PRELUCRATĂ (II): costuri medii (CM)
5 Fix-mediu CFM CF /Q x x
6 Variabil-mediu CVM CV/Q x x
7 Total-mediu CTM CT /Q = CFM QM VM
+ CVM
(D) INFORMAȚIE PRELUCRATĂ (III): costuri medii pe termen lung (CMTL):
8 Mediu pe termen lung CMTL x x x
Costul fix echivalează pe total capitalului fix, respectiv investiției
efectuate. Pe fiecare perioadă în parte, costul fix se atribuie astfel amortizării
capitalului fix și altor cheltuieli în regim fix față de nivelul producției. Costul
variabil se atribuie capitalului variabil al perioadei, respectiv materiilor prime,
1
Vezi lecția I.
223
224 Economie
materialelor, combustibililor etc. El este mai corelat cu nivelul producției,
decât este cazul costului fix.
Costurile medii (CM) echivalează tehnic costurilor specifice, respectiv
costurilor pe unitate de produs, iar costul marginal (CMG), variației costului
unitar total.
Corespunzător, graficele V.1 vizualizează cele figurate în tabel.
CM CMT
(CMG) L
(CMG3)
(CTM) (CMG1)
(CTM0)
(CVM)
(CMG2)
(CFM)
CMTL
Graficele V.1
0 (CMTL)
Comentariu grafic:
O Qo Q O Q1 Q2 Q Q
 Graficul (a) reflectă (adună) evoluțiile costurilor medii pe 3termen
scurt, iar graficul (b),
(a) corespunzător, cele pe termen lung. (b)
 Pentru evoluțiile pe termen scurt (a), ca și în cazul producției, costul
marginal (CMG) este determinant asupra costurilor medii (CM), cu excepția
costului fix mediu (CFM).
 Curbele costurilor medii (CM) sunt descrescătoare-crescătoare – în
funcție de nivelul producției (Q) –, cu excepția singulară a costului fix-mediu
(CFM), care este simplu descrescător (funcție de nivelul producției). Ne
amintim aici forma oarecum inversă – crescătoare-descrescătoare – a mărimilor
corespunzătoare ale producției și productivităților, în funcție de cantitatea
factorilor variabili2.
 Chiar și costul marginal (CMG) este descrescător-crescător –
totuși, minimul său nu se leagă de niveluri optime ale producției sau costurilor
medii, ci de maximul productivității marginale. Într-o altă exprimare,
producția optimă este decalată față de minimul costului marginal.
2
Vezi lecția I.
224
 Nivelul producției optime (Qo) corespunde formării, pe graficul (a),
a minimului costului total mediu (CTM); corespunde și formării minimului
costului variabil mediu (CVM), având în vedere influența CVM asupra CTM –
reflectare a influenței costului variabil (CV) asupra costului total (CT).
Optimul producției – producția cu cost mediu minim – indică limitarea strictă a
eficienței producției, după dimensiunea de facto a firmei: de la nivelul optim,
producția nu poate nici crește, nici diminua, fără afectarea costurilor specifice.
 În aceste condiții, revedem pe graficul (a), nu un ansamblu de
evoluții autonome ale costurilor medii pe termen scurt, ci două determinări în
lanț:
(1) a costurilor fix mediu (CFM) și variabil-mediu (CVM) asupra
costului total-mediu (CTM).
Regăsim aceleași influențe în formele curbelor: (1) CVM modelează curba
CTM, prin forma descrescătoare-crescătoare și prin poziționarea minimului; (2)
CFM oferă CTM o deschidere (un arc) mai largă decât aceea a curbei CVM.
(2) a costului marginal (CMG) asupra costurilor variabil-mediu

(CVM) și total-mediu (CTM).
 Iese din aceste lanțuri de determinare costul fix mediu (CFM). În
spatele său, costul fix (propriu-zis, CF) iese din determinarea (exogenitatea)
producției – ba chiar el o determină pe aceasta.
Putem aici aminti, tot din lecția I, determinarea capitalului fix asupra
producției, în corelație cu relația de complementaritate a acestuia cu capitalul
variabil.
 Pe grafic se observă însă două aspecte importante, legate de CFM:

(1) felul în care, prin intermediul său, costul fix (CF) devine o mărime
variabilă (descrescătoare) față de producție;
(2) dublul fapt că CFM nici nu se anulează, nici nu este determinat
pentru valoarea nulă a producției.
Este ceea ce dă forma de hiperbolă convexă CFM, amintind aici de
aceea a izocuantei: curba este descrescătoare și nu intersectează axele.
 Situația costurilor de bază (C) urmează să fie alta decât este cazul
costurilor medii (CM), configurate prin curbe descrescătoare-crescătoare.
Putem regăsi, corespunzător, costurile de bază și pe aceste grafice, numai că
acestea vor apărea sub forma suprafețelor: ariilor dreptunghiulare cu laturi
comensurate pe cele două axe, corespunzătoare însă fiecărei producții (abscisă)
și fiecărui cost mediu (ordonată).
 La rândul lui, graficul (b) reflectă situația, în speță semnificația și
dinamica costurilor pe termen lung. Se observă însă și aici determinanta
225
226 Economie
costului marginal (CMG), de astă dată asupra costului mediu pe termen lung
(CMTL): locul geometric al minimelor costurilor marginale pe termen scurt.
De observat că CMTL este, la rândul său, o curbă descrescătoare-crescătoare.
 Aparent, graficul (b) are aceleași axe rectangulare ca și graficul (a);
în realitate, dimensiunea producției (Q/abscisă) capătă aceeași semnificație ca
în cazul combinării factorilor pe termen lung (lecția I), respectiv aceea de talie
a firmei – cu alte cuvinte, CMTL este reflectat în contextul extinderii firmei.
 În aceste condiții, și minimul CMTL – rămas corespunzător
minimului CTM și optimului producției pe termen scurt – recâștigă o
semnificație interesantă: (1) panta descrescătoare a CMTL indică eficiența
extinderii firmei, sau economiile la scară;
(2) dimpotrivă, panta crescătoare indică faptul că supraextinderea
firmei are loc odată cu aceea a costurilor, respectiv dezeconomiile la scară.
Observație: În realitate, CMTL – aidoma CTM, pe termen scurt –
reflectă cele întâmplate tuturor costurilor, în mod corespunzător; costul
marginal (CMG) își accentuează semnificația: creșterea-descreșterea minimului
CMG trage după sine creșterea-descreșterea tuturor costurilor medii.
1.2. Economii și dezeconomii la scară
Odată localizate criteriul și zona economiilor-dezeconomiilor la scară,

urmează de precizat că în extinderea firmei – echivalentă creșterii producției pe
termen lung – implică asupra costurilor, nu atât simpla descreștere-creștere, cât
predominanța uneia dintre tendințe, într-o zonă și în cealaltă, drept rezultat al
coroborării unei complexități de factori, în toate fazele aceleiași extinderi.
În realitate, extinderea firmei este un proces natural, date fiind seturi de
avantaje tehnice și financiare manifestate prioritar în zona economiilor la
scară. Avantajele tehnice ale extinderii încep cu acela că reducerea costurilor
specifice lasă loc încorporării compartimentelor specializate de servicii și
cercetare – activități pentru care firmele mici plătesc tarife importante altor
firme specializate –, și continuă cu dezaglomerarea relativă a utilajelor și
posibilitatea reducerii producțiilor pe utilaj – pe care firmele mici și le permit
ceva mai puțin decât cele extinse. Avantajele financiare sunt, la rândul lor, mai
mult sau mai puțin legate de cele tehnice: firma extinsă se bucură și de
încredere sporită din partea creditorilor, poate primi credite mai mari cu
dobânzi relativ reduse; cât privește costurile, dar și profitul, manageriatul
dispune de arie sporită de distribuire asupra producției; în fine, extinderea
firmei schimbă natural optica asupra riscului asumat în afaceri.
Dezeconomiile la scară indică o limită tot naturală a posibilităților
extinderii eficiente a firmei – situația amintește de legea creșterii-descreșterii
226
randamentelor pe termen scurt, pe care oarecum o reeditează și pe termen lung:
extinderea firmei poate avea loc și pe seama creșterii costurilor și astfel a
afectării eficienței. De menționat și că predominanța dezeficientizării
(dezeconomiile la scară) poate fi determinată și accentuată și din afara firmei,
respectiv originea ei s-ar putea regăsi în condițiile ramurii sau ale conjuncturii
activității ei pe piață.
2. Profitul și legea maximizării profitului
Conceptul de profit poate fi definit din cel puțin două puncte de vedere:
(1) de o parte, acesta este parte a venitului firmei individuale, cea care
excede nivelul costului total al producției (activității);
(2) de cealaltă, el este retribuirea factorului de producție capital (k), la
nivelul venitului național, creat în economie3.
În următorul rând, analiza acestei categorii cere a se ține seamă de
importanța maximizării profitului, ca obiectiv managerial – la care vom reveni
ceva mai jos. Vom identifica aici – dintr-un alt punct de vedere – legea
maximizării profitului – în speță, nimic altceva decât condițiile esențiale ale
maximizării profitului. Caracteristice sunt două fapte:
(1) maximizarea profitului ține exclusiv de activitatea și condițiile
interne ale firmei – și deloc de condițiile de piață sau de gradul de concurență a
acesteia;
(2) iar aceste condiții se referă la interacțiunea între costul marginal
(CMG) și venitul marginal (VMG).
În detaliu – privind și graficul V.2 – maximizarea profitului înseamnă
două condiții de îndeplinit cumulativ:
(1) creșterea costului marginal (CMG);
(2) până la egalitatea între costul marginal și venitul marginal (CMG
= VMG).
CM; VM
(CMG)
A B
(VMG)
3
Vezi lecția VII.
Q
O QA QB
227
228 Economie
Graficul V.2
Observații grafice:
 Maximizarea profitului are loc în poziția B, pentru producția QB, în
vreme ce poziția A/QA este total lipsită de semnificație pentru aceeași
maximizare a profitului.
 Situarea celor două curbe – a costului și, respectiv, a venitului
marginal – indică faptul că, între două niveluri semnificativ diferite ale
producției firmei – așa cum este cazul producțiilor Q A și, respectiv, QB –, numai
costul marginal (respectiv, totalitatea costurilor medii) variază tot atât de
semnificativ.
 Nivelul venitului marginal rămâne invariabil (perfect elastic) față de
nivelul producției, în sensul că el nu are legătură cu ceea ce se întâmplă în
interiorul firmei, ci cu situația de pe piață.
La rândul său, graficul V.3 vine să demonstreze postulatul legii
maximizării profitului.
CM
P1 C A D (VMG1)
(CMG)
B
P2 (VMG2)
(CMG)
O Qc Qo QD Q
228
Graficul V.3
Explicație grafică:
 Graficul de față este mai întâi o prelungire a celui precedent, V.2:
prelungirea constă în etalarea și a costului total mediu (CMT), împreună cu
CMG – iar cu ajutorul lui se poate observa în continuare poziționarea și
mișcarea costului total (CT).
 Mai departe, exemplul de față conține două niveluri ale venitului
marginal: VMG1 – care permite obținerea de profit în intervalul de producție
Qc-QD ; VMG2 – care nu permite obținerea niciunui profit, din cauza nivelului
său la nivelul minimului CTM.
 De observat, în primul rând, că producția Qo este aceea care reușește
(1) atât maximizarea profitului corespunzător VMG1, cât și (2) minimizarea
pierderii (nivelul zero) corespunzătoare VMG2.
 Corespunzător, oricare mișcare a producției – creștere sau
descreștere –, de la nivelul optim, Qo, înseamnă un CTM superior celui minim
– corespunzător, un CT regăsit în produsul CTM × Q.
Paragraful de față părăsește temporar condițiile interne ale firmei pentru

câteva clarificări ale contextului extern acesteia. „Modelul” sugerează o
abstracție a condițiilor economiei de piață, chiar o „extremitate” a acestora. În
anumite condiții, economia se apropie de „perfecțiunea” concurenței, după cum
aceasta, la rândul ei, se răsfrânge asupra firmei, și nu numai.
SPAŢIU!
3.1. Caracterizarea generală a modelului
Concurența perfectă presupune îndeplinirea a cinci condiții cumulative:

(1) pluralitatea vânzătorilor și cumpărătorilor. Sensul de facto al
acestei sintagme este acela că un mediu concurențial al pieței este acela care nu
se lasă influențat (nici măcar parțial) de niciun participant individual la piață,
fie acesta oricare individ consumator sau oricare firmă producătoare;
229
230 Economie
(2) omogenitatea producției. Sensul sintagmei este aici acela că bunul
„x”, în speță, este produs și oferit de toți producătorii și ofertanții la aceleași
standarde fizice, fizico-chimice, tehnice și, respectiv, calitative. Numai
(3) producțiile individuale pot diferi cantitativ;
(4) libertatea intrării și ieșirii pe și de pe piață. Sensul sintagmei este
acela că niciun producător sau consumator nu este discriminat, pe piață. Nu
este nici „outsider” și nici nou-venit. Nu suportă cheltuieli de transport sau alte
cheltuieli suplimentare, asimetric față de ceilalți producători și ofertanți;
(5) mobilitatea perfectă a factorilor de producție presupune că ramura
„x” va putea beneficia oricând de forța de muncă suplimentară, dovedită
necesară, dar și invers, că ea va putea bascula, la nevoie, oricare disponibilitate
similară înspre alte ramuri;
(6) transparența perfectă a informației înseamnă, de facto, că prețul
practicat pe piață și mișcările (modificările) lui se fac instantaneu cunoscute și
generalizate asupra tuturor tranzacțiilor amintind aici de tranzacțiile bursiere.
În ceea ce ne privește însă, aceleași condiții sunt echivalente altor două:
(A) elasticitatea perfectă a cererii;
(B) poziția individuală a firmei, pe piață, concomitent de:
(a) „price taker”: supusă unui preț impus de către piață;
(b) output (quantity) adjuster: obligată de a-și dimensiona propria
producție după propriile obiective manageriale, dar ținând seamă de același
nivel al prețului de vânzare a produsului propriu.
Câteva detalii concrete asupra acestor caracteristici regăsim în
paragraful 3.4, de mai jos.
3.2. Condiția firmei și postulatul propriu-zis
Urmărim, în graficele V.4, pentru condițiile concurenței perfecte –

singurele în care situația firmei se reflectă grafic tot atât de perfect – (a) firma
profitabilă și (b) firma cu pierderi.
Px Px
(CMG2)
(CTM2)
(CMG1)
(CTM1)
Po
Po
A B (VMG)
O QA Qo QB Qx O Qo Qx
230
(a) (b)
Graficul V.4
Comentariu grafic:
 Condițiile concurenței perfecte implică perfecta elasticitate a
cererii, ceea ce înseamnă unicitatea nivelului prețului Po – evident, astfel, că
profitabilitatea sau pierderile sunt dictate, nu de piață, ci de nivelul costurilor
firmei, adică exclusiv de situația ei internă.
 La rândul lor, costurile – aici cele medii, respectiv CTM și CMG –
apar legate între ele, în cadrul firmei – imaginăm că creșterea-descreșterea lor
balansează (în sus și în jos) ansamblul costurilor, și nu un cost față de altul. De
aici, postulatul după care în condiții de concurență (perfectă) firma este
obligată la minimizarea costurilor – cel puțin, mai mult decât în condiții ne-
concurențiale.
 La rândul ei, profitabilitatea apare, în graficul (a), ca și în graficul
V.3, de mai sus, limitată în intervalul producțiilor QA-QB.
Observație importantă: Dacă există însă un motiv pentru care
condițiile concurenței perfecte reflectă (perfect) și condiția firmei, acesta este
unul legat de grafic: costurile medii ale firmei pot fi aduse direct pe axele
rectangulare cantitate-preț (QP) – costurile, ca și veniturile medii ale firmei, se
pot exprima direct în termenii prețului de piață, adică a ceea ce nu aparține
firmei, ci pieței, ceea ce le va face vizibile alături de curbele cererii (Dx) și,
respectiv, ofertei (Sx). Secretul este unul de natură grafică: fiecare firmă poate
fi reflectată direct pe graficul QxPx, datorită exclusiv unicității prețului, deci
perfectei elasticități a cererii – reflectarea condiției firmei direct pe aceste axe
rectangulare nu va mai fi posibilă și în condiții imperfect concurențiale, așa
cum vom observa mai departe.
Să observăm însă și mai îndeaproape semnificația elasticității perfecte a
cererii pentru firmă. Putem de astă dată simplifica graficele până la nivelul
graficului V.5.
Px
Po
A B (Dx)
O QA QB Qx
231
232 Economie
Graficul V.5
Explicație:
 Putem presupune QA și QB, respectiv, nivelurile producțiilor de bun
(x) a două firme (A și B) – producțiile amândurora se măsoară, pe abscisă, de
la origine. Este simplu de observat venitul total (VT) al fiecăreia dintre firme la
nivelul dreptunghiurilor OPoAQA, pentru firma (A), și OPoBQB, pentru firma
concurentă (B) – ca atare, venitul firmei crește exclusiv pe latura producției;
ceea ce mai înseamnă că venitul mediu (VM):
VM = VT/Q
este același pentru ambele firme – același pentru toate firmele operând în
condiții de concurență perfectă și echivalând prețului (unic al) pieței (Px).
 Putem presupune, în a doua ipostază, QA și QB, respectiv, nivelurile
producției uneia și aceleiași firme, în momente diferite. De la momentul (A) la
momentul (B), venitul total a crescut cu echivalentul ariei dreptunghiului
ABQBQA. Drept urmare, venitul marginal (VMG):
VMG = VT / Q = Px
Rezultă, astfel, postulatul de bază al modelului concurenței perfecte:
venitul mediu (VM) este: (1) comun tuturor firmelor; (2) egal venitului
marginal (VM=VMG); (3) la nivelul prețului de piață (Px). Matematic, acest
postulat se exprimă ca în următoarea egalitate multiplă:
(1) Dx = Po = VM = VMG =
(curba cererii) (un singur nivel al prețului (venitul mediu) (venitul marginal)
bunului, pe piață)
Esențială se face egalitatea veniturilor mediu și marginal, din ultima
parte a relației. Din acest moment, ne putem gândi ce se întâmplă cu această
egalitate multiplă în momentul în care concurența nu mai este perfectă – de
unde este evident că modelul concurenței perfecte este o stare extremă.
Altă observație: Având în vedere legea maximizării profitului
(capitolul 2, precedent) – și oarecum anticipând cele expuse în paragraful
următor –, putem afirma că, din egalitatea de mai sus, lipsește (numai) costul
marginal (CMG), pentru o semnificație completă – echivalent cu a afirma că:
(1) Dx = Po = VM = VMG  definește condiția concurenței perfecte.

(2) Dx = Po = VM = VMG = CMG  definește maximizarea profitului în condițiile
concurenței perfecte.
232
3.3. Optimul Pareto în condițiile concurenței perfecte
Reluăm, în cele de față, dezbaterea Optimului Pareto (lecția IV),

respectiv partea grafică, împreună cu ecuațiile caracteristice; ne regăsim însă
și în condițiile deja demonstrate ale concurenței perfecte. Astfel, mai întâi
putem surprinde transferul factorilor de producție ca echivalent celui al
costurilor, în Caseta Edgeworth-Bowley – graficul V.6, între punctele A și B
și, respectiv, B și C.
x OB
y
C
B
A
OA
x y
Graficul V.6
(3) CT = k + L = (+) CTx = (-) CTy

Putem desprinde, apoi, variația costului total, din formula bine
cunoscută a costului marginal.
(4) CT = CMG × Q.
După Caseta EB – pentru situația costurilor –, limita producțiilor
traduce și ea situația producțiilor între punctele, corespunzător, A, B și C
(graficul V.7):
(5) Q = Qx + Qy
(Qy) A
O (Qx)
233
234 Economie
Graficul V.7
Din aceste ecuații mai putem desprinde:

(6) CMGx × Qx = CMGy × Qy
ceea ce, rearanjat, regăsește egalitatea de raporturi corespunzător inverse între
producții, de o parte, și costuri marginale, de cealaltă:
 Qx / Qy = CMGy / CMGx
unde regăsim:
(i) în membrul stâng, cele două rate marginale: de transformare, în
producție (Rmt) și, respectiv, de substituție în consum (Rms),
(ii) iar în membrul drept posibilitatea ca raportul celor două costuri
marginale să egaleze și raportul corespunzător al prețurilor celor două bunuri,
și pe acela al veniturilor marginale.
Concluzia acestei desfășurări – făcând apel și la ecuația (2) de mai sus:
P = VMG = CMG
concurența perfectă maximizarea profitului
este că maximizarea profitului în condițiile concurenței perfecte satisface

optimul de tip Pareto al eficienței.
Observație: Condițiile (modelului) concurenței perfecte nu apar drept
singurele care ar satisface optimul de tip Pareto, or acest aspect constituie, la
rândul lui, un alt punct forte al teoriei.
3.4. Imaginea economică a concurenței perfecte
Învățăm astăzi despre modelul concurenței perfecte pentru informația

teoretică deosebit de prețioasă pe care acesta o conține despre economie și
politicile aferente. În speță:
 Căpătăm viziunea în care rolurile producătorului (ofertantului) și,
respectiv, consumatorului (cumpărătorului) se corelează între ele, nu înainte de
a se cristaliza individual cu oarecare precizie. Astfel, elasticitatea (vezi per-
fecta elasticitate, în contextul modelului, a) cererii indică un rol al consu-
matorului la fel de important cu cel al producătorului. Asta după ce, aparent
numai ceea ce se întâmplă în zona producătorilor ar fi contat drept important,
pentru că fenomenologia din această zonă apare drept cea mai complexă – vezi
aici costuri, producții, economii la scară, falimente, fuziuni, influențe ale unor
firme asupra altora pe piață și chiar salarii, capitol decisiv în formarea cererii
de consum, complementare ofertei. În realitate, iată, consumatorul determină
234
modul în care producătorii și ofertanții se concurează între ei, prin chiar
comportamentul propriu. Dar acest lucru se întâmplă numai în condițiile
concurențiale.
 Concomitent, dacă modelul consideră elasticitatea atribuită
cererii, pe piață, de cealaltă parte neglijând forma și comportamentul ofertei,
devine evident că, în același context concurențial, nu vorbim atât de o
diferențiere a impactului între producători-ofertanți și consumatori-
cumpărători, ci de o altă diferențiere, de natură oarecum calitativă.
Consumatorul influențează piața (și determină concurența) prin intermediul
curbei cererii de piață, adică în mod colectiv. În partea cealaltă, modelul nu ia
în considerare colectivitatea curbei ofertei, ci monitorizează comportamentul
fiecărui agent economic în calitate de price-taker și, în completare, output-
adjuster. Se înțelege că, dacă numai unul dintre producători-ofertanți ar ieși din
acest tipar, respectiv ar căuta să își impună propriile condiții de cantitate și preț
pe piață, atunci „perfecțiunea” concurenței este presupusă să se năruie.
Implicarea producătorilor-ofertanților în concurență este deci una individuală.
 Nu mai puțin importantă este viziunea asupra prețului, în context
concurențial. Prețul, în speță comportamentul și variația lui, nu este instrument
al luptei de concurență, dacă aceasta este una perfectă. Acolo unde, în
practică, se întâmplă astfel, acesta este chiar simptomul imperfectării
(imperfecțiunii sau vicierii) concurenței. Ce nu indică și nu lasă să se
reconstituie modelul Pareto este maniera exactă în care un anume nivel al
prețului se impune pe piață, fără ca ceva sau cineva anume să îl determine. Este
însă evident, din construcția modelului, că niciun agent economic – consumator
sau producător – nu își aduce vreo contribuție esențială la formarea prețului de
piață. Să revedem fenomenul îndeaproape: (i) mai întâi, consumatorul acceptă
să plătească același nivel al prețului, indiferent de abundența bunului; (ii) apoi,
ofertanții acceptă prețul și chiar se supun, de principiu, aceluiași preț.
Astfel, cel puțin în subsidiar rezultă un aspect oarecum paradoxal – în
loc să vorbim de adaptare la piață prin prețuri flexibile (așa cum imaginam
adaptabilitatea economiei libere de piață), dimpotrivă, concurența perfectă
expune tabloul unei piețe cu prețuri fixe sau rigide, chiar impuse ofertanților,
asemeni mai degrabă situațiilor de monopol sau implicare a statului în
controlul prețurilor.
Realitatea, în profunzimea ei, este alta. Concurența perfectă arată
maximul de corelație comportamentală între consumator și producător și
dezvăluie astfel miezul compromisului neformal, atât între cele două tabere, cât
și al fiecărui agent participant la piață, în oricare poziție. Compromisul este al
tuturor și constă în nivelul prețului acceptat de toată lumea. Consumatorii
acceptă bunul produs și oferit la unul și același preț, independent de variația
ofertei.
235
236 Economie
 Iar producătorii acceptă să ofere bunul la maxima capacitate de
producție, pentru că mărimea producției individuale determină masa profitului
individual. Creșterea producției și ofertei beneficiază de cel mai puternic
stimulent, în condiții concurențiale: (i) de o parte, creșterea producției tuturor
firmelor existente, dar și nou intrate pe piață, este acceptată de consumator,
ridică gradul de abundență, astfel de prosperitate; (ii) de cealaltă, oricare firmă
știe că plusul propriu de producție influențează esențial nivelul profitului.
 Există însă și o a doua influență esențială asupra profitului firmei
– am numit nivelul costurilor. Și ne referim atât la costurile totale, cât și la
derivatele lor medii, studiate în această lecție. În realitate, comportamentul
costurilor medii – inclusiv al celui marginal – vine să indice o producție
optimă, maximizatoare de profit. Costurile fac deci, în context concurențial,
două lucruri: (1) cenzurează creșterea (dar și diminuarea) producției firmei,
oferind producției nivelul considerat optim prin criteriul simplu al maximizării
profitului; (2) se ajustează către minimul care concură la aceeași maximizare a
profitului.
Observație: În ceea ce privește (iv) și (v), mediul concurențial aduce
firmei un factor de claritate și certitudine: manageriatul poate opera cu
producția (în sensul creșterii) și cu costurile (în sensul diminuării) pentru a-și
asigura maximizarea profitului. Dimpotrivă, vicierea concurenței face nesigură
desfacerea oricărui plus al producției, iar minimizarea costurilor poate deveni
inoperantă. Aceasta odată ce însăși maximizarea profitului firmei își pierde
legătura cu bunăstarea consumatorilor ei.
Tot de imaginea economică a concurenței perfecte ține, pe lângă
învățăturile modelului, și un alt aspect la fel de esențial, de astă dată unul al
viabilității și istoriei economiei (ca și, nu mai puțin, gândirii economice).
Vorbim, în primul rând, de concurența perfectă ca de un model, respectiv de un
fel de „portret robot”, vizavi de realitatea economică de facto. Și încă de unul
incapabil de a opera gradualitate sau evaluare a unui presupus „grad
concurențial” atribuit unei economii sau alteia.
Există însă, în al doilea rând, autori care afirmă că economiile vest-euro-
pene s-ar fi apropiat de tabloul paretian undeva, în prima jumătate a veacului al
XIX-lea. Categoric deci, nici măcar această ultimă apropiere a modelului de
realitatea economică nu ne ajută să stabilim cu exactitate caracterul benefic al
mediului concurențial. Autorii au dreptate:
 Vorbim de omogenitatea producției, în sensul în care bunurile ar fi
presupuse fără diferențieri calitative, vizavi de exigențele publicului.
 Vorbim de elasticitatea perfectă a cererii numai pentru loturi de
producție-ofertă relativ reduse, vizavi de adevărata abundență. Dimpotrivă, în
ciuda adevărului că elasticitatea perfectă a cererii lasă loc creșterilor de
producție în folosul comun al consumatorilor și producătorilor, este evident că
236
creșterea abundenței, pe termen lung, a diminuat utilitățile marginale făcând
cererea inelastică față de preț, a reorientat pe consumatori către exigență și
reticență pe piață iar pe producători către individualizarea de tip monopolist a
bunurilor.
 Vorbim, din nou în zona producției și ofertei, de lipsa de influență a
firmelor pe piață, acolo unde acestea nu s-au extins, astfel nu s-au diferențiat
între ele. Or, odată cu descreșterea utilității marginale a bunurilor, producțiile
au crescut către marile producții individuale, cu economii la scară și extinderi
de producție regională și transfrontalieră. Nu se cere demonstrat că extinderea
producției de mai târziu avea să fie făcută esențial de marile companii, odată cu
care anvergura firmelor se și diferențiază esențial, afectând astfel și condițiile
concurențiale.
 Vorbim de maximizarea profitului firmelor tot în situația neextinsă,
nedezvoltată sau incipientă, în care aceleași firme nu au cunoscut (încă) nici
economiile la scară, nici alte obiective proprii producătorilor de astăzi.
Iată, deci, că economia concurenței perfecte este surprinsă chiar într-o
serioasă coliziune cu libera dezvoltare și complexitate a acesteia. Paradoxal,
din nou, o multitudine de factori și aspecte ce țin de dezvoltare pare să vicieze
natural și esențial concurența, și astfel pot fi judecate în sensul în care și
bunăstarea apare afectată, iar vicierea concurenței de astăzi rămâne în ruptura
de interese dintre firmele producătoare și indivizii consumatori.
Ținând seama de rigurozitatea modelului Pareto, e greu să credem că
acesta greșește în toate aprecierile sale. Dar ne putem întreba în ce măsură
eficiența Pareto a unei economii dinaintea primei revoluții industriale este
superioară, în termenii bunăstării, economiilor dezvoltate și abundenței de după
ultimul război mondial, spre bun exemplu. Sau ne putem întreba dacă opera lui
Pareto, căreia îi aparțin atât modelul concurenței perfecte, cât și cel al
bunăstării, mai dialoghează cu realitatea, în afara dialogului exclusiv dintre
cele două modele.
10
4. Concurența imperfectă
Pentru simplitatea și înțelegerea cea mai adecvată a fenomenului

imperfectării concurenței, considerăm o aplicație simplă asupra curbei cererii,
ca în graficul V.8
Px
D1
10 D2
9 D3
8 D4
7 D5
D6
6
D7
5
D8
4
D9
3
2 D10
1 D11
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Qx
237
238 Economie
Graficul V.8
Descriere grafică:
Avem de-a face cu o curbă a cererii (Dx) destul de particularizată și,
practic, simplificată. Curba este rectilinie și întretaie axele OPx (a prețului) și,
respectiv, OQx (a cantității), în dreptul valorilor 10 (unități specifice) ale
fiecărei dimensiuni. Curba Dx ar putea fi considerată ca definită prin 11 puncte
(D1-11), în care se întâlnesc coordonate ale prețului și cantității, ca în tabelul
V.2, în unitățile de măsură convenite. Vom considera astfel, pe rând și în
funcție de prețuri și cantități, succesiv valorile cerute: totală (Vx), medie (VM)
și, respectiv, marginală (VMG) – atribuite corespunzător veniturilor totale
presupuse.
Tabelul V.2
Dx 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Px 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1 0
Qx 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Vx 0 9 16 21 24 25 24 21 16 9 0
VM X 9 8 7 6 5 4 3 2 1 0
VMG X 9 7 5 3 1 -1 -3 -6 -7 -9
Calculele au loc conform formulelor veniturilor din tabelul V.2 de mai

sus. Ne interesează evoluția corespunzătoare a venitului total marginal (VMG),
respectiv pentru prețurile și cantitățile date. Curba VMG va putea fi trasată ca
în graficul V.9. Concluziile de tras sunt realmente interesante.
Px
11 D1
10 D2
9 D3
8 D4
7 D5
D6
6
D7
5
(VMG) D8
4
D9
3
2 D10
1 D11
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Qx
238
Graficul V.9
Mai întâi, cu excepția situației (D1), a bunului nevandabil (zero

cantitate cerută pentru un anume nivel nenul al prețului), venitul mediu este
echivalent prețului cerut de consumator. Or, se face evident aici un lucru care
ține de legătura între acest exemplu – al elasticității finite a cererii – și cel al
concurenței perfecte (ecuația 1/paragraful 3.2). Față de ecuația (1), schimbările
sunt, de fapt, două:
(1) nivelul prețului se flexibilizează pe scala valorilor axei OPx;
(2) în vreme ce venitul mediu (VM) rămâne în cadrul egalității
multiple, eliminat din această egalitate rămânând aici numai venitul marginal
(VMG).
De facto, deci, odată echivalentă perfecțiunea concurenței cu aceea a
elasticității cererii, imperfecțiunea concurenței poate fi văzută în aceeași
optică, drept echivalentă trecerii cererii la elasticitate finită – și practic, la
legea cererii bine cunoscută din lecția II. Odată cu elasticitatea finită a cererii,
însă are loc ruptura dintre veniturile mediu (VM) și marginal (VMG), ca în
graficele V.9 și V.10b.
Px Px
Po Dx Po
Dx
(VMG)
O Qx O Qx
(a) Concurența perfectă (b) Concurența imperfectă

Graficele V.10
Comentariu grafic:
239
240 Economie
Imperfectarea concurenței se face echivalentă aplicării asupra curbei
cererii perfect elastice – caracteristică concurenței perfecte (a) – a unei forțe de
torsiune înspre forma descrescătoare a acestei curbe (b). Odată ce curba (Dx)
nu mai este perfect orizontală (elastică), curba (VMG) se înclină încă mai mult
– cu alte cuvinte, asupra (VMG) forța de torsiune aplicată (asupra Dx) se
multiplică automat.
De facto, ruptura dintre cele două venituri medii, derivate, are loc în
sensul în care venitul marginal devine cronic inferior celui mediu, iar diferența
negativă (în defavoarea VMG) crește pe măsura creșterii producției și ofertei
totale de piață. Consecința de prim rang asupra condiției firmei se face vizibilă
în graficele V.11.
(CMG) Px
Px
A’ A D
Po (Dx) Po (Dx) = VM
A
B
(CTM) V (VMG)
MG
CM (CTM)
C
CM C
O QA Qx O QB Q Qx
A
(a) Concurența perfectă (b) Concurența imperfectă

Graficele V.11
Comentariu grafic:
Profitul se maximizează la producțiile Qo, în (a), și respectiv Q1, în (b),
corespunzător intersecțiilor între costul și venitul marginal (punctele A) –
aceasta indiferent de condițiile concurențiale sau nu. Ceea ce diferă, după
gradul de concurență, nu este (cum bine știm) legea maximizării profitului, ci
altceva. Mai întâi, maximizarea profitului păstrează întregul profit drept
normal, în condițiile concurenței perfecte (aria CMPoAC), în vreme ce, în
condițiile imperfectării concurenței profitul total (aria CMPoA’C) se subîmparte
240
în cel normal (aria CM VMBC) și supraprofitul (aria VMPoA’B),
corespunzătoare tocmai diferenței dintre venitul mediu și cel marginal.
Diferența calitativă a celor două componente (arii grafice) ale profitului,
în concurența imperfectă (b), pleacă de la oprirea producției individuale la
nivelul Q1 – maximizator de profit –, în vreme ce producția care ar fi
maximizat vânzările ar fi fost Qo. Aceasta din urmă ar fi fost producția pe care
firma ar fi urmărit-o, ca obiectiv, în condiții concurențiale, unde maximitatea
profitului și cea a vânzărilor sunt perfect echivalente; acum însă ea revine ca
reducătoare de profit. Inferioritatea venitului marginal, în raport cu cel mediu
(VMG < VM), conduce astfel la reducerea relativă a ofertei individuale a
firmei (producătorului), față de condițiile concurenței perfecte (output gap).
Observație: Reducerea ofertei (output gap) rezultă în situația în care,
în noile condiții de alterare a mediului concurențial, firma își păstrează totuși
calitățile atribuite concurenței perfecte – vezi price taker și output adjuster.
Tipică imperfectării concurenței se face însă și transformarea condiției firmei și
din acest punct de vedere – astfel, caracteristice concurenței perfecte se fac
firmele de monopol și oligopol, ca în paragrafele următoare.
Altă observație: În ceea ce privește graficele V.8 și V.9, forma
rectilinie a curbei venitului marginal (VMG), ca și simetria valorilor Vx, VM și
VMG, în tabelul V.2, țin de cazul destul de particularizat al curbei (Dx) din
graficul V.8 de mai sus.
4.1. Monopolul
4.1.1. Caracterizare generală
În Diagrama V.1 se reflectă mutația condițiilor de la concurența

perfectă către monopol.
Diagrama V.1
Monopolul și concurența perfectă
Concurența perfectă Monopolul
I pluralitatea vânzătorilor și cumpărătorilor un singur vânzător pentru o pluralitate de
cumpărători
II omogenitatea producției un singur bun, fără substituți
III libertatea intrării pe și ieșirii de pe piață intrare barată (condiționată) de condițiile
specifice
IV mobilitatea perfectă a factorilor de producție irelevant
V transparența informației influențată de condițiile specifice
În consecință, pentru condițiile monopolului,
241
242 Economie
(1) perfecta elasticitate a cererii a dispărut de mult – pe partea
consumatorului, iar
(2) firma de monopol este ofertant atât al
(a) producției sale spre vânzare – „output giver”, cât și al
(b) prețului de piață al acesteia – „price giver”
– pe partea ofertantului.
Observații:
(1) Poate fi admis și amendamentul după care monopolul poate ființa și
în condiții de împărțire a pieței între marea firmă de monopol și parteneri de
mult mai mici dimensiuni. Nu există, astfel, relații de concurență între firma de
monopol și celelalte firme; concurența mai poate însă subzista între firmele de
dimensiuni mai mici și, astfel, comparabile. Monopolul se redefinește, în
aceste condiții – de altfel, cel mai aproape de realitatea zilei –, drept situația (de
piață) în care:
(a) prețul pieței poate fi oferit (dictat) de o singură firmă (de
monopol), dintr-o pluralitate de firme existente;
(b) oferta totală de piață poate depăși oferta individuală a firmei de
monopol, dar acest fapt nu afectează esențial prețul, statutul firmei și situația de
monopol a pieței.
(2) Firma de monopol nu este obligatoriu o firmă extinsă, după regulile
deja cunoscute din lecția de față și, respectiv, din lecția I.
Graficul V.12 definește geneza și caracteristicile monopolului.
Px
(CMG)
A (CTM)
PM
C
PC B
CM (Dx = Px = VM
D
(VMG)
O QM QC Qx
Graficul V.12
Comentariu grafic:
242
Deosebirea dintre graficul V.12 și graficul V.10.b constă în
considerarea curbei cererii (Dx) și curbei venitului marginal (VMG) în
întregime, în graficul V.12. Acesta aduce acum cu caracterizarea concurenței
perfecte, în care (VMG) făcea corp comun cu (VM) și cu (Dx).
În graficul V.12 rezultă specific:
(i) costul total al firmei de monopol – în aria dreptunghiului
OCMDQM;
(ii) profitul normal al firmei de monopol – în aria dreptunghiului
CMPcBD;
(iii) supraprofitul de monopol – depășind, prin definiție, profitul
obținut în condiții de concurență – în aria dreptunghiului PCPMAB.
Toate acestea, odată presupus că monopolul fixează producția la nivelul

QM, obținând prețul de monopol PM, după regula condițiilor perfect concu-
rențiale, respectiv de maximizare a profitului. Suboptimalitatea Pareto este și
mai evidentă în cazul monopolului, decât în cazul firmei oarecare în condițiile
concurenței imperfecte (graficul V.10.b): o producție diminuată (QM < QC)
pentru un preț mai mare decât cel de concurență (PM > PC). Este mai evidentă
această suboptimalitate, subliniem, dar cel puțin maximizarea profitului pe
seama reducerii relative a ofertei nu este un element nou al monopolului.
Un alt aspect important este cel după care configurația firmei de
monopol recâștigă curba ofertei – ca tendință de identificare a acesteia cu
costul marginal al firmei de monopol.
4.1.2. Mutația în surplusul consumatorului
Semnificativ este – în perfectă corelație cu cele întâmplate între optimul

Pareto al concurenței perfecte și suboptimalitatea Pareto a monopolului –
modul în care monopolul operează asupra surplusului consumatorului
(graficul V.13).
Px
PM A
B C
PC
(Dx = Px = VM)
O QM QC Qx
243
244 Economie
Graficul V.13
Comentariu grafic:
Surplusul consumatorului suferă o reducere evidentă:
(i) de la situația concurențială (aria triunghiului PC PxC);
(ii) la cea de monopol (aria triunghiului PMPxA).
Or, reducerea propriu-zisă cuprinde, în realitate, două valori (aici
suprafețe) semnificativ diferite:
(i) aria dreptunghiului PCPMAB – partea recâștigată de firma de
monopol direct pe seama consumatorului. Este echivalentă profitului de
monopol;
(ii) aria triunghiului ACB – care nu este recâștigată de monopol, dar
este și ea pierdută de consumator – este considerată ca afectând bunăstarea
consumatorului datorită stării de monopol și nu firmei cu care se identifică
monopolul.
4.1.3. Supraviețuirea monopolului și stării de monopol
Am distins deja diferența între firma și starea de monopol. Este necesar

să adăugăm aici și o dublă tendință reală a economiei de piață – accentuată
uneori de intervenția statului în economie. De o parte, monopolul se poate
reclama drept tendință sau rezultat pe termen lung ale fenomenului concuren-
țial, în care câștigă cel ce se dovedește mai abil și mai puternic, deși unii factori
surveniți tot pe termen lung ar putea cel puțin amâna semnificativ un astfel de
rezultat. De cealaltă, supraviețuirea monopolului reclamă și ea, cel puțin:
(1) persistența costurilor ridicate ale intrării pe piața de monopol;
(2) crearea monopolurilor de stat și întreținerea lor – artificială, adică
tot de către stat;
(3) situația în domeniul proprietății intelectuale – vezi invențiile,
inovațiile și „copyright”;
(4) situația proprietății asupra resurselor naturale – resurse de
principiu limitate.
4.1.4. Posibile beneficii și alte aspecte ale monopolului
Beneficiile posibile ale monopolului vin să încerce un oarecare

contrabalans al „atentatului de principiu” al aceluiași monopol la conceptul de
bunăstare, un atentat deja demonstrat și teoretic, dar și în practică. Un posibil
244
beneficiu al monopolului este un factor al supraviețuirii acestuia, împotriva
stării concurențiale. Figurăm aici câteva aspecte de principiu.
(1) Economiile la scară – subiect dezbătut deja mai sus – vin să
contracareze creșterea costurilor de monopol, respectiv contrapartida
profitului de monopol. Înțelegem prin costuri de monopol creșterea costurilor
peste nivelul condițiilor concurențiale.
CASETA V.2. CE SE IMPUTĂ, ÎN REALITATE,

MONOPOLURILOR?
„Atentatul” la bunăstarea consumatorului apare, în actualitate, deja umbrit
de un alt aspect imputabil monopolului – este vorba de faptul că acesta nu mai este,
în general, cointeresat să își maximizeze profitul, ceea ce totuși ar implica și
reducerea costurilor, ca în condițiile concurențiale, dimpotrivă, promovează risipa
de resurse, deci întreține o deficiență în alocarea resurselor – întreținerea prețului de
monopol ridicat, astfel tendința inflaționistă, cu efect asupra costurilor naționale și
în sensul deprecierii monedei naționale rămâne lanțul de consecințe neșterse ale
aceluiași fenomen al monopolului, mai degrabă atunci când acesta nu își
maximizează profitul. Dar putem observa aici ceea ce teoreticienii nu mai dezbat tot
atât de riguros: posibilitatea ca atentatul la bunăstarea consumatorului să fie și ușor
atenuat de nemaximizarea profitului, căci prin aceasta firma de monopol pare să
cedeze ceva din bunăstarea pe care, inițial, o acaparase. Întreținând și de fapt
permițându-și costuri ridicate, firma de monopol poate ceda bunăstare fie propriilor
angajați – acolo unde păstrează costuri salariale ridicate –, fie altor firme, companii
sau ramuri din industriile extractive sau de prelucrare primară – acolo unde
păstrează în costuri prețurile ridicate plătite acestora. Imaginea economiei de
monopol devine astfel ceva mai complexă în ceea ce privește interesele implicate,
dar un lucru rămâne sigur: chiar dacă cedează ceva din bunăstarea acaparată,
monopolul, de facto, o deturnează pe aceasta odată cu fluxurile macroeconomice
inițiale, tot ca o regulă pentru care concurența rămâne alternativa de dorit.
Px
(Sx&CMG)
PC
VMG
PM (Dx=VM)
O QC QM Qx
245
246 Economie
Graficul V.14
Comentariu grafic:
 Talia extinsă a firmei favorizează economiile la scară, astfel
reducerea costurilor totale, inclusiv a CMG, cu un plus de eficiență care face
astfel monopolul „competitiv” față de starea concurențială a economiei.
 Ceea ce se întâmplă este reducerea CMG și deplasarea spre dreapta a
curbei corespunzătoare față de cea a ofertei (Sx), firește, în sensul și cu
rezultatul reducerii nivelului costurilor și al inversării ordinului de mărime
între: (a) prețul de concurență (PC) și cel de monopol (PM) și chiar (b) producția
de concurență (QC) și cea de monopol (QM).
Observație: Ceea ce se întâmplă în acest exemplu este numai o
excepție de la suboptimalitatea Pareto caracteristică monopolului. Dacă însă
acceptăm că „excepția confirmă regula”, în cazul de față excepția este dată de
aspectul că nu monopolului îi sunt caracteristice economiile la scară, ci
extinderii firmei – care rămâne calitativ diferită de monopolizare. De facto,
situația de față este caracteristică a ceea ce se numește monopol natural,
prezent în specificul unor ramuri industriale.
(2) Progresul tehnic este favorizat, în condiții de monopol, în sensul
păstrării și securizării proprietății intelectuale – societatea civilizată nu se poate
lipsi de protecția proprietății intelectuale, cum nu se poate lipsi de protecția
proprietății de orice altă natură, nici măcar la contraargumentul că astfel este
compromisă concurența aducătoare de bunăstare. De astă dată însă, spre
deosebire de cele întâmplate în condițiile creării economiilor la scară, putem
observa că monopolul însuși este benefic și virtuos. Dacă el este și o firmă
extinsă și creatoare de economii la scară, atunci se creează și cercul virtuos
între crearea de condiții tehnico-economice cercetării și, respectiv, securizare
proprietății intelectuale.
(3) Discriminarea piețelor este un alt aspect specific monopolului
comun mai multor spații de piață autonome (graficele V.15).
Px Px Px
PA
Pr
PB
(DC)
(DB)
(DA)
O QA Qx O QB Qx O Qr Qx
246
(a) (b) (c)

Graficele V.15
Explicație grafică:
 Firma producătoare de bun (x) este presupusă capabilă să își păstreze
statutul de monopol pe două piețe diferite, respectiv (A) și (B). Graficul (c)
reprezintă o situație de referință.
 În aceste condiții, ea desface o producție: Q = QA + QB, pe care,
astfel, o distribuie pe cele două piețe după nivelul elasticității cererii specifice:
pentru un preț superior, pe piața (A), P A; pentru altul mai mic pe piața (B), P B.
În astfel de condiții, Pr, din graficul (c) rămâne unul de referință, în fapt o
medie ponderată a prețurilor practicate pe diferitele piețe.
Vorbim de discriminarea piețelor, în sensul în care monopolul rămâne
mai capabil să resimtă elasticitatea cererii – respectiv, înclinația consuma-
torului – mai direct și mai eficient (mai puțin costisitor) decât concurența –
necesitând, în lipsa firmei de monopol, vânzări intermediare cu suplimentări de
costuri și creșteri de preț la consumator.
Printre alte aspecte ale monopolului menționăm mai întâi pe cel numit
monopolism, apoi ceea ce poartă numele de teorema excesului de capacitate.
(4) Monopolismul sau concurența monopolistă este o stare a
economiei disjunctă atât de ideea clasică de concurență, cât și de stările de
monopol sau oligopol. Specificul monopolist constă, cel puțin, în:
(i) neomogenitatea producțiilor, pe baze materiale;
(ii) elasticitatea redusă sau inelasticitatea cererii – care favorizează
transformarea prețului în instrument (armă) de competitivitate, în locul prețului
de concurență, la care se atașează firmele concurente (vezi „price taker”).
Putem observa descrierea și devenirea monopolismului în graficele
V.16.
Px
Px
(CMG)
(CTM) (CMTL)
(CTM)
(VM=Px=Dx) (VMG)
(VMG)
(VM=Px=Dx)
O Qx O Qx
247
248 Economie
(a) (b)
Graficele V.16
Comentariu grafic:
 Graficul (a) reprezintă situația firmei pe termen scurt: VM și VMG
sunt distincte, ceea ce păstrează condițiile supraprofitului monopolist.
 Graficul (b) regăsește situația pe termen lung: curba cererii (Dx) se
deplasează către stânga, în sensul creării pe acest termen a motivației și altor
firme, iar noua curbă devine tangentă la curba costului mediu pe termen lung
(CMTL).
(5) Teorema excesului de capacitate indică explicit alte implicări ale
monopolului, ca și firmei monopoliste, asupra bunăstării consumatorului.
Surprindem două situații:
(a) firma își poate obține reducerea costurilor – astfel și a prețului –
numai în condițiile creșterii producției proprii;
(b) depășirea propriei capacități de producție implică suportarea ei de
către consumator – aceasta urmare creșterii obligatorii a prețului de monopol.
4.2. Oligopolul sau duopolul
Ca situație economică – așa cum am văzut diferența între situația

economică și, respectiv, firma implicată, și în cazul monopolului – oligopolul
se mai numește „concurența între cei puțini”. Dar ce este mai adevărat este că,
în ciuda complexității specifice acestui context, teoria este cu atât mai
devansată. Să punem în evidență o seamă de aspecte teoretice (graficele V.17).
Px
Px
(Dx) (CMG2)
PA PA
A A
(D2) (VMG2)
(CMG1)
(VMG2)
(VMG1)
(VMG1) (D1)
(Dx)
O QA Qx O QA Qx
248
(a) (b)
Graficele V.17
Comentariu grafic:
 Putem imagina oligopolul drept coroborarea a două monopoluri la
origine, care survin, fiecare, cu propriile curbe ale cererii (D1, D2), respectiv
cu propriile venituri marginale (VMG1, 2).
 Rezultanta coroborării celor două contribuții este:
(1) o curbă a cererii (Dx) și un venit marginal (VMG) frânte;
(2) două costuri marginale de referință (CMG1, 2), pentru tot atâtea
firme concurente – dacă ar fi mai mult de două firme, rândurile costurilor ar fi
presupuse în același număr.
 Concurența duopolistă este de două feluri, sau, mai corect spus,
operează la două niveluri (paliere) diferite – vizibile aici pe grafic:
(1) concurența pe bază de preț – în zona stângă și superioară a curbei
cererii (punctului A) și venitului marginal, unde elasticitatea cererii rămâne
superioară indicând o relativă stabilitate a prețului, pentru oligopol;
(2) concurența extra-preț – în zona dreaptă și dedesubtul punctului A,
unde se pierde elasticitatea cererii, dar, mai important, graficul (b) sugerează
discontinuitatea și inconsistența funcțiilor cererii și venitului marginal, dar nu
mai puțin și lipsa cunoștințelor teoretice asupra comportamentelor.
5. Alternative la maximizarea profitului

și „paradoxul clasic”
Literatura economică contemporană, descriind noi situații, modele de

firmă și un întreg peisaj care deja ne desparte de economia – gândirea
economică – așa-zis „tradițională” este tot mai bogată. În ceea ce am descris
mai sus, am ignorat, din păcate, oricare alt obiectiv al firmei decât maximizarea
profitului – fie că am vorbit de concurența perfectă, unde aceasta din urmă
revine drept cel mai apropriată, fie că am vorbit însă și de monopol,
monopolism sau oligopol. Iată, pe scurt, două rânduri de alternative la
maximizarea profitului:
(1) Modelele manageriale consideră maximizarea profitului ca un
obiectiv alternativ, între alte obiective: maximizarea vânzărilor, recâștigarea
249
250 Economie
unei ponderi ridicate pe piață – care ar finaliza cu recâștigarea monopolului –,
extinderea pe mai multe piețe etc. În astfel de condiții, admitem că
maximizarea profitului rămâne caracteristică firmelor mici și insignifiante pe
piață, așa cum este cazul chiar al modelului concurenței perfecte. Totuși, se
cere făcută corect diferența între maximizarea profitului, ca obiectiv
managerial care, principial, exclude individual pe celelalte enumerate aici, și
condiția profitului – menținerea și/sau creșterea acestuia –, de care rămâne
obligată a ține seama oricare firmă, în sensul că nu ar putea-o ignora fără să se
aștepte la consecințe serioase asupra activității.
(2) Modelele comportamentale țin seama de partea organizatorică a
firmei și de relațiile interumane, de diferența dintre formal și informal în
relațiile dintre indivizi, de interesele interioare firmei, existente și/sau desco-
perite, ca și de grupurile de interese. Condiția profitului se face și aici specială,
în sensul că, principial, maximizarea profitului este de natură a satisface
totalitatea acestor interese (reale sau potențiale) și/sau de a le reconcilia. Capa-
citatea profitului de a satisface interesele interioare firmei este însă una
imperfectă – tot atât este greu de găsit o altă categorie cu latură practică, care
să îl concureze în această privință.
STUDIU DE CAZ V.1. „FILOZOFIA” DE TIP „JUST IN TIME”
Este un fel de atitudine „extremă” față de ceea ce numim economie de piață,

dar una favorabilă acesteia. În esență, firma de producție lucrează exclusiv pe baza
comenzilor primite de la beneficiari – alte firme sau organizații. Pe verticala realizării
produsului, comercianții, ofertanții și producătorii lucrând direct cu bunul final și cu
consumatorul primesc comenzi ferme de la consumator, dar și firmele realizatoare de
subproduse, piese de schimb, materii prime, materiale etc. sunt puse în mișcare, în
lanț. Mai mult, dinamizarea producției nu se limitează la „verticală”, ci și la
producțiile bunurilor complementare în consum etc. Păstrarea caracterului
concurențial al producției se verifică, cel puțin pe relația cu consumatorul. Ceea ce
înseamnă însă și reversul situației, în speță că firma își oprește producția – respectiv
activitatea – în afara unei cereri asigurate.
O astfel de situație generează însă și un set contradictoriu de situații. Pe
partea avantajelor, stocurile de produs sunt cu totul eliminate, ceea ce elimină și
risipa de resurse, începând cu cele primare. Eliminarea stocurilor merge pe întreg
lanțul valorii adăugate, până la consumatorul final (individual), amenințând să elimine
orice supraproducție din sistem, dar și perspectiva inflației prin cerere.
În privința costurilor, chestiunea este ceva mai complicată, dar este sigur că o
parte a acestora este și ea eliminată – este vorba de ceea ce se atribuie tot producțiilor
pe stoc și activităților redundante. O altă parte a costurilor sunt cele de adaptare la noi
situații, respectiv legate mai mult de capitalul tehnic și tehnologie, iar această zonă
rămâne mai degrabă amenințată de creșterea costurilor.
250
Tot pe partea avantajelor, însă un astfel de sistem universal aplicat ar crea o
transparență superioară asupra întregului aparat de producție al comunității, al
regiunii și chiar al națiunii: ar ieși la iveală mult mai repede totalitatea vicisitudinilor
și disfuncțiilor (bottlenecks) în realizarea produsului total. Este drept că, și aici, ca și
pe partea costurilor, există un revers nedorit al medaliei: industrii de pondere
importantă în PIB (produsul intern brut al națiunii) neadaptabile sistemului nu numai
că ar avea de suferit, dar ar putea compromite și funcționarea unor firme performante
tehnic, iar astfel ar frâna sau chiar bloca economia în ansamblu – deși această frână ar
avea la origine numai părți și sectoare ale acestei industrii – fapt ce s-ar asemăna unei
terapii-șoc de sistem dovedite ca extrem de eficiente, cu excepția situației în care
organismul (economic) nu o suportă și intră în colaps.
Aceasta pentru că, într-adevăr, sistemul just in time este – recunoscut și de
adversarii săi – sinonim modernității-modernizării în economie și vitezei superioare
de adaptare la noile condiții ale acesteia. Un astfel de sistem nu aduce totdeauna și
obligatoriu creșterea economică dorită, în folosul bunăstării comune, dar creșterea pe
care totuși ar aduce-o ar fi obligatoriu una „sănătoasă” și nu artificială.
Dar și acest aspect esențial indică – în ultimă, sau chiar în primă instanță,
depinde de unde privim lucrurile – nevoia ca filozofia just in time să fie generalizată
în sistemul economic, chiar „politizată”, asemeni unei ideologii de sistem – așa cum a
fost cândva comunismul, identificat aici (prin eliminarea proprietății private și liberei
inițiative, înlocuite cu proprietatea comunitară și planificarea centrală) cu exact opusul
acesteia. Or, o filozofie impusă liberei inițiative termină prin a face acesteia din urmă
același rău, indiferent de scopurile astfel urmărite.
În realitate, sistemul sau aparatul economic dovedește multiple particularități
și cazualități și ascunde numeroase inerții. Mai întâi, însăși scoaterea la iveală a
filozofiei de tip just in time drept una cu totul specială indică faptul că, în ciuda
declaratei economii de piață în care trăim, adaptarea la cerințele pieței rămâne o
chestiune încă generală și discutabilă, chiar cazuală. Fie condițiile tehnice de
producție-costuri impun loturi de produs extinse – și este aici vorba prioritar de
producțiile concepute în serie, ale căror costuri sunt acoperite prin chiar venitul la
scară aferent acesteia. Fie, dimpotrivă, producțiile unicat necesită schimbări sau
ajustări tehnologice din nou extrem de costisitoare sau imposibil de realizat în
perioade scurte, deși dovedite foarte necesare. Fie, din motive de personal, acesta este
pândit prea îndeaproape de situația șomajului tehnic pentru a putea fi menținut în
firmă fără riscuri atât pentru angajați, cât și pentru angajatori. Fie, nu în ultimul rând,
tendința de monopolizare-monopolism a producțiilor nu poate fi neglijată, conținută
fiind în mecanismul de creștere-dezvoltare a oricărei ramuri, or aceasta indică spre
repoziționarea în relație cu consumatorul și cu cererea sa.
„Paradoxul clasic” constă în credința nestrămutată a ideologiei clasicilor

în libera inițiativă, concurența perfectă și în beneficiile acesteia pe planul
eficienței economice și pe acela al bunăstării. Dimpotrivă, extinderea firmelor
constituie o premisă a inegalității lor pe piață, ceea ce amenință concurența, iar
aceasta din urmă, la rândul ei, rămâne caracteristică economiilor considerate
251
252 Economie
premoderne și subdezvoltate. Economia de astăzi este aceea a firmelor mari și
puternice și chiar își măsoară propria dezvoltare în mărimea acestora. Că marile
companii amenință cu monopolizarea nu este un secret, dar niciun fapt deosebit
sau grav – monopolurile și oligopolurile, ca și monopolurile naturale, își
dovedesc avantajele, iar acuzațiile asupra lor se îndepărtează de aceea că ar
atenta la bunăstarea consumatorului odată cu maximizarea profitului de
monopol. Dimpotrivă, monopolul este acuzat de neprofitabilitate, chiar pe fondul
creșterii prețurilor practicate, de marile costuri interne, dar mai ales de salariile
ridicate pe care le practică, deturnând bunăstarea societății către aceea a
propriilor angajați și acționari. Alături de acestea, maximizarea profitului firmei
rămâne tot de domeniul trecutului sau al firmelor mici și mijlocii din eșalonul
secund al economiei contemporane – firma sau compania de astăzi, odată
extinsă, practică maximizarea vânzărilor, cercetarea-dezvoltarea și strategiile
specifice pe toate orizonturile de timp, își dorește extinderea pe mai multe piețe,
pe care să le și acapareze, dar își și sacrifică uneori din profit pentru a câștiga
câte o nouă parte de piață.
Concepte
agenți economici discriminarea piețelor „paradoxul clasic”

beneficii posibile ale economii la scară postulatul de bază al
monopolului factorii de producție modelului concu-
caseta „Edgeworth- firma renței perfecte
Bowley” legea maximizării price taker
concurență duopolistă profitului producție optimă (Qo)
concurența limita producțiilor profitul normal
monopolistă microeconomie proprietate
concurență imperfectă modelele manageriale intelectuală
concurență perfectă modelele starea de monopol
costul mediu pe comportamentale suboptimalitate Pareto
termen lung monopol supraprofitul de
(CMTL) monopol de stat monopol
costul total (CT) monopol natural surplusul
costul variabil (CV) oligopol consumatorului
costuri optimul Pareto teorema excesului de
costuri de monopol optimul producției capacitate
criteriul de scară output (quantity) venitul marginal
curba ofertei adjuster
dezeconomii la scară
Chestiuni
252
(1) Exceptând teoria firmei, la ce se mai poate referi microeconomia?
(2) Explicați raportul dinamic (de comportament) între nivelul
producției și (a) fiecare factor de producție în parte; (b) pe fiecare dintre
termenii de timp (scurt, respectiv lung).
(3) Având în vedere modelul optimului Pareto, expus în lecția IV,
precedentă, explicați și enumerați elementele adăugate demonstrației acestuia
în condițiile:
(a) concurenței perfecte;
(b) concurenței simple (imperfecte);
(c) monopolului și oligopolului.
(4) Să se dea explicația completă a legii maximizării profitului, pentru
condițiile monopolului.
(5) Explicați și exemplificați situația monopolului natural, în
economie.
(6) Încercați o descriere a particularităților monopsonului (pluralitatea
producătorilor/vânzătorilor vizavi de un cumpărător unic).
Dezbatere:
(7) Echivalența între concurența perfectă și eficiența de tip Pareto este
un fapt deja demonstrat. Să încercăm o generalizare a termenilor acestei
teoreme:
(a) presupunem afectarea perfecțiunii concurenței prin elasticitatea
cererii, devenită, dintr-o valoare infinită, una finită;
(b) eficiența de tip Pareto este (dimpotrivă) depășită (întrecută) de
starea de monopol:
(b1) cum se manifestă economic această situație?
(b2) cât se datorează această situație monopolului și cât intră în discuție
alte condiții?
(b3) care sunt consecințele acestei situații în planul distribuirii
venitului?
(b4) să încercăm astfel reactualizarea discuției asupra eficienței Pareto
în condiții contemporane – ale concurenței și monopolizărilor parțiale ale
economiei.
Studiu de caz:
(8) Continuarea-oprirea producției în condiții de pierderi – se cere,
neapărat, oprită sau continuată producția care înregistrează pierderi? Mai
precis, când se cere oprită și când continuată?
Rezolvare-explicație:
253
254 Economie
Oprirea producției fixează, sau face transparentă valoarea pierderii la
nivelul costului fix total (CF), sau a părții din acesta nerecuperate prin
producție. Dimpotrivă, continuarea producției:
(i) acoperă parțial costul variabil mediu (CVM), atât cât acesta se
situează încă sub nivelul prețului (Po): în intervalul de producție Q AQB (graficul
V.18);
(ii) implicit, amortizează parțial costul fix (CF), ca pierdere.
Px
(CTM)
(CMG)
(CVM)
A B
Po (VM)
O QA QB Qx
Graficul V.18
254
ANEXA 1
LECTURĂ
Firma modernă contemporană
În limbaj de specialitate, aceasta mai este numită societate pe acțiuni

sau corporație. Odată cu ea, suntem deja departe de modelul concurenței
perfecte, spre exemplu, model care ar putea cuprinde ceea ce înțelegem astăzi
exclusiv prin firme mici și mijlocii. Or, societatea economică actuală nu mai
este compatibilă cu acest model paretian, cel puțin atât cât nu mai poate fi una
a firmelor mici și mijlocii – ceea ce nu înseamnă negarea principiilor și
adevărurilor despre concurență și economia concurențială. Un alt aspect este
însă și acela că, totuși, firmele mici și mijlocii subzistă și astăzi, și chiar o fac
pe alocuri cu destul succes în afaceri, iar unele ramuri se pretează destul de
bine la ele. Tot atât de adevărat este, însă, că există ramuri care, dimpotrivă, nu
pot rămâne concurențiale, cum tot atât de adevărat este că în economia de azi,
ca și în cea de ieri, gradele concurențiale sunt destul de diferite de la ramură la
ramură și astfel amestecate pe total economie.
Ne întoarcem însă la corporație, ca un concept ceva mai nou și mai
elevat, în vreme ce, totuși, acest tip de companie nu se abate esențial de la
comportamentul firmei, ca agent economic deja descris în lecția V. Ceea ce
revizuiește conceptual corporația este, în primul rând, noțiunea de proprietate
privată asupra capitalului.
Ne amintim aici de modul în care sistemul economic totalitar, pe baze
marxiste, modifica fundamental, chiar filozofic, proprietatea asupra
„mijloacelor de producție”, generalizând proprietatea publică. Acțiunea
sistemului alternativ la cel de piață reafirma declarativ importanța categoriei de
proprietate, dar, în modul ei de operare, termina prin a goli de conținut mai
întâi proprietatea privată (disprețul comunismului pentru aceasta era unul
absolut vădit), dar apoi și pe cea publică (un adevărat mit ideologic al
comunismului), pentru ca astfel să declaseze proprietatea în modul cel mai
conceptual cu putință.
Corporația revine, la rândul ei, asupra conceptului și filozofiei
proprietății și, încă, o face tot într-o manieră oarecum ideologică, dar cu alte
mijloace și cu alte rezultate – oricum, fără apelul la sisteme economice
alternative. Vom înțelege întregul mecanism corporatist dacă reconsiderăm,
odată cu proprietatea, și termenii ei cheie: managementul, decizia, investiția de
capital și capitalul însuși, și chiar rolul statului în economie și vizavi de
255
256 Economie
proprietate. Înțelegerea resorturilor corporației fundamentează și cunoștințele
despre piața de capital4. Tot atât, corporatismul este și el un alt „ism”
ideologic, dar din categoria curentelor de gândire confesional-creștină5,
respectiv situate între liberalismul clasicilor și totalitarismul de origine
marxistă.
Oricare firmă își constituie mai întâi propriul capital, așa cum, într-un
mod sau în altul (mai mult sau mai puțin formal), a făcut-o dintotdeauna.
Corporația are modul specific de constituire a capitalului propriu, care nu mai
este astăzi specific ei, ci este unul pe care ea l-a generalizat: este vorba de
emisiunea de acțiuni, ca unități de valoare a capitalului subscris. Oricare firmă
– corporație sau nu, în calitate de persoană juridică, mai precis de societate
comercială – procedează astăzi la fel, într-un mod indicat direct de lege.
Numai că societatea comercială, alta decât corporația, se limitează la a
emite acțiuni pentru a le distribui între proprietarii săi, după nivelul capitalului
subscris – rezultând astfel o valoare a acțiunii; de la care va rezulta un
dividend specific plătit acționarului ca parte a profitului; va rezulta mărimea
numită câștig pe acțiune; valoarea acțiunii se va modifica apoi, pe măsura
modificării procesuale a capitalului firmei și eficienței folosirii acesteia. Firma
noncorporatistă poate face și ceva mai mult: să vândă sau să permită vânzarea
acțiunilor aflate inițial în posesia unuia dintre proprietari – vezi acționari.
Important este aici faptul că, asemeni firmei și producției sale, și acțiunile ei –
părți ale valorii capitalului propriu firmei – își recâștigă propria piață și prin
aceasta poziția în planul macroeconomic.
În speță, subscrierea capitalului firmei sub forma acțiunilor nu îi
modifică acesteia condiția față de imaginea firmelor de totdeauna. Ea clarifică
statutul proprietarului, respectiv proprietarilor, și, tot atât de important, lasă loc
oricărei companii să devină, la rândul ei, o corporație – ceea ce poate să sune
similar cu a lăsa loc extinderii companiei (firmei). Cadrul legal al acțiunilor
oferă firmelor libertatea de a se extinde și, odată extinse, de a-și adapta forma,
statutul și dinamica, dar libertatea accederii acțiunilor la piața de capital – și, de
ce nu, a formării astfel a înseși pieței de capital – rămâne condiționată de
statutul propriu fiecărei firme în parte. Bunăoară, există firme care interzic sau,
pur și simplu, nu prevăd posibilitatea ca acțiunile să fie înstrăinate – în acest
sens, să fie nevoie de recompunerea statutului lor pentru o astfel de operațiune.
Or, ce face sau ce aduce nou aici corporația? Primul fapt, în seria ei de
reacții, este vânzarea – în limbaj corporatist emisiunea, sau emiterea – de
acțiuni de principiu nelimitată. Aceasta nu înseamnă, desigur, că stocul de
acțiuni al oricărei corporații nu este limitat în oricare moment – înseamnă că
respectiva societate comercială își dorește nelimitat dreptul la noi emisiuni,
ceea ce echivalează, de facto, cu dreptul de a-și extinde capitalul după propriile
4
Lecția VII.
5
Vezi lectura din lecția introductivă, despre istoria gândirii economice.
256
necesități efectiv-prezente sau viitoare. Pe partea efectelor, emiterea nelimitată
a acțiunilor – extinderea la fel de nelimitată a capitalului social – dă dreptul
oricui să devină cumpărător al acestora, respectiv deținător de acțiuni (acționar)
sau coproprietar al unei mari companii. În aceste condiții, oricât ar fi aici
reconfirmată și reîntărită proprietatea privată asupra capitalului – așa cum este
ea așezată pentru toate firmele și nu mai puțin pentru corporații –, tot gândirea
corporatistă deschide calea nașterii și afirmării ideii unei proprietăți semi-
publice: este vorba de dreptul oricărui agent economic (individ, companie etc.)
la statutul de proprietar de capital.
Al doilea fapt adus de corporație revine printre efectele celui dintâi –
corporația pune realmente în evidență deosebirea calitativă și bineînțeles
statutară dintre proprietar și acționar. Corporația creează și își reclamă, prin
definiție, o adevărată masă de acționari deloc omogenă, ceea ce determină,
înaintea gândirii corporatiste, însuși statutul companiei să îi deosebească pe
aceștia după mai multe criterii.
Există astfel acționari mici și mari, privilegiați și ordinari, cu număr mai

mare de voturi și dividend redus, și invers, cu voturi mai puține și drept la dividend
ridicat etc. Nu dispunem aici de spațiul necesar unei descripții complete asupra
clasificării, criteriilor, mecanismelor de întrunire a adunării generale a acționarilor
(AGA) sau votare, pentru care ar fi destule de adăugat 6.
Ideea este că corporația își întărește propriul capital – atât din punct de
vedere material și cantitativ, cât și statutar, prin sistemul emisiunii de acțiuni –
dar slăbește în măsură similară statutul de proprietari individuali al acționarilor.
Diferențele statutare, urmare aplicării criteriilor de diferențiere, divizează
profund sau cel puțin par să observe și să susțină divizarea masei acționarilor –
de parcă gândirea corporatistă ar dori să facă mai evident ceea ce îi dezbină pe
acționari, decât ceea ce ar indica „interesul comun al capitaliștilor”.
Nu este acesta nici singurul aspect care îngreunează viața proprietarilor de

drept ai corporației. Să ne gândim la situația că AGA se întrunește de obicei o dată
pe an, iar obiectul prioritar al dezbaterilor este alegerea și/sau aprecierea activității
manageriatului (consiliul de administrație).
În schimb, manageriatul deține câteva atuuri serioase împotriva acțio-
nariatului. Mai întâi, împotriva calității acționariatului de a-l demite și schimba,
manageriatul este cel care aprobă plata și nivelul plății dividendelor către acționari.
6
De pildă, situația după care statutul acționarului adaugă dreptului la dividend pe acela de vot
în cadrul AGA. Acționarii sunt mai întâi diferențiați după dividend mai mare și drepturi de vot
mai reduse și invers. Apoi, sistemul de votare în AGA poate fi (tot după decizia acesteia din
urmă) unul de tip majoritar sau cumulativ – cel din urmă, în ajutorul acționarilor mai mici. În
fine, votul în AGA se răsfrânge asupra alegerii Consiliului de Administrație (Van Horne,
Wachowicz, 1990).
257
258 Economie
Apoi, manageriatul rămâne mult mai aproape de activitatea și business-ul curent al
companiei, ceea ce îl face mai puțin vulnerabil în fața „patronilor”– ne amintim aici
remarca repetată a ideologilor marxiști cum că „iată” un alt aspect care demonstrează
„parazitismul” clasei proprietare. Manageriatul poate decide nu numai reducerea sau
chiar amânarea plății dividendelor, poate decide chiar investiția în stocul de capital al
altei companii, în numele propriei companii, ca persoană juridică. În al treilea rând,
legislațiile naționale înțeleg diferit calitatea de acționar „privilegiat” – de obicei, aici
revin fondatorii companiei. Legea americană, spre exemplu, înțelege acest privilegiu
exclusiv ca drept de prioritate la restituirea capitalului în caz de faliment al companiei.
În fine, legile interzic cu mare strictețe falimentul deliberat al unei
companii, numindu-l bancrută frauduloasă. În filozofia juridică a statului modern,
persoana juridică are același drept la viață cu persoana fizică – economic
discutând, oricare companie, și cu atât mai mult marile corporații, întreține interese
care merg mult dincolo de AGA și de confruntarea acesteia cu manageriatul.
În realitate, revenim, dacă nu resimțim aici esența gândirii corporatiste

– și mai revenim, prin comparație, și la filozofia marxistă. Marxismul vedea, la
vremea sa, căderea capitalismului, motivată de contradicțiile interne acestuia,
esențial ascunse, cădere ce urma să fie una violentă, prin lupta de clasă,
respectiv între clase. Vizavi, corporatismul, o gândire de esență creștină, astfel
tot de stânga, recunoaște contradicțiile existente și importanța lor, le
conturează, chiar le stimulează pe alocuri, ajutându-le să iasă la suprafață, totul
cu filozofia că, astfel, părțile își vor căuta și regăsi interesul comun oricărei
acțiuni întreprinse, la rândul ei în comun – dimpotrivă, gândește corporatismul,
dacă acest interes sau limbaj comun nu este găsit de aceste părți, atunci
activitatea nu va avea loc, iar abținerea de la ea se face mai motivată decât ar fi
fost inițierea ei. Pentru că inițierea oricărei activități ține, gândesc tot
corporatiștii, de un interes sau resort de conceput a fi mai profund decât sunt
interesele individuale despărțitoare.
Cu alte cuvinte, ideologia corporatistă găsește să se limiteze la
descoperirea diferențierilor și împingerea lor la suprafață pentru a întreține
avansul, progresul și armonia unei societăți cvasiatomizate: a individualităților,
diferențierilor și chiar disproporțiilor individuale. În decursul activității
curente, de cealaltă parte, același corporatism își asumă cu luciditate aparența
crizei continui.
Dar de ce nu am vedea aici însăși evoluția Comunităților, Comunității și

apoi Uniunii Europene, ca – dincolo de momentele reale de criză, de regres
economic și politic – o criză sau o punere continuă în discuție a faptelor și chiar
principiilor!? Uniunea a reușit să progreseze până la ceea ce a demonstrat până
astăzi dincolo de, sau, poate mai corect, în directă legătură cu momentele sale de
criză și cu situația că nu a reușit încă să convingă pe toată lumea de ceea ce face.
Următorul aspect specific corporației clarifică individual și astfel în
profunzime și definitiv statutul acționarului. Unii autori opinează că, în zona
258
societății pe acțiuni „conceptul de proprietate se subsumează celui de
investiție”. Acționarul de astăzi – mai corect decât a-l revedea în persoana de
oarecare legendă a proprietarului-patron și poate și manager direct al activității
firmei sale – revizuiește schița definitorie a proprietății și indică mai degrabă
spre statutul de investitor în societatea comercială și chiar de creditor al
acesteia. Aici este reconfirmată mai larga corelare între investiții și creditare, în
economia modernă, dar este de observat și că acest nou dublu statut al
acționarului are mai mult de-a face cu situarea sa macroeconomică decât cu
statutul în cadrul corporației. De cealaltă parte, compania corporatistă devine
un debitor al acționarului în ceea ce privește dividendul (de) plătit și
contravaloarea acțiunilor deținute și, în cazul lichidării sau falimentului, îl
despăgubește pe acesta într-o anume ordine a priorităților. Corporația face
astfel diferența dintre firmă și proprietarii săi de drept mai bine decât celelalte
tipuri de firme.
Nu în cele din urmă7, revine în răspunderea tipului de firmă corporatistă
și un rezultat al valorificării și dinamizării capitalului sub forma acțiunilor, ca
hârtii de valoare. Vorbim aici de multiplicarea titlurilor de valoare, nu încă în
poziția de componente ale pieței de capital, cât în poziția de instrumente de
rezervă, în cazul de față multiplicate. Investiția în acțiunile marilor corporații
are implicații asupra rezervelor și surselor de profit pe care mizează toți agenții
economici, fie ei acționari individuali sau firme – mai mici sau mai mari –
investitoare și acționare. Se poartă astăzi, în locul rezervelor de metale și alte
materiale prețioase, conturilor bancare, purtătoare de dobânzi, sau chiar laolaltă
cu acestea, portofoliile de valori, adevărate opțiuni multiple de joc pe piață,
animate de diversitatea ofertei și dinamicii pe piață a capitalului subscris în
acțiuni8.
ANEXA 2
Recapitulare pe exemple grafice

7
Dar ca ultim aspect analizat aici, analiza va continua în lecția VII, la piața de capital.
8
Despre resorturile pieței de capital, în lecția VII.
259
260 Economie
1. Compunerea costurilor medii (figura V.1)
CM, Px
(CMG)
(CTM)
(CVM)
Figura V.1. Costuri medii pe termen scurt

(CFM)
A. Costurile medii pe termen scurt – ordinea construcției curbelor:
(i) se trasează costul fix mediu (CFM), ca o curbă tipic convexă (vezi
O
izocuanta de producție sau curba deQo indiferență Qx a consumatorului):
descrescătoare asimptotic de cele două axe;
(ii) se trasează costul variabil mediu (CVM), ca o curbă
descrescătoare-crescătoare (aproximativ parabolică), cu minim;
(iii) se trasează costul total mediu (CTM), ca o curbă
descrescătoare-crescătoare, pe același principiu cu CVM, încă și cu minim
idem poziționat în vecinătatea valorii Qo a producției, dar cu o deschidere
superioară a arcului curbei. Ar trebui avut grijă ca punctele din parcursul curbei
CTM să respecte suma valorilor CTM = CFM + CVM;
(iv) se trasează costul marginal (CMG), ca o curbă tot descrescătoare-
crescătoare, cu punct de minim avansat (defazat), față de minimele CVM și
CTM (pentru o producție inferioară Qo), și inferior ca valoare acelorași minime
– CMG ar putea și intersecta curba CFM, și ar fi despărțită de aceasta din urmă
(ca în exemplul din figura V.1); intersecția ar fi irelevantă, cele două curbe și
costuri nepăstrând nimic în comun. Dimpotrivă, intersecțiile CMG cu celelalte
două costuri medii (CVM și CTM) au loc în vecinătatea minimelor acestora și
rămân relevante.
B. Costul mediu pe termen lung (CMTL, figura V.2):
260
 se construiește ca loc geometric (unirea punctelor) al minimelor
costurilor marginale pe termen scurt;
 are formă descrescătoare-crescătoare, semnificând: (i) economiile la
scară, pe panta descendentă; (ii) dezeconomiile la scară, pe panta ascendentă.
CM, Px
(CMG3)
(CMG1)
(CMG2)
(CMTL)
Figura V.2. Costul mediu pe termen lung (CMTL)
O Qx
2. Legea maximizării profitului
Definiție: cumularea a două condiții:

(1) creșterea (panta de creștere a) costului marginal (CMG);
(2) egalitatea costului marginal cu venitul marginal (CMG = VMG),
pentru identificarea producției optime (Qo) și a optimului costului marginal
(figura V.3).
CM, Px
(CMG)
A B
Po
(VMG)
O QA QB Q
261
262 Economie
Figura V.3. Legea maximizării profitului
Explicație: Reperul maximizării profitului este punctul B, indicând

producția optimă QB și costul marginal la nivelul Po.
A. Fundamente:
Ordinul I Ordinul II
1 pluralitate de vânzători și I perfecta elasticitate a cererii
cumpărători
2 omogenitatea producției II condiția firmei:
3 intrare și ieșire liberă (de) pe piață II.a „price taker”: firma se adaptează obligatoriu
prețului de piață
4 mobilitatea perfectă a factorilor de II.b „output adjuster”: firma își adaptează propria
producție producție după adaptarea la prețul pieței
5 transparența informației
SPAŢIU!
B. Condițiile pieței:
Dx = Po = VM = VMG
(un singur nivel al prețului
(curba cererii) (venitul mediu) (venitul marginal)
bunului, pe piață)
unde:
Dx – curba cererii;
Po – prețul unic al cererii, în situația elasticității perfecte (figura V.4);
VM – venitul mediu al firmei individuale (este același pentru toate
firmele concurente);
VMG – venitul marginal al firmelor (este și el același pentru toate
firmele concurente).
Px
Po (Dx)
O Qx
262
Figura V.4. Curba cererii, în condițiile concurenței perfecte
Observație: Lipsa configurării (dezbaterii asupra) curbei ofertei (Sx)

indică indiferența modelului vizavi de aceasta – ca atare, Sx ar putea beneficia
de oricare formă, pantă sau componență a acesteia.
C. Condiția firmei
Este impusă de nivelul prețului de piață – impus –, coroborat cu statutul
producătorilor de „price taker” – problema profitabilității firmei se rezumă,
astfel, la reducerea costului total mediu sub nivelul prețului pieței (figura V.5).
Px
Px (CMG2)
(CMG1) (CTM2)
(CMT1)
Po VMG VMG
Po
A B
O QA Qo QB Qx O Qo Qx
(a) Firma profitabilă (b) Firma cu pierderi
Figura V.5. Condiția firmei în concurența perfectă
Observație importantă: Aici, în figura V.5, se observă cel mai bine

maximizarea profitului – după cele două reguli enumerate mai sus (2.) –
echivalentă minimizării pierderilor, pentru firma neprofitabilă. Cu toate
acestea, maximizarea profitului nu ține de gradul de concurență a pieței.
263
264 Economie
D. Alte observații:
D1. Creșterea venitului firmei este proporțională celei a producției
(figura V.6).
D2: Ipostaze specifice:

(1) Dx = Po = VM = VMG concurența perfectă
(2) (Dx = Po = VM = VMG) = CMG concurența perfectă + maximizarea profiturilor
firmelor = eficiența de tip Pareto
Px
Po
A B (Dx)
O QA QB Qx
Figura V.6
3. Concurența imperfectă – imperfectarea (vicierea)

concurenței
Ecuația (1) se modifică prin ruperea egalității multiple în dreptul
venitului marginal (VMG):
(1′) Dx = Po = VM  VMG
5. Monopolul
A. Fundamente:
CONCURENȚA PERFECTĂ MONOPOLUL
Ordinul I
264
1 pluralitate de vânzători și cumpărători un singur vânzător pentru o pluralitate de
cumpărători
2 omogenitatea producției un singur bun, fără substituți
3 intrare și ieșire liberă (de) pe piață intrare și ieșire (de) pe piață restricționate
de condițiile monopolului
4 mobilitatea perfectă a factorilor de producție mișcarea factorilor, irelevantă pentru
monopol
5 transparența informației transparența informației, irelevantă pentru
monopol
Ordinul II
I perfecta elasticitate a cererii cererea pierde din elasticitate –
elasticitatea cererii devine finită
II condiția firmei: condiția firmei:
II.a „price taker”: firma se adaptează obligatoriu „price and output giver”
prețului de piață
II.b „output adjuster”: firma își adaptează propria
producție după adaptarea la prețul pieței
B. Monopol și concurență & prețuri și producții (figura V.7)

Suboptimalitatea Pareto – specifică monopolului – prețul de monopol
mai ridicat decât cel de concurență, coroborat cu cererea inferioară, față de
condițiile concurenței.
Px Px
Po (CMG) Po
A (CTM)
PM PM A
PC C C
B PC
D (Dx=Px=VM) (Dx=Px=VM)
CM
(VMG)
O QM QC Qx O QM QC Qx
(a) (b)
Figura V.7
C. Modificarea surplusului consumatorului
În figura V.7, de la aria triunghiului PoCPC, la aria triunghiului PoMPM :
(i) creșterea prețului: Pc  PM
(ii) reducerea cererii: QcQM.
D. Alte aspecte
D1. Monopolul natural (figura V.8)
265
266 Economie
Px
((Sx)
PC (CMG)
PM
O Qx
QM QC
Figura V.8
Explicație: Costul marginal al firmei de monopol – inițial tinzând către

curba ofertei – se reduce și se desprinde de aceasta, conducând la situația
depășirii suboptimalității Pareto: (1) prețul de monopol (PM) devine inferior
prețului de concurență; (2) cererea (cantitatea cerută) devine superioară celei în
condiții de concurență.
Px
D2. Discriminarea piețelor (figura V.9)
Px Px
PA
Pr
PB
(DB) (DC)
(DA)
O Qx O Qx O Qx
(a) prima piață (b) a doua piață (c) referința firmei
Figura V.9
Explicație: Firma (referința/c) este monopol pe cele două piețe diferite.
Ea desface producția totală (Q) în producțiile corespunzătoare, pe fiecare piață
(QA și QB), în conformitate cu elasticitățile diferite ale cererii.
Px
Px
6. Concurența monopolistă (figura V.10)
(CMG)
(CTM) (CTM)
(CMTL)
(VMG) (VM=Px=Dx (VM=Px=Dx

(VMG)
) )
O Qx O Qx
266
(a) (b)
Figura V.10
Explicație: Cele două grafice înseamnă, în legătură cu profitul

suplimentar (monopolist), (a) recâștigarea și păstrarea și (b) eliminarea
acestuia.
7. Oligopolul (duopolul) (figura V.11)
Px Px
(CMG2)
PA PA (Dx) A
A
(D2)
(VMG2) (CMG1)
(VMG1) (VMG2)
(VMG1)
(D1
) (Dx)
O QA Qx
O QA Qx
(a) (b)
Figura V.11 SPAŢIU!
Explicație: Oligopolul apare drept coroborarea acțiunii a două firme de
monopol, cu propriile curbe ale cererii (venituri medii), venituri și costuri
marginale. Rezultă o situație cu o singură curbă a cererii și un singur venit
marginal, dar discontinuă (inconsistentă).
Aplicații (V)
267
268 Economie
V.1 (C) Considerați o curbă a cererii ordinară și rectilinie pentru un bun
individual (x) – Qx – abscisă ; Px – ordonată; intersecțiile cu axele fiind în
dreptul valorilor Px = 10 unități și Qx = 10 unități, ca în exemplul aplicației II.4.
Studiați punctual valorile venitului total mediu (Va) și venitului
marginal (Vm) corespunzătoare. Trasați apoi curbele corespunzătoare (pe
același grafic).
V.2 (D) Doi producători ai bunului (x), (C) și (M), lucrează pe piețe
separate, dintre care (C) lucrează pe o piață perfect concurențială, iar (M) se
constituie drept monopol pe piața proprie, cu aceleași costuri de producție și
aceeași producție maxim profitabilă. Studiați asemănările și deosebirile de
condiție ale firmei, în(tre) cele două situații (vezi, în detaliu, prețul de vânzare
și profitul).
V.3 (E) Optimalitatea Pareto pentru concurența perfectă constituie un

fapt demonstrat. Definiți optimalitatea Pareto a concurenței perfecte în termeni
exclusiv grafici, respectiv suboptimalitatea Pareto, în condițiile imperfectării
(vicierii) concurenței.
Px
Po (Dx/CPerf)(=Po=VM/CPerf=VMG/CPerf)
(Dx/CImp)(=Px=VM/CImp)
O Qx
V.4 (D) Reproduceți graficul rectangular cantitate-preț conținând

costurile și profitul de monopol. Dacă definiția monopolului admite totuși și
existența altor producători, în concurență pe aceeași piață, ce rămâne de spus
despre acest grafic, din acest punct de vedere (îi poate sau nu conține și pe
aceștia)? Explicați.
V.5 (D) Să se demonstreze grafic incompatibilitatea (perfectă) între

perfecta elasticitate a cererii (concurența perfectă) și posibilitatea
monopolizării unei producții.
V.6 (D) Să se explice grafic următorul enunț: Curba de expansiune a

producției – loc geometric al punctelor de eficiență ale producției individuale,
în creștere, pe termen lung, în termenii (pe axele rectangulare ale) factorilor
268
de producție muncă (L) și capital (k) – presupune asocierea ei cu randamentul
la scară. Configurația curbei nu spune însă nimic despre valoarea propriu-
zisă și evoluția aceluiași randament la scară. Dar ceea ce nu reușește să
definească curba de expansiune, vizavi de randamentul la scară, reușește
curba costului mediu pe termen lung. În fine, această curbă din urmă (evoluția
acestui cost) indică și o oarecare similaritate dinamică între randamentele
producției pe termen lung și pe termen scurt.
V.7 (T) Să se traducă (explice) grafic următorul enunț: Optimul de tip

Pareto este afectat (chiar) de flexibilizarea prețului, respectiv de transfor-
marea lui în instrument concurențial, întrucât aceasta constituie ruptura între
venitul mediu și venitul marginal.
V.8 (T) Să se traducă (explice) grafic următorul enunț:

Detonatorul stării concurențiale sau mai puțin concurențiale a pieței
bunului este atribuit chiar consumatorului. Dezelasticizarea cererii pune în
dificultate firmele cu comportament concurențial (unde prețul pieței li se
impune și, odată cu această situație, ele își ajustează producția conform
propriilor comandamente ale costurilor și nevoii maximizării profitului).
Astfel, monopolizarea survine ca o consecință firească și, mai mult, ea se
transformă în apărarea însăși existenței ramurii de producție în fața unui
consumator (colectiv) care ar tinde să o devasteze odată cu creșterea
producției și ofertei de piață.
269

Economie - Snspa - An I Semestrul Ii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Economie - Snspa - An I Semestrul Ii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PARTEA A II-A

CASETA V.1. FIRMA, AGENTUL ECONOMIC ȘI PERSOANA JURIDICĂ

Echivalente conceptuale ale firmei vor putea fi considerate aici între-

Categoria costurilor își găsește substanța în factorii de producție,1

1.1. Clasificare și interacțiune

Tabelul V.1 listează categoriile de costuri cu care operăm în această

(2) a costului marginal (CMG) asupra costurilor variabil-mediu

 Pe grafic se observă însă două aspecte importante, legate de CFM:

1.2. Economii și dezeconomii la scară

Odată localizate criteriul și zona economiilor-dezeconomiilor la scară,

2. Profitul și legea maximizării profitului

3. Modelul concurenței perfecte

Paragraful de față părăsește temporar condițiile interne ale firmei pentru

Concurența perfectă presupune îndeplinirea a cinci condiții cumulative:

3.2. Condiția firmei și postulatul propriu-zis

Urmărim, în graficele V.4, pentru condițiile concurenței perfecte –

(1) Dx = Po = VM = VMG  definește condiția concurenței perfecte.

3.3. Optimul Pareto în condițiile concurenței perfecte

Reluăm, în cele de față, dezbaterea Optimului Pareto (lecția IV),

(3) CT = k + L = (+) CTx = (-) CTy

Din aceste ecuații mai putem desprinde:

concurența perfectă maximizarea profitului

este că maximizarea profitului în condițiile concurenței perfecte satisface

Învățăm astăzi despre modelul concurenței perfecte pentru informația

Pentru simplitatea și înțelegerea cea mai adecvată a fenomenului

Calculele au loc conform formulelor veniturilor din tabelul V.2 de mai

Mai întâi, cu excepția situației (D1), a bunului nevandabil (zero

(a) Concurența perfectă (b) Concurența imperfectă

(a) Concurența perfectă (b) Concurența imperfectă

4.1.1. Caracterizare generală

În Diagrama V.1 se reflectă mutația condițiilor de la concurența

În consecință, pentru condițiile monopolului,

Toate acestea, odată presupus că monopolul fixează producția la nivelul

4.1.2. Mutația în surplusul consumatorului

Semnificativ este – în perfectă corelație cu cele întâmplate între optimul

4.1.3. Supraviețuirea monopolului și stării de monopol

Am distins deja diferența între firma și starea de monopol. Este necesar

4.1.4. Posibile beneficii și alte aspecte ale monopolului

Beneficiile posibile ale monopolului vin să încerce un oarecare

CASETA V.2. CE SE IMPUTĂ, ÎN REALITATE,

(a) (b) (c)

4.2. Oligopolul sau duopolul

Ca situație economică – așa cum am văzut diferența între situația

5. Alternative la maximizarea profitului

Literatura economică contemporană, descriind noi situații, modele de

STUDIU DE CAZ V.1. „FILOZOFIA” DE TIP „JUST IN TIME”

Este un fel de atitudine „extremă” față de ceea ce numim economie de piață,

„Paradoxul clasic” constă în credința nestrămutată a ideologiei clasicilor

agenți economici discriminarea piețelor „paradoxul clasic”

Firma modernă contemporană

În limbaj de specialitate, aceasta mai este numită societate pe acțiuni

Există astfel acționari mici și mari, privilegiați și ordinari, cu număr mai

Nu este acesta nici singurul aspect care îngreunează viața proprietarilor de

În realitate, revenim, dacă nu resimțim aici esența gândirii corporatiste

Dar de ce nu am vedea aici însăși evoluția Comunităților, Comunității și

Recapitulare pe exemple grafice

1. Compunerea costurilor medii (figura V.1)

Figura V.1. Costuri medii pe termen scurt

B. Costul mediu pe termen lung (CMTL, figura V.2):

Figura V.2. Costul mediu pe termen lung (CMTL)

Definiție: cumularea a două condiții:

Figura V.3. Legea maximizării profitului

Explicație: Reperul maximizării profitului este punctul B, indicând