Dreptul Proprietatii Intelectuale

Cuvânt înainte,
Cursul se adresează studenţilor din ultimul an de studiu, atât celor din cadrul
Facultăţii de Drept cât şi celor de la specializarea Administraţie publică, şi priveşe în special pe cei
la forma învăţământului la distanţă şi frecvenţă redusă, dar în acelaşi timp reprezintă şi un îndrumar
pentru ceilalţi studenţi, masteranzi, practicieni.
Menirea principală a demersului făcut de noi, a constat în principal în familiarizarea

studenţilor cu noţiunile, referitoare la dreptul de autor , la celelalte drepturi conexe, la noţiunile de
drept de proprietate intelectuală cu referire specială asupra brevetelor de invenţie, protecţia juridică
a desenelor şi modelelor industriale, a mărcilor şi indicaţiilor geografice etc.
Aşa cum ştim cu toţii la 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare Noul Cod Civil al
României „Constituţia civilă” aşa cum a mai fost denumit, acest lucru a reprezentat şi reprezintă
pentru noi, o provocare care trebuie să-i răspundem cu succes, în ceea ce priveşte corelarea normelor
de proprietate intelectuală, în interacţiunea cu alte ramuri de drept, în special cu cele ce aparţin
ramurii private a dreptului.
Este cunoscută intercondiţionarea reciprocă, a disciplinei cu celelalte ramuri ale dreptului

privat şi nu numai, exemplificăm: dreptul civil, dreptul de procedură civilă, dreptul internaţional,
dreptul comerţului internaţional, dreptul procesual penal etc.
Cursul dreptul proprietăţii intelectuale, are o structură bine cunoscută, în sensul că se

studiază în mod egal cele două mari instituţii: dreptul de autor şi drepturile conexe, respectiv dreptul
de proproetate intelectuală.
În demersul nostru, ne-am bazat, mai ales, pe analiza logico-juridică, sistematică şi

sistemică a normelor juridice, consacrate materiei investigate, dar şi pe lucrările unor remarcabili
doctrinari ai domeniului.
1
Evaluarea studenţilor se face pe baza susţinerii examenului scris , întrebări, exerciţii, etc.
şi reprezintă 60% din nota finală- celelalte procente sunt date de temele de control şi testele grilă
desfăşurate de- a lungul semestrului.
De-a lungul semestrului se vor desfăşura un număr de trei teme de verificare , ce vor avea
următoarea structură – primele două vor conţine noţiunile referitoare la noţiunile de proprietate
industrială respectiv capitolole 1-10 iar cel din urmă la aspecte principale ale dreptului de autor.
Obiectivele pe care le urmărim , au dacă putem spune aşa o competenţă generală ce constă
în însuşirea cunoştinţelor dreptului proprietăţii intelectuale în contextul normelor generale de drept
privat dar şi o competenţă specifică ce presupune o înţelegere şi o abordare cât mai raţională a
noţiunilor şi instituţiilor domeniului nostru. Atât sub aspectul noţiunilor pur teoretice cât şi cel al
deprinderilor practice.
Iată de ce credem că ceea ce părea ezoteric din start poate deveni într-un final, un domeniu
clar şi care merită stăpânit până la profunzimi şi pentru motive de ordin practic, atât de prezente în
timpurile reale pe care le trăim.
Cicero argumenta udeva că, din” realităţile oamenilor, aşa cum le fac ei şi le spun, cu mare
greutate le poţi deduce o regulă de drept.”
Cu toate aceste dificultăţi respectiv – o mobilitate legislativă fără precedent, o dinamică

social accentuată, o scădere de ce să nu o recunoaştem a fermităţii manifestate de unele organe
îndrituite cu calitatea de a emite, menţine , respecta şi aplica legea, în acest context inevitabil de
mondializare , stărpi , pilonii şi principiile vor rămâne finalmente aceleaşi.
Considerăm că studenţii , în măsura în care şi-a însuşit noţiunile principale ce privesc: legea
8/1996 – legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe, legea referitoare la brevetele de invenţii,
cea privind mărcile şi indicaţiile geografice, legea nr. 11/1991 privind concurenţa neloială, celelalte
Hotărâri şi Ordonanţele ale Guvenului, cu referire specială asupra subiectelor discutate şi nu
numai coroborate cu principiile Convenţiilor Internaţionale în domeniu: Convenţia de la Paris,
Berna, Bruxelles, etc. Tratatul de la Singapore, Geneva, Roma , aranjamentele de la Strasbourg ,
Viena, Haga, Madrid şi lista ar putea continua.
2
Am avut grijă însă, în speranţa unei cât mai largi accesibilităţi a cărţii, să efectuăm o
abordare concisă , structurată pe secţiuni , al căror titlu rezumă principalele subiecte analizate şi ceea
ce este mai important credem noi să fim cu legislaţia la zi.
Lucrarea elaborată şi prezentată de noi credem că nu poate da soluţii pentru toate problemele
care se ivesc atât sub aspect teoretic şi practic, dar poate fi folosită pentru rezolvarea acestora, prin
ideile şi raţionamentele ce le cuprind.
CUPRINS
Partea I. Dreptul proprietăţii intelectuale

Titlul I
Capitolul I
1. Consideraţii preliminare.
1.1. Aspecte generale referitoare la dreptul de proprietate intelectuală.
1.1.1. Noţiunea de proprietate intelectuală şi componentele sale.
1.1.2. Noţiunea “de proprietate”
1.2.Proprietatea industrială. Noţiuni generale.
1.2.1. Noţiunea şi definirea proprietăţii industriale.
1.2.2. Natura juridică a drepturilor de proprietate industrială şi organul administraţiei

publice centrale abilitat să asigure protecţia proprietăţii industriale.
TITLUL 1
CAPITOLUL I
1. Consideraţii preliminare
1.1. Aspecte generale referitoare la dreptul de proprietate intelectuală.
Dreptul de proprietate intelectuală .
3
În condiţiile actuale , existenţa unor economii moderne , orientate spre o piaţă
liberă, este de neconceput fără aportul unanim recunoscut al proprietăţii intelectuale. Un
exemplu edificator, în acest sens îl constituie integrarea proprietăţii intelectuale în sistemul
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (O.M.C.) creată prin Convenţia de la Marrakeck din 15
aprilie l994, ce vizează construcţia unei societăţi moderne , bazată pe organizarea pieţei în
sistem concurenţial , ce presupune şi o circulaţie liberă a valorilor intelectuale, fapt ce le-a
propulsat datorită creşterii importanţei lor, în contextul procesului de globalizare a pieţelor
în conformitate cu interesul mondial.1
Denumirea de “Dreptul Proprietăţii Intelectuale” a născut controverse în literatura

juridică de specialitate2,unii autori avansând opinii şi sub aspectul corectitudinii acestei
noţiuni , alţii însă precizează faptul că această denumire , îşi are originea în preluarea cu
unele greşeli sau înţelesuri diferite prin traducerea greşită a noţiunii de proprietate.
Astfel în dreptul anglo-american3, noţiunea de proprietate având un înţeles mai larg

sub aspectul includerii şi a drepturilor personale, în comparaţie cu dreptul francez, care
acordă o deosebită atenţie drepturilor de proprietate intelectuală.4
S-a neglijat faptul că în dreptul francez, proprietatea are un caracter perpetuu, în

comparaţie cu caracterul limitat în timp al proprietăţii anglo-americane.
În sensul art.2 al Convenţiei de la Stockholm din 1967 prin care s-a constituit
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (O.M.P.J), organizaţie cu caracter
interguvernamental specializată în cooperarea internaţională , prin proprietate intelectuală se
înţeleg : drepturile privind operele literare, artistice şi ştiinţifice, interpretările artiştilor
interpreţi şi executanţi, fonogramele şi emisiunile radiofonice, invenţiile din toate domeniile
activităţii umane, descoperirile ştiinţifice, desenele şi modelele industriale, marca de fabrică,
marca de comerţ, marca de serviciu, numele şi denumirile comerciale , protecţia împotriva
1
Acordul de la Marrakeck a fost ratificat de România prin Legea 133 publicată în Monitorul Oficial nr. 360 din 27
decembrie 1994.
2
A se vedea V. Roş, D.Bogdan, O.S. Matei, Dreptul de autor şi drepturile conexe, Tratat, Ed. All Beck, Buc.,2005, p.1.
3
Florea Bujorel, Dreptul proprietăţii intelectuale , Editura Universul Juridic, Buc.,2011, p.2.
4
A.Puttemans, Droit intellectuels et concurrence de loyale, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2000,p.25.
4
concurenţei neloiale , precum şi orice alte drepturi privind activitatea intelectuală în
domeniul industrial, ştiinţific, literar şi artistic.5.
De-a lungul timpului, au apărut mai multe denumiri şi anume : “proprietate

intelectuală”,” proprietate industrială”,”creaţie industrială.”
Au fost de asemenea încercări de separare, a proprietăţii intelectuale de proprietatea

de drept comun, - însă dreptul proprietăţii intelectuale a supravieţuit.
Considerăm că folosirea sintagmei “proprietate intelectuală “ face casă comună cu,

tradiţia, conservatorismul propriu juriştilor , caracterul distinctiv de nobleţe al noţiunii, care a
intrat astfel în conştiinţa opiniei publice . Ca argument forte , nu putem neglija faptul că este
utilizată în cuprinsul legilor naţionale şi al convenţiilor internaţionale.
În opinia altor autori, expresia , dreptul creaţiei intelectuale este mai indicată decât
folosirea celorlalte două respectiv: proprietatea intelectuală şi proprietatea industrială ,
explicaţiile acestora , constând în faptul că expresia creaţie intelectuală şi proprietate
industrială cu referire expresă asupra textului prevăzut în art.2 pct.1. C.pr.civ. “stabilind
competenţa civilă materială de primă instanţă a tribunalului, la lit. e dispune că aceasta
judecă “procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială6,
sunt pleonastice deoarece , evident , creaţia intelectuală respectiv proprietatea intelectuală
include şi creaţia tehnică, respectiv proprietatea industrială. Expresia “dreptul creaţiei
intelectuale”7 este mai indicată pentru a fi folosită în textele legale care privesc ocrotirea
juridică de ansamblu , a acestui produs al intelectului uman.
Se doreşte folosirea acestui termen datorită faptului că legislaţia specială a României

prevede acest lucru şi problematicii atotcuprinzătoare . Se exemplifică în acest sens8
5
Dreptul Proprietăţii Intelectuale, Prof.univ.dr. Olitila Calmuschi – ediţia a II-a actualizată de lector univ.dr. Violeta
Slavu, Universitatea „Titu Maiorescu” Bucureşti, Facultatea de Drept , Curs Universitar pentru Învăţământul la distanţă
şi pentru forma de Învăţământ frecvenţă redusă.
6
A se vedea T.Bodoaşcă, „Opinii privind sintagma „procesele şi cererile” utilizate în Codul de procedură civilă, în revista
Dreptul nr.9 din 1998, p. 65 şi urm.
7
T.Bodoaşcă , Dreptul proprietăţii intelectuale . Editura „Universul Juridic”,2010, p. 12-13.
8
Art. Din Legea nr. 8/1996; art.1 din Legea nr. 64/1991 privind Brevetul de invenţie (republicată în M.Of.nr.752 din 15
oct.2002) art. 1 din Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale (M.Of.nr. 1 din 8 ianuarie
1993) art. 1 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice (M. Of.nr. 161 din 23 aprilie 1998) art. 3
pct.1-9din Legea nr. 344/2005.
5
protecţia juridică a următoarelor categorii de creaţie intelectuală : operele care pot fi literare,
artistice sau ştiinţifice, precum şi orice alte asemenea opera de creaţie intelectuală,
interpretările sau execuţiile artiştilor interpreţi şi respectiv executanţii, înregistrările sonore
ale producătorilor de înregistrări sonore , emisiunile organismelor de radiodifuziune şi
televiziune : bazele de date : invenţiile , mărcile de produs sau de servicii : desenele sau
modelele industrial; indicaţiile geografice9 .
Este precizat faptul că, datorită caracterului de maximă generalitate, folosirea

expresiei dreptul creaţiei intelectuale, este de natură să excludă riscul omiterii, de la protecţia
juridică a vreuneia dintre categoriile de creaţie intelectuală posibile, sau a vreunui aspect al
acestei protecţii.
Într-o formare concisă proprietatea intelectuală cuprinde deci ansamblul regulilor

prin care se realizează protecţia drepturilor de proprietate industrială, a drepturilor de autor
şi a know-how-ului. În legea nr. 344 din 29 noiembrie 2005 privind unele măsuri pentru
asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de
10
vămuire , dreptul de proprietate intelectuală este definit astfel : dreptul de autor , drepturi
conexe, dreptul asupra mărcilor de produs sau de serviciu protejate, dreptul asupra desenelor
şi modelelor industriale, dreptul asupra indicaţiilor geografice, dreptul asupra brevetelor de
invenţie, dreptul asupra certificatelor suplimentare de protecţie, dreptul asupra soiurilor de
plante.
Tehnica legislativă utilizată este aceea a enumerării diferitelor categorii de drepturi

subiective de proprietate intelectuală, enumerare enunţiativă şi nu limitativă, întrucât una din
transformările semnificative ale dreptului de proprietate intelectuală, constă în extinderea
protecţiei la obiecte care rămâneau, în afara dreptului şi care prin importanţa lor îşi
revendică, cu insistenţă vocaţia la protecţie. De exemplu, programele de ordinator, noile
9
T.Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii industriale, ed.a 2-a, Ed. C.H. Beck,2007, p. 1-2.
10
Monitorul Oficial nr. 1093 din 05.12.2005.
6
soiuri de plante şi rase de animale11 unele măsuri pentru asigurarea respectării dreptului de
proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire12 , a circuitelor integrate13etc.
În cadrul proprietăţii intelectuale, între cele două mari domenii ce o compun – dreptul
de autor şi dreptul de proprietate industrială, există o serie de puncte de contact care
justifică, cu toate că sunt şi unele deosebiri, reunirea în cadrul unei diviziuni unice a
14
dreptului civil, dreptul proprietăţii intelectuale.
Noţiunea de” proprietate” - Precizăm că noţiunea de proprietate în cazul creaţiei

intelectuale, bun incorporal , nu se identifică cu noţiunea de “proprietate” ce priveşte bunuri
corporale aşa cum este definită în codul civil, ca drept real, exclusive , perpetuu şi absolute.
Distincţia principală , priveşte caracterul limitat în timp al protecţiei juridice a

creaţiei intelectuale, care prin natura sa nu poate fi perpetuă deoarece, creaţiile intelectuale
sunt destinate să circule liber şi nestânjenit.
Dreptul de proprietate intelectuală poartă asupra unui bun incorporal cu caracter

temporar.
NOTIUNEA SI DEFINIREA PROPRIETĂŢII INDUSTRIALE
Cursurile universitare definesc proprietatea industrială ca instituţie juridică şi ca

drept subiectiv după exigenţele din dreptul civil15 astfel :
- ca instituţie juridică, prin proprietate industrială se înţelege ansamblul normelor

care reglementează raporturile privitoare la creaţiile intelectuale aplicabile în industrie
precum şi la semnele distinctive ale unei asemenea activităţi.
- ca drept subiectiv proprietatea industrială reprezintă posibilitatea recunoscută de

lege titularului, persoană fizică sau juridică, de a folosi în exclusivitate, o creaţie intelectuală
aplicabilă în industrie au un semn distinctive, ale unei asemenea activităţi industriale.
11
Legea nr. 225 /1998 publicată în Monitorul Oficial,,Partea I nr. 525 din 31 .12. 1998.
12
Monitorul Oficial nr.,1093 din 05.decembrie 2005-Legea nr, 16 din 1995 publicată în M.Of. Partea I , nr.45 din 9
03.1995.
13
Legea nr. 16 din 1995 publicată în M.Of.Partea I , nr.45 din 09.03.1995.
14
Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială vol I, Bucureşti, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1982,
p.15.
15
Lucian Mihai, Invenţia, Bucureşti, Editura Universul Juridic-2002, p. 72 şi urm.
7
- Articolul 1 pct. 2 al Convenţiei de la Paris , pentru protecţia proprietăţii
industriale16 precizează că protecţia proprietăţii industriale are ca obiect brevetele de
invenţii, modele de utilitate, desenele şi modelele industriale, mărcile de fabrică sau de
comerţ, mărcile de serviciu, numele comerciale şi indicaţiile de provenienţă sau denumirile
de origine, precum şi reprimarea concurenţei neloiale.
Proprietatea industrială, reuneşte după cum se evidenţiază din definiţie, drepturi care
pot fi grupate în patru categorii şi anume :
- Drepturi privind creaţii industriale noi, ex. invenţiile
- Drepturi privind semnele distinctive cum ar fi: mărcile care se constituie ca

mijloace de identificare a produselor sau serviciilor furnizate publicului care are astfel
posibilitatea de a recunoaşte pe piaţă produsele şi serviciile respective.
- Drepturi privind creaţii de artă aplicată destinate a personaliza obiectele printr-un

element estetic cum sunt desenele şi modelele industriale.
- Măsuri privind reprimarea concurenţei neloiale menite să descurajeze orice acte de

concurenţă industrială sau comercială contrare uzanţelor oneste cum ar fi : inducerea în
eroare a publicului asupra naturii produsului sau modului său de fabricaţie sau acte destinate
a discredita un concurent etc.
NATURA JURIDICĂ A DREPTURILOR DE PROPRIETATE INDUSTRIALA
În literatura de specialitate, au fost avansate o succesiune de opinii, privind natura

juridică , a drepturilor de proprietate industrială. Intr-o primă perioadă, drepturile de creaţie
industrială au fost considerate, ca drepturi de proprietate, opinie de altfel criticată prin prisma
faptului că nu erau întrunite cele trei atribute clasice ale drepturi de proprietate (jus utendi , jus
freundi, jus abutendi) şi nefiind susceptibil de dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.
16
Convenţia de la Paris pentru apărarea proprietăţii industriale din 16 martie 1883 Convenţie revizuită succesiv la
Bruxelles , 1900, Washington, 1914, Haga, 1925, Londra,1934, Lisabona, 1958, Stocholm l967, Convenţie ratificată
pentru prima dată în România în forma revizuită la Washington, 192o pentru ca apoi prin Decretul nr.427/1963 –
publicat în Buletinul Oficial nr. 19 din 19 10. 1963 şi prin Decretul nr. 1177 /1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din
6.01.1969 , să se ratifice aderarea la toate celelalte forme revizuite ale Convenţiei de la Paris.
8
O altă teorie este aceia a drepturilor intelectuale potrivit căreia drepturile subiective
consacrate în dreptul roman, trebuie completate şi cu drepturile intelectuale 17.
Literatura de specialitate franceză18 a considerat drepturile de proprietate industrială

ca drepturi de clientelă caracterizate printr-un monopol exclusive de exploatare, titularul putând
opune dreptul său “erga omnes”.
În această concepţie drepturile de clientelă ar reprezenta în această concepţie, o a

treia grupă de drepturi patrimoniale alături de drepturile reale şi cele de creanţă.
Teoria drepturilor de clientelă a suscitat o serie de rezerve considerându-se că ea se

fundamentează exclusiv pe funcţia dreptului de proprietate industrială de a cuceri clientela, pentru
un bun material cum este invenţia, sau cu ajutorul unui bun material, cum ar fi marca sau numele
comercial, când în mod firesc trebuie relevat conţinutul acestor drepturi.
În această ultimă optică , drepturile de proprietate industrială constituie un drept de

proprietate incorporală, calificare care se consider validată atât de legislaţie cât şi de jurisprudenţă.
ORGANUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE ABILITAT SĂ ASIGURE

PROTECŢIA PROPRIETĂŢII INDUSTRIALE
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (O.S.I.M.)19 este organul de specialitate al

administraţiei publice centrale în subordinea guvernului cu autoritate unică pe teritoriul României în
asigurarea protecţiei proprietăţii industriale.
O.S.I.M. - ul elaborează şi supune spre aprobare guvernului strategia 20
Dezvoltării protecţiei proprietăţii industriale în România şi aplică politica guvernului în domeniu21
Acest organ exercită în principiu următoarele atribuţii :
17
Otilia Calmuschi, op.cit.p.5. În acelaşi sens, a se vedea pe larg şi Florea Bujorel- Dreptul proprietăţii intelectuale,
op.cit. p.7 şi urm.; T.Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale Ed a iI- a rev. şi reviz, op.cit. p. 10 şi urm.
18
A se vedea A.Puttemans, Droit intelectuales et concurrrence deloyale, Ed. Brylond, Bruxelles, 2000,p. 15 şi urm.
19
Hotărârea nr. 573 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci publicată în M.Of. nr.
345 din 11 septembrie 1998.
20
Strategia Naţională în domeniul proprietăţii intelectuale ( 2003-2007 ) Bucureşti- Editura O.S.I.M.
21
O.G. nr. 66/2000, privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilieri în proprietate industrială publicată în
M. Of. Partea I nr. 10-19, 21.XII.2006.
9
- Înregistrează şi examinează cererile din domeniul proprietăţii industriale ,
eliberează titluri de protecţie care conferă titularilor drepturi exclusive pe teritoriul
României ;
- Este depozitarul registrelor naţionale ale cererilor depuse şi al registrelor naţionale

ale titlurilor de protecţie acordate;
- Editează şi publică Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în România şi

Revista Română de Proprietate Industrială;
- Atestă şi autorizează consilieri în domeniul proprietăţii industriale;22
- Acordă la cerere asistenţă de specialitate şi îndeplineşte orice alte atribuţii în

domeniul proprietăţii industrial care decurg din dispoziţiile legale în vigoare şi din acordurile
internaţionale la care România este parte;
- Pentru sprijinirea brevetării în străinătate a invenţiilor româneşti, poate aloca o parte

din veniturile încasate23 .
Bibliografie :
1
Acordul de la Marrakeck a fost ratificat de România prin Legea 133 publicată în Monitorul Oficial nr. 360 din 27
decembrie 1994.
2
A se vedea V. Roş, D.Bogdan, O.S. Matei, Dreptul de autor şi drepturile conexe, Tratat, Ed. All Beck, Buc.,2005, p.1.
3
Florea Bujorel, Dreptul proprietăţii intelectuale , Editura Universul Juridic, Buc.,2011, p.2.
4
A.Puttemans, Droit intellectuels et concurrence de loyale, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2000,p.25.
5
Dreptul Proprietăţii Intelectuale, Prof.univ.dr. Olitila Calmuschi – ediţia a II-a actualizată de lector univ.dr. Violeta
Slavu, Universitatea „Titu Maiorescu” Bucureşti, Facultatea de Drept , Curs Universitar pentru Învăţământul la distanţă
şi pentru forma de Învăţământ frecvenţă redusă.
6
A se vedea T.Bodoaşcă, „Opinii privind sintagma „procesele şi cererile” utilizate în Codul de procedură civilă, în revista
Dreptul nr.9 din 1998, p. 65 şi urm.
7
T.Bodoaşcă , Dreptul proprietăţii intelectuale . Editura „Universul Juridic”,2010, p. 12-13.
8
Art. Din Legea nr. 8/1996; art.1 din Legea nr. 64/1991 privind Brevetul de invenţie (republicată în M.Of.nr.752 din 15
oct.2002) art. 1 din Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale (M.Of.nr. 1 din 8 ianuarie
1993) art. 1 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice (M. Of.nr. 161 din 23 aprilie 1998) art. 3
pct.1-9din Legea nr. 344/2005.
9
T.Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii industriale, ed.a 2-a, Ed. C.H. Beck,2007, p. 1-2.
10
Monitorul Oficial nr. 1093 din 05.12.2005.
11 Legea nr. 225 /1998 publicată în Monitorul Oficial,,Partea I nr. 525 din 31 .12. 1998.
22
Normele nr. 242 /1999 privind sprijinirea brevetării în străinătate a invenţiilor româneşti emise de O.S.I.M. publicate
în M. Oficial, Partea I, nr. 67 din 1999.
23
Republicată în M.Of.nr. 541 din 8 august 2007.
10
Exerciţii şi întrebări
1. Organizaţia Mondială a Comerţului a fost creată prin ;
a). Convenţia de la Viena
b). Convenţia de la Madrid
c) Convenţia de la Marrakeck
2. În dreptul francez proprietatea are un caracter :
a. Limitat
b. Perpetuu
3. Prin Convenţia de la Stockholm din 1967 a fost constituită :..................................
4. Care sunt principalele atribuţii ale O.S.I.M...........................................................
5. Proprietatea industrială reuneşte ...........................................................................
6. De-a lungul timpului au apărut mai multe denumiri şi anume: .............................
Izvoarele Dreptului Proprietăţii Intelectuale
1. Categorii de izvoare
1.1. Izvoare interne
1.2. Izvoare internaţionale
11
2. Convenţia de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii intelectuale.
2.1 Adunarea generală
2.2 Comitetul executiv
2.3 Biroul Internaţional
3 Convenţia de la Stocholm 1967 pentru înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a

Proprietăţii Intelectuale.
3.2. Conferinţa
3.3. Comitetul de coordonare
3.4. Biroul Internaţional al OMPI sau secretariatul
4 Convenţia de la Berna din 1886 pentru protecţia operelor literare şi artistice.
4.1. Adunarea
4.2. Comitetul Executiv
4.3 Birou Internaţional
5. Convenţiile încheiate în domeniul proprietăţii intelectuale.
5.1. Convenţiile încheiate în domeniul dreptului de autor;
5.2 Convenţiile internaţionale în materia proprietăţii industriale.
6. Directivele Uniunii Europene – instrumente de unificare a jurisprudenţei ţărilor

membre în domeniul proprietăţii intelectuale.
6.1. In domeniul dreptului de autor
6.2 In materia proprietăţii industriale
12
Dreptul de proprietate intelectuală cuprinde două categorii de izvoare:
a) Izvoare interne
b) Izvoare internaţionale
Din categoria izvoarelor cu caracter intern principalele acte normative care

reglementează drepturile de proprietate intelectuală sunt :
- Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe24, cu modificările şi

completările ulterioare;
- Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie25, republicată.
- Legea nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice26;
- Legea nr.93/1998 privind protecţia tranzitorie a brevetelor de invenţie27;
- Hotărârea Guvernului nr. 547/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a

Legii nr.64/1991 privind brevetele de invenţie28;
- Normele Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci nr.211 din 22 septembrie 1998
de aplicare a legii nr.93/1998 privind protecţia tranzitorie a brevetelor de invenţie29;
- Hotărârea Guvernului nr. 1424 din 04.12.2003 pentru aprobarea strategiei naţionale
în domeniul proprietăţii intelectuale (2003-2007)30.
- Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 , privind organizarea şi exercitarea profesiei de

consilier în proprietate industrială, aprobată şi modificată prin Legea nr. 437/2002
republicată31;
24
Publicată în Monitorul Oficial nr.60 din 26 .03.1996
25
Publicată în Monitorul Oficial nr. 212 din 21.10.199l şi republicată în Monitorul Oficial al României nr,541 din
8.08.2007.
26
Publicată în Monitorul Oficial nr. 16l din 23.04.1998;
27
Publicată în Monitorul Oficial nr. 186 din 20.05.1998;
28
Publicată în Monitorul Oficial nr. 456 din 16.06.2008
29
30
31
13
- Legea nr. 344/2005 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor
de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire , cu modificările ulterioare32;
- Hotărârea Guvernului nr. 401/2006, privind organizarea , funcţionare, structura

personalului şi dotările necesare îndeplinirii atribuţiilor Oficiului Român pentru Drepturile
de Autor33;
- Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, cu modificările şi

completările ulterioare34;
- Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998 privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii

industriale şi regimului de utilizarea a acestuia, republicată35 ;
- Hotărârea de Guvern nr. 573/1998 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului de

Stat pentru Invenţii şi Mărci36;
- Hotărârea Guvernului nr.1 457/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a

legii nr. 350/2007 privind modelele de utilitate37;
- Hotărârea de guvern nr. 1134/2010 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a

Legii nr. 84 /1998, privind mărcile şi indicaţiile geografice;38
- Legea nr. 350/2007 privind modelele de utilitate39;
- Hotărârea de Guvern nr. 579/1999 pentru aprobarea Metodologiilor prin utilizarea

repertoriului de opere muzicale ale organismelor de gestiune colectivă, a drepturilor de autor
şi a tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor.40
- Constituţia României art.15 alin1 şi art.30 alin.141
32
Publicată în Monitorul Oficial nr.1093 din 05.12.2005
33
Publicată în Monitorul Oficial nr. 292 din 31.03.2006;
34
Publicată în Monitorul Oficial nr.24 din 30.01.1991;
35
Publicată în Monitorul Oficial nr. 43 din 30 ianuarie 1998, republicată în Monitorul Oficial nr. 959 din 29.11.2006;
36
Publicată în Monitorul Oficial nr. 345 din 11.09. 1998.
37
Publicată în Monitorul Oficial nr.814 din 4 decembrie 2008
38
Publicată în Monitorul Oficial nr. 8o9 din 3 decembrie 2010
39
Publicată în Monitorul Oficial nr, 45 din 9 martie 1995 şi republicată în Monitorul Oficial nr, 45 din 9 octombrie 2006;
40
Publicată în Monitorul Oficial nr. 472 din 30 septembrie 1999.
14
c) Izvoarele internaţionale
In plan internaţional există o serie de acte normative la care România este parte ori
la care a aderat sau pe care le-a ratificat, care reglementează drepturile de creaţie
intelectuală, dintre care, exempli gratia, evocăm următoarele :
- Convenţia internaţională pentru protecţia industrială, semnată la Paris în anul 1883

şi revizuită : iar România a ratificat Convenţia prin decretul nr.1177/196842;
- Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice, încheiată la data

de 9 septembrie 1886 şi completată la Paris la data de 4 mai 1896 , revizuită succesiv la
Berlin, Roma, Bruxelles , Stockholm ,Paris şi modificată la data de 28 septembrie 197943;
- Convenţia universală privind dreptul de autor , adoptată la Geneva în anul l952 ;
- Convenţia internaţională pentru protecţia artiştilor , interpreţi sau executanţi, a

producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune, încheiată la Roma la data
de 26 octombrie 1961.44
- Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor adoptat la Washington, la data de 19

iunie 197045.
d ) Convenţia de la Paris din 1893 pentru protecţia proprietăţii intelectuale
2.2. Comitetul executiv
2.3. Biroul internaţional
41
Potrivit art.15 alin.1 din legea fundamentală, cetăţeni beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin
Constituţie şi prin alte legi şi a obligaţiilor prevăzute de aceştia şi în temeiul art.30 alin.1 libertatea de exprimare a
gândurilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin puncte sau prin
alte mijloace de publica în public, sunt inviolabile.
42
Buletinul Oficial din 6 ianuarie l969;
43
România a aderat la Convenţia de la Berna la data de 24 martie 1926 prin Legea nr. 152 din 1926;
44
România aderat la Convenţie prin Legea nr. 76/1998 - publicată în Monitorul Oficial nr. 148 din 14 aprilie 1998.
45
Decretul nr. 81 din 1979 prin care România a ratificat Tratatul de la Washington a fost publicat în Monitorul Oficial
nr. 22 din 8 martie 1979.
15
Ca urmare a faptului că, legislaţia din diferitele ţări ale lumii şi în special cele din Europa
era foarte diferită, existând riscuri reale în ceea ce însemna protecţia adecvată a proprietăţii
intelectuale, respectiv a brevetelor de invenţie la Viena în anul 1873 a avut loc un Congres în care s-
a dezbătut Reforma brevetelor de invenţie. În următorul deceniu au avut loc mai multe reuniuni
internaţionale pe această tematică, iar pe 7 iulie 1884 – a intrat în vigoare Convenţia pentru protecţia
proprietăţii industriale ce a avut loc la Paris. Prin această Convenţie a fost creată şi Uniunea
Internaţională pentru Protecţia Proprietăţii Industriale. La adoptarea ei au fost 11 state fondatoare
iar la 1 ianuarie 2010 un număr de 173 de state erau membre ale Uniunii. Ţările care au aderat la
Uniunea de la Paris au obligaţia de a înfiinţa un serviciu special de proprietate industrială şi cu
depozit central pentru publicarea brevetelor de invenţie, modelelor de utilitate , desenelor şi
modelelor industriale şi a mărcilor de fabrică sau de comerţ . In România acest lucru s-a materializat
prin înfiinţarea Oficiului Special pentru Invenţii şi Mărci ( O.S.I.M.) şi prin editarea Buletinului
Oficial de Proprietate Industrială. (B.O.P.I.).
Prevederile principale ale Convenţiei de la Paris, făcea referire la aspectele legate de

dreptul de proprietate, ce constă în faptul că un candidat sau succesorii săi care şi-a înregistrat un
drept de proprietate industrială în una din ţările Uniunii să beneficieze de protecţie în toate celelalte
ţări membre la data primei înregistrări, apoi la reglementările de drept material care garantează un
drept de bază cunoscut ca dreptul la tratament naţional - aceasta constă practic în respectul datorat
de fiecare ţară a Uniunii de la Paris, o protecţie pe care o asigură propriilor săi cetăţeni cât şi
celorlalţi cetăţeni.
Celelalte aspecte se referă la reglementări comune de drept material şi la cadrul

administrativ şi cuprinde clauzele finale ale Convenţiei.
Adunarea generală – era formată din toate ţările şi reprezintă organismul conducător al
Uniunii al Uniunii. Guvernul fiecărei ţări este reprezentant de un delegat care este asistat de
supleanţi, consilieri şi experţi. Adunarea se reuneşte o dată la trei ani în sesiune ordinară în baza
convocării Directorului general.
Adunarea are un Comitet Executiv –ce este compus dintr-un sfert din ţările membre ale
Uniunii , şi se întruneşte o dată pe an în sesiune ordinară. Biroul Internaţional – este organul
16
administrativ , iar în raporturile cu terţii Uniunea este reprezentată de către Directorul General al
O.M.P.I.
Concurenţa cuprinde şi prevederi referitoare la acordurile speciale, diferendele şi retragerea

din Convenţie. Convenţia de la Paris a fost încheiată fără limită de durată. In situaţia litigiilor se
urmăreşte calea amiabilă între state, în caz contra soluţionarea litigiilor revine Curţii Internaţionale
de Justiţie de la Haga.
3.1 Convenţia de la Berna din 1886 pentru protecţia operelor literare şi artistice.
La data de 9 septembrie 1986 s-a încheiat, la Berna, Convenţia pentru protecţia

operelor literare şi artistice o contribuţie esenţială având şi scriitorul Victor Hugo. Convenţia de la
Berna este cel mai vechi tratat internaţional în domeniul drepturilor de autor. Convenţia de la Berna
a fost adoptată de către 9 state în calitate de membre fondatoare.46
Convenţia de la Berna este deschisă oricărui stat, astfel că la 1 ianuarie 2010 un număr
de 164 de state erau membre ale Uniunii de la Berna47.
Scopul acestei convenţii este aşa cum se menţionează şi în preambulul său de a proteja
printr-o manieră cât mai efectivă şi uniformă posibilă, drepturile autorilor asupra operelor literare şi
artistice. România a aderat prin Legea nr. 77/1998. Cele trei principii de bază ale Convenţiei sunt:
a) Principiul tratamentului naţional (în sensul că trebuie să existe un echilibru

între protecţia oferită operelor provenite din propria ţară şi tratamentul celorlalte opere);
b) Principiul protecţiei autonome (potrivit căruia acest principiu nu este

condiţionat de îndeplinirea vreunei formalităţi şi în sfârşit al treilea principiu acela al independenţei
protecţiei după care beneficiul şi exercitarea drepturilor recunoscute nu depind de existenţa
protecţiei în ţara de origine a operei).
STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A UNIUNII DE LA BERNA
este formată din :
46
A se vedea pe larg, V. Roş, D.Bogdan,OS- Matei, Dreptul de autor şi drepturile conexe,op.cit.p.42.
47
Este vorba de Elveţia în calitate de ţară organizatoare apoi Italia, Spania, Marea Britanie, Franţa, Germania, Belgia,
Haiti.etc.
17
- Adunarea, Comitet Executiv şi Biroul internaţional.
Adunarea constituie organul de conducere al Uniunii de la Berna, fiind constituită din

câte un delegat al ţărilor membre.
Se întâlneşte în sesiune ordinară o dată la doi ani şi în sesiune extraordinară la cererea

făcută de Comitetul Executiv.
Comitetul Executiv – este ales de Adunare şi reprezintă o pătrime din numărul ţărilor
membre ale Uniunii.
Se reuneşte o dată pe an în sesiuni ordinare şi în general o dată la doi ani în sesiuni

extraordinare.
Biroul Internaţional – exercită atribuţiile administrative ale Uniunii de la Berna; adună şi

publică informaţii privitoare la protecţia dreptului de autor şi lunar editează o revistă care tratează
tematica dreptului de autor.
Convenţia de la Stockholm din 1967 – pentru înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a

Proprietăţii Intelectuale (O.M.P.I.).
O.M.P.I. este o organizaţie interguvernamentală , ce editează o revistă ce se numeşte

Industrial Property and Copyright cu statul de instituţie specializată.
Activităţile O.M.P.I.
Scopul este acela de a promova protecţia proprietăţii intelectuale în lume şi de a asigura

cooperarea administrativă între Uniunea de la Paris şi Uniunea de la Berna .
Activităţile O.M.P.I. sunt de trei feluri şi anume :
- Activităţi de înregistrare - acestea privesc primirea şi procesarea cererilor

internaţionale şi sunt, de regulă finanţate din taxele solicitanţilor, ce reprezintă trei sferturi din
bugetul O.M.P.I.
- Activităţi de cooperare interguvernamentală şi activităţile de substanţă sau

programe ale O.M.P.I. sunt celelalte două tipuri:
18
- Structura organizatorică a O.M.P.I. – aceasta este alcătuită din :
a) Adunarea Generală;
b) Conferinţa;
c) Comitetul de coordonare de Biroul Internaţional al O.M.P.I. sau

Secretariat.
Adunarea Generală este formată din Statele membre ale O.M.P.I. şi de asemenea membre ale
uneia dintre Uniuni. Se întruneşte o dată la trei ani la Convocarea Directorului General în sesiune
ordinară, iar la cererea Comitetului de coordonare sau a unui sfert din numărului statelor membre în
sesiune extraordinară.
Conferinţa – este organul suprem al organizaţiei fiind formată din toate statele membre ale
O.M.P.I. Se întruneşte la convocarea Directorului General în sesiune ordinară, iar la cererea
majorităţii statelor membre în sesiune extraordinară.
Printre atribuţii enumerăm: asigură schimbul de vederi între statele membre ale O.M.P.I.
stabileşte programul bienal de cooperare pentru dezvoltarea ţărilor în curs de dezvoltare şi adoptă
bugetul destinat în acest scop, aprobă amendamentele la Convenţia privind înfiinţarea O.M.P.I. etc.
Comitetul de coordonare – este atât organ de consultanţă în probleme de interes general,

cât şi organul executiv al Adunării Generale şi al Conferinţei.
Principalele sarcini constau în : acordarea de consultanţă diferitelor Organe ale Uniunilor şi

ale O.M.P.I., pregătirea proiectului de buget şi bugetul Conferinţei etc.
Biroul Internaţional al O.M.P.I. sau Secretariat.
- Este condus de Directorul General, cuprinde persoane din diferitele ţări

membre ale Organizaţiei;
- Directorul General este cel mai înalt funcţionar al O.M.P.I., el fiind ajutat
în activitate de doi sau mai mulţi Vicedirectori generali, el este numit pe o
perioadă de şase ani ce poate fi reînnoite pe perioade determinate;
19
- Biroul Internaţional asigură funcţionarea a trei servicii de înregistrări
internaţionale, respectiv: de depozit a desenelor şi modelelor industriale,
înregistrarea lor şi înregistrarea internaţională a denumirilor de origine.
Convenţii încheiate în domeniul proprietăţii intelectuale.
a) In domeniul dreptului de autor enumerăm :
- Convenţia Internaţională de la Roma -1961
- Convenţia de la Geneva- 1971
- Convenţia de la Bruxelles - 1974
- Tratatul de la Geneva din 1996 privind dreptul de autor
- Tratatul de la Geneva privind interpretările execuţiile şi fonogramele
b) În categoria Convenţiilor Internaţionale încheiate în materia proprietăţii intelectuale se

înscriu:
- Aranjamentul de la Madrid din 1891 privind înregistrarea internaţională a

mărcilor;
- Aranjamentul de la Haga din 1925;
- Convenţia Internaţională de a Paris din 1961
- Aranjamentul de la Strasbourg din 1971;
- Aranjamentul de la Viena din 1973;
- Tratatul de la Geneva din 2000;
- Tratatul de la Singapore din 2006
20
Bibliografie
- Publicată în Monitorul Oficial nr. 292 din 31.o3.2006;
- Publicată în Monitorul Oficial nr.24 din 30.01.1991;

- Publicată în Monitorul Oficial nr. 43 din 30 ianuarie 1998, republicată în Monitorul Oficial
nr. 959 din 29.11.2006;
- Publicată în Monitorul Oficial nr. 345 din 11.09. 1998.
- Publicată în Monitorul Oficial nr.814 din 4 decembrie 2008
- Publicată în Monitorul Oficial nr. 8o9 din 3 decembrie 2010
- Publicată în Monitorul Oficial nr. 45 din 9 martie 1995 şi republicată în Monitorul Oficial
nr. 45 din 9 oct.2006.
- Publicată în Monitorul Oficial nr. 472 din 30 septembrie 1999.
- Potrivit art.15 alin.1 din legea fundamentală, cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile
consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi a obligaţiilor prevăzute de aceştia şi în temeiul art.30
alin.1 libertatea de exprimare a gândurilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin
viu grai, prin scris, prin imagini, prin puncte sau prin alte mijloace de publica în public, sunt
inviolabile.
- Buletinul Oficial din 6 ianuarie l969;
- România a aderat la Convenţia de la Berna la data de 24 martie 1926 prin Legea nr. 152 din
1926;
- România aderat la Convenţie prin Legea nr. 76/1998 - publicată în Monitorul Oficial nr. 148
din 14 aprilie 1998.
- Decretul nr. 81 din 1979 prin care România a ratificat Tratatul de la Washington a fost
publicat în Monitorul Oficial nr. 22 din 8 martie 1979.
- A se vedea pe larg, V. Roş, D. Bogdan, OS- Matei, Dreptul de autor şi drepturile
conexe,op.cit.p.42.
- Este vorba de Elveţia în calitate de ţară organizatoare apoi Italia, Spania, Marea Britanie,
Franţa, Germania, Belgia, Haiti, etc.
21
1. Structura organizatorică a O.M.P.I. este alcătuită din. ..........................................
2. Principalele sarcini ale Comitetului de coordonare din cadrul O.M.P.I. constau

în. .....................................................................................................................................................
3. Convenţia de la Berna este cel mai vechi Tratat..................................................
4. Enumeraţi principiile de bază ale Convenţiei de la

Berna...........................................
5. Din ce este alcătuită structura organizatorică a Uniunii de la Berna şi arătaţi în

ce constă rolul organului de conducere al adunării.........................................................................
6. Precizaţi cel puţin cinci izvoare cu caracter intern............................................
7. Legea nr. 8 din 1998 se referă la :
a) Dreptul de autor şi drepturi conexe
b) Brevetele de invenţie
c) Mărcile şi indicaţiile geografice
8. Principalele prevederi ale Convenţiei de la Paris pot fi subdivizate în :
a) Două mari categorii
b) Trei mari categorii
c) Patru mari categorii
9. Convenţia Internaţională de la Roma încheiată în domeniul drepturilor de autor

a avut loc:
a) 1941
b) 1961
22
c) 1971
TITLUL 2
Capitolul 2
Invenţia brevetabilă
2.1. Noţiunea juridică de invenţie. Nu există o definiţie legală a invenţiei în Legea privind
brevetele de invenţie nr.64/1991 republicată în 200748 care împreună cu Regulamentul de aplicare49
constituie actul normativ de bază pe plan intern privind invenţia brevetabilă. În Legea 62/1974
abrogată prin Legea nr.64/1991 se definea invenţia în art.10, într-o terminologie neunitară şi
ambiguă, invenţia fiind considerată fie o creaţie ştiinţifică sau tehnică fie o soluţie tehnică. Definiţia
a fost criticată în literatura juridică precizându-se în mod exact că o creaţie ştiinţifică fără indicarea
unei aplicaţiuni concrete nu poate fi calificată ca invenţie.50 În aceste condiţii doctrinei i-a revenit
sarcina de a defini invenţia utilizând noţiuni extrinseci legii. Considerăm că invenţia poate fi definită
ca fiind creaţia intelectuală ce reprezintă soluţia concretă a unei probleme tehnice aplicabilă în
industrie. Noţiunea de „industrie” este utilizată lato sensu şi presupune atât industria cât şi
agricultura, prestările de servicii ca şi activitatea comercială. Cât priveşte invenţia brevetabilă ea nu
este definită în lege care stabileşte însă condiţiile concrete de brevetabilitate ce trebuie riguros
îndeplinite pentru ca invenţia să aibă vocaţie la protecţie.
2.2. Categorii de invenţii brevetabile. După obiectul invenţiei conform art.7 din lege, un
brevet poate fi acordat pentru orice invenţie având ca obiect un produs sau un procedeu.
Invenţiile din domeniul biotehnologiei sunt brevetabile, dacă se referă la :
- un material biologic care este izolat din mediul natural sau este produs prin orice procedeu
tehnic, chiar dacă înainte se producea în natură ;
- plante sau animale, dacă posibilitatea tehnică de realizare a invenţiei nu se limitează la un
anumit soi de plante sau o anumită rasă de animale ;
48
Republicată în Monitorul Of. nr.541 din 8 august 2007.
49
Publicată în Monit.Of. nr.348 din 22 mai 2003.
50
Yolanda Eminescu, Op.cit., p.40
23
- un procedeu microbiologic sau la un alt procedeu tehnic şi un produs, altul decât un soi de
plante sau o rasă de animale, obţinută pe această cale ;
- un element izolat al corpului uman sau altfel produs printr-un procedeu tehnic, inclusiv
secvenţa sau secvenţa parţială a unei gene, chiar dacă structura acelui element este identică
cu structura unui element natural.
Produsul nou este un corp determinat, bine conturat cu o compoziţie sau o structură particulară
ce îl diferenţiază de alte corpuri. Produsul nou pentru a fi brevetabil trebuie să constituie, conform
art.19 din lege o singură invenţie sau un grup de invenţii legate între ele de asemenea natură încât să
formeze un singur concept inventiv general.
Procedeul sau mijlocul reprezintă agenţii, organele, procedeele care conduc la obţinerea fie a
unui rezultat fie a unui produs.
Aşadar procedeul se distinge de produs nu printr-o formă anume ci prin efectul tehnic
urmărit a fi realizat prin aplicarea sa. Exemplul curent care se dă în literatură este acela al brichetei.
Astfel două produse identice ca structură fizică (bricheta) pot constitui două invenţii distincte de
procedeu dacă la o brichetă efectul tehnic este producerea flăcării iar la cealaltă brichetă efectul
tehnic îl constituie eliminarea unui gaz lacrimogen.
După stadiul tehnicii invenţia brevetabilă poate fi de pionier sau obişnuită. Invenţiile
brevetabile în funcţie de gradul de complexitate mai pot fi clasificate în invenţii simple care au un
singur obiect care poate fi un produs sau un procedeu şi în invenţii complexe care presupun
utilizarea conjugată a mai multor elemente sau mijloace, de exemplu un procedeu şi aparatura
necesară elaborării invenţiei.
În funcţie de subiectul protecţiei distingem între invenţia liberă creată de inventatori

independenţi şi invenţia de serviciu creată de un salariat.
2.3. Condiţiile de fond pozitive ale obiectului protecţiei invenţiei brevetabile. Fără a
defini invenţia brevetabilă legea precizează condiţiile speciale pentru eliberarea brevetului, necesar a
fi îndeplinite cumulativ. Astfel potrivit art.7 un brevet poate fi acordat cu condiţia ca invenţia să fie
nouă, să implice o activitate inventivă şi să fie susceptibilă de aplicare industrială.
24
2.3.1. Noutatea. Sistemul protecţiei, potrivit dispoziţiilor legale este fundamentat pe
conceptul de noutate absolută în timp şi în spaţiu, apreciat în raport de stadiul tehnicii mondiale.
Astfel, potrivit art.10 o invenţie este nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii. Stadiul tehnicii,
definit de lege cuprinde toate cunoştinţele care au devenit accesibile publicului printr-o descriere
scrisă sau orală, prin folosire sau prin orice alt mijloc, până la data depozitului cererii de brevet de
invenţie. Noţiunea de „public” nu include persoanele legal sau contractual obligate a păstra secretul
informaţiilor ce le deţin în legătură cu invenţia, cum ar fi de exemplu examinatorii din cadrul
O.S.I.M. care analizează invenţia pentru care s-a cerut protecţia.
Stadiul tehnicii cuprinde, de asemenea, conţinutul cererilor depuse la O.S.I.M. şi al cererilor

internaţionale pentru care s-a deschis faza naţională în România sau europene desemnând România,
aşa cum acestea au fost depuse, care au o dată de depozit, anterioară datei depozitului cererii de
brevet de invenţie şi care au fost publicate la sau după această dată, potrivit legii. Nu este exclusă,
brevetabilitatea oricărei substanţe sau compoziţii cuprinse în stadiul tehnicii pentru utilizarea
acesteia sau pentru o utilizare specifică în cadrul unei metode pentru tratamentul corpului uman sau
animal, prin chirurgie sau terapie sau în cadrul oricărei metode de diagnosticare practicate pe corpul
uman sau animal, dacă utilizarea sa în cadrul acestei metode nu este cuprinsă în stadiul tehnicii.
Criteriul cu ajutorul căruia se apreciază noutatea este efectul tehnic nou care nu putea fi
prevăzut dinainte şi care este determinant pentru stabilirea noutăţii potrivit şi practicii O.S.I.M.
Faptele de natură a face invenţia publică se numesc anteriorităţi. În doctrină51 în cadrul

noţiunii generale de anterioritate se distinge între divulgare, care emană de la autorii invenţiei şi
anterioritatea în sens restrâns caz în care comunicarea publică a invenţiei emană de la un terţ. Pentru
a fi distructivă de noutate, anterioritatea trebuie să fie certă cât priveşte existenţa şi data, suficientă
pentru a permite unui om de specialitate executarea invenţiei, omogenă să se refere deci la o singură
invenţie sau la un grup de invenţii care formează un singur concept inventiv general, şi publică deci
susceptibilă de a fi cunoscută de public în ţară sau în străinătate. Proba anteriorităţii revine persoanei
care o invocă, contestând noutatea invenţiei şi care poate utiliza orice mijloace de probă.
Anteriorităţile pot consta de exemplu în brevete elaborate având ca obiect aceeaşi invenţie, cereri de
brevete publicate, articole de specialitate etc. Cercetarea anteriorităţilor este nelimitată în timp şi
spaţiu. Conform art.10 din lege, divulgarea invenţiei nu este luată în considerare dacă a intervenit în
51
Yolanda Eminescu, Legea brevetelor de invenţii, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1993, p.62 şi urm.
25
intervalul de 6 luni înaintea datei de depozit a cererii de brevet şi dacă rezultă direct sau indirect ca
urmare a :
a). unui abuz evident în privinţa solicitantului sau predecesorului în drepturi al acestuia;
b). faptului că solicitantul sau predecesorul în drepturi al acestuia a expus invenţia într-o
expoziţie internaţională oficială sau oficial recunoscută, în sensul Convenţiei privind expoziţiile
internaţionale, semnatîă la Paris la 22 noiembrie 1928, cu revizuirile ulterioare. În acest din urmă
caz, legea impune totodată ca solicitantul să declare că invenţia a fost expusă efectiv şi să depună un
document în susţinerea declaraţiei sale.
Noutatea se apreciază la momentul constituirii depozitului naţional reglementar. Aprecierea

noutăţii poate fi posibilă şi la un moment anterior constituirii depozitului prin invocarea unei
priorităţi.
2.3.2. Categorii de priorităţi şi regimul lor juridic. Priorităţile care pot fi invocate pentru a
se stabili data faţă de care se apreciază noutatea sunt : prioritatea de depozit naţional reglementar,
prioritatea unionistă şi prioritatea internă.
2.3.2.1. prioritatea de depozit naţional reglementar. Art.14 din lege stabileşte că cererea
de brevet de invenţie conţinând datele de identificare a solicitantului, însoţită de descrierea invenţiei,
de revendicări şi, dacă este cazul, de desene explicative, toate redactate în limba română, se depune
la O.S.I.M. şi constituie depozitul naţional reglementar. Conform art.17 depozitul cererii conferă un
drept de prioritate cu începere de la data depozitului cererii faţă de orice alt depozit privind aceeaşi
invenţie având o dată ulterioară. Cererea de brevet de invenţie se înscrie în Registrul Naţional al
cererilor de brevet depuse, fiind secrete până la momentul publicării datelor din acest registru în
Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
2.3.2.2. prioritatea unionistă este reglementată în art.20 din lege care prevede că persoana,
sau succesorul său în drepturi, care a depus o cerere de brevet de invenţie, model de utilitate ori
certificat de utilitate într-un stat parte la Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii
industriale sau pentru un membru la Organizaţia Mondială a Comerţului beneficiază, pentru a
efectua depunerea unei cereri de brevet, pentru aceeaşi invenţie, de un drept de prioritate pe o
perioadă de 12 luni calculată de la data de depozit a primei cereri. Textul legal transpune o normă cu
26
caracter unionist din Convenţia de la Paris (art.4) fiind extinsă şi la normele din anexa 1 C a
Acordului de la Marrakech ce se referă la drepturile de proprietate intelectuală legate de comerţ
(T.R.I.P.S.).
Dreptul de prioritate52 se întemeiază pe o ficţiune deoarece recunoaşte timp de 12 luni, ca

dată a cererilor de brevet depuse în orice ţară a Uniunii de la Paris sau parte la Convenţia de la
Marrakech ulterior unui prim depozit efectuat, data primului depozit . Înlăuntrul termenului de
prioritate de 12 luni nu se poate stabili valabil o posesie anterioară şi personală în favoarea unui terţ.
Trăsăturile definitorii ale priorităţii unioniste constau :
• primă cerere de brevet poate fi depusă în ţările Uniunii şi în ţara care poate fi alta decât ţara
de origine dacă nu există o interdicţie în acest sens ;
• dreptul de prioritate se naşte de la data primului depozit naţional reglementar;
• soarta anterioară a primului depozit nu influenţează soarta dreptului de prioritate;
• cererea posterioară trebuie să aibă ca obiect aceeaşi invenţie.
Prioritatea poate fi recunoscută şi pentru o cerere care revendică sau ar fi putut revendica
prioritatea unei cereri anterioare la o dată de înregistrare ulterioare datei de expirare a termenului de
prioritate, dar nu mai mult de două luni de la data expirării acestui termen, cu plata taxei legale,
dacă:
• cerere expresă este formulată în acest sens ;

• cererea este formulată în termen ;
• cererea prezintă motivele pentru care termenul de prioritate nu a fost respectat ;
• O.S.I.M. constată că au fost depuse toate diligenţele pentru depunerea cererii ulterioare, sau
că nerespectarea termenului nu a fost intenţionată.
Dacă solicitantul cererii de brevet de invenţie invocă un drept de prioritate care aparţine altei
persoane, pentru recunoaşterea priorităţii este necesară depunerea la O.S.I.M. în maximum 3 luni de
la invocarea priorităţii a unei autorizaţii din partea cedentului din care să rezulte că solicitantul are
dreptul să invoce prioritatea primului depozit, O.S.I.M.-ul urmând să hotărască în termen de 6 luni
de la data de depozit.
52
Otilia Calmuschi, Cooperarea internaţională în domeniul proprietăţii industriale, Bucureşti, Edit .Academiei, 1990,
p.31 şi urm.
27
2.3.2.3. Prioritatea internă este reglementată în art.21 din lege care stabileşte că dacă într-un
termen de 12 luni de la data de depozit a unei cereri de brevet de invenţie acordată de OSIM este
depusă o cerere de brevet de invenţie ulterioară, de către solicitantul cererii anterioare sau de către
succesorul său în drepturi, atunci în cererea ulterioară poate fi revendicat un drept de prioritate
pentru aceeaşi invenţie (drept de prioritate internă). În cazul invocării unui drept de prioritate
internă printr-o cerere ulterioară, cererea anterioară a cărei prioritate a fost revendicată este
considerată ca fiind retrasă, dacă nu s-a luat o hotărâre.
Prioritatea internă poate fi revendicată odată cu depunerea cererii ulterioare sau într-un termen
de 2 luni de la data depunerii cererii.
În alin.3 al art.21 din lege sunt enumerate situaţiile în care prioritate internă nu este recunoscută
şi anume:
• cel puţin una din cererile de brevet de invenţie a beneficiat de o prioritate, în condiţiile
art.1753
• în cererea anterioară au fost revendicate priorităţi interne şi una dintre ele are dată
anterioară termenului de 12 luni calculat de la data de depozit a cererii ulterioare;
• actul de prioritate internă nu a fost depus în termenul prevăzut de regulamentul de
aplicare a prezentei legi.
Prioritatea internă reprezintă o instituţie nouă reglementată de legiuitor prin
modificările aduse legii nr. 64/1991 prin legea nr.28/2007.
Prioritatea unionistă şi cea internă se invocă odată cu depunerea cererii de brevet sau cel mai
târziu în termen de două luni de la această dată, cu plata taxei legale, nerespectarea termenului
conducând la nerecunoaşterea priorităţii invocate.
2.3.3. Activitatea inventivă. Cea de a doua condiţie de brevetabilitate se consideră

îndeplinită conform art.12 din lege dacă invenţia implică o activitate inventivă deci dacă pentru o
persoană de specialitate ea nu rezultă în mod evident din cunoştinţele cuprinse în stadiul tehnicii.
53
Art. 17 din legea nr.64/1991 republicată dispune:Orice persoană care a depus, în conformitate cu art.14 alin.1 şi
art.16 alin.2, o cerere de brevet la OSIM sau succesorul său în drepturi beneficiază de un drept de prioritate, cu începere
de la data depozitului cererii faţă de orice alt deposit, privind aceeaşi invenţie, având o dată ulterioară.
28
O invenţie, conform Regulamentului de aplicare a legii se consideră că nu implică o
activitate inventivă dacă se constată folosirea evidentă de mijloace cunoscute, o combinaţie de
caracteristici care rezultă în mod evident din stadiul tehnicii sau o selecţie evidentă dintr-un număr
de posibilităţi cunoscute. Folosirea evidentă de mijloace cunoscute presupune soluţii posibile care
decurg firesc pentru o persoană de specialitate în domeniu, invenţia nu diferă de stadiul cunoscut al
tehnicii decât prin utilizarea unor mijloace echivalente, o nouă utilizare folosind proprietăţi deja
cunoscute, înlocuirea într-un dispozitiv cunoscut a unui material cu alt material recent descoperit
etc. O definiţie a activităţii inventive concisă şi riguros exactă a fost dată în doctrina franceză în care
se precizează că activitatea inventivă există când tehnica curentă este depăşită în principiile, în
mijloacele de realizare sau în rezultatele obţinute.
2.3.4. Aplicarea industrială. Cea de a treia condiţie de brevetabilitate este prevăzută în

art.13 din lege care stabileşte că o invenţie este susceptibilă de aplicare industrială dacă obiectul său
poate fi fabricat sau utilizat cel puţin într-unul din domeniile industriale, inclusiv în agricultură.
Aplicarea industrială reprezintă posibilitatea ca invenţia să fie aplicată repetat în oricare din
domeniile vieţii economice şi sociale.
Aplicarea trebuie să fie evidentă chiar dacă este posibilă în viitor pentru că altfel s-ar
restrânge sfera invenţiilor brevetabile prin excluderea invenţiilor de perspectivă. Nu poate avea
aplicabilitate industrială invenţia care are ca obiect un dispozitiv sau un procedeu a cărui presupusă
funcţionare este în mod evident contrară legilor fizice, cum ar fi un mecanism de tip perpetuum
mobile. Caracterul industrial exclude din categoria invenţiilor brevetabile creaţiile estetice întrucât
invenţia prin obiectul ei trebuie să se situeze în domeniul industrial, şi de asemenea descoperirile
ştiinţifice întrucât invenţia este o realizare susceptibilă de o aplicare industrială ce trebuie să aibă un
efect tehnic nou.
2.4. Condiţiile de fond negative ale obiectului invenţiei brevetabile.
29
Legea brevetelor de invenţie stabileşte o serie de condiţii negative privind obiectul invenţiei
brevetabile în prezenţa cărora pentru creaţia intelectuală respectivă nu se acordă brevet de invenţii.
Astfel potrivit art.9 nu se acordă brevet de invenţie pentru :
a). invenţiile a căror exploatare comercială este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri,
inclusiv cele dăunătoare sănătăţii şi vieţii persoanelor, animalelor sau plantelor şi care sunt de natură
să aducă atingeri grave mediului, cu condiţia ca această excludere să nu depindă numai de faptul că
exploatarea este interzisă printr-o dispoziţie legală. De altfel Camera de Recurs a Oficiului European
de brevete a admis ca principiu al ordinii publice apărarea mediului ;
b). soiurile de plante şi rasele de animale precum şi procedeele esenţial biologice pentru
obţinerea plantelor sau animalelor;
c). invenţiile având ca obiect corpul uman în diferitele stadii ale formării şi dezvoltării sale,
precum şi simpla descoperire a unuia dintre elementele sale, inclusiv secvenţa sau secvenţa parţială
a unei gene. Dispoziţia dă curs Directivei europene din 6 iulie 1998 art.61 şi art.17 din Codul de
Proprietate intelectuală francez care interzice clonajul şi modificarea identităţii germinale.
Potrivit art.8 din Lege nu sunt considerate invenţii în sensul legii :
a). descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele matematice ;
b). creaţiile estetice ;
c). planurile, principiile şi metodele în exercitarea de activităţi mentale, în materie de jocuri

sau în domeniul activităţilor economice, precum şi programele de calculator ;
d). prezentările de informaţii.
Bibiografie
1
Republicată în Monitorul Of. nr.541 din 8 august 2007.
2
Publicată în Monit.Of. nr.348 din 22 mai 2003.
3 Yolanda Eminescu, Op.cit., p.40
4
Yolanda Eminescu, Legea brevetelor de invenţii, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1993, p.62 şi urm.
5
Otilia Calmuschi, Cooperarea internaţională în domeniul proprietăţii industriale, Bucureşti, Edit .Academiei, 1990,
p.31 şi urm.
30
6
Art. 17 din legea nr.64/1991 republicată dispune:Orice persoană care a depus, în conformitate cu art.14 alin.1 şi
art.16 alin.2, o cerere de brevet la OSIM sau succesorul său în drepturi beneficiază de un drept de prioritate, cu începere
de la data depozitului cererii faţă de orice alt deposit, privind aceeaşi invenţie, având o dată ulterioară.
1. Legea privind Brevetele de invenţie este:

a. Legea nr.62/1997 republicată în 2001
b. Legea nr.64 /1991 republicată în 2007
c. Legea nr.47/1992 republicată în 1997
2. Produsul nou pentru a fi brevetabil trebuie să constituie:

a) 0 singură invenţie
b) Mai multe invenţii – însă ele trebuie să formeze un singur concept inventiv
general
3. Un brevet poate fi acordat cu condiţia ca.......:........................................................

4. Proprietatea internă poate fi revendiată :
a) Odată cu depunerea cererii ulterioară
b) Într-un termen de 3 luni de la data depuneri
c) 2 luni de la data depunerii cererii
5. Prioritatea unionistă este reglementată de:

a.) Art.20 din Legea 64/1991
b) Art.24 din Legea 64/1991
c) Art.12 din legea 8/1997
Capitolul 3
Subiectele dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei
3.1. Condiţii de fond ale subiectelor .
3.1.1. Subiecte primare, subiecte derivate. Soluţia unei probleme tehnice ca şi modul
concret de a o rezolva este prin natura ei strâns legată de persoana fizică, singura care poate fi
autorul unei invenţii. În principiu, conform art.3 din lege dreptul la protecţie, deci la brevetul de
invenţie aparţine inventatorului sau succesorului său în drepturi. În literatura juridică se distinge
între subiectele primare şi subiectele derivate ale protecţiei.54 Subiectele primare sunt persoanele
54
A. Petrescu, L. Mihai, Drept de proprietate industrială , Universitatea din Bucureşti, 1987, p.61
31
titulare directe ale brevetului eliberat de O.S.I.M. în urma declanşării procedurii administrative. Pot
fi subiecte primare şi alte persoane fizice sau juridice decât inventatorul şi anume :
• moştenitorii autorului ;
• persoana căreia inventatorul i-a transmis acest drept ;55
• invenţiilor realizate în condiţiile art.5 lit. a din lege, de un inventator salariat,56 sau în temeiul
art.5 alin.2 din lege pe baza unui contract de cercetare.
Subiectele derivate sunt persoanele care dobândesc brevetul prin transmiterea acestuia de la un
titular anterior care poate fi subiectul iniţial, primar, sau un alt subiect derivat.
Invenţia poate fi realizată de un inventator individual sau împreună de mai mulţi inventatori. În
această ultimă situaţie suntem în prezenţa coautorului reglementat în art. 4 din lege care precizează
că fiecare dintre aceştia au calitatea de coautor al invenţiei, iar dreptul aparţine în comun acestora.
Coautori sunt numai persoanele care au desfăşurat împreună o activitate inventivă, ce se
departajează net de persoanele al căror aport a constat numai într-un ajutor tehnic de specialitate, în
calitate de executanţi a unor indicaţii. Coautoratul este un principiu voluntar şi se concretizează într-
o înţelegere între autori ce se depune odată cu cererea de brevet sau ulterior acestui moment , în
formă autentică. În caz de neînţelegere între autori, coautoratul poate fi decis prin hotărâre
judecătorească, la cererea părţii care invocă această calitate. Fără a fi o ipoteză de şcoală aceeaşi
invenţie poate fi creată de mai multe persoane independent una, de alta caz în care dreptul de brevet
aparţine aceleia care a depus o cerere de brevet a cărei dată de depozit este cea mai veche, iar dacă o
prioritate a fost recunoscută, aparţine persoanei a cărei cerere de brevet are cea mai veche dată de
prioritate (art.4 alin.2). Dispoziţiile sunt aplicabile numai cu condiţia publicării, conform legii, a
documentaţiei privind cererea sau, după caz, cea privind brevetul având data de depozit sau de
prioritate recunoscută cea mai veche.
3.2. Invenţiile de serviciu.57
3.2.1. Consideraţii generale. În funcţie de persoana titulară a protecţiei, invenţiile pot fi

„libere” sau „de serviciu”. Statisticile mondiale evidenţiază că în peste 80% din soluţiile noi ce
55
Conform art.47 din lege nu numai dreptul la brevet dar şi dreptul la acordarea brevetului poate fi transmis, caz în
care subiectul protecţiei deşi nu este autor al invenţiei se implică direct în procedura administrativă de eliberare a
brevetului, chiar în lipsa vocaţiei la protecţie.
56
Ar fi fost mai indicat să se întrebuinţeze în lege menţiunea de angajator şi nu aceea de „unitate”.
57
Otilia Calmuschi , Inventatorul salariat şi regimul juridic al creaţiei sale , Studii de drept românesc, 2000, nr.3-4.
32
întrunesc condiţiile legale pentru a fi brevetate sunt implicate şi unităţile în care inventatorul îşi
desfăşoară activitatea profesională. Este un aspect obiectiv şi în mare parte generalizat al actului de
creaţie din domeniul proprietăţii industriale întrucât complicarea condiţiilor de realizare a unei
invenţii plasează inventatorul într-o poziţie de dependenţă faţă de mijloacele materiale şi tehnice ale
unităţii. Aceste împrejurări obiective au determinat fie o reglementare cu caracter derogator de la
regula cu valoare de principiu potrivit cu care dreptul la brevetul de invenţie aparţine inventatorului
sau succesorului său în drepturi, în cadrul general al protecţiei invenţiilor prin brevet, soluţie
promovată în dreptul francez şi de legiuitorul român în legea nr.64/1991 republicată în 2007, fie o
consacrare legislativă distinctivă sub forma unei legi speciale cu caracter autonom ca de exemplu
legea germană privind invenţiile de serviciu.
Reglementarea invenţiilor de serviciu în majoritatea legislaţiilor naţionale evidenţiază o optică

comună şi anume aceea a unei recompensări echitabile atât a creaţiei în sine care aparţine
inventatorului cât şi a invenţiei efectuată de unitate asociată cu riscul material pe care aceasta şi-l
asumă. S-a renunţat în acest mod atât la monopolul exclusiv al statului58 asupra invenţiei realizate
cât şi o reconsiderare a poziţiei sociale a inventatorului, acest salariat de excepţie care aparţine unei
categorii restrânse şi privilegiate de salariaţi. În analiza reglementării privind invenţiile de serviciu
din art.5 din lege se impun câteva precizări cu caracter general şi anume :
- dispoziţiile legale referitoare la invenţia de serviciu au în vedere calitatea de salariat a

inventatorului, noţiune care nu este definită în Legea brevetelor de invenţie ci în Codul muncii
(art.10). Astfel salariatul este persoana fizică obligată să presteze munca pentru şi sub autoritatea
unui angajator – persoană fizică sau persoană juridică – în schimbul salariului, în temeiul
contractului individual de muncă. Orice alt raport juridic de muncă decât contractul individual de
muncă nu naşte calitatea de salariat şi deci, în concluzie nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art.5 din
lege, colaboratorii, militarii activi, militarii în termeni sau membrii cooperatori;
- cât priveşte domeniul de aplicare, dispoziţiile art.5 din lege vizează, exclusiv invenţiile
brevetabile aşadar de exemplu inovaţiile ca şi know-how-ul fac obiectul unui regim contractual prin
care părţile de comun acord, stabilesc drepturile şi obligaţiile ce le revin ;
58
Legea invenţiilor şi inovaţiilor nr.62 din 1974 abrogată prin legea nr.64/1991 stabilea în art.14 situaţiile în care
titular al brevetului nu putea fi decât o organizaţie socialistă în temeiul legii, desemnată de ministere sau alte organe
centrale.
33
- o altă consideraţie de ordin general se referă la precizarea privind caracterul supletiv sau
imperativ al dispoziţiilor art.5. Din examinarea dispoziţiilor legale, rezultă că acestea au un caracter
supletiv şi nu imperativ din moment ce dreptul la brevetul de invenţie aparţine unităţii (art.5, lit.a)
sau salariatului (art.5, lit.b) „în lipsa unei prevederi contractuale mai avantajoase”. Pârghiile asupra
cărora trebuie acţionat prin intermediul clauzelor contractuale „mai avantajoase” nu privesc
schimbarea devoluţiunii proprietăţii asupra invenţiei realizate în condiţiile art.5 din lege care ar
putea fi sursa unor interpretări abuzive sau a unor presiuni administrative, ci în principiu repartiţia
avantajelor şi recompensarea inventatorului ;
- având în vedere dubla apartenenţă a invenţiilor de serviciu situate la confluenţa dintre dreptul
muncii şi dreptul de proprietate industrială apreciem că reglementarea acestei categorii distincte de
invenţii îşi are locul în legea privind brevetele de invenţii sub forma unor dispoziţii cu caracter
general care să constituie regimul juridic minimal ce se completează cu clauzele contractuale
convenite de părţile interesate şi cu dispoziţiile dreptului muncii privind alte aspecte cum ar fi de
exemplu detaşarea, transferul salariatului în cursul realizării invenţiei, încetarea contractului de
muncă şi mai ales noţiunea de salariat.
3.2.2. Categorii de invenţii de serviciu. Drepturile şi obligaţiile părţilor.Art.5 din lege

consacră, din punctul de vedere al titularului de brevet, o împărţire bipartită şi anume o primă
categorie o formează :
- invenţiile realizate de salariat în executarea unui contract de muncă ce prevede o misiune

inventivă încredinţată în mod explicit, care corespunde cu funcţiile sale (art.5 lit.a), invenţii care în
lipsa unei prevederi contractuale mai avantajoase pentru inventatorul salariat sunt brevetate pe
numele unităţii, adică pe numele angajatorului – persoană fizică sau persoană juridică ;
- invenţiile care rezultă dintr-un contract de cercetare, caz în care în lipsa unei clauze contrare,
dreptul la brevetul de invenţie aparţine unităţii care a comandat cercetarea (art.5 al.2). se poate
constata că în aceste două ipoteze una din condiţii este misiunea inventivă încredinţată în mod
explicit salariatului. În această primă categorie de invenţii de serviciu, inventatorul şi unitatea au
obligaţia reciprocă să se informeze în scris asupra creării şi stadiului realizării invenţiei şi să se
abţină de la orice divulgare. Încălcarea obligaţiei de a informa atrage răspunderea persoanei
vinovate (art.5 alin.3 şi 4).
34
În cazul invenţiilor pentru care o unitate este îndreptăţită la eliberarea brevetului, aceasta are
obligaţia ca în termen de 60 de zile de la data când salariatul a informat în scris unitatea asupra
redactării descrierii invenţiei, să depună la O.S.I.M. , cererea de brevet. În cazul când termenul de
decădere de 60 de zile nu a fost respectat, în lipsa altei convenţii între părţi, dreptul la acordarea
brevetului de invenţie, aparţine salariatului, în condiţiile prevăzute de art.5 lit.b. De asemenea
unitatea are obligaţia de a informa inventatorul asupra stadiului examinării cererii de brevet în
cadrul O.S.I.M., precum şi asupra rezultatelor aplicării invenţiei. Inventatorul are obligaţia să
acorde, la cererea titularului de brevet asistenţă tehnică pe bază de contract, pentru punerea în
aplicare a invenţiei (art.44 alin.2 din lege).
În cazul invenţiilor reglementate de art.5 lit.a inventatorul beneficiază de o remuneraţie

suplimentară stabilită prin contract iar în cazul invenţiilor de serviciu reglementate de art.5 alin.2
inventatorul are dreptul la o remuneraţie suplimentară stabilită prin act adiţional la contract.
Drepturile patrimoniale ale inventatorului salariat în aceste cazuri se stabilesc în funcţie de efectele
economice sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcţie de aportul economic al
invenţiei (art.37 din lege). Remuneraţia suplimentară ca şi criteriile de stabilire a cuantumului
acesteia îşi au izvorul în lege, precizare importantă, întrucât în aceste condiţii inventatorul poate
pretinde şi obţine remuneraţia suplimentară chiar în lipsa unei clauze exprese inserată în contractul
său individual de muncă.
Cea de a doua categorie a invenţiilor de serviciu este reglementată în art.5 lit.b din lege, caz în
care dreptul la brevet aparţine salariatului fără ca acesta să aibă inserată în contractul său individual
de muncă o misiune inventivă încredinţată în mod explicit59, dacă invenţiile au fost realizate :
• în exercitarea funcţiei sale ;

• în domeniul activităţii unităţii ;
• cu ajutorul unităţii fie prin cunoaşterea sau folosirea tehnicii ori mijloacelor specifice ale
unităţii sau ale datelor existente în unitate, fie cu ajutorul material al unităţii ;
• dacă unitatea nu a depus la O.S.I.M. cererea de brevet în cazul invenţiilor reglementate de
art.5 lit.a sau art.5 alin.2 din lege.
59
N.Puşcaş, Invenţiile salariaţilor , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.201.
35
Condiţiile nu se cer întrunite în mod cumulativ fiind suficientă încadrarea realizării invenţiei
într-o singură ipoteză. În acest caz dreptul la brevetul de invenţie aparţine salariatului „în lipsa unei
prevederi contractuale contrare”, clauză care poate fi inserată în contractul individual de muncă al
salariatului cu semnificaţia unei cesiuni a dreptului la brevet consimţită de salariat în favoarea
unităţii.
Unitatea are un drept de preferinţă la încheierea unui contract privind invenţia realizată de
salariat, ce trebuie exercitat în termen de trei luni de la oferta salariatului (art.5 alin. fin. din lege).
Oferta salariatului trebuie să fie reală, serioasă , fermă, neviciată şi completă.60 În lipsa acordului
privind preţul contractului acesta urmează să fie stabilit de instanţele judecătoreşti. Dacă unitatea nu
îşi exercită dreptul său de opţiune în termenul stabilit, care este un termen de decădere, invenţia
devine „liberă”.
Această a doua categorie de invenţii de serviciu, este o categorie intermediară între invenţiile de
serviciu propriu zise şi invenţiile libere.
Exercitarea de către unitate a dreptului său de preferinţă nu trebuie considerat ca un act

unilateral prin care unitatea este abilitată de lege să-şi atribuie singură dreptul de proprietate asupra
invenţiei ci doar ca manifestarea unei opţiuni. Atribuirea efectivă a dreptului de proprietate asupra
invenţiei din această categorie nu poate fi decât rezultatul unui acord de voinţă manifestat de părţile
contractului de cesiune, salariatul şi unitatea. Preţul nu constituie o condiţie de atribuire a
proprietăţii asupra invenţiei. În consecinţă dezacordul părţilor cât priveşte cuantumul sau formele pe
care le poate îmbrăca preţul nu poate fi invocat pentru refuzul de încheiere a contractului. Legea
română se referă în acest caz la „preţ” evitând să-l califice, spre deosebire de legea franceză care
prevede că „salariatul trebuie să obţină un just preţ.
Bibliografie
1
A. Petrescu, L. Mihai, Drept de proprietate industrială , Universitatea din Bucureşti, 1987, p.61
60
R.Popescu, În legătură cu dreptul de preferinţă al unităţii la încheierea unui contract privind invenţia salariatulu săui,
„Dreptul” nr.9/1995, p.31
36
2 Conform art.47 din lege nu numai dreptul la brevet dar şi dreptul la acordarea brevetului poate fi transmis,
caz în care subiectul protecţiei deşi nu este autor al invenţiei se implică direct în procedura administrativă de eliberare
a brevetului, chiar în lipsa vocaţiei la protecţie.
3 Ar fi fost mai indicat să se întrebuinţeze în lege menţiunea de angajator şi nu aceea de „unitate”.
4
Otilia Calmuschi , Inventatorul salariat şi regimul juridic al creaţiei sale , Studii de drept românesc, 2000,
nr.3-4.
5 Legea invenţiilor şi inovaţiilor nr.62 din 1974 abrogată prin legea nr.64/1991 stabilea în art.14 situaţiile
în care titular al brevetului nu putea fi decât o organizaţie socialistă în temeiul legii, desemnată de ministere sau alte
organe centrale.
6
Legea invenţiilor şi inovaţiilor nr.62 din 1974 abrogată prin legea nr.64/1991 stabilea în art.14 situaţiile în
care titular al brevetului nu putea fi decât o organizaţie socialistă în temeiul legii, desemnată de ministere sau alte
1
organe centrale
7 N.Puşcaş, Invenţiile salariaţilor , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.201
8 R.Popescu, În legătură cu dreptul de preferinţă al unităţii la încheierea unui contract privind invenţia
salariatulu săui, „Dreptul” nr.9/1995, p.31
.
1. Subiecte primare sunt:
a) persoanele tutulare directe ale brevetului eliberat de O.S.I.M.
b) cei ce dobândesc brevetul prin transmitere de la un titular anterior
c) moştenitorii autorului
1. În funcţie de persoana titulară.
Invenţiile pot fi::
a) Complexe şi simple
b) Libere sau de serviciu
c) Individuale şi colective
2. Legea invenţiilor şi inovaţiilor nr.62 din 1974 a fost abrogată prin:
a) Legea nr.64/1991
b) Legea nr.67/1997
37
c) Legea nr.8 /1998
3. Unitatea are un drept de preferinţă la încheierea unui contract privind ………………………..
4. La cererea unei persoane fizice sau juridice îndreptăţite , publicarea se poate face într-un
termen mai scurt:
a) 6 luni
b) 12 luni
c) 18 luni
5 Considerăm că invenţia poate fi definită ...............................................................................

6 În funcţie de subiectul protecţiei distingem între.................................................................;
7 Produsul nou.este un corp determinat .................................................................................
8 Priorităţile care pot fi invocate pentru a se stabili data faţă de care se apreciază noutatea
sunt:
- Prioritatea de depozit naţional ;
- Prioritatea unionistă;
- Prioritatea internă
10 Potrivit art. 8 din Lege ( Legea nr. 64 /1991 – republicată în anul 2007) nu sunt
considerate invenţii în sensul legii :
- descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele matematicii,
- creaţiile estetice
- planurile, principiile şi metodele în exercitarea de activităţi mentale , în materie de jocuri sau
în domenul activităţilor economice, precum şi programele de calculator;
- prezentările de informaţii.
11. Pot fi subiecte primare şi alte persoane fizice sau juridice decât inventatorul:
- moştenitorii autorului ;
- persoana căruia inventatorul i-a transmis acest drept
38
- invenţiile realizate în condiţiile at.5 litera a din Lege , de un inventator salariat sau în temeiul
articolului 5 alin2 din lege pe baza unui contract de cercetare.
12 . Legea nr. 64 abrogat :
a) legea nr. 82 din l974;
b) legea nr.62 din l974
c) legea nr.3 din l978
13 Convenţia privin expoziţiile internaţionale de la Paris a avut loc la data de :
a) 1918
b) 1928
c) 1938
14 . Prioritatea internă poate fi revendicată odată cu depunerea cererii ulterioare sau într-un
termen de:
a) Şase luni de la data depunerii cererii
b) Trei luni de la data depunerii cererii
CAPITOLUL 4
Procedura administrativă de elaborare sau respingere a cererii de brevet
4.1. Înregistrarea cererii de brevet. Înregistrarea cererii de brevet (art.14 şi
urm.) ce se finalizează cu publicarea acesteia constituie prima etapă a procedurii administrative ce se

desfăşoară în cadrul O.S.I.M. în vederea eliberării brevetului. Cererea de brevet de invenţie conţine
datele de identificare ale solicitantului considerat a fi persoana îndreptăţită la acordarea brevetului,
este semnată de acesta61 şi se depune direct la Registratura generală O.S.I.M. personal, prin poştă
61
Art.9 al legii brevetelor de invenţii din 1967 reglementa categoria invenţiilor de întreprindere, brevetul fiind acordat
organizaţiilor socialiste în condiţiile în care nu se putea determina activitatea creatoare a unor persoane fizice
determinate. Această categorie de invenţii fără autor nu este recunoscută de legislaţia actuală fiind de altfel contrară
ansamblului reglementărilor sale cât şi cerinţelor europene.
39
sau în formă electronică sau prin mijloace electronice .Cererea este însoţită de descrierea invenţiei,
de revendicări şi dacă este cazul, de desene explicative. În conţinutul cererii, mai pot fi incluse :
datele de identificare ale mandatarului autorizat desemnat de solicitant,62 revendicarea unei
priorităţi, referire la o cerere de brevet anterioară, înregistrată într-un stat parte la Convenţia de la
Paris, sau la un membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, indicarea expresă a dorinţei
solicitantului privind publicarea cererii sau la examinarea de fond care constituie cea de a doua etapă
a procedurii de brevetare.
Descrierea constă în expunerea invenţiei, aşa cum aceasta este revendicată, astfel încât
problema tehnică şi soluţia acesteia să poată fi înţelese de o persoană de specialitate, ( Regula 14
lit.e din Regulament). În cazul în care lipseşte o parte a descrierii, în scopul atribuirii datei de
depozit aceasta poate fi depusă ulterior (art.15, alin.2 din lege).
Întinderea protecţiei conferită prin brevet este determinată de conţinutul revendicărilor,

descrierea şi desenele invenţiei servind la interpretarea acestora .
Revendicările şi desenele privind invenţia pot fi depuse şi în termen de 2 luni de la data de

depozit a cererii de brevet. Revendicările se bazează pe descriere şi trebuie să definească obiectul
protecţiei solicitate prin caracteristicile tehnice ale invenţiei (Regula 16 din Regulament) .
Dacă invenţia se referă la un microorganism la care publicul nu a avut acces, solicitantul

trebuie să dovedească printr-un act că, anterior datei de depozit a cererii de brevet de invenţie sau a
datei priorităţii recunoscute microorganismul a făcut obiectul unui depozit la o autoritate de depozit
internaţională.
Invenţia trebuie să fie expusă în descriere, revendicări şi desene suficient de clar, complet şi
corect, din punct de vedere ştiinţific şi tehnic, astfel încât o persoană de specialitate din domeniu să
o poată realiza (art.18).
Data de depozit este data la care au fost înregistrate la O.S.I.M. cererea în care se solicită
explicit sau implicit acordarea unui brevet de invenţie, indicaţii care să permită stabilirea identităţii
solicitantului, descrierea invenţiei integrală sau parţială. Cererea de brevet de invenţie se înscrie în
62
Mandatarul autorizat este consilierul în proprietate industrială care îndeplineşte condiţiile prevăzute în Ordonanţa
Guvernului nr.66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, publicată în
Monit.Of.nr.758 din 17 oct.2000.
40
Registrul Naţional al cererilor de brevet depuse, datele nefiind publice. Depozitul naţional
reglementar se consideră constituit şi conferă un drept de prioritate numai după ce se depune toată
documentaţia prevăzută de art.14, în limba română, cu îndeplinirea condiţiilor de formă impuse de
lege. Aşadar legea distinge între data de depozit, după care numai în urma verificărilor întreprinse,
depozitul cererii produce efectele unui depozit naţional reglementar singurul care are ca efect
recunoaşterea priorităţii de depozit faţă de orice alt depozit privind aceleaşi invenţii (art.17).
Cererile pentru care a fost constituit depozitul naţional reglementar, sunt publicate după
expirarea unui termen de 18 luni de la data de depozit sau dacă a fost recunoscută o prioritate, de la
data acestei priorităţi. Excepţie face conţinutul cererilor ce privesc invenţiile create pe teritoriul
României considerate secrete de stat, cărora li se atribuie acest regim de către instituţiile în drept
pentru apărarea naţională şi pentru păstrarea siguranţei naţionale cu susţinerea solicitantului şi
acordarea unei compensaţii materiale acestuia de către instituţia care a atribuit caracter de secret de
stat. Acest caracter încetează numai prin hotărâre a aceloraşi instituţii.
O.S.I.M. păstrează caracterul secret atribuit de instituţiile în drept documentelor depuse

(art.42). Cererile de brevet de invenţii declarate secrete de stat vor putea fi publicate în termen de 3
luni de la data încetării acestui regim.
La cererea unei persoane fizice sau juridice îndreptăţite, publicarea se poate face într-un
termen mai scurt de 18 luni. Publicarea cererii se menţionează în Buletinul Oficial de Proprietate
Industrială şi poate fi însoţită de un raport de documentare.
4.2. Protecţia provizorie . Cererea de brevet de invenţie publicată după expirarea unui
termen de 18 luni de la data de depozit sau a priorităţii recunoscute (art.23) conferă titularului un
drept exclusiv de exploatare şi îi asigură acestuia , provizoriu, o protecţie similară cu cea conferită
de brevet, cu excepţia cazurilor în care cererea de brevet de invenţie a fost respinsă, retrasă sau
declarată ca fiind retrasă (art.34). Instituţia protecţiei provizorii se justifică întrucât după publicare,
invenţia, devine accesibilă publicului şi în principiu, o persoană de specialitate o poate realiza şi
exploata întrucât titularului nu i s-a acordat încă, printr-o hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă,
brevetul de invenţii.
Deşi legea conferă titularului protecţiei provizorii un drept exclusiv de exploatare, similar cu
cel conferit de brevet, trebuie să constatăm totuşi că acest efect are un caracter atenuat întrucât
41
titularul protecţiei provizorii nu poate introduce o acţiune în contrafacere, nefiind încă titular de
brevet.
4.3. Examinarea cererii de brevet (art.25), constituie cea de a doua etapă a procedurii de
brevetare şi poate fi cerută la data de depozit, ori în termen de 30 de luni de la această dată. Pentru
cererile de brevet de invenţii declarate secrete de stat, examinarea poate fi cerută la data de depozit a
cererii sau în termen de 3 luni de la încetarea acestui regim dar nu mai târziu de 30 de luni înainte de
expirarea duratei de 20 de ani de protecţie a brevetului.
O.S.I.M.-ul examinează în această fază următoarele aspecte :
- dacă solicitantul este o persoană fizică sau juridică străină cu domiciliul sau sediul în afara
teritoriului României, care poate beneficia de dispoziţiile legii române, în condiţiile tratatelor şi
convenţiilor internaţionale privind invenţiile, la care România este parte (art.6). Cât priveşte apatrizii
această categorie poate beneficia de dispoziţiile legii române dacă au domiciliul în România sau au
domiciliul în străinătate cu condiţia să nu se contravină convenţiilor internaţionale la care România
este parte sau pe bază de reciprocitate ;
- dacă cererea de brevet şi documentele însoţitoare sunt redactate în limba română şi

îndeplinesc condiţiile de formă cerute de lege (art.14-16) ;
- dacă descrierea, revindecările şi desenele sunt suficient de clare, complete şi corecte

(art.18) ;
- dacă priorităţile invocate sunt justificate prin acte de prioritate şi sunt depuse în termenele
stabilite de lege (art.17, 20-21) ;
- dacă cererea de brevet se referă numai la o singură invenţie sau la un grup de invenţii ce
formează un singur concept inventiv general (art.19). Cererea care nu îndeplineşte această condiţie,
poate fi divizată de solicitant, din proprie iniţiativă sau la cererea O.S.I.M. ;
- dacă invenţia este brevetabilă şi nu face parte din categoria creaţiilor intelectuale pentru
care nu se acordă brevet (art.9) sau care nu sunt considerate invenţii în sensul legii (art.8) ;
- dacă sunt îndeplinite condiţiile de fond pozitive ale invenţiei brevetabile (art.7, 10-13) :
42
. noutate,
. activitate inventivă,
. aplicare industrială.
Această a doua fază a procedurii de brevetare se finalizează printr-un raport de examinare a

cererii de brevet.
4.4. Acordarea sau respingerea cererii de brevet . În faza finală a procedurii de brevetare
O.S.I.M. – ul hotărăşte pe baza raportului de examinare a cererii de brevet de invenţie, în termen de
18 luni de la data când s-a solicitat examinarea, acordarea brevetului de invenţie sau respingerea
cererii de brevet de invenţie cu condiţia ca acestea să nu fi fost retrase de către solicitant sau
declarate ca fiind retrase.
Respingerea în tot sau în parte a cererii de brevet de invenţie este decisă în următoarele
cazuri :
• cererea de brevet nu îndeplineşte condiţiile prevăzute în art.6, art.16 alin.2 şi 5 şi la art.41

alin.2;
• nu sunt respectate condiţiile pozitive şi condiţiile negative ale obiectului protecţiei ;
• nu sunt respectate condiţiile prevăzute în art.18 din lege;
• termenul de deschidere a fazei naţionale pentru cererile înregistrate internaţional a fost
depăşit;
• la expirarea unui termen de 12 luni de la data la care cererile aflate în situaţia prevăzută la
alin.4 lit.b) au fost considerate retrase;
• s-a solicitat respingerea cererii de brevet în cazul în care se constată că dreptul la brevet
aparţine unei alte persoane decât solicitantul (art. 65 alin. 2 lit. c) ;
• solicitantul, altul decât inventatorul, nu a făcut dovada în termenul legal că este îndreptăţit la
acordarea brevetului ;
• nu s-a solicitat examinarea cererii de brevet de invenţie în vederea acordării brevetului fie la
data de depozit, ori în termen de 30 de luni de la această dată;
• cererea a fost considerată retrasă.
43
Menţiunea hotărârii de acordare a brevetului sau de respingere a cererii se publică în Buletinul
Oficial de Proprietate Intelectuală în termen de 60 de zile şi va avea efect începând cu această dată.
4.5.. Retragerea cererii de brevet. Solicitantul poate cere în scris şi în mod expres retragerea
cererii de brevet dacă :
- inventatorii nu au fost declaraţi în termen de 18 luni de la data solicitării examinării în fond ;
- solicitantul nu a dat curs notificărilor O.S.I.M. privind forma revendicărilor, descrierii şi desenelor
;
- dacă înaintea acordării brevetului de către O.S.I.M. se constată, prin hotărâre judecătorească, că
dreptul la brevet aparţine altei persoane decât solicitantul, persoana îndreptăţită poate depune o nouă
cerere iar cererea iniţială este considerată de O.S.I.M. ca retrasă începând cu data de depozit a noii
cereri ;
- solicitantul nu a depus revendicările şi desenele în termen de două luni de la data de depozit a

cererii de brevet, cu plata taxei legale.
Toate hotărârile luate de O.S.I.M. sunt motivate şi se înscriu în Registrul Naţional al

cererilor de brevet de invenţie în termenele şi condiţiile stabilite de Regulament şi se comunică
solicitantului.
În cazul decesului părţii interesate sau al dizolvării persoanei juridice, procedura

administrativă se suspendă până la comunicarea la O.S.I.M. a succesorului în drepturi.
Până la comunicarea hotărârilor, O.S.I.M. – ul poate proceda din oficiu la revocarea hotărârilor sale
pentru neîndeplinirea condiţiilor legale precum şi pentru orice eroare materială. Până ce O.S.I.M. –
ul constată pe baza unor dovezi temeinice că solicitantul, altul decât inventatorul, nu este îndreptăţit
la acordarea brevetului de invenţie, se poate proceda la amânarea comunicării hotărârii luate, fără a
depăşi un termen de 6 luni de la data acesteia.
Brevetul de invenţie este eliberat de directorul general al O.S.I.M, în temeiul hotărârii de

acordare a acestuia. Data eliberării brevetului de invenţie este data la care menţiunea eliberării este
publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Brevetele se înscriu în Registrul Naţional al
brevetelor de invenţii. Durata de protecţie a unui brevet de invenţie este de 20 ani cu începere de la
44
data de depozit. Pentru produsele medicamentoase sau produsele fitosanitare brevetate se poate
obţine o protecţie suplimentară, în condiţiile legii63.
Brevetul este titlul juridic, eliberat de către stat prin organul său de specialitate, cu
competenţă exclusivă pe teritoriul României prin care titularului i se recunoaşte un drept exclusiv
de exploatare asupra invenţiei sale. În doctrină brevetul este considerat prin monopolul pe care îl
conferă un mecanism juridic de incitare a cercetării – dezvoltării şi care este în principiu un efect
direct şi specific al brevetului.
Brevetul naţional este esenţialmente temporar producându-şi efectele pe teritoriul ţării unde a
fost eliberat64 . Cât priveşte efectele brevetului, în literatura juridică se consideră că acesta este
constitutiv de drepturi deşi unii autori susţin opinia caracterului declarativ al efectelor actului
administrativ invocându-se instituţia protecţiei provizorii reglementată de art.34 din lege, care la o
examinare atentă nu infirmă caracterul constitutiv de drepturi a brevetului.
Astfel de exemplu titularul protecţiei provizorii nu poate introduce o acţiune în contrafacere

condiţionată de existenţa unui brevet valabil şi este în aceste condiţii mai vulnerabil sub aspectul
apărării drepturilor sale.
. Brevetarea în străinătate. Art.43 din lege prevede în mod expres, ca primă exigenţă, că
brevetarea în străinătate a invenţiilor create de persoanele fizice române pe teritoriul României se
face numai după înregistrarea cererii de brevet la O.S.I.M. În cazul invenţiilor care conţin
informaţii secrete de stat, brevetarea în străinătate se face numai dacă informaţiile au fost
declasificate de către instituţiilor care le-au atribuit acest caracter. În vederea brevetării în
străinătate, solicitanţii îndreptăţiţi pot beneficia de sprijin financiar. Brevetarea în străinătate se
aduce la cunoştinţa O.S.I.M. de către persoanele care au creat invenţia sau de către succesorii
63
Durata de protecţie a brevetului de soi, acordat de OSIM noilor soiuri de plante din toate genurile şi speciile este de
25 ani termen ce curge de la data eliberării brevetului de soi. Pentru un nou soi de plantă se eliberează brevetul de soi,
dacă acesta este : nou, distinct, omogen, stabil şi poartă o denumire generică .
pentru a permite identificarea acestuia. Legea nr.255 privind protecţia noilor soiuri de plante publicată în Monit.Oficial
nr. 525 din 31 decembrie 1998.
64
Excepţia de la regula teritorialităţii o constituie brevetul european care o dată eliberat, constituie un fascicol de
brevete naţionale. Brevetul european a fost instituit prin Convenţia de la München din 1973. România a aderat la
Convenţia de la München privind eliberarea brevetelor europene din 5 octombrie 1973, precum şi la Actul de revizuire
al acestei convenţii din 29 noiembrie 2000, prin Legea nr.611/2002 publicată în Mon.Of. Partea I,nr.844 din
22.11.2002.
45
acestora. Condiţiile în care se poate obţine sprijinirea brevetării în străinătate sunt prevăzute în
Normele nr.242/1999 emise de O.S.I.M., modificate în 2000.65
Bibiografie
1
Art.9 al legii brevetelor de invenţii din 1967 reglementa categoria invenţiilor de întreprindere, brevetul fiind acordat
organizaţiilor socialiste în condiţiile în care nu se putea determina activitatea creatoare a unor persoane fizice
determinate. Această categorie de invenţii fără autor nu este recunoscută de legislaţia actuală fiind de altfel contrară
ansamblului reglementărilor sale cât şi cerinţelor europene.
2
Mandatarul autorizat este consilierul în proprietate industrială care îndeplineşte condiţiile prevăzute în Ordonanţa
Guvernului nr.66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, publicată în
Monit.Of.nr.758 din 17 oct.2000.
2
Durata de protecţie a brevetului de soi, acordat de OSIM noilor soiuri de plante din toate genurile şi speciile este de
25 ani termen ce curge de la data eliberării brevetului de soi. Pentru un nou soi de plantă se eliberează brevetul de soi,
dacă acesta este : nou, distinct, omogen, stabil şi poartă o denumire generică .
pentru a permite identificarea acestuia. Legea nr.255 privind protecţia noilor soiuri de plante publicată în Monit.Oficial
nr. 525 din 31 decembrie 1998.
3
Excepţia de la regula teritorialităţii o constituie brevetul european care o dată eliberat, constituie un fascicol de
brevete naţionale. Brevetul european a fost instituit prin Convenţia de la München din 1973. România a aderat la
Convenţia de la München privind eliberarea brevetelor europene din 5 octombrie 1973, precum şi la Actul de revizuire
al acestei convenţii din 29 noiembrie 2000, prin Legea nr.611/2002 publicată în Mon.Of. Partea I,nr.844 din
22.11.2002.4
4 Publicate în Monit.Oficial, partea I, nr. 115 din 16.03.2000
1) Cererea de brevet de invenţie este însoţită de ………………………………………
2) Revendicările şi desenele privind invenţia pot fi depuse şi în termen……….de la data de

depozit a cererii de brevet.
3) Durata de protecţie a unui brevet de invenţie este de :
a) 10 ani cu începere de la data de depozit
b) 15 ani cu începere de la data de depozit
65
Publicate în Monit.Oficial, partea I, nr. 115 din 16.03.2000
46
c) 20 ani cu începere de la data de depozit
4) Brevetul de invenţie este eliberat de:
a) ORDA
b) O.S.I.M.
c) Directorul General al O.S.I.M
5) Menţinerea hotărârii de acordare a brevetului sau de respingere a cererii se publică în

Buletinul Oficiului de Proprietate Intelectuală:
a) În termen de 20 de zile
b) În termen de 30 de zile
c) În termen de 60 de zile
CAPITOLUL 5
Noţiunea. Conţinutul, caracterele juridice şi limitele dreptului subiectiv de proprietate

industrială.
5.1. Noţiunea şi conţinutul dreptului subiectiv de proprietate industrială este prevăzut în

art.33 din lege care precizează că brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de
exploatare pe întreaga durată de protecţie a acestuia. Este cel mai important drept de proprietate
industrială recunoscut titularului de brevet.
În literatura juridică se distinge între latura pozitivă a dreptului, constituită din dreptul de
66
exploatare a invenţiei şi latura negativă care constă în dreptul la exclusivitatea exploatării,
distincţie nereţinută de lege întrucât exploatarea invenţiei exercitată de titularul brevetului este
întotdeauna exclusivă.
66
L. Mihai, op.cit., p. 99 şi urm.
47
Dreptul la exclusivitatea exploatării constituie posibilitatea juridică recunoscută titularului de
brevet de a se opune în mod absolut tuturor celorlalte persoane de a efectua, fără consimţământul
său, acte prevăzute expres de lege. Aceste acte sunt : fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare,
vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare sau vânzării, în cazul în care obiectul
brevetului este un produs. În cazul în care obiectul brevetului este un procedeu este exclusivă de
asemenea utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul
produsului obţinut direct prin procedeul brevetat. Dacă obiectul brevetului se referă la un material
biologic, exclusivitatea exploatării se extinde asupra oricărui material derivat, pe baza celui brevetat.
Dacă obiectul brevetului îl constituie un produs conţinând o informaţie genetică, exclusivitatea
exploatării se extinde asupra oricărui alt material în care produsul este încorporat şi în care
informaţia genetică este conţinută şi îşi exercită funcţia, cu excepţia corpului uman în diferite stadii
de formare şi dezvoltare.
5.2. Caracterele juridice . Monopolul de exploatare recunoscut titularului de brevet este un

drept patrimonial, absolut, transmisibil, temporar şi teritorial. Exploatarea invenţiei, ca latură
pozitivă a dreptului de proprietate industrială, distinsă în doctrină, este un drept real, purtând asupra
unui bun incorporal cu prerogativele consacrate în dreptul civil acestei categorii de drepturi şi
anume jus utendi, fruendi şi abutendi.
5.3. Limitele generale exercitării dreptului exclusiv de exploatare. Sub acest aspect
distingem între limitele generale şi limitele speciale. Limitele generale se referă la faptul că
exclusivitatea poate fi invocată numai pe perioada de valabilitate a brevetului de 20 de ani şi a doua
limită generală constă în recunoaşterea exclusivităţii care poate fi opusă de către titularul brevetului
numai pe teritoriul României. Cât priveşte limitele speciale, ele constau în actele prevăzute în art.33
dar care nu sunt considerate încălcări a monopolului de exploatare precizate de lege, şi anume :
- art.35 lit.a folosirea invenţiilor în construcţia şi în funcţionarea vehiculelor terestre,

aeriene, precum şi la bordul navelor sau la dispozitivele pentru funcţionarea acestora, aparţinând
statelor membre ale tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind invenţiile, la care România este
parte când aceste vehicule sau nave pătrund pe teritoriul României, temporar sau accidental, cu
condiţia ca această folosire să se facă exclusiv pentru nevoile vehiculelor sau navelor. Această limită
este identificată în doctrină şi sub denumirea de „imunitatea” navelor şi aeronavelor şi constituie o
transpunere în legislaţia naţională a dispoziţiilor art.5 ter din Convenţia de la Paris. Oportunitatea
48
unei asemenea reglementări este dictată de asigurarea liberei circulaţii a vehiculelor terestre sau
aeriene şi a navelor. Condiţiile ce se cer îndeplinite sunt : vehiculul sau nava să aparţină unui stat
membru ale tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte ; invenţia să fie
brevetată în România ; invenţia să fie folosită exclusiv pentru nevoile vehiculului sau navei
respective care a pătruns pe teritoriul României temporar sau accidental ;
- art.35 lit.b consacră dreptul de folosire personală anterioară şi dispune că nu constituie o

încălcare a monopolului de exploatare, actele prevăzute la art.33 efectuate de către o persoană care a
aplicat obiectul brevetului de invenţii sau cel al cererii de brevet, aşa cum a fost publicată, ori a luat
măsuri efective şi serioase în vederea producerii sau folosirii lui cu bună credinţă pe teritoriul
României, independent de titularul acesteia, cât şi înainte de constituirea unui depozit naţional
reglementar privind invenţia sau înainte de data de la care curge termenul de prioritate recunoscută ;
în acest caz invenţia poate fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul existent la data de
depozit sau a priorităţii recunoscute şi dreptul la folosire nu poate fi transmis decât cu patrimoniul
persoanei ori cu o fracţiune din patrimoniul afectat exploatării invenţiei.
Dreptul de folosire personală anterioară se prezintă ca o aplicare a principiului drepturilor dobândite

cu bună credinţă şi a prevederilor art.4 din Convenţia de la Paris.
Dispoziţia vizează ipoteza crerii aceleiaşi invenţii de către două sau mai multe persoane diferite în
mod independent, posibilitate practică perfect posibilă întru-cât ideea care stă la baza unei soluţii noi
poate apărea la mai multe persoane, în locuri diferite şi fără a avea cunoştinţă una de alta.67 Cea
dintâi persoană care va depune o cerere de brevet şi va constitui depozitul naţional reglementar va
deveni titulară de brevet. Cealaltă sau celelalte persoane care au aplicat cu bună credinţă soluţia sau
au luat măsuri efective şi serioase în vederea aplicării ei mai înainte de constituirea depozitului
naţional reglementar al persoanei titulară de brevet vor putea folosi în continuare invenţia în
volumul existent la data depozitului naţional reglementar dar dreptul de folosire nu va putea fi
transmis decât cu patrimoniul persoanei ori cu o fracţiune din patrimoniul afectat exploatării
invenţiei. Condiţia impusă de titularul legal este deci existenţa unei soluţii identice promovată de
una sau mai multe persoane prin cercetări independente dintre care numai una este titulară de brevet.
67
A. Petrescu, L. Mihai, op.cit. , p.15
49
Evident că „măsurile efective şi serioase în vederea aplicării” trebuie să aibă o anumită consistenţă
care să facă certă posibilitatea unei exploatări efective ;
- art.35 lit.c se referă la efectuarea unor acte prevăzute în art.33 care nu constituie încălcări
ale drepturilor titularului de brevet şi anume producerea sau după caz folosirea invenţiei exclusiv în
cadru privat şi în scop necomercial. Evident legiuitorul a avut în vedere respectarea finalităţii
drepturilor de proprietate industrială şi anume aceea a unei informări care să rămână strict în cadru
privat şi în scop necomercial, întrucât monopolul exclusiv nu trebuie să constituie un obstacol
excesiv în desfăşurarea unei activităţi de cercetare ;
- art.35 lit. d constituie de asemenea o limitare a dreptului exclusiv comercializarea sau

oferirea spre vânzare pe teritoriul României a acelor exemplare de produs, al titularului, a acelor
exemplare de produs, obiect al invenţiei care au fost vândute anterior de titularul de brevet sau cu
acordul expres. Textul legal are în vedere dreptul de folosire a invenţiei ca urmare a epuizării
dreptului asupra obiectului invenţiei brevetate, text preluat din dreptul francez şi consacrat în l.613-6
din Codul proprietăţii intelectuale din Franţa. Teoria epuizării dreptului de proprietate industrială pe
care se fundamentează această limitare a fost elaborată în doctrina germană, nefiind iniţial acceptată
de doctrina franceză şi în final transpusă în legislaţia franceză de proprietate industrială. Se
consideră în acest caz că punerea în circulaţie a produsului protejat semnifică o cesiune a dreptului
exclusiv al titularului de brevet cu privire la produsul concret protejat, titularul brevetului nemaifiind
îndreptăţit să invoce dreptul său exclusiv epuizat. În dreptul român aplicarea textului legal are drept
consecinţă că, după înstrăinarea cu titlu oneros de către însuşi titularul brevetului, a produsului
brevetat actele ulterioare de comercializare sau de oferire spre vânzare a produsului în care este
încorporată invenţia realizată pe teritoriul României, de către subdobânditorii produsului nu
constituie contrafacere;
- art.35 lit.d1 folosirea în scopuri experimentale, exclusiv cu caracter necomercial, a

obiectului invenţiei brevetate;
- art.35 lit.e consacră, ca limitare, dreptul de folosinţă personală ulterioară, o consecinţă a

decăderii din drepturi a titularului de brevet. Aşadar textul legal permite folosirea cu bună credinţă
sau luarea de măsuri efective şi serioase de folosire a invenţiei, de către terţi în intervalul de timp
dintre decăderea din drepturi a titularului de brevet şi revalidarea brevetului.
50
În acest caz invenţia poate fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul existent la
data publicării menţiunii revalidării, şi dreptul de folosire nu poate fi transmis decât cu patrimoniul
persoanei care utilizează invenţia ori cu o fracţiune din patrimoniul care este afectat exploatării
invenţiei.
Decăderea din drepturi a titularului de brevet este reglementată în art.45 al.2 care stabileşte
că pe întreaga durată de valabilitate a brevetului de invenţie titularul datorează anual taxe de
menţinere în vigoare a brevetului, care pot fi plătite şi anticipat pentru o perioadă care nu poate
depăşi 4 ani. Neplata acestor taxe atrage decăderea titularului din drepturile decurgând din brevet,
care se înregistrează în Registrul Naţional al brevetelor de invenţie şi se publică în Buletinul Oficial
de Proprietate Industrială. Totuşi art.38 din lege prevede că în cazul decăderii din drepturi a
titularului de brevet, acesta poate cere la O.S.I.M. revalidarea brevetului pentru motive justificate, în
termen de 6 luni de la data publicării decăderii. În termen de 60 de zile de la înregistrare O.S.I.M.
hotătăşte asupra cererii de revalidare, sub condiţia plăţii taxei legale. Menţiunea revalidării se
publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în termen de 30 de zile de la rămânerea
definitivă şi irevocabilă a hotărârii.
Această limitare a exclusivităţii exploatării invenţiei este situată după eliberarea brevetului şi
consacră ipoteza terţului care luând act de publicarea hotărârii de decădere din drepturi a titularului
de brevet, începe să exploateze invenţia căzută în domeniul public sau să ia măsuri efective şi
serioase de folosire a invenţiei între intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a titularului de
brevet şi revalidarea brevetului. În acest caz invenţia poate fi folosită în continuare de acea persoană,
în volumul existent la data publicării menţiunii revalidării dar dreptul la folosire nu poate fi transmis
decât cu patrimoniul persoanei care utilizează invenţia ori cu o fracţiune din patrimoniul care este
afectat exploatării invenţiei. Aşadar condiţiile impuse de această ipoteză sunt :
- terţa persoană a folosit cu bună credinţă sau a luat măsuri efective şi serioase de folosire a
invenţiei brevetate de către titular ;
- activităţile de folosire a invenţiei brevetate s-au desfăşurat strict între momentul publicării
decăderii şi cel al publicării revalidării în Buletinul oficial de Proprietate Industrială.
Aceste condiţii îndeplinite cumulativ conferă terţului un drept de folosinţă, în anumite limite,
a invenţiei chiar şi după revalidarea brevetului şi repunerea în drepturi a titularului său.
51
- art.35. lit.f instituie o limitare a exclusivităţii folosirii de către titularul brevetului a
produsului brevetat în cazul exploatării de către terţi a invenţiei sau a unei părţi a acesteia, la a cărei
protecţia s-a renunţat.
Conform art.39 titularul poate renunţa în tot sau în parte, la brevet, pe baza unei declaraţii
scrise, înregistrată la O.S.I.M.. În cazul invenţiilor de serviciu prevăzute la art.5 alin. 1 lit. a şi alin.2
brevetate pe numele unităţii şi respectiv al unităţii care a comandat cercetarea precum şi al
invenţiilor care au făcut obiectul unei cesiuni potrivit art.5 alin. 1 lit.b brevetate pe numele
salariatului, titularul brevetului este obligat să comunice inventatorului intenţia sa de renunţare; la
cererea inventatorului, titularul este obligat să-i transmită acestuia dreptul asupra brevetului. Dacă
brevetul a făcut obiectul unui contract de licenţă, renunţarea este posibilă numai cu acordul
beneficiarului licenţei. Invenţia sau parte din aceasta, la a cărei protecţie s-a renunţat, poate fi liber
exploatată de către terţi. În cazul invenţiilor care conţin informaţii clasificate potrivit art.42 al.2 se
poate renunţa numai după declasificarea informaţiilor şi publicarea menţiunii hotărârii de acordare a
brevetului de invenţie şi a descrierii, revendicărilor şi desenelor invenţiei brevetate, potrivit cu
prevederile art.28 alin.6.
Renunţarea se înregistrează la O.S.I.M. în Registrul naţional al brevetelor de invenţii îşi

produce efecte începând cu data publicării acesteia în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
5.4. Licenţa obligatorie. Caracterul şi condiţiile de acordare.
Conform art.48 la cererea oricărei persoane interesate, Tribunalul Bucureşti poate acorda o
licenţă obligatorie la expirarea unui termen de 4 ani de la data de depozit a cererii de brevet sau a
unui termen de 3 ani de la acordarea brevetului, socotindu-se termenul care expiră cel mai târziu.
Prevederile alin.1 sunt operabile numai dacă invenţia nu a fost aplicată sau a fost insuficient
aplicată pe teritoriul României, iar titularul brevetului nu poate să-şi justifice inacţiunea şi dacă nu s-
a ajuns la o înţelegere cu acesta privind condiţiile şi modalităţile comerciale de utilizare a invenţiei.
Tribunalul Bucureşti va autoriza licenţa obligatorie dacă va aprecia, pe baza circumstanţelor

date, că, deşi persoana interesată a depus toate eforturile, nu s-a ajuns la o înţelegere într-un termen
rezonabil.
52
În afara motivelor prevăzute la alin.2, o licenţă obligatorie poate fi autorizată de Tribunalul
Bucureşti :
a). în situaţii de urgenţă naţională ;
b). în alte situaţii de extremă urgenţă;
c). în situaţii de utilizare publică, în scopuri necomerciale.
Acordarea licenţei obligatorii pentru unul dintre motivele de cauză publică nu impune
îndeplinirea condiţiilor referitoare la reaua gestionare a exploatării brevetului. Totuşi beneficiarul
licenţei va înştiinţa solicitantul sau titularul brevetului despre autorizarea dată de instanţă, în cel mai
scurt timp.
În situaţii de utilizare publică în scopuri necomerciale, Guvernul sau terţii autorizaţi de

acesta, atunci când cunosc sau au motive demonstrabile de a cunoaşte dacă un brevet de invenţie
valid este sau va fi utilizat de guvern, respectiv de terţi, vor anunţa titularul brevetului despre
utilizarea acestuia, într-un timp rezonabil.
În cazurile în care un brevet nu poate fi exploatat fără să aducă atingere drepturilor conferite
de un alt brevet, acordat pentru o cerere de brevet a cărei dată de depozit naţional reglementar este
anterioară, o licenţă obligatorie pentru exploatarea brevetului ulterior va putea fi autorizată numai
dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii suplimentare :
a). invenţia revendicată în brevetul ulterior presupune un progres tehnologic important, de

interes economic substanţial în raport cu invenţia revendicată în brevetul anterior ,
b). titularul brevetului anterior are dreptul la o licenţă reciprocă, în condiţii rezonabile pentru
utilizarea invenţiei revendicate în brevetul ulterior ;
c). utilizarea autorizată în raport cu brevetul anterior este netransmisibilă, cu excepţia cazului
în care este transmis şi brevetul ulterior.
Licenţele obligatorii sunt neexclusive şi se acordă de Tribunalul Bucureşti, în condiţii

determinate în ce priveşte întinderea şi durata acestora, precum şi nivelul remuneraţiei cuvenite
deţinătorului dreptului, stabilit în raport cu valoarea comercială a licenţelor acordate.
53
Licenţele obligatorii vor fi autorizate în principal pentru aprovizionarea pieţei.
Întinderea şi durata licenţelor obligatorii vor fi limitate la scopurile pentru care acestea au
fost autorizate. În cazul invenţiilor din domeniul tehnologiei de semiconductoare, licenţa va fi
acordată numai pentru scopuri publice necomerciale sau pentru a remedia o practică stabilită ca fiind
anticoncurenţială, ca urmare a unei proceduri judiciare sau administrative.
În cazul în care un ameliorator nu poate exploata un brevet de soi de plantă fără să aducă
atingere unui brevet de invenţie anterior, acesta poate solicita o licenţă obligatorie pentru invenţia
protejată prin acest brevet.
În cazul în care titularul unui brevet de invenţie referitor la o invenţie biotehnologică nu

poate să o exploateze fără să aducă atingere unui brevet anterior de soi nou de plantă, acesta poate
solicita o licenţă obligatorie pentru exploatarea noului soi de plantă, protejat prin brevet.
În cazul în care o licenţă obligatorie este autorizată pentru a remedia o practică

anticoncurenţială, nu sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la caracterul urgent.
Licenţa obligatorie nu este transmisibilă decât împreună cu partea din întreprindere sau cu
fondul de comerţ care beneficiază de această utilizare.
La solicitarea motivată, prezentată de persoana interesată, Tribunalul Bucureşti poate retrage

licenţa obligatorie, atunci când circumstanţele care au condus la acordarea acesteia au încetat să mai
existe, cu condiţia ca interesele legitime ale persoanei care a dobândit-o să fie protejate într-o
manieră corespunzătoare. Licenţa nu va fi retrasă dacă circumstanţele care au determinat acordarea
acesteia riscă să se producă din nou.
Hotărârile Tribunalului Bucureşti privind autorizarea utilizării unei licenţe obligatorii,

precum şi cele privind remuneraţia prevăzută în raport cu utilizarea acesteia vor putea fi atacate la
Curtea de Apel Bucureşti în termen de 15 zile de la comunicare.
Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile privind acordarea sau, după caz, retragerea licenţei
obligatorii se comunică de persoana interesată la O.S.I.M., care le înregistrează în Registrul naţional
al cererilor de brevet de invenţie depuse sau în Registrul naţional al brevetelor de invenţie şi publică
54
menţiunea acestor hotărâri în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în termen de o lună de la
comunicare.
Licenţele obligatorii nu sunt o inovaţie a Legii 64/199168 privind brevetele de
invenţie. Oportunitatea reglementării lor, a fost realizată cu ocazia Conferinţei de la Lisabona din
1958 pentru revizuirea Convenţiei de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale ca
urmare a constatării că decăderea din drepturi a titularului de brevet reprezintă o sancţiune prea
dură. După modificarea Legii 64/1991 din mai 2002 licenţa obligatorie a dobândit însă un triplu
caracter şi anume :
- de limitare a monopolului de exploatare a titularului de brevet ;
- de sancţiune pentru neaplicarea sau insuficienta aplicare a invenţiei dacă titularul brevetului
nu poate să-şi justifice inacţiunea şi nici nu s-a putut ajunge la o înţelegere cu acesta privind
condiţiile şi modalităţile comerciale de utilizare a invenţiei, măsură justificată de faptul că titularul
de brevet are deopotrivă dreptul dar şi obligaţia juridică de a exploata invenţia brevetată ;
- de instrument juridic aplicabil în situaţii de urgenţă naţională sau de utilizare publică, în

scop necomercial.
Bibliografie
1
L. Mihai, op.cit., p. 99 şi urm.
2
A. Petrescu, L. Mihai, op.cit. , p.153
3 Legea 64/1991 înainte de a fi modificată în 2002 reglementa două categorii de licenţe şi anume : licenţa obligatorie şi
licenţele din oficiu din domeniul sănătăţii, economiei naţionale şi apărării naţionale instituite fie pe calea judiciară, fie
pe cale administrativă, acestea din urmă la rândul lor se prezentau sub două forme şi anume licenţa din oficiu instituită
pe cale administrativă cu punere în întârziere şi licenţa din oficiu instituită pe cale administrativă, fără punere în
întârziere.
68
Legea 64/1991 înainte de a fi modificată în 2002 reglementa două categorii de licenţe şi anume : licenţa obligatorie
şi licenţele din oficiu din domeniul sănătăţii, economiei naţionale şi apărării naţionale instituite fie pe calea judiciară,
fie pe cale administrativă, acestea din urmă la rândul lor se prezentau sub două forme şi anume licenţa din oficiu
instituită pe cale administrativă cu punere în întârziere şi licenţa din oficiu instituită pe cale administrativă, fără punere
în întârziere.
55
Exerciţii de întrebări
1) Brevetul de invenţie conferă titularului său un drept executiv de exploatare ……………
2) Monopolul de exploatare recunoscut titularului de brevet………………………………
3) Perioada de valabilitate a brevetului este de:
a) 20 de ani
b) 15 ani
c) 10 ani
4) Decăderea din drepturi a titularului de brevet…………………………………………….
5) Taxele de menţinere în vigoare a brevetului pot fi plătite anticipat pe o perioadă care un

poate depăşi :
a) 3 ani
b) 4 ani
c) 5 ani
6) Revalidarea brevetului de invenţie pentru motive justificate se poate face în termen de:
a) 1 an de la data publicării
b) 3 luni de la data publicării
c) 6 luni de la data publicării
7) Licenţa obligatorie poate fi autorizată de Tribunalul Bucureşti:
a) În siturţii de urgenţă naţională
b) În alte situaţii de extremă urgenţă
c) În situaţii de utilizare publică în scopuri necomecială
56
CAPITOLUL 6
Categorii de drepturi şi obligaţii născute în legătură cu invenţia
6.1.Categorii de drepturi. Pe baza dispoziţiilor legale şi din raţiunii didactice, în doctrină

drepturile care se nasc în legătură cu invenţia au fost clasificate în trei categorii distincte şi anume :
drepturile titularului de brevet ; drepturile inventatorului care nu este titular de brevet şi drepturile
unităţii care nu este titulară de brevet.69 Criteriul avut în vedere în constituirea acestor trei categorii a
fost acela al existenţei brevetului care conferă soluţiei tehnice, calitatea de invenţie generatoare de
drepturi şi autorului ei calitatea de inventator cu drepturi recunoscute şi ocrotite de lege.
6.2. Drepturile titularului de brevet. În această categorie de drepturi, fără a face o ierarhie
valorică, un drept de o importanţă cu totul specială este dreptul de proprietate industrială cu cele
două laturi ale sale precizate în doctrină şi anume dreptul de exploatare a invenţiei care constituie
totodată şi o obligaţie ce revine titularului de brevet – persoane fizice sau juridice şi dreptul la
exclusivitatea exploatării invenţiei. Ca o excepţie se prezintă protecţia provizorie (art.34) tratată
anterior, prin care se recunoaşte, de la data publicării cererii de brevet, solicitantului, care nu este
încă titular de brevet, în anumite condiţii, dreptul de proprietate industrială, solicitantul unei cereri
de brevet publicate fiind asimilat provizoriu cu titularul de brevet. Un alt drept recunoscut titularului
de brevet este dreptul la despăgubiri materiale în cazul încălcării dreptului exclusiv de exploatare.
Aceste despăgubiri reprezintă latura civilă a infracţiunii de contrafacere. Dreptul de prioritate al
titularului de brevet (art.17) conferit de lege cu începere de la data constituirii depozitului naţional
reglementar sau a priorităţii invocate şi recunoscute (prioritatea de depozit).
69
L.Mihai, op.cit. p.22 şi urm.
57
Dreptul la asistenţă tehnică pe bază de contract, pentru punerea în aplicare a invenţiei (art.44
alin.2). Obligaţia inventatorului de a acorda, la cererea titularului de brevet, asistenţă tehnică, îşi are
izvorul în contractul încheiat între cele două părţi : inventatorul şi titularul de brevet.
Unitatea titulară de brevet şi inventatorul au obligaţia reciprocă de a se informa în scris

asupra creării şi stadiului realizării invenţiei şi să se abţină de la orice divulgare, art.5 alin. 3 şi 4 şi
art.42 alin.1.
6.3.Drepturile inventatorului care nu este titular de brevet. Inventatorul care nu este

titular de brevet are dreptul la o remuneraţie suplimentară stabilită prin contract (art.5 alin.1, lit.a şi
art.5 alin.2). Pentru invenţiile create şi realizate în condiţiile art.5 alin.1 cu clauză contrară şi
respectiv art.5 alin.2, inventatorul beneficiază de drepturi patrimoniale stabilite pe bază de contract
încheiat cu solicitantul sau, după caz, cu titularul brevetului. Drepturile patrimoniale se stabilesc în
funcţie de efectele economice şi/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcţie de
aportul economic al invenţiei (art.37).
Dreptul inventatorului de a încasa preţul convenit pentru asistenţa tehnică acordată pe bază
de contract la cerere de către titularul de brevet (art.44 alin.2). Dreptul inventatorului de a i se
elibera un duplicat al brevetului de invenţie (art.36 alin.2). Dreptul inventatorului de a fi informat în
scris de către unitate asupra stadiului realizării invenţiei (art.5 alin.4), asupra stadiului examinării
cererii de brevet în cadrul O.S.I.M., precum şi asupra stadiului şi rezultatelor aplicării invenţiei
(art.44). Dreptul la acordarea unei compensaţii materială de către instituţia care a atribuit caracter de
secret de stat invenţiei sale (art.44 alin.2). Inventatorului, care nu este titular al brevetului i se
recunosc şi o serie de drepturi personale nepatrimoniale ca : dreptul la calitatea de autor al invenţiei
şi de a i se menţiona numele, prenumele şi calitatea în brevetul eliberat, în carnetul de muncă
precum şi în orice acte sau publicaţii privind invenţia sa (art.36), dreptul de a decide asupra
publicităţii invenţiei, dreptul de a solicita eliberarea unui titlu de protecţie şi evident dreptul de
prioritate.
6.4. Drepturile unităţii care nu este titulară de brevet .Unitatea care nu este titulară de
brevet are în condiţiile art.5 alin. final, un drept de preferinţă la încheierea unui contract privind
invenţia realizată de salariat şi brevetată pe numele salariatului în condiţiile art.5 lit.b.
58
Situaţia vizată de textul legal priveşte cazul în care, inventatorul salariat, titular de brevet
renunţă să exploateze personal invenţia sa şi decide să transmită dreptul său altei persoane prin
contract de cesiune sau contract de licenţă.
Pe lângă drepturi, legea reglementează şi obligaţii. Astfel titularului de brevet îi revine

obligaţia de plată a taxelor de menţinere în vigoare a brevetului (anuităţi) conform art.45 al.2.
Reglementarea anuităţilor este dată de Ordonanţa Guvernului nr.41 din 30 ianuarie 199870 aprobată
prin Legea nr.383 din 13 iunie 2002 privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii industriale şi
regimul de utilizare a acestora.71
Persoanele fizice şi juridice române, solicitanţi sau titulari, plătesc în lei taxele prevăzute în
legea specială.
Persoanele fizice şi juridice străine, care sunt solicitanţi, titulari sau care au preluat un drept
de proprietate industrială, plătesc în valută taxele datorate.
În cazul în care sunt mai mulţi solicitanţi sau titulari, atât români, cât şi străini, taxele
datorate în comun se plătesc în valută.
Taxele de menţinere în vigoare pentru anii de protecţie până la eliberarea brevetului de

invenţie în temeiul Legii nr.64/1991, inclusiv anul în care se eliberează acesta, se plătesc o dată cu
taxa pentru eliberarea brevetului.
Pentru fiecare dintre anii următori anului eliberării brevetului, taxa pentru menţinerea în
vigoare a acestuia se plăteşte anual până la începerea anului de protecţie respectiv.
Taxele anuale pentru un brevet extins se plătesc la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci
pentru anii care urmează anului în care menţiunea eliberării brevetului european a fost publicată de
către Oficiul European de Brevete.
Neplata acestor taxe până la expirarea termenului de 6 luni are ca urmare decăderea
titularului din drepturile decurgând din brevet. Decăderea se publică în Buletinul Oficial de
Proprietate Industrială.
70
Publicată în M.Oficial nr.43 din 30 ianuarie 1998.
71
Legea nr.383 din 13 iunie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei guvernului nr.41/1998 privind taxele în domeniul
protecţiei proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora, publicată în Monitorul oficial nr.471 din 2 iulie 2002.
59
O dată cu plata taxei de revalidare a brevetului de invenţie, titularul acestuia este obligat să
plătească şi taxa de menţinere în vigoare datorată pentru perioada pentru care nu s-a făcut plata.
Revalidarea se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
O altă obligaţie este aceea de exploatare a brevetului. Ea nu este prevăzută în mod expres în
lege dar rezultă indirect şi neechivoc din reglementarea licenţei obligatorii.
Inventatorul care nu este titular de brevet are obligaţia de a acorda la cerere titularului de
brevet, asistenţa tehnică, pe bază de contract.
Bibliografie
1
Legea 64/1991 înainte de a fi modificată în 2002 reglementa două categorii de licenţe şi anume : licenţa obligatorie şi
licenţele din oficiu din domeniul sănătăţii, economiei naţionale şi apărării naţionale instituite fie pe calea judiciară, fie
pe cale administrativă, acestea din urmă la rândul lor se prezentau sub două forme şi anume licenţa din oficiu instituită
pe cale administrativă cu punere în întârziere şi licenţa din oficiu instituită pe cale administrativă, fără punere în
întârziere.
2
L.Mihai, op.cit. p.22 şi urm
3
Publicată în M.Oficial nr.43 din 30 ianuarie 1998.
4
Legea nr.383 din 13 iunie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei guvernului nr.41/1998 privind taxele în domeniul
protecţiei proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora, publicată în Monitorul oficial nr.471 din 2 iulie 2002.
1) Drepturile titularului de brevet. În această categorie de drepturi fac parte

:…………………….
2) Obligaţia inventatorului de a acorda, la cererea titularului de brevet, asistenţă

tehnică………………………………………………………………………………………….
3) Legea nr. 383 din 12 iunie 2002 reglementează:
a) brevetul de invenţie
b) legea dreptului de autor
c) taxele în domeniul proprietăţii industriale
4) Inventatorul care nu este titular de brevet:
60
a) are dreptul la o remuneraţie suplimentară stabilită în contract
b) are dreptul la o remuneraţie lunară
c) are dreptul la o remuneraţie trimestrială
5) Despăgubirile materiale reprezintă:
a) latura civilă a infracţiunii de contrafacere
b) latura penală
c) menţiunile sunt expres prevăzute în Legea 8 din 1996.
Capitolul 7
Transmiterea drepturilor născute în legătură cu invenţia
7.1. Sediul materiei, obiectul transmiterii, modalităţi de transmitere.
7.1.1. Sediul materiei. Potrivit art.47 din legea nr.64/1991 astfel cum a fost modificată
„Dreptul la brevet, dreptul la acordarea brevetului şi drepturile ce decurg din brevet pot fi
transmise în tot sau în parte.
Transmiterea se poate face prin cesiune sau prin licenţă,72 exclusivă sau neexclusivă, sau
prin succesiune legală sau testamentară. „
7.1.2. Obiectul transmiterii. Sunt transmisibile prin cesiune sau prin licenţă :
- dreptul la acordarea brevetului de invenţie când actul de transmisiune se încheie fie înaintea
depunerii cererii de brevet, fie în cursul procedurii de eliberare a brevetului dar înainte de
pronunţarea deciziei motivate de către O.S.I.M. ;
72
Ada Petrescu, L.Mihai, op.cit. Pentru contractul de cesiune şi pentru contractul de licenţă.
61
- dreptul asupra brevetului care are ca obiect al transmisiunii doar brevetul, actul de
transmisiune se încheie după eliberarea brevetului în tot cursul duratei sale de validitate. Momentul
transmisiunii este posterior eliberării brevetului. O asemenea transmisiune se realizează prin
contract de cesiune.
- drepturile născute din brevetul de invenţie ce reunesc ansamblul prerogativelor ce

alcătuiesc dreptul de folosinţă a invenţiei ce se naşte din brevet.
7.1.3. Modalităţile de transmitere a drepturilor privind invenţia pot fi clasificate după

mai multe criterii şi anume :
A. În funcţie de momentul în care intervine, transmisiunea poate fi făcută prin :
• acte între vii ;

• acte mortis causa.73
B . După temeiul transmisiunii :
• transmisiune legală ;
• transmisiune voluntară ;
C. După modul de transmitere :
• acte cu titlu oneros;

• acte cu titlu gratuit.
7.2. Contractul de cesiune.
7.2.1. Noţiunea. Doctrina a definit contractul de cesiune ca fiind instrumentul juridic prin
care se transmite în tot sau în parte, dreptul la brevetul de invenţie, deci implicit dreptul de folosinţă
exclusivă asupra invenţiei, de la titularul brevetului în calitate de cedent către o altă persoană în
calitate de cesionar în schimbul unui preţ.
Contractul de cesiune cu titlu oneros a fost calificat în doctrină ca o formă de vânzare

supusă, în lipsa unor prevederi legale proprii, dreptului comun aplicabil vânzării. Când contractul de
cesiune este cu titlul gratuit, dispoziţiile aplicabile sunt cele de la donaţie.
73
Potrivit art.2 lit.m) prin succesor în drepturi se înţelege orice persoană fizică sau juridică căreia i s-a transmis fie
dreptul la acordarea brevetului de invenţie, fie drepturile care decurg dintr-un brevet de invenţie eliberat.
62
7.2.2. Clasificare. Contractul de cesiune din punctul de vedere al întinderii drepturilor poate
fi :
- cesiune totală, în cazul în care cesiunea are ca obiect toate drepturile ce izvorăsc din brevet
şi pentru întregul teritoriu pe care invenţia este protejată.
- cesiune parţială când obiectul îl formează anumite laturi ale folosinţei exclusive de
exemplu când invenţia este susceptibilă de mai multe aplicaţii şi numai unele din ele formează
obiectul transmisiunii. Se transmite cum ar fi dreptul de a fabrica produsul şi se păstrează dreptul de
a-l comercializa. Cesiunea parţială îmbracă în acest caz forma unei coproprietăţi. Cesiunea poate fi
parţială şi din punct de vedere teritorial dacă este limitată la o parte din teritoriu pe care invenţia este
protejată.
7.2.3. Drepturi ce se transferă în patrimoniul cesionarului :
- dreptul de proprietate asupra brevetului, în tot sau în parte, după cum cesiunea a fost totală
sau parţială ;
- dreptul la acţiune în contrafacere pentru actele ulterioare datei încheierii contractului de

cesiune.
Contractul de cesiune nu transferă drepturi personale nepatrimoniale, indisolubil legate de

persoana inventatorului şi dreptul de prioritate unionistă, afară doar de situaţia în care acest din urmă
drept este stipulat expres în contract că se transferă.
7.2.4. Forma contractului de cesiune . Din punct de vedere al formei, contractul de cesiune
este consensual (legea nu prevede expres o anumită formă). Formalităţile de înscriere la O.S.I.M. a
cesiunii sunt necesare doar pentru opozabilitatea faţă de terţi. Art. 47 alin.3 prevede expres că :
„Transmiterea produce efecte faţă de terţi numai începând cu data publicării în Buletinul Oficial de
Proprietate Industrială a menţiunii transmiterii înregistrate la O.S.I.M. Între părţi efectele se produc
de la momentul încheierii contractului”.
7.2.5. Condiţii de fond :
- calitatea de proprietar a cedentului care trebuie să fie titular al brevetului ;
63
- obiectul cesiunii trebuie să fie un brevet în vigoare în momentul încheierii contractului.
Cesiunea nu poate avea ca obiect un brevet expirat sau un brevet cu un titular decăzut din drepturi.
7.2.6. Efecte.
7.2.6.1. Obligaţiile cedentului :
- obligaţia de predare sau remitere a obiectului contractului, ca obligaţie principală se traduce

în obligaţia de a tolera actele de exploatare ale cesionarului. De asemenea cedentul are obligaţia de a
pune la dispoziţie, know-how-ul legat de exploatarea obiectului contractului dacă se apreciază că
know-how-ul este un accesoriu.
Fundamentul juridic al obligaţiei de a pune la dispoziţie know-how-ul este dat de art.1170 şi

de art.1673 alin 2 Cod civil. Potrivit art.1170 Noul Cod civil prevede că: părţile trebuie să acţioneze
cu bună-credinţă atât la negocierea cât şi încheierea conctractului, cât şi pe tot timpul executării sale
Art.1673 alin 2 precizează că obligaţia de predare cuprinde atât lucrul cât şi accesoriile sale şi tot ce
este destinat folosirii sale. O soluţie asemănătoare nu poate fi promovată şi cât priveşte asistenţa
tehnică întrucât legea prevede în mod expres că ea se acordă, la cerere, pe bază de contract.
Obligaţia de garanţie . Cedentul trebuie să asigure liniştita şi utila folosinţă a obiectului

contractului. Contractul de cesiune este un contract sinalagmatic, consensual, cu titlu oneros şi
comutativ. Obligaţia de garanţie nu poartă asupra randamentului sau valorii comerciale a obiectului
invenţiei.
Evicţiunea provine fie din fapta terţului fie din fapta personală a cedentului.
Potrivit regulilor de drept civil, cedentul garantează pe cesionar pentru evicţiune atât din
partea terţului cât şi pentru fapta personală. Fapta terţului poate consta în contrafacere şi în această
situaţie cesionarul se poate apăra singur. După cedarea brevetului, cedentul nu mai poate exploata
invenţia, iar cesionarul are împotriva lui o acţiune în garanţie pentru evicţiune, acţiune care rezultă
din fapta proprie (acţiune în contrafacere).
Vicii ascunse . Viciile ascunse sunt cele care conduc la nulitatea brevetului care poate fi
nulitate totală sau parţială. În acest caz se face aplicarea art.1659 Cod civil care prevede că „Dacă în
momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nulă. Dacă a pierit numai în parte,
64
cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract, sau a pretinde reducerea preţului. Doctrina
consideră că atunci când vânzătorul este un profesionist el este prezumat a cunoaşte viciile lucrului
vândut. În practică însă, aplicarea prezumţiei de rea-credinţă a cedentului profesionist se înlătură în
cazul inventatorilor individuali, cedenţi ocazionali. Prezumţia nu are un caracter irefragabil. O
clauză de negaranţie a vânzătorului pentru vicii ascunse este valabilă în dreptul comun (art.1707 şi
următ. C.civ.) şi în principiu şi în contractul de cesiune.
7.2.6.2. Obligaţiile cesionarului. Obligaţia principală a cesionarului o constituie plata

preţului care se poate stabili printr-o sumă globală sau dintr-un procent din profitul realizat, sau o
cantitate de produse sau în sfârşit mixtă. În unele contracte, în special cele care stabilesc preţul într-
un procent din profitul realizat se poate prevedea o clauză expresă care să instituie obligaţia de
exploatare.
O altă modalitate de transmitere a drepturilor privind invenţia este aportul unui brevet la o
societate comercială . Aceasta poate consta într-un brevet asupra căruia titularul transmite societăţii
proprietatea sau folosinţa acestuia. Asociatul care aportează un brevet are aceeaşi obligaţie de
garanţie ca şi cedentul dintr-un contract de cesiune sau de licenţă.
7.3. Contractul de licenţă
7.3.2. Noţiune . Licenţa de brevet este operaţia juridică prin care se transmite în întregime
sau numai în parte dreptul de folosinţă asupra unei invenţii brevetate, de la titularul de brevet către o
altă persoană în schimbul plăţii unei redevenţe.
În sens restrâns, licenţa presupune acordul prin care titularul unui drept de proprietate
industrială transmite unei alte persoane în tot sau în parte folosinţa dreptului său exclusiv de
exploatare în schimbul plăţii unei redevenţe.
Acesta este un contract nenumit, ca şi cesiunea ; licenţa în latină semnifică promisiune sau
libertate de a acţiona.
Ca natură juridică, deşi este contract nenumit, i se aplică prin analogie dispoziţiile în materie
de locaţiune, precum şi elementele de la contractul de vânzare-cumpărare, respectiv societate civilă.
65
7.3.2.Caractere juridice. Licenţa este un contract nenumit, sinalagmatic, consensual,
oneros, intuituu personae, şi, după caz, cu executare succesivă sau dintr-o dată.
7.3.3. Clasificare, licenţele pot fi clasificate după criteriile următoare :
Din punctul de vedere al drepturilor, licenţele pot fi :
1. Licenţa simplă – în situaţia în care cesionarul dobândeşte folosinţa invenţiei brevetate,

titularul brevetului păstrează atât dreptul de a folosi el însuşi invenţia şi dreptul de a conceda
folosinţa invenţiei altor persoane ;
2. Licenţa exclusivă - este acea formă de licenţă prin care se transmite beneficiarului
folosinţa exclusivă fie a uneia din formele de realizare ale invenţiei (dacă este susceptibilă de mai
multe forme de realizare), fie pentru o anumită durată sau un anumit teritoriu;
3.Licenţa absolută – în acest caz, cedentul nu poate acorda alte licenţe şi trebuie să se abţină
de la orice act de exploatare a invenţiei, pe perioada sau înăuntrul teritoriului la care se referă
exclusivitatea.
În funcţie de întinderea teritorială a folosinţei, a duratei exploatării sau a naturii activităţii

(fabricare, vânzare, exploatare) licenţele sunt :
• licenţe limitate;
• licenţe nelimitate
După obiectul contractului, licenţele se clasifică în :
• licenţă de brevet;
• licenţă de know-how;
• licenţă de marcă;
• licenţă de desen sau model industrial.
După izvorul raportului juridic, licenţa este :
1.legală
2.voluntară
În funcţie de complexitatea contractului :
66
• licenţă pură, când nu are elemente ale altor operaţii juridice;
• licenţă complexă, când reuneşte licenţe şi a altor contracte (furnizare, know-how) într-o
singură operaţie complexă.
Din punct de vedere al formei, contractul de licenţă este consensual formalităţile de înscriere la
O.S.I.M. a licenţei sunt necesare doar pentru opozabilitate faţă de terţi .
7.3.4. Efectele contractului de licenţă .
7.3.4.1. Obligaţiile concedentului :
1. Obligaţia de remitere/predare a obiectului – potrivit căreia beneficiarul foloseşte invenţia.

Transmisiunea folosinţei este temporară, pe durata de valabilitate a brevetului şi poate fi limitată sau
nelimitată. Folosinţa invenţiei este un drept de creanţă spre deosebire de folosinţa exclusivă
(monopolul de exploatare) care este un drept real.
2. Obligaţia de asistenţă tehnică – constă în furnizarea de documente, know-how şi tot ceea ce

este necesar pentru ca beneficiarul să poată folosi invenţia.
3. Obligaţia de garanţie pentru vicii şi evicţiuni are următoarele trăsături :
- concedentul trebuie să asigure liniştita şi utila folosinţă a invenţiei de către concesionar ;

tulburările pot proveni din fapta proprie, fapta terţilor, vicii ascunse.
- poartă doar asupra faptului că obiectul contratului este tehnic, realizabil şi exploatabil ; în
principiu, se poate încheia un contract de licenţă şi pentru folosinţa unei invenţii ce se va breveta în
viitor dacă s-a depus cererea pentru eliberarea brevetului ;
- dacă invenţia nu este tehnic realizabilă, contractul de licenţă poate fi anulat atât pentru vicii
ascunse cât şi pentru absenţa cauzei. Concedentul nu garantează valoarea comercială a licenţei
concedate şi nici rentabilitatea exploatării ;
- la încetarea contractului de licenţă, concedentul are şi obligaţia de a prelua stocul de produse

fabricate pe bază de licenţă şi nevândute.
7.3.4.2. Obligaţiile concesionarului :
1.Obligaţia de plată a preţului (redevenţei)
67
Preţul poate fi plătit forfetar (dintr-o dată) sau eşalonat (reprezentând un procent din cifra de
afaceri realizată de beneficiar prin exploatarea brevetului).
2 .Obligaţia de exploatare a invenţiei.
Obligaţia de exploatare este o obligaţie „propter in rem” . Fiind o obligaţie reală, trebuie realizată
imediat de către beneficiar. Exploatarea trebuie să fie serioasă, efectivă, leală (corectă, cinstită).
3. Obligaţia de apărare a titularului de brevet împotriva uzurpărilor
4. Obligaţia de sistare a exploatării la încetarea contractului.
Bibliografie
1
Ada Petrescu, L.Mihai, op.cit. Pentru contractul de cesiune şi pentru contractul de licenţă.
2
Potrivit art.2 lit.m) prin succesor în drepturi se înţelege orice persoană fizică sau juridică căreia i s-a transmis fie
dreptul la acordarea brevetului de invenţie, fie drepturile care decurg dintr-un brevet de invenţie eliberat.
Exerciţii şi întrebari
1) Conform art.47 din Legea nr.64/1991………………………………………………..

2) Dreptul asupra brevetului care are a obiect al transmisiunii doar brevetul:
a) brevetul se transmite prin cesiune
b) brevetul se transmite prin vânzare
c) brevetul se transmite prin donaţie
3) In funcţie de momentul în care intervine, transmisiunea, aceasta poate fi făcută prin:
a) transmisiune legală
b) transmisiune cu titlu oneros şi titlu gratuit
c) prin acte între vii şi acte mortis causa
4) După temeiul transmisiunii:
a) acte cu titlu oneros
b) acte cu titlu gratuit
68
c) acte între vii şi acte mortis causa
5) După modul de transmitere:
a) acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit
b) transmisiune legală
c) transmisiune voluntară
Capitolul 8
Apărarea drepturilor privind invenţiile
8.1. Modalităţi administrative. Apărarea drepturilor privind invenţiile este reglementată de

capitolul VI (art. 53 – 66) din legea nr.64/1991. Legea oferă diferite mijloace de apărare a
drepturilor care izvorăsc din invenţie : modalităţi administrative, civile şi penale.
Contestaţia. Potrivit art. 53, hotărârile O.S.I.M. pot fi contestate la acesta de către
persoanele interesate, în termen de 3 luni de la comunicare.
Contestaţia se soluţionează, în termen de 3 luni de la înregistrarea acesteia la O.S.I.M. de

către o comisie de reexaminare din Departamentul de apeluri din cadrul O.S.I.M., în primă instanţă.
Revocarea sau anularea. Orice persoană interesată are dreptul să formuleze în scris şi
motivat, la O.S.I.M., o cerere de revocare împotriva hotărârii de acordare a brevetului de invenţie, în
termen de 6 luni de la publicarea acesteia, dacă hotărârea a fost luată fără respectarea dispoziţiilor
art.7-10 şi ale art.12 şi 13 din Legea nr.64/1991 astfel cum a fost modificată.
Cererea de revocare va fi soluţionată, în termen de 3 luni de la înregistrarea acesteia la

O.S.I.M., de către o comisie de reexaminare din Departamentul de apeluri din cadrul O.S.I.M.
Neîndeplinirea uneia sau mai multor condiţii de formă privind o cerere nu poate constitui
motiv de revocare a hotărârii de acordare a brevetului sau de anulare a brevetului de invenţie, în tot
sau în parte, decât în cazul în care aceasta este rezultatul unei intenţii frauduloase.
69
Un brevet nu poate fi revocat sau anulat, în tot sau în parte, fără ca titularul să aibă
posibilitatea să prezinte observaţii asupra revocării sau anulării şi să aducă într-un termen rezonabil
modificările sau rectificările admise de lege şi de regulamentul de aplicare a prezentei legi.
8.2. Mijloace de drept civil. Pentru prejudiciile cauzate, titularul are dreptul la despăgubiri,
potrivit dreptului comun, şi poate solicita instanţei judecătoreşti competente să dispună măsura
confiscării sau, după caz, a distrugerii produselor contrafăcute. Aceste dispoziţii se aplică şi
materialelor şi echipamentelor care au servit nemijlocit la săvârşirea infracţiunii de contrafacere.
8.3. Mijloace de drept penal.
Însuşirea fără drept a calităţii de inventator. Potrivit art. 57 din Legea nr.64/1991,
însuşirea fără drept, în orice mod, a calităţii de inventator constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amenda de la 5.000 lei la 10.000 lei.
Infracţiunea de contrafacere. În alin.1 al art. 58 se incriminează infracţiunea de

contrafacere. Constituie infracţiunea de contrafacere, fabricarea, folosirea sau punerea în circulaţie
fără drept, a obiectului unui brevet de invenţie sau orice altă încălcare a drepturilor conferite
conform art.33 alin.2, dacă aceste încălcări au fost săvârşite după data publicării cererii de brevet de
invenţie.
Infracţiunea de contrafacere, cea mai gravă atingere adusă dreptului de proprietate

industrială este lacunar reglementată în legislaţia actuală. Codul penal, incriminează în art.299
contrafacerea obiectului unei invenţii şi în art.300 punerea în circulaţie a produselor contrafăcute
referindu-se total nejustificat numai la obiectul unei invenţii. Contrafacerea, această componentă
negativă majoră a vieţii economice contemporane se prezintă frecvent în practică sub forma unui
cumul de atingeri nelegitime a unor drepturi diferite de proprietate intelectuală, de exemplu la mărci,
desene şi modele industriale sau drepturi de autor care, presupune o concurenţă neleală sistematică.
Este evident necesar ca toate delictele contra proprietăţii intelectuale să fie reglementate numai în
Codul penal şi nu disparat în legile speciale.
Condiţiile pentru intentarea unei acţiuni în contrafacere sunt :
70
• existenţa unui brevet valabil ;
• o atingere adusă drepturilor titularului de brevet prin fabricarea, folosirea sau punerea în
circulaţie a obiectului brevetului ;
• intenţia .
Actele de contrafacere, nu au relevanţă în ţara în care invenţia nu este brevetată. Obiectul
protejat, pentru a se stabili contrafacerea va fi comparat cu cel considerat a constitui o contrafacere.
O reproducere servilă va fi contrafacere, dar în cazul în care reproducerea nu este servilă va fi
contrafacere dacă în obiectul presupus contrafăcut se regăsesc elementele esenţiale constitutive ale
invenţiei. Ca regulă, contrafacerea se apreciază după asemănări, nu după deosebiri. Donaţia unor
obiecte contrafăcute nu cade sub incidenţa legii ca de altfel şi fabricarea pe scară redusă a unor
produse acoperite prin brevet.
Apărarea drepturilor de proprietate industrială se poate realiza şi prin introducerea unei acţiuni în
concurenţă neleală. Concurenţa neleală este definită în art.301 Cod penal în termenii următori :
Fabricarea ori punerea în circulaţie a produselor care poartă denumiri de origine ori indicaţii de
provenienţă, false, precum şi aplicarea pe produse puse în circulaţie de menţiuni false privind
brevetul de invenţii ; ori folosirea unor nume comerciale sau a denumirilor organizaţiilor de comerţ
ori industriale, în scopul de a induce în eroare pe beneficiari. Condiţiile necesare ce se cer
îndeplinite sunt :
• existenţa unui act de concurenţă ;

• caracterul neleal al actului de concurenţă ;
• existenţa unui prejudiciu.
Acţiunea în concurenţă neleală nu este subsidiară acţiunii în contrafacere pentru că fundamentul
lor este deosebit. Contrafacerea presupune încălcarea unui drept pe când concurenţa neleală
presupune încălcarea unor reguli de conduită comercială. În consecinţă, acţiunea în concurenţă
neleală poate fi introdusă alături de acţiunea în contrafacere fiind două acţiuni distincte,
independente astfel încât ele pot fi exercitate separat ori simultan. Mai mult chiar cele două acţiuni
pot fi cumulate atunci când încălcarea dreptului exclusiv, drept real este consecinţa unor procedee
neleale, distincte de contrafacere.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate.
71
În cazul în care, înainte de data publicării cererii de brevet de invenţie, faptele prevăzute la art.58
alin. 1 continuă să fie săvârşite şi după somare, instanţa, la cerere, poate ordona încetarea săvârşirii
lor până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii O.S.I.M. Această măsură va putea fi
ordonată cu plata de către solicitant a unei cauţiuni stabilite de instanţă.
Divulgarea datelor cuprinse în brevet de către personalul O.S.I.M. Conform art. 61,
divulgarea, de către personalul O.S.I.M., precum şi de către persoanele care efectuează lucrări în
legătură cu invenţiile, a datelor cuprinse în cererile de brevet, până la publicarea lor, constituie
infracţiune şi se sancţionează cu închisoare de la 3 luni la 2 ani.
O.S.I.M. răspunde faţă de inventator pentru prejudiciile aduse ca urmare a săvârşirii infracţiunii
de divulgare a datelor cuprinse în cereri de către personalul propriu.
8.4. Proba faptelor incriminate. În cazul încălcării dreptului titularului unui brevet de
procedeu, prevăzut la art. 33 alin. 2 lit. b), 74 sarcina probei în stabilirea faptului că procedeul utilizat
pentru obţinerea unui produs identic este diferit de procedeul brevetat incumbă persoanei prezumate
a fi încălcat acest drept.
În aplicarea prevederilor anterioare orice produs identic care a fost realizat fără consimţământul
titularului de brevet va fi considerat, până la proba contrarie, a fi fost obţinut prin procedeul brevetat
în cel puţin una dintre următoarele circumstanţe :
a). dacă produsul obţinut prin procedeul brevetat este nou ;
b). dacă există o probabilitate substanţială că produsul identic a fost obţinut prin procedeul
respectiv şi titularul brevetului nu a putut, în ciuda unor eforturi rezonabile, să stabilească ce
procedeu a fost de fapt utilizat.
La prezentarea probelor contrarii de către titularul de brevet se va ţine seama de interesele

legitime legate de secretele de fabricaţie şi de secretele comerciale ale persoanei prezumate că a
încălcat drepturile titularului.
8.5. Soluţionarea cererilor.
74
Art.33 alin.2 lit. b) se referă la utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau
importul în aceste scopuri a produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului este
un procedeu.
72
Soluţionarea cererilor administrative. Contestaţia sau, după caz, cererea de revocare va fi
soluţionată, în termen de 3 luni de la înregistrarea acesteia la O.S.I.M., de către o comisie de
reexaminare din Departamentul de apeluri din cadrul O.S.I.M.
Hotărârea Comisiei de reexaminare, motivată, se comunică părţilor în termen de 15 zile de la

pronunţare şi poate fi atacată cu apel la Tribunalul Bucureşti în termen de 30 de zile de la
comunicare.
În termen de 15 zile de la comunicare, hotărârile Tribunalului Bucureşti pot fi atacate cu

recurs la Curtea de Apel Bucureşti.
Hotărârile de acordare a brevetului de invenţie, luate de Comisia de reexaminare, şi

hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti, comunicate la O.S.I.M. de către persoana interesată,
se operează în registrele naţionale şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în
termen de 60 de zile de la data la care acestea au rămas definitive şi irevocabile.
O.S.I.M. operează în registrele naţionale, modificările intervenite ca urmare a unor hotărâri

judecătoreşti definitive şi irevocabile şi le publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în
termen de 60 de zile de la data înregistrării acestora la O.S.I.M. de către persoana interesată.
Potrivit dreptului comun, litigiile cu privire la calitatea de inventator, de titular de brevet sau
cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de invenţie, inclusiv drepturile patrimoniale ale
inventatorului, din contractele de cesiune şi licenţă, sau cele referitoare la nerespectarea dispoziţiilor
prevăzute la art.5 alin.6, art.37 şi art. 44 sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti.
Persoana interesată va comunica la O.S.I.M. hotărârea judecătorească în termen de 30 de zile

de la data la care aceasta a rămas definitivă şi irevocabilă, spre a fi înscrisă în Registrul naţional al
cererilor de brevet de invenţie depuse sau în Registrul naţional al brevetelor de invenţie şi publicată
în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. În lipsa publicării în Buletinul Oficial de Proprietate
Industrială hotărârea nu este opozabilă terţilor.
Potrivit art.63, titularul de brevet poate solicita instanţei judecătoreşti :
73
a). ordonarea unor măsuri asiguratorii, atunci când există un risc de încălcare a drepturilor
decurgând dintr-un brevet şi dacă această încălcare riscă să cauzeze un prejudiciu ireparabil ori dacă
există un risc de distrugere a elementelor de probă ;
b). ordonarea, după acordarea liberului de vamă, a unor măsuri privind încetarea faptelor de
încălcare a drepturilor decurgând din brevet, săvârşite de o terţă persoană cu ocazia introducerii în
circuitul comercial a unor mărfuri importate, care implică o atingere a acestor drepturi.
Instanţa va putea dispune ca autorul încălcării drepturilor decurgând din brevet să informeze
titularul de brevet asupra identităţii terţilor care au participat la producerea şi distribuirea mărfurilor
în cauză, precum şi asupra circuitelor de distribuţie.
Măsurile asiguratorii vor putea fi ordonate cu plata de către reclamant a unei cauţiuni
stabilite de instanţă.
Pentru ordonarea măsurilor asiguratorii sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun.
Instanţa va putea pretinde reclamantului să furnizeze orice elemente de probă de care acesta
dispune, pentru a dovedi că este titularul brevetului încălcat ori al unui brevet a cărui încălcare este
inevitabilă.
Autorităţile vamale pot dispune, fie din oficiu, fie la cererea titularului de brevet,
suspendarea vămuirii la import, exportul sau plasarea sub regim vamal suspensiv a mărfurilor ce
intră sub incidenţa incriminării unei infracţiuni de contrafacere.
Competenţele vamale cu privire la asigurarea respectării la frontieră a drepturilor privind

brevetele de invenţie aparţin, Autorităţii Naţionale a Vămilor, potrivit legii nr.344/2005.
În cazul în care, printr-o hotărâre judecătorească se constată că o altă persoană decât cea care
figurează în brevetul de invenţie este îndreptăţită la acordarea brevetului, O.S.I.M. eliberează
brevetul persoanei îndreptăţite şi publică schimbarea titularului.
Dacă, înainte de acordarea de către O.S.I.M. a brevetului de invenţie, printr-o hotărâre

judecătorească se constată că dreptul la brevet aparţine unei alte persoane decât solicitantul,
persoana căreia i-a fost recunoscut acest drept poate, în termen de 3 luni de la data rămânerii
74
definitive şi irevocabile a hotărârii şi în condiţiile prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentei
legi:
a). să continue în locul solicitantului procedura privind cererea de brevet depusă ca pentru o
cerere proprie ;
b). să depună o nouă cerere de brevet pentru aceeaşi invenţie. Pentru elementele care nu
extind conţinutul cererii iniţiale depuse cu respectarea prevederilor art. 19, cererea iniţială este
declarată de O.S.I.M. ca fiind considerată retrasă, începând cu data de depozit a noii cereri ,
c). să solicite respingerea cererii.
La cererea instanţei judecătoreşti, O.S.I.M. este obligat să înainteze actele, documentele şi

informaţiile necesare judecării cauzei cu care a fost investită, recuperând aceste acte în final.
Citarea în instanţă se va face numai în acest scop.
Bibliografie
1
Art.33 alin.2 lit. b) se referă la utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau
importul în aceste scopuri a produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului este
un procedeu.
1) Hotărârile O.S.I.M. pot fi contestate:
a) O lună de la comunicare
b) Două luni de la comunicare
c) Trei luni de la comunicare
2. Însuşirea fără drept a calităţii de inventator se pedepseşte:
a) Cu amendă administrativă
75
b) Amendă penală şi îmchisoare de la 1 la 5 ani
c) Amendă penală şi închisoare de la 6 luni la 2 ani
3. Infracţiunea de contrafacere este prevăzută de :
a) Art.58 din Legea 64/1991
b) Arr.69 din Legea 8/1996
c) Art.68 din Legea 64/1991
4. Legea nr. 344/2005 reglementează :
a) Indicaţiile geografice
b) Brevetele de invenţie
c) Autoritatea Naţională a Vămilor
5. În art. 299 CP este inciminată:
a) Contrafacerea obiectului unei invenţii
b) Punerea în circulaţie a produselor contrafăcute
c) Concurenţa neloială
Capitolul 9
Stingerea drepturilor izvorâte din invenţii
9.1. Expirarea termenului de protecţie. Confom art.31 durata de protecţie a unui brevet de
invenţie este de 20 ani cu începere de la data de depozit naţional reglementar. Termenul de protecţie
a unui brevet nu poate fi prelungit ca în cazul altor obiecte de proprietate cum ar fi mărcile sau
desenele şi modelele industriale. Durata protecţiei noilor soiuri de plante protejate prin brevetul de
soi este de 25 ani, termen ce curge de la data eliberării brevetului de soi. Pentru soiurile noi de pomi
76
fructiferi, vită-de-vie şi arbori ornamentali, durata de protecţie este de 30 de ani. Pentru produsele
medicamentoase sau produsele fitosanitare, brevetate se poate obţine o protecţie suplimentară, în
condiţiile legii. După expirarea termenului de protecţie, invenţia cade în domeniul public.
9.2. Decăderea titularului din drepturi constituie o cauză de stingere a protecţiei cu

condiţia să nu intervină în conformitate cu art.38 revalidarea brevetului prin procedura repunerii în
termen.
9.4. Renunţarea titularului la brevetul de invenţii. Brevetul de invenţie conferă titularului

său un drept exclusiv de exploatare pe întreaga durată de protecţie a acestuia. Cu toate acestea nu
sunt încălcate drepturile titularului de brevet prin exploatarea de către terţi a invenţiei sau a unei
părţi a acesteia la a cărei protecţie s-a renunţat, în conformitate cu art. 39 din lege potrivit cu care
titularul poate renunţa, în tot sau în parte, la brevet, pe baza unei declaraţii scrise înregistrate la
O.S.I.M.
În cazul invenţiilor de serviciu prevăzute la art.5 alin. 1 lit. a) şi alin.2, precum şi al

invenţiilor care au făcut obiectul unei cesiuni potrivit art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 64/1991,
titularul brevetului este obligat să comunice inventatorului intenţia sa de renunţare; la cererea
inventatorului, titularul este obligat să-i transmită acestuia dreptul asupra brevetului.
Dacă brevetul a făcut obiectul unui contract de licenţă, renunţarea este posibilă numai cu
acordul beneficiarului licenţei.
Invenţia sau partea din aceasta, la a cărei protecţie s-a renunţat, poate fi liber exploatată de
către terţi.
La invenţiile considerate secret de stat, create pe teritoriul României, cărora li se atribuie

acest regim de către instituţiile în drept pentru apărarea naţională şi pentru păstrarea siguranţei
naţionale, se poate renunţa numai cu acordul instituţiilor care le-au atribuit caracterul de secret de
stat. Acest caracter încetează numai prin hotărâre a aceloraşi instituţii.
Renunţarea se înregistrează la O.S.I.M. în Registrul naţional al brevetelor de invenţie şi

produce efecte începând cu data publicării acesteia în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
77
Renunţarea are aceleaşi efecte ca şi decăderea – căderea invenţiei în domeniul public şi
dreptul terţilor de a o utiliza liber -.
9.5. Revocarea din oficiu a hotărârilor O.S.I.M.
Un caz special de încetare a drepturilor născute din brevet îl constituie autorevocarea, din
oficiu, de către O.S.I.M. a hotărârilor sale pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege
precum şi pentru orice eroare materială până la comunicarea acestora în conformitate cu art.29. În
literatura juridică termenul de „revocare” din art. 29 este considerat impropriu folosit propunându-se
cel de retractare cu precizarea că revocarea astfel cum este reglementată în art.54 în capitolul VI al
legii consacrat apărării drepturilor privind invenţiile este precis conturată, cu condiţii de aplicare şi
termene proprii. Considerăm că ambele revocări (art.29 şi art. 54) au un caracter administrativ dar
între ele se pot constata şi o serie de diferenţe şi anume :
- sfera de acţiune a revocării din art.29 se extinde şi asupra erorilor materiale care nu pot fi
incluse în formularea prea generală „neîndeplinirea condiţiilor prevăzute în prezenta lege „ precum
şi la situaţia când se constată că solicitantul nu este îndreptăţit la acordarea brevetului fiind altă
persoană decât inventatorul, spre deosebire de cea din art.54 limitată strict la neîndeplinirea
condiţiilor de fond pozitive şi negative ale obiectului invenţiei brevetate (art. 7-10 şi art. 12-13), la
ipoteza în care obiectul brevetului nu dezvăluie invenţia suficient de clar şi comple, astfel încât o
persoană de specialitate în domeniu să o poată realiza şi la ipoteza în care obiectul brevetului
depăşeşte conţinutul cererii, aşa cum a fost depusă;
- în cazul revocării reglementate de art.29 O.S.I.M. se sesizează din oficiu, pe când, în cazul
revocării din art.54 O.S.I.M. intervine numai dacă o persoană interesată formulează în scris şi
motivat, o cerere de revocare;
- art.29 condiţionează revocarea de respectarea unui termen precis şi anume data comunicării
hotărârilor O.S.I.M. pe când în cazul art.54 evident că persoana interesată nu-şi poate formula
cererea de revocare decât după comunicarea hotărârii O.S.I.M.
- dincolo de aceste diferenţe, dacă hotărârea O.S.I.M. de acordare a brevetului nu a ajuns

încă la cunoştinţa solicitantului, acesta nu mai produce efectele sale specifice si sub acest aspect
poate fi considerat, caz de stingere a drepturilor.
78
Bibliografie
1 T Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii industriale, Ediţia a II op.cit.
2 Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială vol I,op.cit.
3 Lucian Mihai, Invenţia,Ed.Universul Juridic,2002
4 Florea Bujorel, Dreptul proprietăţii intelectuale,op.cit.
1) Pentru soiurile noi de pomi fructiferi, viţă- de- vie şi arbori ornamentali, durata de
protecţie este de :
a) 30 de ani
b) 25 de ani
c) 20 de ani
2) Literatura juridică consideră că know-how-ul are următoarele caractere………………
3) Pe planul dreptului penal, practicile comerciale, ilegale pot întruni eleméntele

constitutive ale infracţiunilor de………………………………………………………….
4) Caracterul de noutate al contractului de know-how :
a) este mai puţin relevant decât la invenţii
b) are o însemnătate mai mare decât în cazul invenţiei
c) reprezintă elementul principal al contractului
79
5) Secretul de fabricaţie are un:
a) Carácter dinamic
b) Carácter static
c) Carácter mobilizator
Capitolul 10
Realizări tehnice cu caracter de noutate relativă. Know-how-ul.
10.1. Consideraţii preliminare . În cadrul categoriei de realizări tehnice cu caracter de

noutate relativă se includea şi inovaţia, amplu reglementată în Legea nr.62/1974 abrogată prin Legea
nr.64/1991 care nu o consideră, în mod justificat, un obiect de proprietate industrială. În legea
actuală, singura referire la inovaţie este în art.72 care o defineşte ca o realizare tehnică care este
nouă la nivelul unei unităţi şi utilă acesteia. Unitatea care aplică această realizare tehnică are
obligaţia să ateste calitatea de autor. Textul legal extinde principiul drepturilor băneşti cuvenite
autorului unei invenţii şi în cazul inovaţiilor dispunând că acestea, se stabilesc prin contract încheiat
între autor şi unitate. În cazul în care unitatea încalcă prevederile legale ea va fi obligată la plata de
despăgubiri autorului, potrivit dreptului comun, care vor fi determinate în funcţie de rezultatele
economice obţinute de unitate.
10.2. Know-how-ul75, este considerat şi nominalizat ca atare în legislaţia internă şi

convenţiile internaţionale ca obiect de proprietate industrială, fiind apreciat ca un valoros element al
patrimoniului unei întreprinderi. Know-how-ul nu face obiectul unei reglementări speciale, dar unele
legi fac referire la know-how. Denumirea de know-how este o expresie englezească care se traduce
prin „a şti în ce fel”, „a şti cum”, expresie care a intrat definitiv în patrimoniul terminologic al
proprietăţii industriale fiind mult mai frecvent utilizată decât expresia franţuzească de „savoir faire”
având acelaşi înţeles.
75
Pentru informaţii suplimentare Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială vol. I, Creaţii noi, Bucureşti, Ed.
Academiei, 1982, p. 159 şi urm.
80
10.2.1. Definiţia . Doctrina defineşte know-how-ul ca un ansamblu de cunoştinţe tehnice
(informaţii, experienţă, abilitate) nebrevetabile sau brevetabile dar nebrevetate, necesare fabricării,
funcţionării sau comercializării unor produse, sau elaborării şi funcţionării unor tehnologii ori
procedee. Soluţiile jurisprudenţiale adaugă uneori referiri fie la finalitatea know-how-ului
menţionând că acesta este de natură a conferi un caracter mai competitiv întreprinderii care îl deţine,
fie la condiţiile existenţei sale, precizând că aceste cunoştinţe trebuie să aibă un caracter de noutate
şi originalitate.
Legea nr.79 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.52/1997 privind regimul juridic al
francizei defineşte know-how-ul în art.1 pct.d ca fiind ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice,
documentelor, desenelor şi modelelor, reţelelor, procedeelor şi al altor elemente analoage, care
servesc la fabricarea şi comercializarea unui produs,
10.2.2. Elementele componente ale know-how-ului. Literatura de specialitate consideră că

know-how-ul este alcătuit din elemente abstracte cum ar fi :
- abilitatea sau dexteritatea tehnică care se referă atât la abilitatea normală a unui tehnician
cât şi la aptitudinile sale native dobândite prin experienţă. Calităţile respective sunt ataşate persoanei
şi nu pot fi deci, obiectul unei apropieri de către întreprinderi pentru că nu pot fi transmise decât
odată cu persoana respectivă şi în general nu pot fi fixate pentru o descriere precisă ;
- experienţa tehnică ca rezultat al unei practici industriale îndelungate şi nu o simplă

modalitate de executare a muncii de către un om experimentat. Ea este susceptibilă de a fi
înregistrată sau descrisă în documente, fixată deci pe un suport material. Este transmisibilă fie pe
calea asistenţei tehnice realizată de furnizor sau prin pregătirea specialiştilor beneficiarului ;
- cunoştinţele tehnice, rezultat al cunoaşterii de către omul de meserie a tehnicii industriale

curente asociată unor informaţii din stadiul tehnicii mondiale.
10.2.3. Caracterele know-how-ului. Literatura juridică consideră că know-how-ul are

următoarele caractere :
- caracter tehnic , practic. Există şi un know-how comercial constituit dintr-un ansamblu de

cunoştinţe fără caracter tehnic, este esenţial în materia de franciză ;
81
- caracterul transmisibil în cazul şi în măsura în care poate fi comunicat altei persoane
dacă nu este indisolubil legat de persoana deţinătorului ;
- caracterul secret, asigurat prin interzicerea riguroasa a accesului terţilor la aceste

cunoştinţe care permit optimizarea fabricării unui produs sau a aplicării unor procedee ceea ce face
din know-how o valoare fragilă, esenţialmente aleatorie. În doctrină se apreciază că există chiar şi
un know-how negativ constituit din cunoaşterea erorilor ce nu trebuie comise în fabricarea unui
produs sau a aplicării unui procedeu. Secretul se asigură printr-o protecţie de fapt, prin impunerea
păstrării secretului, deţinătorul, în lipsa unui titlu de protecţie, beneficiind doar de un monopol de
fapt ;
- caracterul de noutate care este mai puţin relevant decât la invenţii întu-cât nu se apreciază
în funcţie de stadiul tehnicii mondiale ci se raportează la un criteriu subiectiv şi anume stadiul
cunoştinţelor beneficiarului, ceea ce conferă noutăţii un caracter relativ.
Ţinând seama de caracterele menţionate, literatura juridică76 a deosebit know-how-ul atât de

inovaţie cât şi de secretul de fabricaţie. Astfel know-how-ul se deosebeşte de inovaţie întrucât
inovaţia :
• nu este niciodată brevetabilă ;

• nu este alcătuită din elemente abstracte ;
• nu este secretă ;
• constituie o realizare tehnică nouă la nivelul unei unităţi şi utilă acesteia, fiind o aplicare
locală a unei soluţii cunoscută tehnicii mondiale, drept urmare folosirea ei este şi rămâne
liberă.
Know-how-ul se deosebeşte şi de secretul de fabricaţie sau comercial definit chiar în Legea
298/2001, pentru modificarea şi completarea legii nr.11/199177 (privind combaterea concurenţei
neloiale) în art.1 ind.1, lit. b astfel : constituie secret comercial informaţia care, în totalitate sau în
conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă
persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte
76
Yolanda Eminescu, op.cit., p.164
77
Publicată în M.Oficial 313 din 12 iunie 2001
82
o valoare comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile ţinând seama
de circumstanţe pentru a fi menţinută în regim secret .
Astfel, secretul de fabricaţie sau comercial constituie o tehnică, o formulă de fabricaţie izolată,
în timp ce know-how-ul se prezintă ca un ansamblu de elemente care fără a avea un caracter de
noutate absolută nu sunt cunoscute în ramura respectivă.
Secretul de fabricaţie are un caracter static în timp ce know-how-ul are caracter dinamic fiind
permanent susceptibil de ameliorări rezultate din activitatea de cercetare. El cuprinde nu numai
tehnicile efectiv utilizate ce sunt obiect al secretului comercial ci şi pe cele din stadiul experimental
precum şi cunoştinţe susceptibile de a fi permanent îmbogăţite. Secretul de fabricaţie constituie de
regulă exclusivitatea unei singure întreprinderi, pe când know-how-ul este valorificabil prin
transmitere, dobândind o importanţă cu totul specială în comerţul internaţional.
10.2.4. Mijloace de apărare a drepturilor rezultate din know-how. Apărarea know-how-ului

se realizează prin mai multe mijloace juridice. Astfel, contra concurenţilor săi comerciali,
deţinătorul de know-how are la dispoziţie acţiunea în concurenţă neleală iar contra celorlalte
persoane non-concurente poate exercita acţiunea în responsabilitate civilă delictuală. Asigurarea
apărării know-how-ului are în vedere nu numai mijloacele civile extra contractuale dar şi cele
contractuale ca urmare a faptului că know-how-ul este transmisibil.
Aşadar părţile în contractul de comunicare de know-how pot include, în limitele autonomiei de

voinţă, clauze necesare protejării caracterului confidenţial al know-how-ului comunicat.
Pe planul dreptului penal, practicile comerciale neoneste pot întruni elementele constitutive ale
infracţiunilor de abuz de încredere, furt, divulgarea secretului profesional, divulgarea secretului
economic.
10.2.5. Contractul de comunicare de know-how. Transmiterea know-how-ului se realizează

prin contractul de comunicare de know-how denumit în mod curent în practică, contract de licenţă
de know-how, deşi doctrina franceză consideră, justificat, că know-how-ul nefiind sediul unui drept
privativ nu se poate admite ideea unei cesiuni sau a unei licenţe. În Ghidul Organizaţiei Mondiale a
Proprietăţii Intelectuale privind licenţele, comunicarea de know-how este tratată totuşi alături de
contractele de licenţă având ca obiect transmisiunea de drepturi de proprietate industrială. Contractul
83
de comunicare de know-how nu este reglementat prin dispoziţii legale ceea ce conferă părţilor,
libertate în redactarea contractului. Nici un text legal nu impune forma scrisă a contractului deşi, în
practică, contractul se redactează în formă scrisă şi nici publicitatea în vederea opozabilităţii faţă de
terţi. Un moment important îl reprezintă negocierea contractului în vederea încheierii sale care
constă în dezvăluirea limitată a conţinutului know-how-ului, a naturii informaţiilor comunicate
privind produsul sau procedeul la care se referă. Acest contract, în lipsa unei reglementări, este
supus principiului libertăţii contractuale ce cunoaşte însă o limită importantă şi anume aceea
determinată de dreptul concurenţei. El este un contract sinalagmatic care dă naştere la obligaţii atât
în sarcina comunicantului cât şi în sarcina beneficiarului.
Cât priveşte natura contractului de know-how în literatura juridică78 s-a considerat că este
diferită, după cum obiectul său îl formează elemente abstracte sau intelectuale. Pentru elementele
materiale care sunt remise beneficiarului, contractul poate fi identificat cu o vânzare sau locaţiune în
funcţie de caracterul definitiv sau temporar al transferului.
Pentru elementele abstracte, intelectuale, obiect al comunicării şi nu al remiterii, contractul de

know-how poate fi identificat cu un contract de antrepriză.
A.Obligaţiile comunicantului de know-how :
- obligaţia de comunicare care este o obligaţie de a face. O problemă practică o reprezintă

situaţia în care se constată că know-how-ul comunicat este, la momentul încheierii contractului,
depăşit de progresul tehnic. Instanţele au decis în principiu, că din moment ce beneficiarul nu ar fi
descoperit el însuşi know-how-ul în cauză, decât după lungi şi costisitoare cercetări, beneficiarul are
un avantaj apreciabil care nu justifică o diminuare a preţului ;
- obligaţia de exclusivitate trebuie expres prevăzută în contract, comunicantul asumându-şi

obligaţia de a nu transmite know-how-ul său terţilor pentru un teritoriu determinat, comunicarea
fiind făcută cu titlu exclusiv ;
- obligaţia de confidenţialitate destinată a întări forţa obligaţiei cu titlu exclusiv, comunicantul

asumându-şi obligaţia de a păstra secretul know-how-ului ;
78
Yolanda Eminescu, op.cit., p. 166
84
- obligaţia de a comunica perfecţionările şi ameliorările aduse know-how-ului în cursul
executării contractului cu o precizare suplimentară privind posibilitatea plăţii unui preţ distinct ;
- obligaţia de garanţie mai ales cât priveşte viciile ascunse. Comunicantul este ţinut la această
obligaţie dacă există o clauză expresă în contract. În absenţa unei clauze exprese, instanţele pot
decide obligarea comunicantului la repararea prejudiciului datorat unor vicii de concepţie cu
excluderea viciilor de fabricare care revin comunicantului în baza mecanismului general al
responsabilităţii contractuale. În regulă generală din moment ce doctrina admite valabilitatea
clauzelor limitative de responsabilitate într-un contract de antrepriză şi comunicantul în contractul
de know-how poate stipula o clauză de negarantare a viciilor ascunse sau a performanţelor
economice.
B. Obligaţiile beneficiarului :
- obligaţia de exclusivitate ; beneficiarul obligându-se să folosească exclusiv know-how-ul

comunicat ;
- obligaţia de non concurenţă ;
- obligaţia de a comunica perfecţionările sau ameliorările aduse know-how-ului ;
- interdicţia de a exploata know-how-ul după data fixată prin contract ;
- obligaţia de a păstra secretul know-how-ului comunicat ;
- obligaţia de plată a preţului care poate fi fixat în modalităţi diverse : forfetar, o sumă unică, în
procente eşalonate cu anticipaţie .
Bibliografie
1
Pentru informaţii suplimentare Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială vol. I, Creaţii noi, Bucureşti, Ed.
Academiei, 1982, p. 159 şi urm.
2
Yolanda Eminescu, op.cit., p.164
3
Publicată în M.Oficial 313 din 12 iunie 2001
4
Yolanda Eminescu, op.cit., p. 166
85
1) Ordonanţa Guvenului nr.5/1997 se rfereră la:
a) Brevetele de invenţie
b) Dreptul de autor
c) Priveşte regimul juridic al francizei
2) Caracterele know-how-ului sunt………………………………………………
3) Pe planul dreptului penal, practicile comerciale neoneste pot întruni eleméntele constitutive
ale infrcţiunilor de……………………………………………………………………………...
4) Know-how-ul se deosebeşte de inovaţie deoarece inovaţia……………………………………
5) Secretul de fabricaţie sau comercial constituie o tehnică, o formulă de fabricaţie izolată în

timp ce know-how-ul se prezintă ca un ………………………………………………
6) Pentru eleméntele abstacte intelectual obiect al comunicării şi nu al remiterii contractul de

know-how poate fi identificat cu un……………………………………………………….......
Titlul 3
Capitolul 11
Marca şi indicaţiile geografice .
11.1. Consideraţii introductive. Ca obiect de proprietate industrială, marca face parte din
categoria semnelor distinctive, impunându-se prin presiunea exercitată asupra pieţii, amplificată
astăzi prin posibilităţile perfecţionate de publicitate, ca un element important în patrimoniul unei
întreprinderi. Ea este utilă pentru că permite consumatorilor să-şi orienteze preferinţele spre un
anumit produs sau serviciu. Ea poate deveni, prin alterarea funcţiilor sale tradiţionale şi
primejdioasă, transformându-se într-un instrument de monopol, prin consolidarea artificială şi
86
excesivă a poziţiei pe piaţă a unui anume producător care ajunge să dicteze preţul pieţii pentru
produsele sale printr-o publicitate agresivă şi obsesivă.
Sediul materiei îl constituie Legea nr.84 privind mărcile şi indicaţiile geografice79 care a abrogat
Legea nr. 28/1967 privind mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu ce rămâne un moment de
referinţă al legislaţiei în domeniu pentru că a consacrat ca unic, sistemul dobândirii dreptului la
marcă prin prioritatea de înregistrare. La Convenţiile internaţionale evocate la invenţii adăugăm în
cazul mărcilor Aranjamentul de la Madrid încheiat la 14 aprilie 1891 ratificat de România prin
decretul nr.1176/1968.
11.2. Natura juridică a mărcii, a constituit o problemă teoretică, amplu dezbătută în

doctrină care fără a ajunge la un consens, califică marca ca fiind un bun
mobil incorporal susceptibil faţă de toate celelalte obiecte de proprietate industrială de o
protecţie infinită prin reînnoirea succesivă a depozitului. Calificarea nu este una legală şi uneori nici
nu concordă cu realitatea, întrucât sunt contrazise prevederile art.472 Cod civil conform căruia
bunurile sunt mobile prin natura lor, sau prin determinarea legii80. Practic, marca este considerată a
constitui unul din elementele incorporale ale fondului de comerţ destinat a atrage clientela în jurul
unui serviciu sau al unui produs ceea ce a condus în doctrină la opinia de a considera această
categorie de drepturi ca drepturi de clientelă.
11.3. Definiţia mărcii şi caracterele ei . Marca este definită în art.3 ca fiind un semn
susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane
fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane. Din chiar definiţia legală a mărcii se pot
constata caracterele generale ale mărcii şi anume :
- caracterul facultativ. Marca este în principiu facultativă, titularul având dreptul dar nu şi
obligaţia de a marca produsele sau serviciile sale oferite publicului, fără a i se îngrădi posibilitatea
de a-şi valorifica produsele sau serviciile fără nici o marcă.
79
Publicată în M.Oficial nr.161 din 23 aprilie 1998; H.G. nr.833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a
Legii nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, pulicată în Mon.Of. Partea I, nr.455 din 27.11.1998.
80
V.Ros, Octavian Spineanu-Matei, Dragoş Bogdan, Mărcile şi indicaţiile geografice, Ed.All Beck, p.24 şi urm.
87
Totuşi legiuitorul preocupat de garantarea calităţii produselor şi interesul consumatorilor, a
prevăzut în acte normative de aplicare specială, obligativitatea marcării anumitor produse de
exemplu a bijuteriilor, pietrelor şi metalelor preţioase de către Banca Naţională.81 Această marcare
nu poate fi asimilată cu o marcă şi deci nu se contrazice caracterului facultativ al mărcii prin
instituirea unei categorii distincte şi anume aceea a mărcii obligatorii reglementată în Legea
nr.28/1967. Dispoziţiile privitoare la marca obligatorie, s-a susţinut în doctrină, trebuie considerate
„abrogate implicit, ca fiind în contradicţie cu principiile ce guvernează economia de piaţă”;82
- caracterul individual al mărcii . Dreptul la marcă are în principiu un caracter individual.

El aparţine aşa cum reiese din chiar definiţia mărcii, unei singure persoane fizice sau juridice ceea ce
nu exclude însă coproprietatea. Astfel art.14 prevede că
înregistrarea unei mărci poate fi cerută individual sau în comun de persoane fizice sau juridice
consacrându-se astfel posibilitatea coproprietăţii asupra mărcii sub forma indiviziunii din dreptul
comun ;
- caracterul independenţei mărcii faţă de produsul sau serviciul marcat. Dacă ilicitatea
produsului atrage în cazul invenţiilor nulitatea brevetului, soluţia nu este identică în cazul mărcilor.
Art.7 al Convenţiei de la Paris prevede „natura produsului pe care trebuie să fie aplicată marca de
fabrică sau de comerţ nu poate în nici un caz să constituie un obstacol la înregistrarea mărcii”. De
altfel art.8 al legii, transpunând dispoziţia Convenţiei de la Paris în legislaţia naţională prevede, că
natura produselor sau serviciilor pentru care se solicită înregistrarea mărcii nu constituie un obstacol
la înregistrarea acesteia. Aşadar interdicţia fabricării unui anumit produs sau a comercializării sale la
un anume moment şi într-o anumită ţară nu afectează validitatea mărcii.
11.4. Deosebirea dintre marcă şi alte semne distinctive. Definiţia mărcii din art.3 ne
permite să deosebim marca de alte semne distinctive care au funcţii de identificare şi diferenţiere
81
Decretul nr.210 din 1960 republicat în Bul.Oficial nr.56 din 17 mai 1972, cu modificările ulterioare; Autoritatea
Naţională pentru Protecţia Consumatorului a emis la 28 aprilie 2004, un Ordin pentru aprobarea Normelor tehnice de
analiză şi marcare a metalelor preţioase şi aliajelor acestora care dispune în Art.1 : „Obiectele şi bijuteriile
confecţionate din metale preţioase şi aliaje ale acestora, cu sau fără pietre preţioase, pot fi comercializate pe teritoriul
României numai dacă sunt marcate cu marca de garanţie proprie a importatorului, producătorului intern sau, după
caz, a vânzătorului cu amănuntul, înregistrată la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, alături de
marca de titlu, sau cu marca de certificare a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor., publicat în
Monitorul Oficial, Partea I, nr.426 din 12 mai 2004.
82
Yolanda Eminescu, Regimul juridic al mărcilor , Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1996, p.79
88
asemănătoare. Precizăm de la început echivalenţa dintre „firmă” şi expresiile „nume comercial” şi
„denumire socială” acceptată de marea majoritate a autorilor. Astfel numele comercial în înţelesul
Convenţiei de la Paris nu înseamnă altceva decât numele comerciantului persoană fizică, respectiv
denumirea societăţii comerciale şi are aceeaşi accepţiune cu cel al firmei definită în art.30 din Legea
nr.26/1990 a registrului comerţului republicată, 83 potrivit cu care „firma” este numele sau, după caz,
denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează.84
Emblema este definită în art.30 al.2 din Legea registrului comerţului ca fiind semnul sau
denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen. Atât firma cât şi emblema au
funcţia de identificare a comerciantului pe când marca deosebeşte produsele sau serviciile unei
persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane. Firma, emblema cât şi marca au însă
aceleaşi condiţii de validitate, adică trebuie să fie distinctive, disponibile şi licite. Dacă firma nu
poate fi înstrăinată separat de fondul de comerţ, transmiterea mărcii şi a emblemei se poate face în
principiu separat de fondul de comerţ. Firma are un caracter obligatoriu în timp ce marca are un
caracter facultativ; firma nu poate consta decât într-un nume sau într-o denumire ; un comerciant nu
poate avea decât o firmă, dar poate avea mai multe mărci ; firma este apărată împotriva folosirii
nelegitime de către un alt comerciant prin intermediul acţiunii în concurenţă neleală, în timp ce
marca este protejată prin intermediul acţiunii în concurenţă neleală dar mai ales pe calea acţiunii în
contrafacere.
11.5. Semne susceptibile de a constitui mărci. Potrivit art.3 lit.a din lege pot constitui
mărci, semne distinctive cum ar fi : cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre,
elemente figurative, forme tridimensionale şi în special forma produsului sau a ambalajului său,
combinaţii de culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne.85 Considerăm necesar să facem
câteva precizări şi anume : enumerarea semnelor distinctive este enunţiativă şi nu limitativă din
moment ce legiuitorul face precizarea „cum ar fi” enumerarea fiind susceptibilă deci de
amendamente. Astfel de exemplu spre deosebire de Legea nr.28/1967 care menţiona expres mărcile
sonore, legea actuală nu face nici o referire la marca sonoră care totuşi poate fi înregistrată din
moment ce îndeplineşte condiţia generală impusă tuturor semnelor distinctive care, pot constitui
83
M. Oficial nr. 49/1998.
84
I.Bacanu, Firma şi emblema comercială , Bucureşti, Ed. Lumina Lex, p.8 şi urm. ; Smaranda Angheni, Magda
Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial , Bucureşti, Ed. Oscar Print, 2002, p.100 şi urm.
85
Pentru exemplificări şi probleme practice de utilizare a semnelor care pot constitui mărci, Y. Eminescu, op.cit. p.39
şi urm. ; V.Roş s.a., op.cit. , p.40 şi urm.
89
mărci şi anume aceea de a fi susceptibilă de reprezentare grafică. De asemenea, deşi legea se referă
la „combinaţii de culori” nu înseamnă că o culoare unică nu poate constitui marcă cu condiţia de a fi
suficient de distinctivă. De altfel Legea nr.28/1967 permitea alegerea ca marcă a „uneia sau mai
multor culori” dovedindu-se mai liberală în enumerarea semnelor distinctive, decât actuala
reglementare.
11.6. Funcţiile mărcii . Importanţa mărcii în cadrul unei economii de piaţă este conferită
atât de informaţia cât priveşte originea produselor pusă la dispoziţia consumatorului cât şi de
complexitatea funcţiilor pe care aceasta le îndeplineşte. Fără a fi expres consacrate în lege, funcţiile
mărcii au fost amplu analizate în doctrină.86
- funcţia de diferenţiere a produselor şi serviciilor este din punct de vedere istoric prima
dintre aceste funcţii, care a suferit însă prin integrarea sa în economia de piaţă, o schimbare
denumită în literatura de specialitate „obiectivizare” întrucât accentul se mută de pe indicarea
originii produselor marcate pe diferenţierea produselor comercianţilor ;
- funcţia de concurenţă. Individualizând produsele unui anumit producător, marca este un

mijloc important de atragere a clientelei care îşi orientează alegerea către
produse care şi-au câştigat o bună reputaţie. Funcţia de concurenţă este în strânsă corelare cu alte
funcţii ale mărcii, precum cea de reclamă, cea de organizare a pieţii şi cea de garanţie a calităţii ;
- funcţia de garanţie a calităţii. Nu este consacrată legislativ şi nu este sancţionată juridic.
Marca devine pentru consumator o garanţie a unor calităţi care recomandă produsul fapt ce
stabileşte, astfel cum s-a subliniat în literatură, o legătură morală între producător şi consumator.
Dacă se constată că producătorul nu şi-a respectat obligaţia morală de menţinere a calităţii
produsului marcat, cumpărătorul îl sancţionează orientându-şi preferinţele spre produsele altui
producător.
Din funcţia de garanţie a calităţii doctrina a dedus şi o funcţie de protecţie a consumatorului ;
- funcţia de reclamă relevă în modul cel mai evident independenţa mărcii faţă de produs,
întrucât o reclamă bine condusă transformă marca într-un simbol direct legat de reputaţia unui
86
V. Roş, s.a., op.cit., p.34 şi urm.
90
produs, astfel încât cumpărătorul este atras de marcă şi nu de provenienţa şi calitatea produsului.
Marca devenind un element autonom al succesului comercial se dovedeşte a fi un mijloc ideal de
înlesnire a identificării de către consumator a produselor pe care le preferă. O reclamă adecvată
constituie un mecanism ce asigură o creştere a potenţialului de vânzare ceea ce a făcut doctrina să
remarce lapidar că „marca se vinde singură” ;
- funcţia de organizare a pieţii este asigurată de marcă, prin reglarea raportului pe piaţă
dintre cerere şi ofertă pentru un anumit produs, ceea ce face ca marca să devină un instrument al
marketingului, contribuind astfel în prognozarea cererii de bunuri şi servicii pentru anumite categorii
de consumatori. Această acţiune de organizare, s-a arătat în doctrină, s-a exercitat în special asupra
distribuţiei prin diminuarea rolului distribuitorilor care au reacţionat prompt prin crearea de mărci
proprii sau prin revendicarea exclusivităţii distribuţiei produsului comercializat sub o anumită
marcă. Este un efect colateral negativ al mărcii asupra economiei de piaţă, întrucât monopolul astfel
instituit îngăduie proliferarea artificială a mărcilor pentru acelaşi produs fără existenţa reală a unor
diferenţieri care să poată fi constatate obiectiv.
11.7. Categorii de mărci . Legea defineşte câteva categorii de mărci, doctrina identificând
categorii suplimentare care se detaşează cât priveşte regimul juridic sau aprecierea eventualelor
încălcări ale dreptului la marcă.
- marca individuală astfel cum este definită în art.3 lit.a cu un regim juridic prestabilit de
lege ;
- marca notorie este definită în art.3 lit.b din lege ca fiind marca larg cunoscută în România
la data depunerii unei cereri de înregistrare a mărcii sau la data priorităţii revendicate în cerere;
pentru a determina dacă o marcă este larg cunoscută se va avea în vedere notorietatea acestei mărci,
în cadrul segmentului de public avizat pentru produsele sau serviciile cărora marca respectivă se
aplică, fără a fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii în România.
Protecţia mărcilor notorii a fost recunoscută prin dispoziţia art. 6 Bis al Convenţiei de
Uniune de la Paris, articol introdus cu prilejul revizuirii de la Haga din 1925 cu completări
ulterioare, fiind independentă de orice formalitate de înregistrare sau de folosire. De altfel legea
română prevede că este refuzată la înregistrare marca identică sau similară cu o marcă notorie în
România pentru produse sau servicii identice sau similare, la data depunerii cererii de înregistrare a
91
mărcii (art.6 lit.d) ca şi marca care este identică sau similară cu o marcă notorie în România pentru
produse sau servicii diferite de cele la care se referă marca a cărei înregistrare este cerută şi dacă,
prin folosirea nejustificată a acesteia din urmă s-ar putea profita de caracterul distinctiv sau de
renumele mărcii notorii ori această folosire ar putea produse prejudicii titularului mărcii notorii
(art.6 lit.e).
Notorietatea mărcii este limitată astfel cum prevede legea, strict la teritoriul României şi se
apreciază numai în cadrul segmentului de public avizat. Ţinând seama de regimul de protecţie
privilegiat, notorietatea astfel cum este stabilită în lege nu oferă o protecţie suficientă şi eficientă
acestei categorii de mărci cu riscul ca în consecinţă publicul să-i acorde o importanţă relativă.
Se impune aşadar, nu neapărat stabilirea unor criterii mai riguroase de apreciere a notorietăţii
cât mai ales mijloace mai eficiente de contracarare a publicităţii utilizate abuziv şi care poate conferi
o falsă notorietate unei mărci. Un exemplu edificator în acest sens îl reprezintă numele de domeniu
care este o adresă de Internet creată pe înţelesul tuturor. Litigiile pe nume de domeniu apar în
momentul în care terţii interesaţi înregistrează în România, la autorităţile naţionale autorizate ca
nume de domeniu, mărci notorii cunoscute în străinătate ca mai apoi, în calitate de titulari, cel ce le-
a înregistrat în România să le ofere celor interesaţi sau direct persoanei legate, contra unor sume
cunoscute ce depăşesc cu mult costurile înregistrării. Eventualele litigii se soluţionează între părţi
conform normelor legale generale.
În doctrină se face distincţia între mărcile notorii şi mărcile celebre sau de mare renume,
considerate ca o categorie specială de mărci care au ajuns la o celebritate mondială .Această
distincţie are consecinţe practice în aprecierea contrafacerii.
Mărcile celebre sunt o creaţie doctrinară şi dau expresie ostilităţii doctrinei faţă de regula
specialităţii luată în consideraţie în reglementarea mărcii notorii şi inaplicabilă mărcilor celebre.
Regula specialităţii permite folosirea aceleaşi mărci pentru produse diferite. Ea este aplicabilă în
toate sistemele de drept independent de consacrarea sa expresă ;
- marca colectivă este definită în art.3 lit.d din lege în următorii termeni : marca colectivă
este marca destinată a servi la deosebirea produselor sau a seviciilor membrilor unei asociaţii, de
produsele sau serviciile aparţinând altor persoane, pentru ca în capitolul al IX al legii să se prevadă o
serie de dispoziţii proprii, specifice acestei categorii de mărcii în condiţiile în care mărcile colective
92
sunt supuse regimului mărcilor individuale (art.56). Astfel titularii de mărci colective nu pot fi decât
persoane juridice, asociaţii de fabricanţi, de producători, de comercianţi, de prestatori de servicii
care nu exploatează în mod direct aceste mărci. Exploatarea lor se face în condiţiile regulamentului
de folosire a mărcii colective ce se depune odată cu cererea de înregistrare sau cel târziu în termen
de 3 luni şi în care se indică persoanele autorizate să folosească marca colectivă (art.51 alin.3).
Regulamentul poate să prevadă că marca colectivă nu poate fi transmisă de către titular decât cu
acordul tuturor membrilor asociaţiei. În art.52 al legii se prevăd o serie de dispoziţii suplimentare
faţă de marca individuală privitoare la motivele de respingere şi anume :
• solicitantul nu are calitatea prevăzută de lege ;

• nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 3 lit.d adică marca colectivă nu serveşte la
deosebirea produselor sau a serviciilor membrilor unei asociaţii de cele aparţinând altor
persoane ;
• regulamentul de folosire este contrar ordinii publice sau bunelor moravuri.
Regulamentul mărcii colective poate fi modificat dar efectele modificării se produc numai de la
data înscrierii modificării în Registrul Naţional al Mărcilor.
Condiţii specifice sunt prevăzute (art.54 din lege) şi cât priveşte decăderea titularului din
drepturile conferite de o marcă colectivă şi anume când :
a). fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective într-o perioadă
neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată ;
b). titularul a folosit marca în alte condiţii decât cele prevăzute de regulament sau nu a luat
măsuri pentru a preveni o astfel de folosire ;
c). prin folosire, marca a devenit susceptibilă de a induce publicul în eroare.
De asemenea, dispoziţiile legale prevăd circumstanţele în care se poate cere la Tribunalul

Municipiului Bucureşti, de oricare persoană interesată, anularea înregistrării unei mărci colective, în
termen de 5 ani de la înregistrarea acesteia în condiţiile art.48 aplicabil mărcii individuale, iar dacă
înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea credinţă ori marca a fost înregistrată cu nerespectarea
condiţiilor privind calitatea asociaţiei, nedepunerea regulamentului de folosire , cu indicarea
93
persoanelor autorizate să folosească marca (art.51 alin.1-3) anularea poate fi solicitată Tribunalului
Municipiului Bucureşti de către persoana interesată, oricând în perioada de protecţie a mărcii
- marca de certificare este definită în art.3 lit.e ca fiind marca ce indică faptul că produsele sau
serviciile pentru care este utilizată sunt certificate de titularul mărcii în ceea ce priveşte calitatea,
materialul, modul de fabricaţie a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia ori alte
caracteristici.
Mărcile de certificare sunt supuse regimului mărcilor individuale, în măsura în care legea nu
prevede altfel. În capitolul X al legii (art.57-64) sunt prevăzute o serie de dispoziţii proprii mărcilor
de certificare. Astfel marca de certificare nu poate fi înregistrată decât de persoanele juridice legal
abilitate să exercite controlul produselor sau al serviciilor cu excluderea persoanelor juridice care
fabrică, importă sau vând produse sau prestează servicii, altele decât cele de control în domeniul
calităţii.
Cererea de înregistrare a mărcii de certificare trebuie să cuprindă pe lângă documentele

prevăzute în art.10 pentru marca individuală şi regulamentul de folosire, însoţit de autorizaţia din
care să rezulte exercitarea legală a activităţii de certificare, cu indicarea persoanelor autorizate să
utilizeze marca, titularul mărcii autorizând în final persoanele îndreptăţite să folosească marca
pentru produsele sau serviciile garantate prin regulamentul de folosire. Transmiterea drepturilor cu
privire la marca de certificare este reglementată în art.62 din lege care prevede că drepturile cu
privire la marca de certificare nu pot fi transmise de persoana juridică, titulară a mărcii, pentru ca în
al.2 al aceluiaşi articol să se precizeze că transmiterea dreptului asupra mărcii de certificare se
stabileşte prin hotărâre a Guvernului. Cât priveşte anularea înregistrării mărcii de certificare, ea
intervine în termen de 5 ani de la înregistrarea acesteia pentru motivele şi în termenele stabilite de
lege pentru mărcile individuale la care se adaugă următoarele cazuri şi anume dacă înregistrarea :
- nu a fost cerută pentru ca marca să fie utilizată în scopul certificării calităţii unor produse
sau servicii ;
- s-a făcut de alte persoane decât cele juridice, abilitate legal să exercite controlul de calitate ;
- s-a făcut fără să existe regulamentul de folosire a mărcii ori cu un regulament incomplet ;
94
- s-a făcut în lipsa autorizaţiei sau documentului din care să rezulte exercitarea legală a
activităţii de certificare.
În aceste cazuri cererea de anulare poate fi formulată de oricare persoană interesată, oricând
în perioada de protecţie a mărcii. Legea prevede de asemenea, că în situaţia în care o marcă de
certificare a încetat să mai fie protejată, ea nu poate fi nici depusă, nici utilizată înainte de expirare a
unui termen de 10 ani de la data încetării protecţiei.
Fără a fi expres nominalizate şi definite în lege, în doctrină au mai fost evocate şi alte
categorii de mărci cum ar fi 87 :
- mărcile de fabrică şi mărcile de comerţ care dau expresie dualităţii mărcii din punct de
vedere al destinaţiei economice – producţie şi distribuţie. Astfel marca de fabrică individualizează
pe producător, pe fabricant pe când marca de comerţ desemnează pe comerciant, pe distribuitorul
produselor. Marca de servicii are în vedere identificarea prestărilor de servicii şi sub acest aspect se
face distincţie între :
mărcile de servicii care se aplică pe produse, pentru a identifica pe autorul serviciului ;
mărcile de servicii pure care nu se leagă de obiecte materiale cum ar fi servicii bancare, asigurări
etc.
Maca de servicii a fost recunoscută abia în 1958 şi a fost inclusă în art.1 alin.2 al Convenţiei
de la Paris ;
- mărcile simple şi mărcile combinate . Mărcile simple sunt alcătuite dintr-un singur semn
dintre cele enumerate de lege pe când mărcile combinate reunesc semne diferite susceptibile de
protecţie. De altfel legea enumerând semnele ce pot constitui mărci se referă expres la „orice
combinaţie a acestor semne” ;
- mărcile verbale, figurative şi sonore distincţie ce prezintă un interes practic deosebit în

aprecierea contrafacerii. Mărcile verbale sunt alcătuite din semne scrise constând din nume,
denumiri, sloganuri, cifre, litere. Mărcile figurative cuprind reprezentări grafice susceptibile de
protecţie ca embleme, viniete, desene, etichete, culori etc. Marca sonoră este alcătuită din sunete;
87
Y. Eminescu, op.cit. p.73 şi urm.
95
- marca agentului sau reprezentantului este consacrată în articolul 6 septies al Convenţiei
de la Paris care se referă la drepturile titularului unei mărci faţă de agentul său într-o ţară a Uniunii
în care sunt exportate produsele purtând acea marcă. Marca agentului este deci marca folosită sau
înregistrată de distribuitorul unor produse importante şi expediate cu marca producătorului.
Titlurile de publicaţii nu sunt incluse de actuala lege ca de altfel nici de Legea nr.28/1967
între mărcile protejate. Protecţia lor e asigură pe tărâmul dreptului de autor între titlurile de opere şi
titlurile de publicaţii sub condiţia originalităţii acestor titluri. Sub presiunea practicii judiciare
confruntată cu astfel de probleme doctrina admite că dispoziţiile Legii 84/1998 potrivit căreia marca
poate consta în cuvinte (art.3 lit.a) pot fi interpretate în sensul că nu sunt excluse nici titlurile, dintre
semnele apropriabile ca marcă. Evident că pentru a fi protejat ca marcă titlul trebuie să fie distinctiv.
Este o opinie consolidată practic şi care respinge obiecţia potrivit cu care titlurile nu pot fi protejate
ca marcă pentru că nu individualizează un bun corporal, o marfă, ci o operă incorporală, obiecţie
care nu conferă o atenţie suficientă faptului că operele, deşi incorporale intră în circuitul comercial
ca obiecte corporale ;
- marca „telle quelle” . Potrivit art.6 al Convenţiei de la Paris, resortisantul unei ţări
membre a Uniunii de la Paris, având o marcă înregistrată în ţara sa de origine, are dreptul la
protecţia acestei mărci în celelalte ţări ale Uniunii , în forma în care ea a fost înregistrată în ţara sa
de origine. Cu alte cuvinte, resortisanţii unionişti au dreptul la protecţia mărcii „telle quelle” aşa
cum este ea în toate ţările Uniunii. În ce priveşte termenul de „resortisant” conform art.3 al
Convenţiei de Uniune de la Paris sunt asimilaţi cetăţenilor ţărilor Uniunii, cetăţenii ţărilor care nu
fac parte din Uniune dar sunt domiciliaţi sau au întreprinderi industriale sau comerciale efective şi
serioase pe teritoriul uneia din ţările Uniunii.
Bibliografie
1
Publicată în M.Oficial nr.161 din 23 aprilie 1998; H.G. nr.833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a
Legii nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, pulicată în Mon.Of. Partea I, nr.455 din 27.11.1998.
2
V.Ros, Octavian Spineanu-Matei, Dragoş Bogdan, Mărcile şi indicaţiile geografice, Ed.All Beck, p.24 şi urm.
3
Decretul nr.210 din 1960 republicat în Bul.Oficial nr.56 din 17 mai 1972, cu modificările ulterioare; Autoritatea
Naţională pentru Protecţia Consumatorului a emis la 28 aprilie 2004, un Ordin pentru aprobarea Normelor tehnice de
analiză şi marcare a metalelor preţioase şi aliajelor acestora care dispune în Art.1 : „Obiectele şi bijuteriile
confecţionate din metale preţioase şi aliaje ale acestora, cu sau fără pietre preţioase, pot fi comercializate pe teritoriul
României numai dacă sunt marcate cu marca de garanţie proprie a importatorului, producătorului intern sau, după
96
caz, a vânzătorului cu amănuntul, înregistrată la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, alături de
marca de titlu, sau cu marca de certificare a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor., publicat în
Monitorul Oficial, Partea I, nr.426 din 12 mai 2004.
4 Yolanda Eminescu, Regimul juridic al mărcilor , Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1996, p.79
5
M. Oficial nr. 49/1998.
6
I.Bacanu, Firma şi emblema comercială , Bucureşti, Ed. Lumina Lex, p.8 şi urm. ; Smaranda Angheni, Magda
Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial , Bucureşti, Ed. Oscar Print, 2002, p.100 şi urm.
7
Pentru exemplificări şi probleme practice de utiolizare a semnelor care pot constitui mărci, Y. Eminescu, op.cit. p.39
şi urm. ; V.Roş s.a., op.cit. , p.40 şi urm.
8
Pentru exemplificări şi probleme practice de utilizare a semnelor care pot constitui mărci, Y. Eminescu, op.cit. p.39 şi
urm. ; V.Roş s.a., op.cit. , p.40 şi urm.
9
Y. Eminescu, op.cit. p.73 şi urm.
Exerciţii în întrebări
1) Sediul materiei privind mărcile şi indicaţiile geografice este dat de:
a) Legea nr. 34/1994
b) Legea 74/1998
c) Legea 84/1998
2) Marca este definită ca fiind un …………………………………………………………
3) Legea nr.26/1990 republicată reprezintă :
a) Legea concurenţei neloiale
b) Legea privind brevetele de invenţii
c) Legea registrului comerţului
4) Funcţiile mărcii sunt:
a) De diferenţiere, de concurenţă
97
b) De atragere a crientelei
c) De interdependenţă
5) În cadrul Convenţiilor Internaţionale referitoare la marcă, ratificate de România evocăm:
a) Aranjamentul de la Paris
b) Aranjamentul de la Madrid
c) Aranjamentul de la Lisabona
6. Protecţia mărcilor notorii a fost recunoscută în Convenţia de la :
a) Madrid
b) Paris
c) Bruxelles
NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPTUL DE AUTOR.
Definiţie şi izvoare.
Dreptul de autor cuprinde două accepţiuni :
1) Instituţia de autor – privită ca totalitatea normelor care reglementează drepturile născute

din creaţia intelectuală.
2) Drept subiectiv de autor – totalitatea drepturilor pe care le are creatorul unei opere
literar-artistice ca urmare a realizării operei.
În România, prima lege care a reglementat dreptul de autor de opere literare şi artistice a fost
Legea presei – 13 aprilie 1862, lege care a fost adoptată în timpul domniei lui Cuza Vodă şi
recunoştea creatorilor, dreptul de a se bucura ca de o proprietate în tot timpul vieţii lor, de dreptul de
a reproduce, de a vinde şi de a ceda operele lor. Era prevăzut că reproducerea sau imitarea unei
opere fără consimţământul autorului se sancţionează printr-o dublă sancţiune şi anume : confiscarea
exemplarului astfel obţinut cât şi plata unei amenzi echivalentă cu preţul a 1.000 de exemplare din
ediţia originală.
98
Dreptul de a transmite exploatarea operei prin moştenire se făcea pe o perioadă determinată
şi anume 10 ani de la moartea autorului („de cuius”). Sub rezerva reciprocităţii, legea recunoştea
acest drept străinilor, cu precizarea că ei nu putea beneficia în România de drepturi care le erau
recunoscute în ţara lor de origine.
La 28 iunie 1923 intră în vigoare o lege specială consacrată dreptului de autor şi anume :
„Legea proprietăţii literare şi artistice”. Această lege se caracterizează prin două trăsături esenţiale şi
anume :
- protecţia dreptului de autor era asigurată independent de îndeplinirea vreunei formalităţi;
- recunoştea dreptul de autor şi străinilor în aceleaşi condiţii ca şi pentru români –
„principiul tratamentului naţional”.
Legea a consacrat şi o serie de drepturi morale, precizând că în cazul morţii autorului,
moştenitorii săi, vor păstra dreptul moral de a împiedica denaturarea operei respective. Această lege
a statuat că acest drept se transmite pe cale succesorală doar pe o perioadă de 30 de ani din
momentul morţii autorului.
Din momentul în care opera înceta de a mai constitui un drept exclusiv intrând în patrimoniul
public , dreptul de control care forma esenţa dreptului moral al autorului revenea Academiei
României devenind un drept perpetuu. Tot în această lege se recunoştea dreptul autorului de a
interzice prin testament publicarea operelor publicate în timpul vieţii dar numai pentru o perioadă de
30 de ani.
„Legea proprietăţii literare şi artistice” a fost completată în 1946 printr-o altă lege – Lege
privind contractul de editură şi dreptul de autor asupra operelor literare. Această lege a fost parţial
abrogată prin Decretul nr. 16 din 14 ianuarie 1949 – „Decret privind difuzarea şi editarea cărţii”.
La 16 februarie 1951 intră în vigoare „Decretul nr. 19/1951 privind dreptul de autor asupra
operelor literale susceptibile de a fi tipărite”, decret care a suferit o modificare în ianuarie 1952 prin
Decretul nr. 428/1952.
Toate aceste legi şi decrete vor fi abrogate expres prin Decretul nr. 321/1956 privind dreptul
de autor, care a rămas în vigoare până în 1996. După 1990 au existat câteva priorităţi legislative
printre care şi o nouă reglementare a dreptului de autor, dar aceasta nu s-a produs decât în 1996 prin
promulgarea Legii nr. 8/1996.
Legea nr. 8/14 martie 1996 „privind dreptul de autor şi drepturile conexe” a fost
publicată în M.O. nr. 60 din 26 martie 1996 şi a intrat în vigoare la trei luni de la publicare. Textul
iniţial a fost modificat şi completat succesiv prin legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de
timbru şi legea nr. 285/2004 publicată în M.Of.nr.587/2004. Legea cuprinde 154 de articole ceea ce
constituie o dovadă suficientă pentru a constata că ea se aliniază reglementărilor europene în materie
dar nu numai prin proporţiile ei, fapt mai rar întâlnit în dreptul nostru, ci şi prin soluţiile consacrate.
Operele de creaţie intelectuală se împart în trei categorii , şi anume :
-opere literare , artistice sau ştiinţifice , precum şi orice asemenea opere de creaţie
intelectuală care generează dreptul de autor ;
-interpretările sau execuţiile artiştilor interpreţi sau/şi executanţi ; înregistrările sonore ale
producătorilor de înregistrări sonore şi emisiunile organismelor de radiodifuziune şi televiziune ;
99
-invenţiile care dau dreptul la brevetul de invenţie şi care constituie titlul de protecţie pentru
invenţie ;
Potrivit art. 1 din legea nr. 202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea
respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire ( publ. în
M.Of. nr. 588/21.11.2000 ) , prin drepturi de proprietate intelectuală , se înţeleg următoarele
categorii de drepturi :
- dreptul de autor ;
- drepturile conexe dreptului de autor ;
- dreptul asupra brevetelor de invenţii .
- dreptul asupra mărcilor de produs sau de servicii înregistrate ;
- dreptul asupra desenelor şi modelelor industriale ;
- dreptul asupra indicaţiilor geografice ;
Dreptul de autor este dreptul de proprietate intelectuală recunoscut persoanei
sau persoanelor fizice care au realizat o operă originală de creaţie intelectuală în domeniul literar ,
artistic sau ştiinţific , oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare şi
independent de valoarea şi destinaţia lor ori altor titulari legali , persoane fizice sau juridice .
Drepturile conexe sunt drepturile de proprietate intelectuală , altele decât drepturile de autor ,
de care beneficiază artiştii interpreţi sau executanţi pentru propriile interpretări sau execuţii ,
producătorii de înregistrări sonore pentru propriile înregistrări , organismele de radiodifuziune şi
televiziune pentru propriile emisiuni .
Brevetul de invenţie este titlul de protecţie care poate fi obţinut pentru orice invenţie , ce are
ca obiect un produs , un procedeu sau o metodă , în toate domeniile tehnologice , cu condiţia ca
invenţia să fie nouă , să implice o activitate inventivă şi să fie susceptibilă de o aplicare industrială .
( legea nr. 64/1991 privind brevetul de invenţie , publ. în M.Of. nr. 212/21.10.1991)
Marca de produs sau de serviciu reprezintă un semn susceptibil de reprezentare grafică care
serveşte la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând
altei persoane . Pot constitui mărci semnele distinctive : cuvintele , inclusiv numele de persoane ,
desenele , literele , cifrele , elementele figurative , formele tridimensionale , combinaţiile de culori ,
etc.
Desenul sau modelul industrial reprezintă aspectul nou al unui produs , având o funcţie
utilitară .
Indicaţia geografică reprezintă denumirea care serveşte la identificarea unui produs originar
dintr-o anumită ţară , regiune sau localitate a unui stat, în cazul în care o calitate , reputaţie sau alte
caracteristici determinate pot fi , în mod esenţial , atribuite acestei origini geografice .
În continuare vom trata noţiunile legate de dreptul de autor şi drepturile conexe drepturilor
de autor , urmând ca celelalte drepturi ce derivă din creaţia intelectuală să le tratăm în partea a doua
a cursului .
Obiectul dreptului de autor.
În conformitate cu prevederile art. 7 al Legii nr. 8/1996, obiectul dreptului de autor este
constituit din operele originale de creaţie intelectuală din domeniul literar, artistic sau ştiinţific,
oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare şi independent de
valoarea şi destinaţia lor. O operă pentru a se bucura de protecţie juridică trebuie să îndeplinească 3
condiţii :
- să fie rezultatul unei creaţii intelectuale din partea autorului;
100
- să îmbrace o formă concretă de exprimare, perceptibilă simţurilor – ceea ce înseamnă că
nu în toate cazurile opera trebuie să fie fixat pe un suport material;
- să fie susceptibilă de aducere la cunoştinţa publicului prin reproducere, executare,
expunere, reprezentare sau orice alt mijloc.
Prin operă ( de la latinescul opera = creaţie,lucrare ) se înţelege produsul
activităţii de creaţie intelectuală , ca emanaţie a inteligenţei şi voinţei autorului .
Decretul 321/1956 prevedea şi el această obligaţie din actuala reglementare dar asigurarea
protecţiei era condiţionată de faptul aducerii la cunoştinţa publicului a operei în cauză. Legea nr.
8/1996 recunoaşte acest drept prin simplul fapt al creaţiei.
În doctrină prima condiţie este denumită originalitatea operei şi este considerată ca o
expresie a amprentei personalităţii şi individualităţii autorului. Originalitatea nu trebuie confundată
cu noutatea care pentru invenţie este o condiţie impusă pentru ca aceasta din urmă să poată fi
brevetată. O operă poate fi originală fără a fi nouă.
Alături de operele absolut originale există şi opere relativ originale ai căror autori au
împrumutat unor creaţii preexistente elemente protejate, fără ca acest lucru să-i priveze de vocaţia la
dreptul de autor, cum este cazul unei întregi categorii de opere denumite derivate sau compozite.
Categorii de opere protejate.
Majoritatea legislaţiilor nu cuprind o enumerare a categoriilor de opere protejate în cadrul

dreptului de autor, mărginindu-se fie la o definiţie cu caracter general, fie la o referire la cele trei
mari categorii de clasificare doctrinală şi anume : opere literare, artistice şi muzicale. În unele
cazuri, opera muzicală este înglobată în categoria celor artistice. Operele ştiinţifice sunt, uneori,
menţionate separat. Unele legislaţii nu cuprind o definiţie a operei protejabile. Condiţiile protecţiei
fiind desprinse de jurisprudenţă şi doctrină.
Legislaţiile mai noi însă, printre care şi actuala lege română, au recurs la o enumerare a
operelor protejabile fără însă a atribui acestei enumerări un caracter limitativ.
Atât Decretul nr. 321/1956 cât şi actuala reglementare - legea nr. 8/1996 , pentru a nu da
naştere la interpretări au enumerat această categorie de opere protejate :
„a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte
opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;
b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi : comunicările, studiile, cursurile
universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice;
c) compoziţiile muzicale cu sau fără text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele;
e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog
fotografiei;
g) operele de arta grafica sau plastica, cum ar fi: operele de sculptura, pictura, gravura,
litografie, arta monumentala, scenografie, tapiserie, ceramica, plastica sticlei si a metalului, desene,
design, precum si alte opere de arta aplicata produselor destinate unei utilizari practice;
h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează

proiectele de arhitectură;
i) lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei în
general.
101
j) operele de artă digitală .”
De asemenea , articolul 8 din legea 8/1996 include în obiectul dreptului de autor şi
următoarele categorii de opere derivate :
„a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale şi orice
alte transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice care reprezintă o muncă intelectuală
de creaţie;
b) culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi : enciclopediile şi antologiile,
colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date care, prin
alegerea sau dispunerea materialului, constituie creaţii intelectuale.”
Prin opere derivate se înţeleg acelea care au fost create plecând de la una sau mai multe
opere preexistente . Pentru recunoaşterea operei derivate , şi mai ales pentru protecţia ei, este
necesar ca prin această operă să nu fie prejudiciate drepturile autorilor operei originale .
Prin dreptul de autor nu sunt protejate :
„a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile stiintifice, procedeele, metodele de functionare
sau conceptele matematice ca atare si inventiile, continute intr-o opera, oricare ar fi modul de
preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;
b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile
oficiale ale acestora;
c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar fi :
stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia;
d) mijloacele de plată;
e) ştirile şi informaţiile de presă;
f) simplele fapte şi date.”
Art. 72 , din cadrul capitolul IX din lege care reglementează programele pentru calculator,
include în categoria operele de creaţie intelectuală protejate şi :
- orice expresie a unui program ,
- programele de aplicaţie şi sistemele de operare , exprimate în orice fel de limbaj ,
- materialul de concepţie pregătitor,
- manualele .
Conform prevederilor alin.2 al articolului 72 din lege , în materia programelor
pentru calculator nu sunt protejate : ideile , procedeele , metodele de funcţionare , conceptele
matematice şi principiile care stau la baza oricărui element dintr-un program pentru calculator .
Subiectul dreptului de autor.
Legea face distincţia între calitatea de autor al unei opere , pe de o parte , şi aceea de subiect
al dreptului de autor al unei asemenea opere , pe de altă parte .
Calitatea de autor al unei opere o poate avea numai persoana umană , deoarece numai ea
dispune de însuşirile şi capacităţile fizice şi spirituale care sunt necesare realizării unei asemenea
creaţii . Articolul 3 alin. 1 din lege precizează că „ este autor persoana fizică sau persoanele fizice
care au creat opera” .
De îndată ce opera de creaţie a luat o formă concretă , chiar dacă nu este terminată , autorul
dobândeşte dreptul de autor asupra operei realizate şi , odată cu aceasta , calitatea juridică de subiect
al dreptului de autor . Ea rezultă din prevederile art. 1 alin.1 din lege conform cărora dreptul de
autor ( respectiv de titular al dreptului de autor ) asupra unei opere este recunoscut şi garantat „ în
condiţiile prezentei legi” .
102
Subiect al dreptului de autor poate fi atât o persoană fizică cât şi o persoană juridică .
Actuala noastră reglementare recunoaşte un drept de autor şi persoanelor juridice şi ca urmare
acestea vor putea deveni titularii drepturilor născute din creaţia intelectuală. Însă , ceea ce se poate
acorda şi se acordă uneori , prin lege , altor persoane fizice sau juridice nu este calitatea de autor ,
care în mod firesc nu poate aparţine decât creatorului , ci numai „ beneficiul protecţiei” acordate
autorului .
Doctrina împarte subiectele dreptului de autor în subiecte primare / originare, adică acele
persoane care au creat nemijlocit opera şi subiecte derivate – persoane care în virtutea competenţelor
recunoscute de lege dobândesc atribute ale dreptului de autor.
Se prezumă a fi autor persoana sub numele căreia opera a fost adusă la cunoştinţa publicului
– prezumţie relativă.
Dacă opera a fost adusă la cunoştinţa publicului sub un pseudonim sau sub formă anonimă,
dreptul de autor va fi exercitat de către persoana fizică sau juridică care o face publică dar numai cu
consimţământul autorului atâta timp cât acesta nu-şi dezvăluie identitatea.
În legătură cu subiectele originare întâlnim următoarele situaţii :
- opera a fost creată de o singură persoană;
- opera a fost creată de două sau mai multe persoane – operă cu mai mulţi autori, realizare în
coautorat. ( comună )
Aşa cum se susţine în doctrină, pentru existenţa coautoratului trebuie îndeplinite trei condiţii
:
- opera să fie creată de două sau mai multe persoane;
- este considerat coautor persoana care a desfăşurat o activitate de creaţie şi nu cea care a
acordat un sprijin ştiinţific;
- existenţa unei înţelegeri prealabile între coautori.
În cazul coautoratului există un obiect comun : opera, asupra căreia mai multe persoane
(coautorii) îşi vor exercita drepturile, ca urmare şi aici se vor aplica regulile cu privire la
coproprietate din dreptul comun.
În cazul mai mult autori s-ar putea întâlni situaţia în care unul dintre autori să fie principal iar
ceilalţi coautori. Opera poate fi un tot unitar fără a putea determina partea fiecărui coautor, situaţie
în care coautorii nu pot exploata opera decât de comun acord, foloasele materiale împărţindu-se între
aceştia. O altă ipoteză este aceea în care contribuţia fiecărui coautor să fie distinctă, ceea ce ar putea
duce la posibilitatea ca fiecare să-şi poată valorifica singur numai partea din operă în aşa fel încât să
nu-i prejudicieze pe ceilalţi.
Spre deosebire de operele comune, operele colective, au un caracter complex, fiind rezultatul
unirii, într-un corp comun a mai multor opere individuale, situaţie în care dreptul de autor asupra
operei colective aparţine persoanei fizice sau juridice din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub
numele căreia a fost creată (spre exemplu opera cinematografică sau altă operă audiovizuală).
Subiectele derivate sunt toate persoanele succesoare în dreptul de autor. Acestea pot
dobândi dreptul fie prin moştenire potrivit legislaţiei civile fie prin acte între vii. Ceea ce se
dobândeşte sunt în primul rând drepturi patrimoniale şi în mod cu totul excepţional o parte din
drepturile personal nepatrimoniale.
DREPTUL DE AUTOR
103
Conţinutul dreptului de autor.
1. Consideraţii generale. Natura dreptului subiectiv de autor.
Legislaţia Revoluţiei franceze recunoaşte pentru prima oară, în forma lor modernă (prin
abandonarea sistemului privilegiilor) drepturile intelectuale pe care le califică drepturi de
proprietate, calificare care într-un înţeles convenţional, se mai păstrează încă pentru drepturile
autorilor de creaţii tehnice, care şi astăzi se numesc drepturi de proprietate industrială.
În doctrina şi chiar în legislaţia unor state continuă să fie folosită şi expresia proprietate
literară şi artistică88, deşi majoritatea autorilor au părăsit teza dreptului de autor considerat ca drept
de proprietate, al cărei ultim reprezentant modern a fost, în dreptul francez, L. Josserand89. În teoria
lui Josserand însă, era vorba despre „un fel de proprietate”, în măsura în care dreptul de autor
comportă o apropiere exclusivă, opozabilă tuturor. Astăzi, teoria dominantă este aceea formulată în
1877 de Edmond Picard90, potrivit căreia drepturile inventatorilor şi acelea ale autorilor formează o
categorie distinctă, aceea a drepturilor intelectuale. Această teorie s-a dezvoltat ulterior sub două
variante : cea monistă şi cea dualistă. În teoriile mai recente, ca cea a lui R. Franceschelli91, care
consideră de asemenea că drepturile la care ne-am referit alcătuiesc o categorie specială, care trebuie
adăugată clasificării tradiţionale, le denumesc drepturi de monopol, deoarece sunt caracterizate prin
două trăsături :
- dreptul de a realiza şi exploata opera;
- dreptul de a împiedica pe terţi de a o reproduce, multiplica şi valorifica (ius prohibendi sau

ius excludenti alios)92.
Teza caracterului dualist a fost reprezentată în ţara noastră de prof. Constantin Stătescu care
considera că această caracteristică rezultă nemijlocit din actul normativ care reglementează dreptul
de autor. Decretul nr. 321/1956 enumera în art. 3 atât drepturi personal nepatrimoniale câr şi pe cele
patrimoniale fapt ce a permis teoretic să discute acest caracter dualist al dreptului de autor.
Majoritatea civiliştilor români au relevat dependenţa prerogativelor patrimoniale de existenţa

celor nepatrimoniale, ceea ce a determinat pe legiuitor să deroge de la dreptul comun stabilind că
drepturile patrimoniale care aparţin autorului se vor transmite contrar dreptului comun pe o perioadă
determinată de timp.
88 e
Vezi în acest sens Claude Colombet, Propriété littéraire et artistique et droits voisin, 9 édition, éd. Dalloz 1999.
89
Vezi L. Josserand, Cours de droit civil positif français, vol. I, Sirey, 1938, p. 846.
90
Într-un articol de revistă la care E. Picard se referă în Le droit pur, Paris, Flammarion, 1920, p. 94.
91
R. Franceschelli, Natura juridică a drepturilor autorului şi inventatorului, în „Mélanges en l’honneur de Paul Roubier”,
vol. II, Paris, Dalloz, 1961, p. 453 – 466.
92
Pentru amănunte vezi Yolanda Eminescu, „Dreptul de autor – Legea nr.8 din 14 martie 1996 – comentată”, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti 1997, p. 137 – 143.
104
Aurelian Ionaşcu în „Dreptul de autor în legislaţia R.P. Române” făcând o analiză a dreptului
de autor aşa cum era reglementat în acea perioadă prin Decretul nr. 321/1956 sublinia dependenţa
elementului patrimonial de a ceea a dreptului personal nepatrimonial concluzionând : „dreptul de
autor este un drept personal nepatrimonial ce dă naştere pe cale de consecinţă şi la drepturi de ordin
patrimonial care fiind împletite organic cu cele de ordin personal nepatrimoniale formează un tot
unitar”.
Noua reglementare, stabileşte în Capitolul IV al Legii nr. 8/1996 care sunt drepturile morale
(sau personal nepatrimoniale) şi care sunt drepturile patrimoniale de care se bucură autorul operei.
2. Drepturile morale (personal nepatrimoniale)
În doctrina română, autorii – pornind de la dispoziţiile legii din 1956 – nu au fost întotdeauna
de acord asupra conţinutului categoriei denumite, în majoritatea doctrinei europene, drepturi
morale.
C. Stătescu, enumeră ca reprezentând „aspectul personal nepatrimonial al dreptului de autor”

următoarele prerogative care sunt strâns legate de personalitatea autorului şi, în consecinţă,
netransmisibile atât prin acte între vii, cât şi pentru cauză de moarte :
a) dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului;

b) dreptul de a fi recunoscut autor sau dreptul la calitatea de autor;
c) dreptul la inviolabilitatea operei.
Pentru A. Ionaşcu, consecvent punctului de vedere adoptat cu privire la natura dreptului de
autor, drepturile personale nepatrimoniale ale autorului sunt următoarele :
b) dreptul de a fi recunoscut autor;
c) dreptul de a consimţi la folosirea operei de către alţii şi de a cere încetarea actelor de
folosire săvârşite de alţii fără consimţământul său;
d) dreptul la inviolabilitatea operei şi la folosirea acesteia în condiţii potrivite cu natura ei.
Toate aceste drepturi se caracterizează prin faptul că sunt inalienabile în timpul vieţii autorului ,
netransmisibile la moştenitori şi imprescriptibile.
A. Ionaşcu face însă o distincţie între „dreptul autorului de a fi recunoscut autor şi dreptul
său la inviolabilitatea operei şi la folosirea ei în condiţii potrivite cu natura operei, care se transmite,
la moartea autorului, uniunii sau asociaţiei respective de creatori ori, în lipsă, organului de stat
competent, pe de o parte, şi dreptul personal nepatrimonial al autorului de a aduce opera la
cunoştinţa publicului şi cel de a consimţi la folosirea de către alţii, pe de altă parte, cu privire la care
în lipsa unei dispoziţii în lege ajunge la concluzia dedusă din natura lor, că se sting la moartea
autorului.
105
Pentru Fr. Deak şi St. Cărpenaru93, erau recunoscute de legea din 1956, autorului,
următoarele drepturi personal nepatrimoniale:

b) dreptul de a fi recunoscut ca autor;
c) dreptul de a consimţi la folosirea operei de către alţii şi de a cere încetarea actelor de
folosire săvârşite de alţii fără consimţământul său;
d) dreptul la inviolabilitatea operei.
În legătură cu opiniile exprimate de autorii la care ne-am referit, Yolanda Eminescu face
următoarele constatări :
„a) Cu o singură excepţie, toţi autorii citaţi sunt de acord asupra prerogativelor
nepatrimoniale care alcătuiesc dreptul de autor. Numai pentru C. Stătescu, dreptul autorului de a
folosi opera (prin reproducere, difuzare, reprezentare etc.) a cărui consecinţă este aceea de a
consimţi la folosirea operei de către alţii, aparţine categoriei drepturilor patrimoniale.
b) Nici unul dintre autorii citaţi nu menţionează distinct printre drepturile personale
nepatrimoniale, un drept esenţial, dreptul de retractare şi modificare, cu alte cuvinte, dreptul
autorului, care rămâne stăpân al operei sale, de a o retrage, revenind asupra consimţământului dat la
folosirea operei sale sau de a o modifica, în principiu, oricând.”
Luând în considerare prevederile exprese ale actualei reglementări în materia dreptului de

autor (într-o formă mai analitică), respectiv art. 10 din Legea nr. 8/1996, Yolanda Eminescu
formulează următoarea concluzie :
„Dreptul subiectiv al autorului presupune următoarele prerogative cu caracter personal

nepatrimonial :
a) dreptul de divulgare sau dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului pentru prima
oară;
b) dreptul de retractare;
c) dreptul la paternitatea operei sau dreptul la calitatea de autor;
d) dreptul la respectul integrităţii operei sau dreptul la calitatea acesteia.”94
Legea noastră nu enunţă caracterele juridice ale drepturilor morale de autor , dar acestea pot
fi desprinse din unele dispoziţii ale legii . Astfel :
- dreptul moral de autor este strâns legat de persoana autorului : autorul personal are şi exercită
dreptul de a decide dacă , în ce mod şi cum va fi adusă opera la cunoştinţă publică, numele sub care
93
Vezi, Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil. Contractele speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire. Universitatea
din Bucureşti, 1983, p. 339 – 343.
94
Vezi Yolanda Eminescu, op. cit., p. 145.
106
opera va fi adusă la cunoştinţă , modalitatea în care acest lucru va fi făcut , precum şi retractarea
operei divulgate pentru motive care sunt lăsate la aprecierea suverană a autorului .
- dreptul moral al autorului este inalienabil şi neurmăribil ( insesizabil ) : este destinat a asigura
protecţia personalităţii autorului .
- drepturile morale ale autorilor au un caracter perpetuu şi imprescriptibil : utilizarea operei nu poate
aduce atingere memoriei autorului , iar opera nu poate fi disociată de creatorul ei , chiar încetat din
viaţă . După moartea autorului , exerciţiul dreptului de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor şi a
dreptului de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări şi atingeri
care prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului se transmit prin moştenire . Imprescriptibilitatea
drepturilor morale înseamnă că ele pot fi exercitate atât timp cât opera rămâne în memoria
oamenilor şi face obiectul unei exploatări .
3. Dreptul de divulgare
Noua reglementare în materia dreptului de autor prevede expres dreptul de divulgare :
„Art. 10. – Autorul unei opere are următoarele drepturi morale:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică;”
Dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publicului -

dreptul de divulgare – are un rol hotărâtor asupra naşterii drepturilor patrimoniale care prin
exercitarea dreptului de divulgare devin drepturi propriu-zise.
Cu privire la dreptul absolut şi discreţionar, recunoscut de toate legislaţiile autorului de a-şi

aduce opera la cunoştinţa publicului, de a o „divulga”, H. Desbois arată că această putere de decizie
a scriitorului şi artistului „apare ca un atribut de ordin intelectual şi moral prin excelenţă, pentru că îi
permite – este aspect moral propriu-zis – să păstreze manuscrisul, pe care nu l-a redactat decât
pentru el , sau – şi este aspectul intelectual – să nu-l publice cât timp opera nu i se va părea
corespunzătoare idealului şi aşteptărilor sale”95.
Dreptul de divulgare, ca drept personal nepatrimonial nu este transmisibil prin acte între vii.
Acest drept moral se transmite moştenitorilor sau , după caz , organismelor de gestiune colectivă .
4. Dreptul de retractare
Dreptul de retractare este contraponderea dreptului de divulgare şi consecinţa directă a

caracterului absolut şi discreţionar al acestuia. El constituie totuşi un drept distinct a cărui soartă nu
este indisolubil legată de cea a dreptului de divulgare, lucru care apare cu evidenţă în cazul operelor
postume.
95
H. Desbois, Le droit d’auteur en France, ed. II. Paris, Dalloz, 1966, p. 421 – 422.
107
Dreptul de retractare nu a fost prevăzut în reglementarea anterioară , dar art. 10 lit. e din
Legea nr. 8/1996 prevede în mod expres acest drept :
„e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de
utilizare , prejudiciaţi prin exercitarea retractării.”
În conformitate cu prevederile articolului 77 alin. 3 din lege , dreptul de retractare a operei

nu este recunoscut în cazul programelor de calculator .
Dreptul de a retracta opera constă în posibilitatea recunoscută autorului de a-şi retrage opera
pe care a divulgat-o anterior .
Dreptul de retractare poate fi exercitat în orice moment care survine divulgării , motivele
care stau la baza deciziei aparţinând exclusiv autorului şi neputând fi supuse cenzurii instanţei.
5. Dreptul la paternitatea operei şi la nume.
Dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei este prevăzut de art. 10 lit. b)
din lege, numit în doctrină dreptul la paternitatea operei.
Dreptul la paternitatea operei sau dreptul la calitatea de autor se întemeiază pe necesitatea de

a respecta legătura firească dintre creator şi opera sa. Acest drept îmbracă un aspect pozitiv, care
constă în dreptul autorului de a revendica oricând calitatea de autor, şi un aspect negativ – adică
dreptul de a se opune la orice act de contestare a acestei calităţi din partea unor terţi.
Aspectul pozitiv al dreptului la paternitatea operei implică şi dreptul autorului la nume, adică
dreptul de a decide dacă opera va fi adusă la cunoştinţa publicului sub numele său, sub un
pseudonim sau fără indicare de nume; poate reveni oricând asupra acestei hotărâri şi publica opera
sub numele său (art. 10 lit. c din legea 8/1996 prevede : „c) dreptul de a decide sub ce nume va fi
adusă opera la cunoştinţă publică;”).
Numele autorului, dacă acesta a decis publicarea operei sub numele său, trebuie indicat de
cesionarul dreptului de reproducere, reprezentare, executare sau difuzare în orice alt mod al operei,
pe coperta operei publicate în volum separat, la începutul sau sfârşitul celor publicate în culegeri sau
periodice, pe programe, afişe şi orice materiale publicitare. În cazul operelor derivate este
obligatorie şi indicarea numelui autorului operei originale. Obligaţia de indicare a numelui există şi
în cazurile în care, potrivit legii, opera sau fragmente din ea pot fi folosite fără consimţământul
autorului.
Voinţa autorului cu privire la modul de a scrie numele trebuie respectată întocmai (cu
prenumele întreg, cu iniţială etc.). Nerespectarea voinţei autorului în legătură cu numele va constitui
adesea, nu numai o încălcare a dreptului la nume, dar şi a dreptului la calitatea de autor.
108
În cazul în care un terţ publică o operă proprie sub numele altuia (de obicei, un autor
cunoscut) nu ne vom afla în faţa unei încălcări a dreptului la calitatea de autor, ci a unei încălcări a
dreptului personal nepatrimonial la nume.
Dreptul la paternitatea operei face parte din categoria prerogativelor a căror supravieţuire
după moartea autorului este necontestată. Jurisprudenţa franceză s-a pronunţat încă în secolul trecut
în acest sens, într-un proces celebru privitor la publicarea de către un editor, Lerouge, a unor
memorii abuziv atribuite lui Fouché, duce de Ostrante, ministru al lui Napoleon96.
Dreptul la calitatea de autor este recunoscut numai persoanelor fizice , nu şi persoanelor

juridice .
După moartea autorului , exerciţiul acestui drept se transmite moştenitorilor sau , după caz ,
organismelor de gestiune colectivă , pe durată nelimitată .
6. Dreptul la inviolabilitatea operei.
Dreptul la inviolabilitatea operei este prevăzut expres în art. 10 lit. d) din legea nr.8/1996 :
„d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum
şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa;”.
Dreptul la inviolabilitatea operei este denumit în doctrină şi în unele legislaţii, drept la

respectul sau integritatea operei. Prin acest drept se înţelege prerogativa autorului de a face
cunoscută opera sa în forma hotărâtă de el şi, ca urmare, inadmisibilitatea oricăror suprimări,
modificări sau completări fără acordul autorului.
Natura nepatrimonială a dreptului la inviolabilitatea operei face ca acest drept să aibă un

caracter absolut , inalienabil şi imprescriptibil . În consecinţă , el nu încetează şi nici nu poate fi
considerat diminuat în cazul cesionării pe cale convenţională sau legală a exerciţiului drepturilor
patrimoniale ale autorului asupra operei .
Majoritatea legislaţiilor naţionale europene asigură prin consacrarea acestui drept protecţia
operei împotriva oricăror modificări care ar constitui o atingere adusă onoarei, reputaţiei sau altor
interese ale autorului. Legea franceză şi belgiană garantează în această privinţă, autorului, o
protecţie absolută.
Să subliniem faptul că noua reglementare în art. 11 se pronunţă ferm şi explicit : „(1)

Drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări”, iar mai departe
reglementează transmiterea exerciţiului drepturilor cu privire la calitatea de autor şi respectarea
integrităţii operei : „(2) După moartea autorului, exerciţiul drepturilor prevăzute la art. 10 lit. a), b)
şi d) se transmite prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe durată nelimitată. Dacă nu există
moştenitori, exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectiva care a administrat
96
Vezi, Gérard Gavin, Le droit moral de l’auteur dans la jurisprudence et la législation française, Paris, Dalloz, 1960, p.
123.
109
drepturile autorului sau, dupa caz, organismului cu cel mai mare numar de membri, din domeniul
respectiv de creatie ” .
8. Drepturile patrimoniale.
În vechea legislaţie acest drept prevedea doar posibilitatea de utilizare şi exploatare a operei.
Pe baza noii reglementări, fără a analiza diferenţele de opinii cu privire la determinarea
prerogativelor patrimoniale ale dreptului de autor, vom analiza dreptul autorului de a folosi opera şi
de a dispune de ea, sau de dreptul autorului de valorificare a operei.
În ce priveşte dreptul la reparaţie în caz de folosire fără drept a operei, îmbrăţişăm părerea
exprimată de Yolanda Eminescu şi considerăm că nu este cazul să fie transformat într-o prerogativă
în compunerea dreptului de autor, deoarece el este o regulă de răspundere civilă care intervine în
toate cazurile de încălcare a unor drepturi recunoscute de lege.
Drepturile patrimoniale de autor sunt drepturi subiective , a căror existenţă este condiţionată
de manifestarea de către autor a dreptului de a aduce opera la cunoştinţă publică şi de a o exploata în
beneficiul său şi al succesorilor săi .
Drepturile patrimoniale de autor sunt legate de persoana autorului , sunt exclusive şi limitate
în timp .
Conform art. 12. din lege : „Autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide
dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către
alţii.”
În cazul în care autorul se decide să-şi utilizeze şi să-şi exploateze opera în mod direct , el
poate face aceasta în orice chip şi prin orice modalităţi , fără nici un fel de îngrădiri decât acelea care
decurg din obligaţia generală a oricărei persoane de a respecta legea şi bunele moravuri . Cele mai
frecvente situaţii în practică sunt acelea în care autorul îşi exercită dreptul la utilizarea şi exploatarea
operei prin intermediul altor persoane fizice sau juridice .
Din acest drept exclusiv care aparţine autorului de a-şi exploata opera iau naştere alte
drepturi distincte şi exclusive ale autorului prevăzute expres prin art. 13 din lege, după cum
urmează :
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza reproducerea integrală sau parţială ,

directă sau indirectă , temporară sau permanentă , prin orice mijloace şi sub orice formă a operei.
În art. 14 din lege, este prevăzut înţelesul noţiunii de reproducere în sensul că : „Prin
reproducere, în sensul prezentei legi, se înţelege realizarea uneia sau mai multor copii ale unei
opere, prin orice mijloc şi sub orice formă , inclusiv realizarea oricarei inregistrari sonore sau
audiovizuale a unei opere.” În literatura noastră de specialitate s-a arătat că prin reproducere se
110
înţelege fixarea materială şi durabilă a operei pe un lucru , prin orice procedee , în scopul de a fi
comunicată publicului indirect , prin intermediul acelui lucru .
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza distribuirea operei .
Art. 14 indice 1 din lege, prevede şi înţelesul noţiunii de distribuire a operei , astfel : „ Prin
distribuire , în sensul prezentei legi, se intelege vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu
oneros ori gratuit, a originalului sau a copiilor unei opere, precum şi oferirea publică a acestora”.
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza importul în vederea comercializării

pe teritoriul României a copiilor de pe operă, realizate cu consimţământul autorului.
Prin import, se intelege introducerea pe piaţa internă, cu scopul comercializării, a

originalului sau a copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport.
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza închirierea operei .
Acest drept de a autoriza închirierea operei poate fi acordat pe o perioadă de timp limitată,
dar în schimbul unui avantaj economic sau comercial direct sau indirect. De remarcat că acest drept
este o noutate în reglementarea actuală el nefiind prevăzut în decretul nr. 321/1956.
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza împrumutul operei .
Potrivit art. 14 indice 4 , prin împrumut se înţelege punerea la dispoziţie spre utilizare, pentru
un timp limitat şi fără un avantaj economic sau comercial direct ori indirect, a unei opere prin
intermediul unei instituţii care permite accesul publicului în acest scop. Împrumutul efectuat prin
biblioteci nu necesită autorizarea autorului şi dă dreptul acestuia la o remuneraţie echitabilă. Acest
drept nu poate face obiectul unei renunţări.
Legiuitorul a prevăzut în art. 14 indice 5 că nu pot face obiectul închirierii sau împrumutului:
a) proiectele de structuri arhitecturale;
b) originalele sau copiile operelor de design ori de artă aplicată produselor destinate unei utilizări
practice;
c) originalele sau copiile operelor, în scopul comunicării publice ori pentru a căror utilizare există
un contract;
d) lucrările de referinţă pentru consultare imediată sau pentru împrumut între instituţii;
e) operele create de autor în cadrul contractului individual de muncă, dacă acestea sunt utilizate
de către cel care a angajat autorul, în cadrul activităţii obişnuite.
111
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza comunicarea publică, direct sau
indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel
încât să poata fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public;
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza radiodifuzarea operei .
Prin radiodifuzare se poate înţelege fie emiterea unei opere de către un organism de
radiodifuziune sau de televiziune, prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnelor,
sunetelor sau imaginilor, ori a reprezentării digitale a acestora, inclusiv prin satelit, în scopul
recepţionării de către public , sau fie transmiterea unei opere sau a reprezentării digitale a acesteia,
prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice alt procedeu similar, în scopul recepţionării de
către public.
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza retransmiterea prin cablu a operei .
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza realizarea pe baza operei sale a unor
opere derivate (traducere, publicarea în culegeri, adaptarea, precum şi orice altă transformare a unei
opere preexistente, dacă aceasta constituie creaţie intelectuală.
- dreptul de suită ( denumire preluată din limba franceză ) reprezintă dreptul autorului, care
şi-a transmis cu titlu oneros originalul operei, sub forma unui drept de creanţă, de a încasa o cotă
din preţul de vânzare obţinut la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor .
Acest drept este recunoscut în mod expres de lege autorului operei de artă plastică , artă grafică sau
al unei opere fotografice pentru orice revânzare care implică, în calitate de vânzători, cumpărători
sau intermediari, saloane, galerii de artă, precum şi orice comerciant de opere de artă.
Suma care îi va reveni autorului la fiecare revânzare a operei se calculează conform

următoarelor cote, fără a putea depăşi 12.500 euro:
a) de la 300 la 3.000 euro - 5%;
b) de la 3.000,01 la 50.000 euro - 4%;
c) de la 50.000,01 la 200.000 euro - 3%;
d) de la 200.000,01 la 350.000 euro - 1%;
e) de la 350.000,01 la 500.000 euro - 0,5%;
f) peste 500.000 euro - 0,25%.
Acestor autori li se recunoaşte şi o altă serie de drepturi care rezultă din dreptul de suită :
dreptul de a fi informat despre locul şi data vânzării, despre preţul de vânzare şi despre locul unde
se află opera sa. Toate aceste informaţii cât şi obligaţia de a reţine şi a plăti cota rezultată din preţ
trebuie să fie date autorului într-un termen limită de 2 luni de la vânzarea operei.
112
Dreptul de suită nu poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări. Autorul unei opere
chiar dacă şi-a înstrăinat-o poate pretinde proprietarului sau posesorului operei să-i permită accesul
la acea operă dacă acest fapt este necesar pentru exercitarea dreptului său. I se impune totuşi
autorului o condiţie şi anume aceea de a nu aduce atingere unui interes legitim al proprietarului sau
posesorului.
- dreptul de recuperare pe care-l are autorul asupra unei opere care ar urma să fie distrusă
aflată în proprietatea altei persoane.
Conform art. 23 alin. 1 : „Proprietarul originalului unei opere nu are dreptul să o distrugă
înainte de a o oferi autorului la preţul de cost al materialului.”
- dreptul autorului de a-şi transmite drepturile patrimoniale prin moştenire potrivit legislaţiei
civile.
- dreptul autorului sau al titularului dreptului de autor de a ceda drepturile sale patrimoniale
prin contract . Cesiunea drepturilor patrimoniale ale autorului poate fi limitată la anumite drepturi ,
la un anumit teritoriu şi respectiv la o anumită perioadă de timp . Principalele contracte prin care
autorul poate transmite ( cesiona ) altora drepturile sale sunt : contractul de comandă a unei opere
viitoare , contractul de editare , contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală ,
contractul de închiriere a unei opere , contractele ce pot fi încheiate în domeniile speciale
reglementate în partea a doua a legii : în domeniul operelor cinematografice sau domeniul utilizării
programelor pentru calculator , etc
. DREPTUL DE AUTOR
Limitele exercitării dreptului de autor.
Comparând dreptul de proprietate cu dreptul proprietăţii intelectuale în privinţa existenţei în

timp, vom constata că dreptul de proprietate este perpetuu pe când dreptul de proprietate intelectuală
este limitat în timp.
Napoleon considera la timpul său că : „proprietatea autorilor n-ar trebui să dureze decât în
timpul vieţii lor”.
Ideea limitării duratei dreptului de autor datează încă din secolul al XVIII–lea şi se bazează
atât pe natura specifică a acestui drept cât şi pe raţiuni de interes social. Legiuitorul a acordat un
tratament diferenţiat proprietăţii asupra bunurilor corporale faţă de proprietatea asupra bunurilor
incorporale (creaţiile intelectuale) datorită faptului că bunurile corporale în general sunt utilizate de
un proprietar sau mai mulţi coproprietari, pe când operele intelectuale au tendinţa de a cădea în
domeniul public, de multe ori necunoscându-se autorul unei opere după trecerea unei perioade mai
îndelungate de timp.
113
Discutând limitele dreptului de autor ne vom referi atât la durata protecţiei dreptului de
autor, cât şi la limitele exercitării dreptului de autor.
Durata protecţiei dreptului de autor
Drepturile de autor se divid în drepturi nepatrimoniale ( denumite de actuala lege drepturi

morale ) şi în drepturi patrimoniale .
Autorului unei opere literare, artistice, ştiinţifice i se recunoaşte un drept asupra operei pe
tot parcursul vieţii sale – art. 24 alin. 1 . Acest drept ia naştere din momentul creaţiei operei
indiferent de modul sau forma concretă de exprimare a acelei creaţii.
Drepturile morale sunt inalienabile şi imprescriptibile , adică nu pot face obiectul vreunei
renunţări sau înstrăinări din partea autorului sau al unei dobândiri , pe orice cale , din partea vreunei
alte persoane . Drepturile morale sunt ocrotite din momentul creării operei şi până la decesul
autorului . Drepturile morale sunt cele enumerate de art. 10 din lege .
Articolul 11 alin. 2 din lege prevede trei excepţii , când exerciţiul unor drepturi morale se
transmite prin moştenire :
- exerciţiul dreptului de a decide dacă,în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă

publică ,
- exerciţiul dreptului de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor ,

- exerciţiul dreptului de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei
modificări şi oricărei atingeri aduse operei , dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia
autorului .
Transmiterea acestor drepturi morale are loc pe durată nelimitată .
Drepturile patrimoniale cuprinse în conţinutul dreptului de autor, se nasc chiar din momentul
creării operei şi durează pe tot timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia ele se transmit prin
moştenire potrivit legislaţiei civile pe o perioadă de 70 de ani .
Articolul 149 alin. 3 din lege prevede că , în ceea ce priveşte durata drepturilor de exploatare
, în cazul operelor a căror autori au decedat înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 8/1996 , şi
pentru care au expirat termenele de protecţie , se prelungeşte până la termenul prevăzut de această
lege .
După împlinirea termenului de protecţie opera cade în domeniul public adică monopolul
exploatării operei , recunoscut titularilor drepturilor patrimoniale încetează şi din acel moment opera
intră în patrimoniul comun al umanităţii şi poate fi folosită liber .
Limitele exercitării dreptului de autor
Majoritatea legislaţiilor prevăd excepţii de la dreptul exclusiv al autorului de a utiliza opera

sa datorită unor considerente de interes general cât şi datorită factorului social îndeplinit de dreptul
114
de autor. În Capitolul VI al Legii nr. 8/1996 şi legislaţia română a prevăzut limitele exercitării
dreptului de autor, limitări care corespund cu prevederile comunitare în materie respectiv Directivele
Comisiei Comunităţii Europene”. Astfel conform reglementării române, sunt permise utilizări ale
operelor fără consimţământul autorului şi fără ca acesta să fie remunerat, dacă sunt respectate
următoarele 3 condiţii :
1 – utilizarea să fie conformă bunelor uzanţe;
2 – să nu contravină exploatării normale a operei;
3 – să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare .
Aceste utilizări, aşa cum sunt prevăzute în art. 33 din lege sunt :
a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative

ori pentru scopuri de siguranţă publică;
b) utilizarea de scurte citate dintr-o opera, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu
titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului.
În privinţa dreptului de citare se fac următoarele precizări :
- citarea nu trebuie să fie un scop în sine ci ea trebuie să fie justificată de natura sau scopul
operei în care reproducerea dintr-un alt autor este folositoare;
- cât priveşte întinderea citatului, el trebuie să reprezinte în ansamblu textul în care este
încorporat, un accesoriu şi nu raţiunea de „a fi” a textului;
- de asemenea trebuie reprodus întreg citatul în sensul că citatul trebuie reprodus fidel în
formă exactă aşa cum a fost cuprins în textul publicat de autor;
- desprinderea citatului din contextul operei trebuie să se facă în aşa fel încât să nu dea
naştere la nici o alterare a înţelesului pasajului citat, a ideii pe care autorul citat a
exprimat-o aşa cum reiese ea din citarea pasajului în întreg contextul din care a fost
desprins.
c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în emisiuni de
radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv
învăţământului, precum şi reproducerea pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor de învăţământ sau
de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în măsura justificată de scopul
urmărit;
d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în cadrul

bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor publice culturale sau
ştiinţifice, care funcţionează fără scop lucrativ; reproducerea integrală a exemplarului unei opere
este permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al deteriorării grave sau al pierderii
exemplarului unic din colecţia permanentă a bibliotecii sau a arhivei respective;
115
e) reproducerile specifice realizate de către biblioteci accesibile publicului, de către instituţii
de învăţământ sau muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în scopul obţinerii unui avantaj
comercial sau economic direct ori indirect;
f) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera,

distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică,
fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care
imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau comunicări şi
dacă este utilizată în scopuri comerciale;
g) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor instituţiilor de învăţământ,

exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul
publicului să fie fără plată;
h) utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al ceremoniilor oficiale organizate

de o autoritate publică;
i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul expoziţiilor cu

acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitaţiilor publice de opere de artă, ca mijloc de
promovare a evenimentului, excluzând orice utilizare comercială.
De menţionat faptul că pentru cazurile prevăzute la alin.1 literele b), c), e), f) şi i) este impusă
menţionarea sursei şi numelui autorului dacă acesta apare pe lucrarea utilizată, iar în cazul operelor
de artă plastică sau de arhitectură, şi locul unde se găseşte originalul. Reproducerile unei opere
permise de art. 33 fără consimţământul autorului au , în principiu , numai scop de informare pentru
învăţământ , cercetare , actualitate sau în beneficiul persoanelor cu handicap.
De asemenea legea prevede că nu constituie o încălcare a dreptului de autor reproducerea

unei opere fără consimţământul autorului pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei
familii dar trebuie respectate următoarele condiţii :
1 – opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţă publică,
2 – reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei,
3 – să nu aducă un prejudiciu autorului sau titularului dreptului de utilizare .
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 35 din lege , sunt permise şi următoarele

transformări ale operei :
a – transformarea privată, care nu este destinată şi nu este pusă la dispoziţia publicului,
b – dacă rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, cu condiţia ca rezultatul să

nu creeze confuzie în ce priveşte opera originală şi autorul acesteia din urmă,
116
c – dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor.
Deşi art. 35 nu prevede expres , pentru ca aceste transformări să fie permise este necesar ca ,
în prealabil , opera să fi fost adusă la cunoştinţă publică .
Transmiterea dreptului de autor
Transmiterea drepturilor născute din crearea unei opere literare, artistice se face atât pe cale
succesorală cât şi prin acte inter vivos.
Transmiterea succesorală – Drepturile personal nepatrimoniale din conţinutul dreptului de

autor deşi în principiu sunt ne transmisibile, datorită faptului că iau naştere din creaţia intelectuală
sunt exceptate de la dreptul comun în sensul că trei dintre cele patru drepturi şi anume dreptul de
divulgare, dreptul la paternitatea operei şi cel la inviolabilitatea operei se transmit prin moştenire
potrivit dreptului comun pe durată nelimitată.
În caz de moştenire vacantă exercitarea acestor drepturi este preluată de oganismul de

gestiune colectivă mandatat în timpul vieţii de către autor sau, în lipsa unui mandat, de organismul
de gestiune colectivă cu cel mai mare numar de membri, din domeniul respectiv de creaţie.
Soluţia propusă de legea actuală ni se pare justă deoarece aceste trei drepturi sunt intrinsec
legate de un anumit autor.
Moştenitorii acestor drepturi morale au obligaţia de a le exercita în aşa fel încât să nu

prejudicieze moral memoria celui dispărut şi pentru a respecta în totalitate adevărul istoric. Este
firesc ca cel care moşteneşte dreptul de a exploata opera după moartea autorului să vegheze ca acea
operă să apară sub numele celui care a creat-o şi întocmai cum ea a fost creată.
O problemă care s-a pus în literatura juridică este aceea a operelor postume( divulgarea
tardivă ) . Cel care publică o astfel de operă va beneficia de toate drepturile patrimoniale care ar fi
aparţinut autorului dar numai pentru o perioadă de 25 de ani, perioadă care începe să curgă din
momentul în care opera a fost adusă la cunoştinţa publicului pentru prima data.
În vechea reglementare perioada maximă de timp , pentru care se transmiteau aceste drepturi
era de 50 de ani. Deoarece în legislaţia ţărilor membre a U.E. această perioadă este de 70 de ani
legiuitorul român a armonizat şi în această privinţă legislaţia internă cu cea europeană astfel că
drepturile patrimoniale se transmit potrivit legislaţiei civile pe o perioadă de 70 de ani. Această
perioadă nu este influenţată de faptul că opera a fost adusă la cunoştinţă publică sau nu.
În situaţia moştenirilor vacante avem de asemenea o derogare de la dreptul comun în sensul

că nu revin statului, ci drepturile lui de cuius sunt preluate de organisme de gestiune colectivă care
au ca membrii un număr mai mare de membrii din domeniul în care a creat autorul.
De aceeaşi durata de 70 de ani se bucură şi moştenitorii operei aduse la cunoştinţa

publicului, sub pseudonim, sau fără indicare de nume cât şi cei ai autorului operei realizate în
117
colaborare, numai că în acest caz termenul de 70 de ani va începe să curgă din momentul morţii
ultimului coautor.
Dacă contribuţia fiecărui coautor este distinctă, durata dreptului patrimonial, pentru fiecare
dintre moştenitorii coautorilor este de 70 de ani de la moartea fiecărui coautor pe care îl moştenesc.
În cazul operelor colective durata drepturilor patrimoniale asupra acestor opere este de 70 de
ani şi începe să curgă de la data aducerii operei la cunoştinţa publicului. În situaţia în care înăuntrul
acestui termen, opera nu a fost adusă la cunoştinţă publicului durata drepturilor patrimoniale expiră
la trecerea unei perioade de 70 de ani de la crearea operei.
În cazul programelor pentru calculator ; drepturile patrimoniale ale autorului programelor de

calculator se transmit pe cale succesorală tot pentru o perioadă de 70 de ani.
O excepţie de la dreptul comun este aceea că deşi data deschiderii moştenirii coincide cu
data morţii celui ce lasă moştenirea, durata termenelor de protecţie se calculează începând cu data de
01 ianuarie a anului următor morţii autorului sau aducerii operei la cunoştinţă publică – art. 32 din
lege .
Transmiterea contractuală a dreptului de autor
Prima reglementare privind transmiterea contractuală a dreptului de autor a fost Legea nr.
956 din 24 iulie 1946. Anterior acestei legi contractul de valorificare a dreptului de autor era supus
reglementărilor dreptului comun. Legea amintită nu s-a ocupat decât de operele literare şi de
contractul de editare ; dispoziţiile ei erau aplicate prin extindere şi contractului de reprezentare.
O nouă reglementare a contractului a intervenit în anul 1949 prin Decretul nr. 17 din 14
ianuarie (completat ulterior prin Decretul nr. 19 din 16 februarie 1051) conform căruia : „dreptul de
autor putea fi valorificat direct sau prin contractul de editare, de reprezentare publică, prin contractul
de folosinţă a unei într-un film şi prin contractul de difuzare a unei opere prin radio şi televiziune”,
În noua reglementare legiuitorul a analizat amplu şi distinct contractul de cesiune a dreptului

de autor, contract pe care îl vom întâlni doar în cadrul proprietăţii industriale.
De asemenea sunt reglementate contractul de editare, de reprezentare în public a unei opere

(formele prin care se poate realiza această comunicare sunt variate : de la recitarea publică, execuţie
lirică, reprezentare dramatică până la difuzarea prin orice procedee a cuvintelor sunetelor şi
imaginilor.), contractul de difuzare a unei opere prin radio sau televiziune, contractul de comandă
cât şi contractul de închiriere a unei opere.
Privitor la contractul de cesiune, acesta este definit astfel : „convenţia prin care o parte,
numită cedent (autorul operei), transmite cu titlu oneros sau gratuit, în tot sau în parte unei alte
persoane numită cesionar (persoană fizică sau juridică) drepturile patrimoniale născute din crearea
118
unei opere literare, artistice sau tehnice”. Titularul dreptului de autor poate ceda prin contract numai
drepturile sale patrimoniale .
Caracterele juridice ale contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor sunt :
- are ca obiect transmiterea drepturilor patrimoniale de autor ;

- este un contract consensual ;
- este un contract cu titlul oneros ;
- este un contract , în principiu , intuitu personae ;
- este un contract sinalagmatic .
Legea nr. 8/1996 reglementează cesiunea drepturilor patrimoniale de autor în
capitolul VII , care conţine regulile comune pentru contractele de valorificare a drepturilor
patrimoniale , şi regulile speciale pentru contractul de editare , contractul de reprezentare teatrală
sau de execuţie muzicală , contractul de închiriere şi contractul de comandă . Regulile comune ale
cesiunii se aplică , în mod corespunzător , în completarea regulilor speciale , pentru celelalte tipuri
de contracte reglementate de lege , precum şi în cazul încheierii unor contracte nenumite prin care se
valorifică drepturi patrimoniale de autor .
Cesiunea poate fi limitată în timp, în spaţiu sau la un anumit drept, putând fi exclusivă sau ne
exclusivă.
Cesiunea exclusivă. Cesiunea este exclusivă în situaţia în care titularul dreptului de autor,
nu mai poate utiliza opera în modalitatea sau pe teritoriul convenit cu cesionarul. De asemenea, el
nu mai poate transmite drepturile respective şi unei alte persoane.
Cesiunea neexclusivă. Cesiunea este neexclusivă în situaţia în care titularul dreptului de

autor îşi poate păstra el însuşi opera şi poate transmite dreptul său neexclusiv şi altor persoane.
Clauzele obligatorii în contractele de cesiune :
1 – părţile contractante cu indicarea exactă a elementelor de identificare ale acestora,
2 – precizarea expresă a dreptului patrimonial care se transmite prin contractul în cauză,
3 – modalitatea de utilizare a operei,
4 – durata în timp a cesiunii,
5 – felul cesiunii (exclusivă sau ne exclusivă),
6 – remuneraţia titularului dreptului de autor.
Lipsa oricăreia dintre aceste clauze poate duce la anularea contractului, anulare care poate fi
cerută de partea interesată. Este lovit de nulitate absolută contractul de cesiune care are drept obiect
119
cedarea dreptului patrimonial privitor la totalitatea operelor viitoare ale autorului, nominalizate sa ne
nominalizate.
Contractul trebuie să îmbrace forma scrisă cerută însă numai ad probationem şi nu ad

validitatem. De la această regulă există o excepţie : contractul care are ca obiect folosirea operei în
presă.
În privinţa remuneraţiei care i se cuvine autorului, aceasta se va stabili prin acordul părţilor
şi va putea fi proporţională cu încasările provenind din utilizarea operei sau se poate stabili o sumă
fixă.
Dacă părţile nu au stabilit prin contract modalitatea de remunerare, autorul are dreptul să
ceară acest lucru pe cale judecătorească, instanţa urmând a stabili suma datorată, ţinând cont de
sumele care se plătesc uzual pentru astfel de situaţii, cât şi de opera în sine, în funcţie de felul
cesiunii.
Legea noastră reglementează şi o acţiune specială pentru revizuirea contractelor lezionare ,

având unele asemănări cu acţiunea în resciziune pentru leziune din dreptul comun . Potrivit art. 43
alin. 3 din lege , în cazul unei disproporţii evidente între renumeraţia autorului şi beneficiile celui
care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale , autorul poate solicita organelor jurisdicţionale
competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei .
În cazul operelor create în cadrul unui contract individual de muncă, drepturile patrimoniale
sunt stabilite prin acel contract de muncă şi ele (drepturile patrimoniale) pot aparţine fie, unităţii
care l-a angajat pe autor, fie autorului. Dacă prin contractul de muncă s-au cedat unităţii drepturile
patrimoniale născute din crearea operei este obligatorie precizarea termenului pentru care ele au fost
cedate, iar în cazul în care acest termen nu se regăseşte în contract, acesta nu va putea fi mai mare de
3 ani de la predarea operei.
După expirarea acestui termen, drepturile patrimoniale vor reveni autorului. De asemenea,
autorul unei opere create în baza contractului individual de muncă, îşi păstrează dreptul exclusiv de
utilizare a operei create în baza contractului ca parte componentă din ansamblul creaţiei sale.
DREPTUL DE AUTOR
Transmiterea contractuală a dreptului de autor. (continuare)
În general contractele de valorificare a drepturilor de autor au ca obiect o operă terminată în

momentul încheierii contractului, dar, în cazul unui autor cunoscut şi recunoscut ca valoros într-un
anumit domeniu, se poate ivi dorinţa de a se solicita acelui autor crearea în beneficiul unei persoane
a unei anumite opere. Această cerere se poate materializa printr-un contract de comandă.
120
Contractul de comandă a unei opere viitoare, a fost reglementat şi prin Decretul nr.
321/1956 dar este reglementat şi în actuala Lege nr. 8/1996.
Ceea ce este specific acestui tip de contract este faptul că acordul părţilor nu poartă numai
asupra unei opere viitoare, dar mai ales asupra actului de creaţie al autorului. Acesta din urmă, nu se
obligă numai să cedeze în limitele prevăzute de lege, drepturile pe care le va dobândi asupra operei
sale viitoare, dar şi să creeze acea operă.
În ceea ce priveşte obligaţiei autorului de a crea opera cerută, contractul apare ca un contract
de executare de lucrări, iar în ceea ce priveşte obligaţia autorului de a autoriza publicarea operei sale
terminate, contractul are natura unui contract de valorificare a drepturilor de autor.
Contractul de comandă trebuie să prevadă atât termenul de predare cât şi pe cel de acceptare
a operei de către cel ce a comandat-o. După predarea operei, beneficiarul poate să o accepte, să o
refuze sau să ceară anumite modificări. În situaţia în care beneficiarul refuză opera, adică denunţă
unilateral contractul, autorul operei are dreptul să păstreze sumele încasate şi să primească drept
despăgubire contravaloarea lucrărilor, respectiv cheltuielile făcute cu executarea lucrărilor
pregătitoare în vederea realizării operei.
Legea recunoaşte şi autorului dreptul de a solicita desfiinţarea contractului de cesiune a

dreptului patrimonial în cazul în care cesionarul nu îl exploatează sau îl exploatează într-o măsură
insuficientă şi dacă, prin aceasta, interesele justificate ale autorului sunt afectate considerabil.
Cauzele de exonerare de răspundere pentru cesionar în caz de neexploatare sau exploatare

insuficientă a operei sunt :
- culpa autorului,
- fapta unui terţ pentru care nu e ţinut să răspundă,
- cazul fortuit,
- forţa majoră.
Termenul în care se poate cere desfiinţarea contractului de cesiune în cazul neexploatării sau
exploatării insuficiente a operei, începe să curgă doar după expirarea a 2 ani de la data cesionării
dreptului patrimonial asupra operei. Dacă opera cedată urmează a fi publicată în publicaţii
cotidiene, acest termen va fi de 3 luni, iar în cazul publicaţiilor periodice de 1 an.
În cazul vânzării originalului unei opere de artă plastică sau fotografică, cumpărătorul are
dreptul să o expună public chiar dacă ea nu a fost publicată până la acel moment, cu condiţia ca
autorul să nu fi interzis în mod expres exercitarea acestui drept în actul de înstrăinare a operei.
Cel ce dobândeşte proprietatea asupra suportului material al operei nu dobândeşte ca urmare

a acestui fapt şi un drept de utilizare asupra operei.
Contractul de editare.
121
Contractul de editare este acel contract prin care autorul cedează editorului temporar în
schimbul unei sume de bani numită remuneraţie, dreptul său de reproducere şi distribuţie a operei.
Pe lângă aceste două drepturi cedate autorul poate ceda editorului său şi un drept de a
autoriza traducerea şi adaptarea operei.
Contractul trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii relative următoarele clauze :
- felul cesiunii (exclusivă sau ne exclusivă);

- întinderea cesiunii în spaţiu;
- durata şi remuneraţia autorului.
Pe lângă aceste clauze obligatorii, contractul mai poate să prevadă :
- un termen până la care autorul trebuie să predea originalul operei;

- un termen până la apariţia şi difuzarea exemplarului fiecărei ediţii,
- numărul maxim şi minim de exemplare;
- modul în care autorul poate să controleze numărul de exemplare produs de editorul său.
Editorul are următoarele obligaţii specifice :
a – să respecte clauzele contractuale;
b – să permită autorului să facă modificări în cazul unei ediţii noi;
c – să ceară consimţământul autorului atunci când doreşte să cedeze contractul de editare;
d – să înapoieze autorului originalul operei primite pentru publicare dacă nu s-a convenit
altfel.
Contractul de editură încetează la expirarea perioadei pentru care el a fost încheiat. Autorul
are dreptul să ceară desfiinţarea contractului dacă editorul nu-i publică opera în termenul convenit
cât şi daune dacă prin nepublicare, a suferit un prejudiciu.
În privinţa suportării riscului contractului, legiuitorul a făcut distincţia între operele publicate
şi cele nepublicate. Astfel, riscul pieirii operei va fi suportat de editor, dacă opera a fost publicată, el
având obligaţia de a plăti remuneraţia convenită autorului. Dacă opera este distrusă total înainte de a
fi pusă în circuit civil editorul este îndreptăţit să pregătească o ediţie nouă , iar autorul va avea drept
de remuneraţie numai pentru una dintre aceste ediţii .
Contractul de editare poate îmbrăca forma a 2 feluri de contracte :
1 – contract de prestare de servicii,
2 – contract de antrepriză.
În primul caz, autorul pe cheltuiala sa îl împuterniceşte pe editor să-i reproducă opera,

urmând ca autorul să-şi valorifice singur opera după editare.
122
În cazul în care autorul îl împuterniceşte pe editor ca pe cheltuiala sa să-i reproducă opera şi
să i-o difuzeze suntem în situaţia celui de-al doilea tip de contract şi anume cel de antrepriză, căruia
I se aplică dispoziţiile codului civil.
După cum se cunoaşte contractul de antrepriză este acel contract în virtutea căruia una dintre
părţi – denumită antreprenor – se obligă să execute pe riscul său o anumită lucrare pentru cealaltă
parte – denumită client – în schimbul unei remuneraţii.
Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală.
Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală este acel contract prin care
titularul dreptului de autor cedează unei persoane fizice sau juridice dreptul de a reprezenta sau de a
executa în public o operă actuală sau viitoare, literară, dramatică, muzicală, dramatico-muzicală,
coregrafică sau o pantomimă în schimbul unei remuneraţii, cesionarul având obligaţia să o
reprezinte sau să o execute în condiţiile convenite.
Contractul se va încheia în formă scrisă, fie pe durată determinată fie pe un număr

determinat de comunicări către public.
Faţă de contractul de editare contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală,

deosebirea care apare se referă la faptul că în cel de-al doilea legea prevede includerea în contract,
în mod expres, a datei la care va avea loc premiera sau singura comunicare a operei, după caz,
celelalte clauze fiind asemănătoare.
Contractul de închiriere a unei opere.
Acest tip de contract, este prevăzut în legea nr. 8/1996, dar în mod sumar, precizându-se doar
că I se aplică regulile din dreptul civil, referitoare la contractul de locaţie, prevăzut de art. 1410 Cod
civil.
Prin acest contract, autorul unei opere, cedează utilizarea , pe un anumit termen, cel puţin a
unui exemplar, al operei sale, în original sau copie, în schimbul unei sume de bani.
Acest tip de contract se foloseşte în special pentru categoria de opere ca : programe pentru
calculator sau opere fixate în înregistrări sonore sau audiovizuale.
Din analiza acestor contracte se poate desprinde concluzia că, pe de o parte, prin ele se
realizează atât aducerea operei la cunoştinţa publicului cât şi exploatarea acelei opere, iar pe de altă
parte, următoarele trăsături esenţiale ale acestor contracte :
a – au ca obiect, transmiterea temporară a dreptului de a utiliza o operă determinată;
b – sunt contracte consensuale;
123
c – sunt contracte sinalagmatice;
d – sunt contracte încheiate intuitu personae;
e – forma scrisă este prevăzută pentru aceste contracte ca o condiţie ad probationem şi nu ad

validitatem.
În privinţa capacităţii autorului de a încheia un contract de valorificare a drepturilor sale

asupra operelor create se vor aplica dispoziţiile comune cu privire la capacitate.
Operele cinematografice şi alte opere audiovizuale
Operele cinematografice ca obiect al dreptului de autor au dat naştere la numeroase discuţii

în literatura juridică, iar soluţia adoptată de diferite legislaţii naţionale sunt departe de a fi unitare.
Până la apariţia Legii nr. 8/1996, în ţara noastră, aceste opere nu au fost reglementate în mod
distinct. În actuala reglementare ele se regăsesc tratate separat în capitolul VIII al legii menţionate
iar dispoziţiile referitoare acestui fel de opere sunt în concordanţă cu directivele comunitare în
materie.
Legiuitorul român defineşte acest gen de opere astfel : „Opera audiovizuala este opera
cinematografica, opera exprimata printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice alta opera
constand dintr-o succesiune de imagini in miscare, insotite sau nu de sunete.”
Opera audiovizuală are mai mulţi autori. Producătorul şi regizorul care sunt consideraţi
autori principali, la care se mai adaugă şi alţi autori, cum sunt : autorul adaptării, autorul scenariului,
autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală şi autorul grafic pentru
operele de animaţie sau al secvenţelor de animaţie când acestea reprezintă o parte importanţă a
operei.
Cei doi autori principali, regizorul şi producătorul, sunt definiţi astfel de actuala
reglementare :
„Regizorul sau realizatorul operei audiovizuale este persoana fizică ce îşi asumă conducerea
creării şi realizării operei audiovizuale, în calitate de autor principal.”
„Producătorul unei opere audiovizuale este persoana fizică sau juridică ce îşi asumă
responsabilitatea producerii operei şi, în această calitate, organizează realizarea operei şi furnizează
mijloacele necesare tehnice şi financiare.”
Între producător şi regizor se încheie un contract prin care părţile pot conveni să fie incluşi
ca autori ai operei audiovizuale şi alţi creatori care au contribuit substanţial la crearea acesteia.
În cazul în care opera audiovizuală urmează să fie creată prin adaptarea unei alte opere
preexistente, trebuie reamintit faptul că dreptul la adaptarea audiovizuală este dreptul exclusiv al
124
titularului dreptului de autor asupra unei opere preexistente de a o transforma sau de a o include într-
o operă audiovizuală. În aceste condiţii legea prevede că este necesară cesiunea dreptului exclusiv
mai sus precizat printr-un contract încheiat între titularul dreptului de autor şi producătorul operei
audiovizuale, distinct de contractul de editare, în care se vor prevedea expres condiţiile producţiei,
difuzării şi proiecţiei operei audiovizuale.
De remarcat că în cazul în care nu există o convenţie contrară, autorii operei audiovizuale,

precum şi alţi autori cu contribuţii la aceasta, îşi păstrează toate drepturile de utilizare separată a
propriilor contribuţii, în condiţiile legii.
Producătorul şi autorul principal sunt cei care hotărăsc dacă opera audiovizuală este
terminată sau nu, versiunea definitivă, dacă opera va fi adusă la cunoştinţa publicului şi modul în
care va fi exploatată versiunea definitivă a operei.
Prin lege se interzice distrugerea suportului original al versiunii definitive a operei

audiovizuale în forma copiei-standard.
În ceea ce priveşte folosirea drepturilor patrimoniale, acestea se vor împărţi între autorii
operei audiovizuale. Remuneraţia autorului poate fi stabilită pentru fiecare mod de utilizare a operei
audiovizuale care este proporţională cu încasările brute rezultate din utilizare.
Autorii au dreptul să ceară producătorilor, periodic, situaţia încasărilor realizate din utilizarea
operei.
Rezilierea contractului dintre producător şi autor poate fi cerută de acesta din urmă dacă
producătorul în termen de 5 ani de la încheierea contractului nu finalizează opera audiovizuală sau
nu difuzează opera în termen de 1 an de la finalizarea ei.
Programele pentru calculator
Programele pentru calculator sunt reglementate în capitolul IX din Legea nr. 8/1996,
reglementare care este considerată insuficientă în legislaţia română. În conformitate cu prevederile
art. 72 din lege „protecţia programelor pentru calculator include orice expresie a unui program,
programele de aplicaţie şi sistemele de operare, exprimate în orice fel de limbaj, fie în cod-sursă sau
cod-obiect, materialul de concepţie pregătitor, precum şi manualele.”
Nu sunt protejate prin lege, ideile, procedeele, metodele de funcţionare, conceptele

matematice şi principiile care stau la baza oricărui element dintr-un program pentru calculator,
inclusiv acelea care stau la baza interfeţelor sale.
Autorul programelor pentru calculator are aceleaşi drepturi morale şi patrimoniale ca şi

oricare autor al unei opere literare sau artistice. El poate ceda drepturile de utilizare a unui program
pentru calculator fără ca aceasta să ducă la transferul dreptului de autor asupra programului. Dacă
125
programele pentru calculator sunt realizate în exercitarea atribuţiilor de serviciu, acestea pot fi
exploatate de cel angajat, dacă prin contract nu s-a convenit altfel.
Operele de artă plastică, de arhitectură şi fotografice
a) Operele de artă plastică, pot fi bi sau tridimensionale la baza protecţiei lor stând
individualitatea operei care se bazează pe creaţia artistică. Autorul operei de artă plastică se bucură
de toate drepturile morale şi patrimoniale prevăzute de lege.
Reproducerile după operele de artă plastică se pot realiza doar pe baza unui contract care
trebuie să conţină indicaţii necesare pentru identificarea operei (o schiţă, un desen, o fotografie)
precum şi referiri la semnătura autorului. Reproducerile nu pot fi puse în vânzare fără
consimţământul titularului dreptului de autor, consimţământ care este dat după examinarea
reproducerii.
După realizarea reproducerii toate instrumentele speciale care au folosit la realizarea acelei
reproduceri, trebuie să fie distruse sau făcute inutilizabile, dacă nu sunt achiziţionate de către
titularul dreptului de autor sau dacă nu s-a convenit altfel.
De asemenea modelele originale după care s-au realizat reproducerile trebuie restituite
titularului. În situaţia în care opera de artă plastică este expusă într-o expoziţie, persoana fizică sau
juridică care organizează acea expoziţie suportă riscul dispariţiei sau distrugerii totale sau parţiale a
operei.
b) Operele de arhitectură – pot fi realizate numai cu acordul arhitectului, iar construcţia

realizată, va trebui să poarte la loc vizibil numele arhitectului.
c) Operele fotografice sunt protejate în cadrul instituţiei dreptului de autor cu precizarea că

„nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor fotografiile unor scrisori, acte documente
de orice fel, desene tehnice şi alte asemenea.”.
În ceea ce priveşte opera fotografică realizată în baza unui contract individual de muncă sau
la comandă, se prezumă faptul că acele fotografii aparţin pentru o perioadă de 3 ani celui care a
făcut comanda sau angajatorului, dacă nu s-a convenit altfel.
Transmiterea drepturilor patrimoniale ale titularului dreptului de autor asupra unei opere
fotografice se produce în momentul înstrăinării negativului operei fotografice. Persoana care
comandă să I se execute o fotografie poate să publice sau să reproducă acea fotografie fără
consimţământul autorului dacă nu s-a convenit altfel.
Dacă fotografia originală poartă numele autorului, acest nume trebuie să figureze şi pe
reproducere.
126
Protecţia portretului, a destinatarului corespondenţei
şi a secretului sursei de informare.
Operele care conţin un portret nu pot fi utilizate fără acordul persoanei reprezentate de acel
portret. Autorul, proprietarul sau posesorul acesteia nu are dreptul să o reproducă sau să o comunice
public fără consimţământul persoanei reprezentate sau al succesorilor acesteia pe o perioadă de 20
de ani după moartea sa.
De la această regulă există şi excepţii. Şi anume , 1) în cazul în care persoana reprezentată în

portret este de profesie model sau a fost remunerată pentru a poza , 2) difuzarea unei opere care
conţine un portret poate fi făcută fără autorizaţia persoanei reprezentate dacă :
a – Este o persoană general cunoscută şi portretul a fost executat cu ocazia activităţilor sale
publice;
b – Portretul persoanei reprezentate constituie numai un detaliu al unei opere ce prezintă o

adunare, un peisaj sau o manifestare publică.
Corespondenţa adresată unei persoane, poate fi utilizată doar cu consimţământul

destinatarului acelei corespondenţe , iar după moartea sa , timp de 20 de ani , cu consimţământul
succesorilor săi, cu condiţia ca persoana destinatară să nu-şi fi exprimat o altă dorinţă.
Atât destinatarul cât şi persoana reprezentată într-un portret se bucură de dreptul moral de a
pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune modificărilor sau denaturărilor ce i-ar crea un
prejudiciu.
Autorul are dreptul să ceară editorului sau producătorului său, să păstreze secretul sursei de
informaţii folosită în operă şi să nu comunice documente referitoare la aceasta. Numai cu
consimţământul persoanei sau în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se poate
dezvălui secretul.
DREPTUL DE AUTOR.
DREPTURILE CONEXE DREPTULUI DE AUTOR
Directiva comunitară din 1993 impune statelor membre Uniunii Europene coordonarea unor
reguli ale dreptului de autor şi drepturile conexe aplicabile radiodifuziunii prin satelit şi retransmisia
prin cablu .
Art. 5 din această directivă prevede : „protecţia drepturilor conexe drepturilor de autor nu
aduce atingere şi nu modifică sub nici un aspect protecţia conferită în cadrul drepturilor de autor.”
Actuala reglementare (Legea nr. 8/1996) este în strictă concordanţă cu reglementarea

comunitară în privinţa drepturilor conexe drepturilor de autor. Prin aceasta, pentru prima oară în
127
legislaţia României sunt reglementate drepturile conexe drepturilor de autor. Aceste drepturi sunt
reglementate în 5 capitole ale legii, ocupând o reglementare textuală mai mare decât întreaga
reglementare anterioară privitoare la drepturile de autor.
Prin drepturile conexe drepturilor de autor înţelegem ansamblul prerogativelor

nepatrimoniale ( morale ) şi patrimoniale pe care legea le recunoaşte unor categorii de persoane
fizice sau juridice care desfăşoară activităţi subsecvente activităţii de creaţie propriu-zisă .
În conformitate cu prevederile art. 94 din Legea nr. 8/1996, sunt recunoscute şi protejate
drepturile conexe drepturilor de autor, următoarelor 3 categorii de persoane
( titularii drepturilor conexe ) :
1 – artiştii interpreţi şi executanţi pentru propriile interpretări sau execuţii;
2 – producătorii de înregistrări sonore şi producătorii de înregistrări audiovizuale, pentru

propriile înregistrări.
Pentru aceste două categorii de titulari de drepturi conexe drepturilor de autor legea cuprinde
în afară de dispoziţiile din capitolele care le sunt destinate, un capitol cu reguli comune atât pentru
autori cât şi pentru artişti şi producători.
3 – organismele de radiodifuziune şi televiziune pentru propriile lor emisiuni şi servicii de

programe .
Drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi.
În doctrină s-a pus problema dacă aceşti artişti sau executanţi sunt coautori la realizarea
operei. Pentru că ei nu participă la crearea operei interpretate sau executate s-a considerat că nu pot
avea calitatea de coautori, prestaţia lor a fost considerată drept operă derivată. Această calificare, nu
este justă pentru că ar însemna să se pună această prestaţie pe aceeaşi treaptă cu traducerile sau
adaptările care însă, sunt opere cu entitate proprie.
Este adevărat că artiştii prin talentul lor măresc frumuseţea unei opere şi de multe ori
importanţa rolului lor este egală cu cea a autorului iar uneori chiar superioară, mai ales pe scara
realizărilor şi realităţilor comerciale.
Ca urmare s-a considerat că pentru protecţia prestaţiei interpreţilor sau executanţilor este
necesar să se instituie un regim care deşi modelat după cel al dreptului de autor să fie diferit de
acesta.
Legislaţiile care au consacrat o asemenea protecţie au realizat-o în cadrul aşa numitelor

drepturi conexe.
128
Existenţa unei conexiuni speciale între opera interpretată sau executată şi interpretarea sau
executarea ei este demonstrată de faptul că de multe ori interpretarea ori executarea unei opere poate
compromite sau să dea strălucire operei preexistente.
În conformitate cu prevederile art. 95 din lege, sunt consideraţi artişti interpreţi sau executaţi
: „actorii, cântăreţii, muzicienii, dansatorii şi alte persoane care prezintă, cântă, dansează, recită,
declamă, joacă, interpretează, regizează, dirijează ori execută în orice altă modalitate o operă literară
sau artistică, un spectacol de orice fel, inclusiv folcloric, de varietăţi, de circ ori marionete.”
Din ultima parte a textului de lege, care foloseşte expresia „spectacol de orice fel”, rezultă
existenţa unor drepturi conexe de autor şi altor categorii de artişti interpreţi sau executanţi ai unor
creaţii sau realizări artistice decât cele expres denumite şi enumerate în cuprinsul textului de lege.
Obiectul drepturilor conexe se deduce din conţinutul art. 94 , şi poate consta din:
- interpretările şi execuţiile artiştilor interpreţi sau executanţi ,

- înregistrările sonore şi audiovizuale ale producătorilor unor astfel de înregistrări,
- emisiunile organismelor de radiodifuziune şi televiziune .
Actuala reglementare, recunoaşte acestor artişti interpreţi sau executanţi o serie de drepturi
morale şi patrimoniale asemănătoare cu cele recunoscute autorilor.
Drepturile morale
În conformitate cu prevederile art. 96 din lege, artiştilor interpreţi sau executaţi li se recunosc
următoarele drepturi morale :
1 – dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriei interpretări sau execuţii,
2 – dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori comunicat la
fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acesteia,
3 – dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei sale şi de a se opune oricărei

deformări, falsificări sau alte modificări substanţiale a interpretării ori execuţiei sale sau oricărei
încălcări a drepturilor sale, care ar prejudicia grav onoarea ori reputaţia sa,
În continuare, art. 97 din lege, prevede că drepturile morale conexe drepturilor de autor ale
artiştilor interpreţi sau executaţi, la fel ca şi drepturile morale ale autorilor, nu pot face obiectul
vreunei renunţări sau înstrăinări.
Aliniatul 2 al art. 97 din lege, stabileşte că exerciţiul drepturilor morale ale drepturilor
conexe drepturilor de autor ale artiştilor interpreţi sau executaţi pot fi transmise prin moştenire,
potrivit legislaţiei civile, pe durată nelimitată. În caz de vacanţă succesorală exerciţiul acestor
drepturi revine organismului de gestiune colectiva care a administrat drepturile artistului interpret
sau executant ori, dupa caz, organismului cu cel mai mare numar de membri, din domeniul
respectiv.
129
Drepturile patrimoniale
Artiştilor interpreţi sau executaţi li se recunoaşte un drept patrimonial exclusiv asupra

realizărilor lor care, potrivit art. 98 din lege, conferă interpreţilor, dreptul de a autoriza efectuarea de
către terţi a următoarelor activităţi :
a) fixarea interpretarii sau a executiei sale ;
În art. 98 din lege, se prevede expres înţelesul termenului de fixare. Astfel : „În înţelesul
prezentei legi, se consideră fixare încorporarea, prin orice mijloc, de sunete, imagini ori de sunete şi
imagini sau de reprezentări digitale ale acestora, în orice fel de suport, inclusiv electronic, care
permite perceperea, reproducerea ori comunicarea lor către public, într-un mod oarecare.”
b) reproducerea integrală sau parţială, directă ori indirectă, temporară sau permanentă, prin
orice mijloc şi sub orice formă, a interpretării sau a execuţiei fixate:
c) distribuirea interpretării sau a execuţiei fixate;
d) închirierea interpretării sau a execuţiei fixate;
e) împrumutul interpretării sau al execuţiei fixate;
f) importul în vederea comercializării pe piaţa internă a interpretării sau a execuţiei fixate;
g) radiodifuzarea şi comunicarea publică a interpretării sau a execuţiei sale, în afara cazului

în care interpretarea sau execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată;
h) punerea la dispoziţia publicului a interpretării sau a execuţiei sale fixate, astfel încât să
poată fi accesată, în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public;
i) retransmiterea prin cablu a interpretării sau a execuţiei fixate.
În condiţiile prevăzute de art. 99 din lege, artiştilor interpreţi sau executaţi li se recunoaşte un
drept patrimonial conex dreptului de autor şi cu privire la prestaţiile colective, realizate în formaţii
cum ar fi, membrii unui grup, cor, corp de balet, trupe teatrale, şi care, trebuie să-şi desemneze
dintre ei, în scris cu acordul majorităţii membrilor grupului, un reprezentant pentru exerciţiul
drepturilor prevăzute de art. 98 din lege.
Pentru cazul în care artistul interpret sau executant îţi desfăşoară activitatea pe baza unui
contract individual de muncă, legea a reglementat două situaţii cu privire la drepturile patrimoniale
ale acestor artişti.
130
Astfel, art. 100 din lege prevede posibilitatea ca dreptul patrimonial prevăzut la art. 98 să
poată fi transmis celui care angajează, cu condiţia ca transmiterea dreptului să fie expres prevăzută
în contractul individual de muncă.
În situaţia în care artistul interpret sau executant a participat la realizarea unei opere
audiovizuale, ori a unei înregistrări sonore, dacă nu există o convenţie contrară, se consideră că
acesta cedează producătorului dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale astfel fixate prin
reproducere, distribuire, import, inchiriere si imprumut. Remuneraţia cuvenită în temeiul unui
contract de cesiune a drepturilor patrimoniale care aparţin unui artist interpret sau executant se
stabilesc prin acordul părţilor.
Cuantumul remuneraţiei poate să fie calculat fie proporţional cu încasările provenite din
exploatarea prestaţiei, fie în sumă fixă sau orice alt mod. Dacă remuneraţia nu a fost stabilită prin
contract artistul interpret sau executant poate solicita organelor jurisdicţionale competente stabilirea
remuneraţiei, la fel ca şi în cazul contractului de cesiune a drepturilor de autor.
Se poate solicita, tot pe cale judecătorească revizuirea contractului de cesiune în situaţia în

care există o disproporţie între remuneraţia primită şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea
drepturilor patrimoniale.
În lipsa unei prevederi exprese în contractul individual de muncă drepturile patrimoniale

aparţin artistului interpret sau executant.
Autorul unei prestaţii executate în cadrul unui contract individual de muncă îşi păstrează
dreptul exclusiv de utilizare a acesteia ca parte integrantă în ansamblul creaţiei sale.
În ceea ce priveşte durata în timp a drepturilor patrimoniale recunoscute artistului interpret

sau executant, art. 102 din lege, prevede că durata este de 50 de ani începând cu data de 1 ianuarie a
anului următor celui în care a avut loc fixarea sau comunicarea către public.
Drepturile producătorilor de înregistrări sonore.
Potrivit art. 103 alin. 1 din lege, se consideră inregistrare sonora sau fonograma, in sensul
prezentei legi, orice fixare, exclusiv sonora, a sunetelor provenite dintr-o interpretare ori executie a
unei opere sau a altor sunete ori a reprezentarilor digitale ale acestor sunete, oricare ar fi metoda si
suportul utilizate pentru aceasta fixare.
Producătorii de înregistrări sonore sunt persoanele fizice sau juridice care îşi asumă
responsabilitatea organizării şi finanţării realizării primei fixări a sunetelor, fie că aceasta constituie
sau nu o operă în sensul prevederilor Legii nr. 8/1996.
Producătorul de înregistrări sonore, are dreptul recunoscut de lege ca în cazul reproducerii şi

difuzării înregistrărilor sonore pe care le realizează, să înscrie pe suporturile acestora, inclusiv pe
131
coperte, cutii şi alte suporturi, pe lângă menţiunile privind autorul şi artistul interpret sau executant
şi propriul său nume şi denumirea întreprinderii sale.
Pe lângă acest drept moral, producătorilor de înregistrări sonore, li se recunoaşte un drept

patrimonial exclusiv de a autoriza efectuarea de către terţi a unor activităţi cu privire la acestea :
a) reproducerea integrală sau parţială, directă ori indirectă, temporară sau permanentă, prin
orice mijloc şi sub orice formă, a propriilor înregistrări sonore;
b) distribuirea propriilor înregistrări sonore;
c) închirierea propriilor înregistrari sonore;
d) împrumutul propriilor înregistrări sonore;
e) importul, în vederea comercializării pe piaţa internă, a copiilor legal realizate ale

propriilor înregistrări sonore;
f) radiodifuzarea şi comunicarea publică a propriilor înregistrări sonore, cu excepţia celor

publicate în scop comercial;
g) punerea la dispoziţia publicului a propriilor înregistrări sonore, astfel încât să poată fi

accesate, în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public;
h) retransmiterea prin cablu a propriilor înregistrări sonore.
La aceste drepturi, art. 105 alin. 3 din lege, prevede şi dreptul exclusiv al producătorului de
înregistrări sonore de a împiedica importul de copii ale propriilor înregistrări sonore realizate fără
autorizarea sa.
Cu privire la durata drepturilor patrimoniale recunoscute de lege producătorilor de

înregistrări sonore, aceasta este de 50 de ani şi începe să curgă cu data de 1 ianuarie al anului
următor celui în care a avut loc prima fixare, ori de la data aducerii la cunoştinţă publică.
Drepturile producătorilor de înregistrări audiovizuale.
Art. 106 indice 1 arată că se consideră înregistrare audiovizuală sau videogramă orice fixare
a unei opere audiovizuale sau a unor secvenţe de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunet, oricare
ar fi metoda şi suportul utilizate pentru această fixare.
Producătorul unei înregistrări audiovizuale este persoana fizică sau juridică ce are iniţiativa
şi îşi asumă responsabilitatea organizării şi realizării primei fixări a unei opere audiovizuale sau a
unor secvenţe de imagini în mişcare, însoţite ori nu de sunet şi, în această calitate, furnizează
mijloacele tehnice şi financiare necesare.
132
Producătorii de înregistrări audiovizuale pot exercita acelaşi drepturi morale şi patrimoniale
ca şi producătorii de înregistrări sonore .
Organismele de radiodifuziune şi de televiziune.
Organismele de radiodifuziune şi de televiziune sunt creatori de programe iar programele

reprezintă o operă comună creată de mai mulţi coautori, în colaborare, aşa cum o defineşte art. 5 al
legii.
Conform art. 113 alin. 1 din lege, aceste organisme de radiodifuziune şi de televiziune au
dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza, cu obligaţia pentru cel autorizat de a menţiona numele
organismelor în cauză, următoarele activităţi :
- fixarea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau de televiziune;
- reproducerea integrală sau parţială, directă ori indirectă, temporară sau permanentă, prin
orice mijloc şi sub orice formă, a propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau
de televiziune fixate pe orice fel de suport;
- distribuirea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau de televiziune

fixate pe orice fel de suport;
- importul, în vederea comercializării pe piaţa internă, a propriilor emisiuni şi servicii de

programe de radiodifuziune sau de televiziune fixate pe orice fel de suport;
- retransmiterea sau reemiterea propriilor emisiuni şi servicii de programe de

radiodifuziune sau de televiziune prin mijloace fără fir, prin fir, prin cablu, prin satelit sau prin orice
alt procedeu similar, precum şi prin orice alt mod de comunicare către public, inclusiv
retransmiterea pe Internet ;
- comunicarea publică a propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau de

televiziune în locuri accesibile publicului, cu plata intrării;
- închirierea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau de televiziune,

fixate pe orice tip de suport;
- împrumutul propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau de televiziune

fixate pe orice fel de suport;
- punerea la dispozitia publicului a propriilor emisiuni şi servicii de programe de

radiodifuziune sau de televiziune fixate pe orice fel de suport, indiferent dacă au fost emise prin fir
sau fără fir, inclusiv prin cablu sau satelit, astfel încât să poată fi accesate în orice loc şi în orice
moment ales, în mod individual, de către public.
133
La cele de mai sus se adaugă dreptul patrimonial exclusiv al organismelor de radio şi
televiziune de a împiedica importul de copii realizate, fără autorizarea lor, de pe propriile programe
de radio sau de televiziune, fixate pe orice tip de suport.
Durata drepturilor patrimoniale exclusive ale organismelor de radiodifuziune şi de

televiziune este de 50 de ani, perioadă ce începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor
celui în care a avut loc prima emitere sau transmitere a acestor organisme.
Şi în cazul acestor drepturi, legiuitorul a prevăzut unele din limitările exercitării acestora,
fiind permise fără consimţământul organismelor menţionate, cât şi utilizarea programelor de radio şi
de televiziune pentru uzul personal sau pentru cercul unei familii.
Comunicarea publică prin satelit.
Acest nou mod de transmitere prin satelit, a fost reglementat pentru prima oară prin Legea
nr. 8/1996, fapt ce se impunea datorită nivelului atins de ştiinţa şi tehnica mondială a
telecomunicaţiilor.
Prin comunicare publică prin satelit se înţelege introducerea sub controlul şi

responsabilitatea unui organism de radiodifuziune sau de televiziune situat pe teritoriul României, a
semnalelor purtătoare de programe destinate captării de către public, într-un lanţ neîntrerupt de
comunicare ce conduce la satelit şi revine pe pământ.
Trecerea la utilizarea pe scară largă a acestui nou sistem de comunicaţii publice nu trebuie să
aibă ca urmare încălcarea în vreun fel a drepturilor creatorilor de opere în general sau a altor
categorii de participanţi la realizarea unor opere audiovizuale, apte a fi transmise publicului pe
această cale.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 117 alin. 1 din lege, organismele de radiodifuziune
şi de televiziune care au ca obiect de activitate comunicarea publică a unor programe prin satelit,
trebuie să îşi desfăşoare activitatea cu respectarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe protejate
prin Legea nr. 8/1996.
În situaţia în care semnalele purtătoare de programe sunt emise sub o formă codificată,
comunicarea aceasta va fi considerată comunicare publică numai dacă dispozitivul de decodificare a
emisiunii este pus la dispoziţia publicului prin organismul respectiv sau cu consimţământul său.
Răspunderea pentru comunicarea publică prin satelit trebuie să revină acelor organisme de
radiodifuziune sau de televiziune care sunt titularele programelor în cauză, precum şi persoanelor
fizice sau juridice care au primit din partea acestora autorizarea efectuării acestor comunicaţii
publice.
Titularii dreptului de autor sau ai drepturilor conexe dreptului de autor asupra operelor sau
prestaţiilor care ar putea face obiectul unor programe comunicate prin satelit, îşi vor putea cesiona
134
drepturile lor, în vederea realizării unei astfel de comunicări publice, numai printr-un contract
încheiat individual sau prin intermediul unui organism de gestiune colectivă. În acest caz este vorba
despre un nou contract de cesiune care se adaugă celorlalte contracte de valorificare a drepturilor de
autor şi a drepturilor conexe prevăzute de Legea nr. 8/1996.
Retransmiterea prin cablu.
Introducerea acestei reglementări în legislaţia actuală este de asemenea o noutate în legislaţia

noastră şi a devenit posibilă şi necesară ca urmare a evoluţiei telecomunicaţiilor în general pe plan
mondial şi a utilizării acestui mod de comunicare publică pe scară tot mai largă în ultimul timp şi în
ţara noastră.
Ideea centrală a acestei reglementări o constituie afirmarea principiului conform căruia nici
prin acest nou mod de comunicare publică, dreptul de autor şi drepturile conexe acestuia nu pot fi
ignorate sau încălcate în nici un fel.
Legea stabileşte că titularii drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe îşi pot exercita
drepturile lor pentru autorizarea sau interzicerea retransmiterii prin cablu, pe baza contractelor
încheiate prin intermediul unor organisme de gestiune colectivă.
Dacă unii titulari de drepturi nu au încredinţat gestiunea drepturile lor unui organism de
gestiune colectivă, organismul care gestionează drepturile din aceeaşi categorie este considerat de
drept a fi şi gestionarul drepturilor lor. Dacă în acelaşi domeniu există mai multe organisme de
gestiune colectivă, titularul de drepturi poate opta între acestea. Titularii drepturilor de autor şi ai
drepturilor conexe, pot să-şi revendice drepturile de la acele organisme în termen de 3 ani de la data
retransmiterii prin cablu.
Organismele de gestiune colectivă pot încheia contracte cu distribuitorii prin cablu.
Art. 121 indice 1 din lege prevede însă două cazuri în care retransmiterea prin cablu este
permisă fără consimţământul titularului de drepturi şi fără plata vreunei remuneraţii :
– în cazul programelor proprii ale organismelor publice de radiodifuziune şi de televiziune

cu acoperire naţională;
– în cazul retransmiterii unor programe ale organismelor de radiodifuziune şi de televiziune

ale căror programe sunt retransmise prin cablu .
Drepturile sui-generis ale fabricanţilor bazelor de date.
Prin bază de date se înţelege o culegere de opere, de date sau de alte elemente independente,
protejate ori nu prin drept de autor sau conex, dispuse într-o modalitate sistematică ori metodică şi în
mod individual accesibile prin mijloace electronice sau printr-o altă modalitate.
135
Potrivit art. 122 indice 1 fabricantul unei baze de date este persoana fizică sau juridică ce a
făcut o investiţie substantială cantitativă şi calitativă în vederea obţinerii, verificării sau prezentării
conţinutului unei baze de date.
Fabricantul unei baze de date are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza si de a interzice
extragerea si/sau reutilizarea totalitatii sau a unei parti substantiale din aceasta, evaluata calitativ sau
cantitativ.
Drepturile fabricantului bazei de date iau nastere o data cu definitivarea bazei de date. Durata
protectiei este de 15 ani, incepand cu data de 1 ianuarie a anului imediat urmator definitivarii bazei
de date.
DREPTUL DE AUTOR.
Gestiunea şi apărarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe.
Apărarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe se face printr-o serie de mijloace de

drept administrativ, civil şi penal. Apariţia unei legi, în concordanţă cu legislaţia internaţională în
materie, a permis intrarea în legalitate şi în acest domeniu în care datorită schimbărilor apărute în
tehnică şi tehnologie, a cerut-o cu necesitate. De asemenea, reglementarea drepturilor conexe a
constituit un al pas în crearea cadrului legislativ necesar apărării acestor drepturi. Spre deosebire de
alte obiecte ale dreptului de proprietate intelectuală (invenţiile, mărcile, desenele şi modelele
industriale), operele creaţiei literare, artistice şi ştiinţifice sau de orice altă natură asemănătoare,
originalul este protejat de lege în mod necondiţionat.
Ocrotirea dreptului de autor prin mijloace de drept administrativ în general.
1. Mijloace de drept administrativ cu caracter organizaţional prin care
sunt protejate drepturile de autor.
Realizarea prin dispoziţiile legii a cadrului juridic necesar creării unor organisme de gestiune
colectivă prin care se pot exercita şi proteja unele dintre drepturile de autor sau dintre drepturile
conexe acestora, constituie mijloace de drept administrativ cu caracter organizaţional.
Pentru prima dată Legea nr. 8/1996, prevede că titularii dreptului de autor şi a drepturilor
conexe îşi pot exercita drepturile lor nu numai în mod personal dar şi, la cererea lor, prin organisme
de gestiune colectivă.
Organismele de gestiune colectivă sunt persoane juridice constituite prin libera asociere care
au ca obiect de activitate în principal colectarea şi repartizarea drepturilor a căror gestiune le este
încredinţată de către titulari. Aceste organisme au statutul asociaţiilor fără scop lucrativ şi dobândesc
personalitatea juridică în condiţiile legii cu avizul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.
136
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste organisme pentru a fi avizate de Oficiul
Român pentru Drepturile de Autor sunt stabilite de lege. Organismele sunt create direct de către
titularii drepturilor de autor şi ai drepturilor conexe, cum sunt autorii, artiştii interpreţi sau
executanţi, producătorii precum şi alţi titulari persoane fizice sau juridice ai drepturilor de autor şi ai
drepturilor conexe.
Aceste organisme acţionează în limitele mandatului încredinţat pe baza unui statut adoptat
după procedura prevăzută de lege. Dispoziţiile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă un astfel de
statut sunt prevăzute în art. 127 lit. a – j din lege şi trebuie să fie completate cu orice dispoziţii
obligatorii reieşite din legislaţia în vigoare.
Pentru a evidenţia rolul de protecţie pe care îl au organismele de gestiune colectivă, înfiinţate

prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, vom aminti că în conformitate cu prevederile art. 129
alin. 4 din lege orice titular al dreptului de proprietate sau al drepturilor conexe, poate încredinţa
prin contract exerciţiul drepturilor sale unui organism de gestiune colectivă, acesta din urmă fiind
ţinut să accepte exercitarea acestor drepturi pe bază colectivă, dacă gestiunea categoriei de drepturi
în cauză intră în activitatea sa statutară.
Organismele de gestiune colectivă au următoarele obligaţii :
- să acorde autorizaţii neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de

utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii, prin licenţă neexclusivă, în formă
scrisă;
- să elaboreze metodologii pentru domeniile lor de activitate, cuprinzând drepturile

patrimoniale cuvenite, ce trebuie negociate cu utilizatorii în vederea plăţii acestor drepturi, în cazul
acelor opere al caror mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către titularii de
drepturi;
- să încheie, în numele titularilor de drepturi care le-au mandatat sau pe baza convenţiilor
încheiate cu organisme similare din străinătate, contracte generale cu organizatorii de spectacole,
organismele de radiodifuziune ori de televiziune sau cu distribuitorii de servicii de programe prin
cablu, având ca obiect autorizarea de utilizare a repertoriului protejat;
- să protejeze interesele membrilor lor, în ceea ce priveşte gestionarea drepturilor cuvenite,

ca urmare a utilizarii repertoriului propriu, în afara teritoriului României, prin încheierea de
contracte de reprezentare cu organismele similare din străinătate;
- să colecteze sumele datorate de utilizatori şi să le repartizeze între titularii de drepturi,

potrivit prevederilor din statut;
- să asigure accesul propriilor membri la informaţiile privind orice aspect al activităţii de

colectare a sumelor datorate de utilizatori şi de repartizare a acestora;
137
- să acorde asistenţă de specialitate titularilor de drepturi şi să îi reprezinte în cadrul
procedurilor legale, în limita obiectului lor de activitate;
- să ceară utilizatorilor comunicarea de informaţii şi transmiterea documentelor necesare, în

format scris şi electronic, pentru determinarea cuantumului remuneraţiilor pe care le colectează, în
vederea repartizării; informaţiile şi documentele transmise vor fi însoţite de adresa de înaintare,
purtând numele reprezentantului legal, semnătura şi ştampila;
- să asigure transparenţa activităţii de gestiune colectiva în raporturile cu autoritatile publice

care au drept de control şi, prin acestea, cu utilizatorii;
- să îndeplinească orice altă activitate, conform mandatului special primit de la titularii

dreptului de autor sau ai drepturilor conexe, în limitele obiectului lor de activitate.
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.
Existenţa unui organism administrativ central cu competenţă naţională pentru protejarea

drepturilor de autor denumit Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, este o garanţie suplimentară
pentru garantarea drepturilor titularilor drepturilor de autor şi ai drepturilor conexe.
Acest organism a luat fiinţă pe data intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996 prin transformarea
Agenţiei Române pentru Protejarea Drepturilor de Autor – organ de specialitate aflat în subordinea
Ministerului Culturii – prin schimbarea denumirii şi subordonării. Odată cu schimbarea denumirii
acest organism a devenit organ de specialitate subordonat Guvernului.
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor are autoritate unică pe teritoriul României în ceea
ce priveşte evidenţa, observarea şi controlul aplicării legislaţiei în domeniul dreptului de autor şi a
drepturilor conexe.
Directorul general al acestui organism precum şi cei 20 de arbitrii (jurişti) sunt numiţi de
guvern. Oficiul funcţionează pe baza unui regulament aprobat de Guvern. (H.G. nr. 60/10 martie
1997 publicată în M.O. nr. 46 din 18 martie 1997).
Atribuţiile Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, conform prevederilor art. 138 din
lege, sunt următoarele :
- reglementeaza activitatea din domeniu, prin decizii ale directorului general;
- elaboreaza proiecte de acte normative in domeniul sau de activitate;
- tine evidenta repertoriilor transmise de organismele de gestiune colectiva;
- organizeaza si administreaza, contra cost, inregistrarea, in registrele nationale si in alte

evidente nationale specifice, prevazute de lege;
- avizeaza constituirea si supravegheaza functionarea organismelor de gestiune colectiva;
138
- avizeaza, ca organ de specialitate al administratiei publice centrale, potrivit legii, inscrierea
in Registrul aflat la grefa judecatoriei, a asociatiilor si fundatiilor constituite in domeniul drepturilor
de autor si al drepturilor conexe, inclusiv in ceea ce priveste asociatiile pentru combaterea pirateriei;
- controleaza din oficiu, pe cheltuiala proprie, respectarea legislatiei din domeniu si aplica
sanctiuni contraventionale potrivit legii;
- controleaza functionarea organismelor de gestiune colectiva si stabileste masurile de intrare

in legalitate sau aplica sanctiuni, dupa caz;
- controleaza la cerere, pe cheltuiala titularilor unor drepturi protejate, activitatile care

constituie incalcari ale legislatiei in domeniu, si aplica sanctiuni contraventionale, potrivit legii;
- incheie acte de constatare a infractiunilor din domeniu, ridica mijloace materiale de proba
si le inainteaza organelor de urmarire penala;
- administreaza baza de date, la nivel national, privind contraventiile sanctionate in

domeniul drepturilor de autor si al drepturilor conexe;
- asigura secretariatul procedurilor de mediere desfasurate potrivit legii;
- efectueaza, contra cost, constatari tehnico-stiintifice si expertize, prin specialisti proprii, la

solicitarea organelor de cercetare penala sau a instantelor judecatoresti;
- desfasoara activitati de informare privind legislatia din domeniu, pe cheltuiala proprie,

precum si activitati de instruire, pe cheltuiala celor interesati;
- desfasoara activitati de reprezentare in relatiile cu organizatiile de specialitate similare si

cu organizatiile internationale din domeniu, la care statul roman este parte;
- indeplineste orice alte atributii prevazute de lege.
Apărarea drepturilor de autor prin mijloace dreptului civil şi ale dreptului procesual civil.
Acţiunile civile vor avea ca obiect recunoaşterea drepturilor şi reparaţia prejudiciului, fiind
fie acţiuni în răspundere civilă ( art. 1349 şi urm. C.Civil ), fie acţiuni în răspundere contractuală.
În afara acestor acţiuni, cei vătămaţi vor putea promova şi alte acţiuni cum ar fi:îmbogăţirea
fără justă cauză sau plata nedatorată .
În prezent textul de bază privitor la această problemă este articolul 139 alin. 1 din lege care
statuează : „ Încălcarea drepturilor recunoscute şi garantate prin prezenta lege atrage răspunderea
civilă , contravenţională sau penală , după caz , potrivit legii” , text aplicabil şi în materia drepturilor
nepatrimoniale de autor şi a acelora conexe cu acestea .
139
Există încă şi alte prevederi care ocrotesc unele drepturi nepatrimoniale , cum ar fi Decretul
nr. 31/1954 , care în articolul 54 prevede că „ persoana care a suferit o atingere în dreptul său la
nume ori la pseudonim , la denumire , la onoare , la reputaţie, în dreptul personal nepatrimonial de
autor al unei opere ştiinţifice , artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal
nepatrimonial va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere
drepturilor mai sus arătate”. Totodată , cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va
putea cere instanţei să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsuri
socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins .
Pentru prevenirea unor pagube iminente sau pentru asigurarea reparării acestor drepturi
recunoscute de Legea nr. 8/1996, titularii pot solicita instanţei de judecată luarea unor măsuri
asiguratorii ca :
– remiterea pentru acoperirea prejudiciilor suferite a încasărilor realizate prin actul ilicit sau,
dacă prejudiciile nu pot fi reparate în acest mod, remiterea bunurilor rezultate din fapta ilicită, în
vederea valorificării acestora, până la acoperirea integrală a prejudiciilor cauzate,
– distrugerea echipamentelor şi a mijloacelor aflate în proprietatea făptuitorului, a căror

destinaţie unică sau principală a fost aceea de producere a actului ilicit,
– scoaterea din circuitul comercial prin confiscarea şi distrugerea copiilor efectuate ilegal,
– publicarea în mijloacele de comunicare în masă a hotărârii instanţei de judecată, pe

cheltuiala celui care a săvârşit fapta.
Litigiile născute din încălcarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe sunt de

competenţa organelor jurisdicţionale, potrivit dispoziţiilor dreptului comun şi ale Legii nr. 8/1996.
Apărarea drepturilor de autor prin mijloace de drept penal.
Faţă de anterioara reglementare (Decretul nr. 321/1956) care avea un singur articol
incriminator, actuala reglementare (Legea nr. 8/1996) prevede un număr de 30 de infracţiuni pentru
anumite fapte care încalcă dreptul de autor şi drepturile conexe.
Această nouă reglementare se remarcă şi prin înăsprirea pedepselor aplicate pentru faptele
reţinute ca infracţiuni. În timp ce Decretul nr. 321/1956 sancţiona infracţiunea de uzurpare a calităţii
de autor cu pedeapsa închisorii de la o lună la 1 an sau cu amendă, în actuala reglementare sunt
prevăzute pedepse cu mult mai mari pentru toate faptele reţinute ca infracţiuni în materia dreptului
de autor şi a drepturilor conexe.
Infracţiunile prevăzute în Legea nr. 8/1996, sunt grupate în mai multe categorii :
140
A. Infracţiuni prin care se aduc atingere drepturilor de autor şi drepturilor conexe.
Constituie infracţiune, fapta persoanei care, fără a avea autorizaţia sau, după caz,
consimţământul titularului drepturilor recunoscute prin lege, cu privire la dreptul de autor şi a
drepturilor conexe, săvârşeşte cu vinovăţie, una din faptele prevăzute în art. 140 lit. a – h din Legea
nr. 8/1996.
În conformitate cu textul legal citat, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la

1 an la 3 ani sau cu amendă de la 100.000.000 lei la 300.000.000 lei, dacă nu constituie o infracţiune
mai gravă, fapta persoanei care fără a avea autorizaţia sau după caz consimţământul titularului
drepturilor recunoscute de Legea nr.8/1996, după cum urmează :
- distribuirea operelor sau a produselor purtatoare de drepturi conexe;
- importul, pe piata interna, a copiilor operelor sau produselor purtatoare de drepturi conexe,
realizate cu consimtamantul titularilor;
-inchirierea operelor sau produselor purtatoare de drepturi conexe;
- comunicarea publica a operelor, altele decat cele muzicale, sau a produselor purtatoare de
drepturi conexe;
- radiodifuzarea operelor sau a produselor purtatoare de drepturi conexe;
- retransmiterea prin cablu a operelor sau a produselor purtatoare de drepturi conexe;
- realizarea de opere derivate;
- fixarea, in scop comercial, a interpretarilor sau a executiilor artistice ori a programelor de

radiodifuziune sau de televiziune.
B. Infracţiunea de uzurpare a dreptului de autor.
În conformitate cu prevederile art. 141 din lege, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu

închisoare de la 3 luni la 5 ani sau cu amendă de la 25.000.000 lei la 500.000.000 lei fapta persoanei
care-şi însuşeşte fără drept calitatea de autor a unei opere sau fapta persoanei care aduce la
cunoştinţa publicului o operă sub un alt nume decât acela decis de autor, dacă fapta nu constituie o
infracţiune mai gravă.
C. Infracţiuni mai grave decât cele prevăzute la art. 140 din lege.
În conformitate cu prevederile art. 143 din lege, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu

închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă de la 50.000.000 lei la 300.000.000 lei, dacă nu
constituie o infracţiune mai gravă fapta persoanei fără a avea consimţământul titularului drepturilor
recunoscute de lege :
141
a) inlatura, in cunostinta de cauza si cu scop comercial, de pe opere sau alte produse
protejate, ori modifica pe acestea orice informatie sub forma electronica, privind regimul drepturilor
de autor sau al drepturilor conexe aplicabil;
b) distribuie, importa in scopul distribuirii, radiodifuzeaza ori comunica public sau pune la
dispozitia publicului, astfel incat sa poata fi accesate, in orice loc si in orice moment ales in mod
individual, fara drept, prin intermediul tehnicii digitale, opere sau alte produse protejate, pentru care
informatiile existente sub forma electronica, privind regimul drepturilor de autor sau al drepturilor
conexe, au fost inlaturate ori modificate fara autorizatie, stiind ca acest lucru permite, faciliteaza,
provoaca sau ascunde o infractiune prevazuta in prezenta lege.
De asemenea , constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu

amenda de la 50.000.000 lei la 300.000.000 lei fapta persoanei care produce, importa, distribuie sau
inchiriaza, ofera, prin orice mod, spre vanzare sau inchiriere, ori detine, in vederea comercializarii,
dispozitive ori componente care permit neutralizarea masurilor tehnice de protectie sau care
presteaza servicii care conduc la neutralizarea masurilor tehnice de protectie, inclusiv, in mediul
digital
În conformitate cu prevederile art. 139 alin 2 din lege, „Titularii drepturilor încălcate pot
solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor
lor, constatarea încălcării acestora şi pot pretinde repararea prejudiciului în conformitate cu normele
legale.”
După cum se cunoaşte, sunt unele infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate iar pentru alte infracţiuni, acţiunea penală se pune în
mişcare din oficiu.
Prin plângere în sensul prevederilor codului de procedură penală, se înţelege încunoştinţarea

făcută de o persoană sau grup de persoane care au suferit o vătămare prin săvârşirea uneia sau mai
multor infracţiuni, adresată unui organ de urmărire penală în scopul încetării faptei dăunătoare, a
pedepsirii persoanelor vinovate şi a reparării prejudiciilor morale şi/sau patrimoniale suferite ca
urmare a săvârşirii acelor fapte.
În unele cazuri în care legea prevede necesitatea formulării unei plângeri prealabile,
formularea şi prezentarea acesteia în scris sau oral este o condiţie a punerii în mişcare a acţiunii
penale.
Prin sesizare din oficiu ca mijloc de punere în mişcare a acţiunii penale, se înţelege acea
procedură penală prin care un organ de stat competent (organ de urmărire penală, instanţă de
judecată sau alt organ determinat prin lege) se autosesizează în baza atribuţiilor şi îndatoririlor care
i-au fost recunoscute sau impuse prin lege cu privire la săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni.
Sesizarea din oficiu pentru săvârşirea unei infracţiuni din domeniul drepturilor de autor sau a
142
drepturilor conexe, poate fi declanşată şi de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor aşa
după cum reiese din atribuţiile acestui organ conferite de lege .
Regimul internaţional al dreptului de autor
Prima convenţie privitoare la drepturile de autor a fost „Convenţia de la Berna pentru

protecţia operelor literare şi artistice”. Stimulată de elaborarea convenţiei de la Paris asupra
proprietăţii industriale, la Congresul care se ţinea la Berna în 10 la 13 septembrie 1883, Asociaţia
literară şi artistică internaţională (ALAI) adopta un proiect de „convenţie pentru constituirea Uniunii
generale pentru protecţia drepturilor autorilor asupra operelor lor literare şi artistice”. Consiliul
federal elveţian a trimis acest proiect „tuturor ţărilor civilizate” informându-le de ţinerea în anul
următor a unei conferinţe diplomatice destinată a discuta despre acest proiect. În fapt, au fost
necesare trei conferinţe internaţionale înainte de adoptarea textului definitiv. Convenţia de la Berna
din 12 septembrie 1886 fruct al muncii a 17 „savanţi” reprezentând 12 ţări, era considerată, la
vremea sa, ca „modelul cel mai desăvârşit al textelor legislative”.
Convenţia de la Berna din 1886 a făcut obiectul unui prim amendament la Paris la 4 mai
1896, apoi unei prime revizuiri la Berlin în 1908, a unui nou amendament în 20 martie 1914, unei
noi revizuiri – actul de la Roma – din 2 iunie 1928, apoi unei alte revizuiri – actul de la Bruxelles –
din 26 iunie 1948. Aceste diferite revizuiri aveau ca obiect ridicarea nivelului de protecţie a regulilor
convenţionale. Ultimele două revizuiri ale convenţiei de la Berna, cea de la Stockholm din 1967 şi
cea de la Paris din 1971, dimpotrivă, au scăzut protecţia acordată prin regulile convenţionale prin
dispoziţii derogatorii dreptului de autor în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare.
România a aderat la Convenţia de la Berna prin Legea nr. 152/1926 promulgată prin
Decretul nr. 132/1926 intrată în vigoare la 1 ianuarie 1927.
În prezent, Uniunea de la Berna numără 105 state printre care şi USA care a aderat la această
uniune în 1989 după o lungă perioadă de izolare.
Convenţia de la Berna instituie ca principiu „asimilarea unionistă naţionalului”, adică ea

dispune ca protecţia acordată operelor originare dintr-un stat membru al Uniunii trebuie să fie
aceeaşi ca şi aceea acordată operelor de origine locală de către legea statului în care protecţia este
reclamată.
Convenţia de la Berna se bazează pe două principii şi anume :
a – principiul tratamentului naţional, sau al asimilării străinilor resortisanţi ai uniunii cu
naţionalii;
b – principiul tratamentului unionist sau al minimului de protecţie pe care statele membre
sunt obligate să-l asigure în acest domeniu.
Primul principiu prevede că în fiecare dintre ţările membre ale uniunii, operele resortisanţilor
acestora sunt supuse regimului stabilit pentru operele naţionalilor. Ne aflăm în prezenţa unui conflict
de lege care se rezolvă în mod uniform pe întreg teritoriul uniunii în favoarea legii statului în care se
revendică protecţia.
Al doilea principiu reprezintă un pas înainte pe linia uniformizării soluţiilor. În temeiul
acestui principiu, operele resortisanţilor uniunii, beneficiază în toate ţările membre de un minim de
143
protecţie. Problema de a stabili dreptul unui autor la beneficiul tratamentului naţional este rezolvată
în Convenţia de la Berna, în funcţie de 2 criterii şi anume :
1 – criteriul naţionalităţii autorului;
2 – criteriul locului publicării operei.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 şi 4 ale convenţiei aşa cum a fost după ultima revizuire de la Paris
din 1971, s-a stabilit :
– autorii resortisanţi ai unei ţări membre a uniunii precum şi cei care îşi au reşedinţa
obişnuită într-o ţară a uniunii, beneficiază în toate celelalte ţări ale uniunii, altele decât ţara de
origine, pentru operele lor publicate sau nepublicate de dreptul recunoscut în fiecare ţară în parte,
naţionalilor;
– autorii care nu sunt resortisanţi ai unei ţări membre a uniunii şi nici nu-şi au reşedinţa
obişnuită într-o asemenea ţară beneficiază de aceiaşi protecţie pentru operele publicare pentru prima
dată într-o ţară a uniunii sau simultan într-o asemenea ţară şi o ţară străină a uniunii.
Prin publicare simultană se înţelege publicarea intervenită în două sau mai multe ţări în
interval de 30 de zile de la prima publicare.
Respectând condiţiile reglementărilor internaţionale, Legea nr. 8/1996 prevede în art. 147
următoarele : „străinii, titulari ai drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe beneficiază de
protecţia prevăzută prin convenţii, tratate şi acorduri internaţionale la care România este parte, iar în
lipsa acestora beneficiază de un tratament egal cu cel al cetăţenilor români cu condiţia ca aceştia să
beneficieze la rândul lor de tratament naţional în statul respectiv.”
În prezent pe plan mondial există două sisteme juridice principale şi anume :
- cel european
- cel de copyright.
Între aceste două sisteme există deosebirea că primul acordă prioritate intereselor autorului
iar cel de-al doilea, intereselor industriei.
Dreptul de copyright are în centrul atenţiei exclusiv cercul exemplarelor şi implicit un
caracter dominant economic.
Menţinerea celor două sisteme este consacrată în prezent instituţional în măsura în care ele
coexistă în sistemul uniunii de la Berna la care USA a aderat.
Bibiografie
1 e
Vezi în acest sens Claude Colombet, Propriété littéraire et artistique et droits voisin, 9 édition, éd. Dalloz 1999.
2
Vezi L. Josserand, Cours de droit civil positif français, vol. I, Sirey, 1938, p. 846.
3
Într-un articol de revistă la care E. Picard se referă în Le droit pur, Paris, Flammarion, 1920, p. 94.
4
R. Franceschelli, Natura juridică a drepturilor autorului şi inventatorului, în „Mélanges en l’honneur de Paul Roubier”,
vol. II, Paris, Dalloz, 1961, p. 453 – 466.
5
Pentru amănunte vezi Yolanda Eminescu, „Dreptul de autor – Legea nr.8 din 14 martie 1996 – comentată”, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti 1997, p. 137 – 143.
5
Vezi, Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil. Contractele speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire. Universitatea
din Bucureşti, 1983, p. 339 – 343.
6Vezi Yolanda Eminescu, op. cit., p. 145
7H. Desbois, Le droit d’auteur en France, ed. II. Paris, Dalloz, 1966, p. 421 – 422.
8Vezi, Gérard Gavin, Le droit moral de l’auteur dans la jurisprudence et la législation française, Paris, Dalloz, 1960,
9Florea Bujorel , Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Universul Juridic, Bucureşti,2011.
144
10 L.Dănilă , Dreptul de autor şi dreptul de proprietate industrială, Editura C.H.Beck, Bucureşti,2008
1) În România prima lege care a reglementat dreptul de autor, de opere literare şi artistice a fost legea
presei din........................................................................................................
2) Dreptul de a transmite exploatarea operei prin moştenire se făcea pe o perioadă determinată de la

moartea autorului şi anume:
a) 5 ani
b) 8 ani
c) 1o ani
3) La................................a intrat în vigoare o lege specială consacrată dreptului de autor şi anume „Legea
proprietăţii literare şi artistice”.
4) Articolul 3 alin 1 din lege precizează că este autor ..................................................................................
5) În cazul programelor pentru calculator drepturile patrimoniale ale autorului programelor de calculator
se transmit pe cale succesorală tot pentru o perioadă de:
a) 50 de ani
b) 7o de ani
c) 65 de ani
6) Contractul de comandă a unei opere viitoare , a fost reglementat şi prin Decretul nr. 321/1956 dar este
reglementat şi în acuala Lege..............................................
7) Contractul de editare poate îmbrăca forma a 2 feluri de contracte.............................................
8) Operele de arhitectură pot fi realizate numai cu acordul.............................................................
9) Ce lege prevede că titularii drepturilor de autor şi a drepturilor conexe îşi pot exercita drepturile lor nu
numai în mod personal dar şi, la cererea lor, prin organisme de gestiune colectivă:
a) Legea nr.7/1996
b) Legea nr.2/1995
c) Legea nr.8/1996
10) Directorul general al acestui organism precum şi cei 20 de arbitri (jurişti) sunt numiţi:
145
a) de O.S.I.M.
b) de O.R.D.A.
c) de guvern
10. În prezent , Uniunea de la Berna numără ........ state printre care şi USA care a aderat la această
Uniune în 1989 după o lungă perioadă de izolare.
11. Prin publicare simultană se înţelege publicarea intervenită în două sau mai multe ţări în intervalul de:
a) 10 zile de la prima publicare
b) 20 de zile de la prima oublicare
c) 30 de zile de la prima publicare
146

Dreptul Proprietatii Intelectuale

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Proprietatii Intelectuale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuvânt înainte,

Menirea principală a demersului făcut de noi, a constat în principal în familiarizarea

Este cunoscută intercondiţionarea reciprocă, a disciplinei cu celelalte ramuri ale dreptului

Cursul dreptul proprietăţii intelectuale, are o structură bine cunoscută, în sensul că se

În demersul nostru, ne-am bazat, mai ales, pe analiza logico-juridică, sistematică şi

Cu toate aceste dificultăţi respectiv – o mobilitate legislativă fără precedent, o dinamică

Partea I. Dreptul proprietăţii intelectuale

1.1. Aspecte generale referitoare la dreptul de proprietate intelectuală.

1.1.1. Noţiunea de proprietate intelectuală şi componentele sale.

1.1.2. Noţiunea “de proprietate”

1.2.Proprietatea industrială. Noţiuni generale.

1.2.1. Noţiunea şi definirea proprietăţii industriale.

1.2.2. Natura juridică a drepturilor de proprietate industrială şi organul administraţiei

1.1. Aspecte generale referitoare la dreptul de proprietate intelectuală.

Dreptul de proprietate intelectuală .

Denumirea de “Dreptul Proprietăţii Intelectuale” a născut controverse în literatura

Astfel în dreptul anglo-american3, noţiunea de proprietate având un înţeles mai larg

S-a neglijat faptul că în dreptul francez, proprietatea are un caracter perpetuu, în

De-a lungul timpului, au apărut mai multe denumiri şi anume : “proprietate

Au fost de asemenea încercări de separare, a proprietăţii intelectuale de proprietatea

Considerăm că folosirea sintagmei “proprietate intelectuală “ face casă comună cu,

Se doreşte folosirea acestui termen datorită faptului că legislaţia specială a României

Este precizat faptul că, datorită caracterului de maximă generalitate, folosirea

Într-o formare concisă proprietatea intelectuală cuprinde deci ansamblul regulilor

Tehnica legislativă utilizată este aceea a enumerării diferitelor categorii de drepturi

Noţiunea de” proprietate” - Precizăm că noţiunea de proprietate în cazul creaţiei

Distincţia principală , priveşte caracterul limitat în timp al protecţiei juridice a

Dreptul de proprietate intelectuală poartă asupra unui bun incorporal cu caracter

NOTIUNEA SI DEFINIREA PROPRIETĂŢII INDUSTRIALE

Cursurile universitare definesc proprietatea industrială ca instituţie juridică şi ca

- ca instituţie juridică, prin proprietate industrială se înţelege ansamblul normelor

- ca drept subiectiv proprietatea industrială reprezintă posibilitatea recunoscută de

- Drepturi privind creaţii industriale noi, ex. invenţiile

- Drepturi privind semnele distinctive cum ar fi: mărcile care se constituie ca

- Drepturi privind creaţii de artă aplicată destinate a personaliza obiectele printr-un

- Măsuri privind reprimarea concurenţei neloiale menite să descurajeze orice acte de

NATURA JURIDICĂ A DREPTURILOR DE PROPRIETATE INDUSTRIALA

În literatura de specialitate, au fost avansate o succesiune de opinii, privind natura

Literatura de specialitate franceză18 a considerat drepturile de proprietate industrială

În această concepţie drepturile de clientelă ar reprezenta în această concepţie, o a

Teoria drepturilor de clientelă a suscitat o serie de rezerve considerându-se că ea se

În această ultimă optică , drepturile de proprietate industrială constituie un drept de

ORGANUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE ABILITAT SĂ ASIGURE

Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (O.S.I.M.)19 este organul de specialitate al

O.S.I.M. - ul elaborează şi supune spre aprobare guvernului strategia 20

Dezvoltării protecţiei proprietăţii industriale în România şi aplică politica guvernului în domeniu21

Acest organ exercită în principiu următoarele atribuţii :

- Este depozitarul registrelor naţionale ale cererilor depuse şi al registrelor naţionale

- Editează şi publică Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în România şi

- Atestă şi autorizează consilieri în domeniul proprietăţii industriale;22

- Acordă la cerere asistenţă de specialitate şi îndeplineşte orice alte atribuţii în

- Pentru sprijinirea brevetării în străinătate a invenţiilor româneşti, poate aloca o parte

1. Organizaţia Mondială a Comerţului a fost creată prin ;

a). Convenţia de la Viena

b). Convenţia de la Madrid

2. În dreptul francez proprietatea are un caracter :

3. Prin Convenţia de la Stockholm din 1967 a fost constituită :..................................

4. Care sunt principalele atribuţii ale O.S.I.M...........................................................

5. Proprietatea industrială reuneşte ...........................................................................

6. De-a lungul timpului au apărut mai multe denumiri şi anume: .............................

Izvoarele Dreptului Proprietăţii Intelectuale

1.1. Izvoare interne

1.2. Izvoare internaţionale