Sunteți pe pagina 1din 53

ASPECTE DE PSIHOLOGIE ȘI SOCIALE

IMPLICATE ÎN ÎNGRIJIREA
PACIENTULUI
COPIL ȘI ADULT, CU DIABET ZAHARAT

Angelica Tonca
2019
SCOPUL CURSULUI
Eficientizarea îngrijirilor oferite de către asistenții medicali,
prin promovarea unui management bazat pe cunoașterea
nevoilor fundamentale ale ființei umane, îngrijirea unui
pacient atât din punct de vedere fizic, mental, a celor cu
deficiențe, indiferent de vârstă și în orice unitate sanitară sau
comunitate, pornind de la faptul că, starea de bine emoțională
și socială, atât la copii cât și la adulți, poate afecta
considerabil sănătatea fizică.
,,A te îngriji de o boală este ca și cum ai trudi la galereʺ
spune scriitorul columbian, Gabriel Garcia Marquez, dar
,,dincolo de adevăr mai este un adevărʺ care, precizează
autorul, în cazul persoanelor cu diabet devine o Mare
Speranță: aceea de ,,a trăi cu o boală fără a fi bolnavʺ.
Introducere
 DZ este o boală care s-a răspândit cu o viteză uimitoare și în România în ultimii ani,
tot mai mulți oameni primind acest diagnostic, îngrijirea pacientului copil sau adult,
punând probleme particulare personalului medical, deoarece implică aspecte legate de
stres, nevoi de informare și educație, suport psihologic dar și familial al acestor
pacienți.
 Prevalența DZ a crescut dramatic în ultimii ani, fiind estimat la 4,5% din totalul
populației, ceea ce reprezintă aproximativ 800.000 de persoane cu DZ, în România,
conform dr. Cornelia Bala, membru unui grup european de studiu pentru sănătate.
 Datorită faptului că, DZ este considerat o boală cronică, complexă, de lungă durată, cu
impact semnificativ asupra calității vieții, este necesară o atenție deosebită din partea
persoanei în cauză, a familiei și a personalului medical, motiv pentru care, se impune
includererea unui psiholog în cadrul echipei multidisciplinare. Este dovedit ştiinţific
faptul că persoanele cu diabet sunt mai predispuse la depresie și la dezvoltarea unor
anxietăţi, iar odată cu începerea tratamentului existând un risc crescut de a dezvolta
sindromul de stres, gânduri iraţionale cu privire la viaţa lor, diferite temeri legate de
viitor, o autoeficacitate scăzută pentru managementul diabetului, probleme de imagine
de sine și multe altele.
Definiție și tipuri de diabet
• Diabetul zaharat reprezintă un grup de afecțiuni metabolice
caracterizat prin valori mari ale glicemiei cu afectarea întregului
metabolism al organismului, datorită scăderii secreției de
insulină și/sau a sensibilității la insulină (insulinorezistența), cu
evoluție progresivă către apariția unor complicații cronice
caracteristice.

 Tipuri de diabet:
➢ Diabet zaharat de tip 1
➢ Diabet zaharat de tip 2
➢ Alte tipuri de diabet (anomalii genetice, afecțiuni exocrine și
endocrine, medicamentos, substanțe chimice)
➢ Diabet gestațional
Diabetul de tip 1
 Este o afecțiune autoimună, în care organismul distruge propriile celule care
produc insulina (celule beta pancreatice), ducând la un deficit absolut de
insulină și necesitatea tratamentului insulinic pentru supravețuire.
Mecanismul de distrugere este cel mai frecvent autoimun (tip 1A), dar există
și cazuri în care mecanismul nu este elucidat (tipul 1B, idiopatic). Oamenii de
știință nu au descoperit încă mecanismul prin care apare acest tip de diabet,
însă sunt siguri că nu are nici o legatura cu dieta și stilul de viață.
 Este mult mai rar, fiind întâlnit, conform statisticilor la aproximativ un
procent de 10% dintre pacienți, poartă și denumirea de diabet juvenil întrucât
poate să apară la orice copil cu vârstă mai mare de 6 luni.
 Excepțional poate afecta și copiii cu vârstă mai mică de 6 luni, fiind vorba
despre diabetul neonatal, cauzat de o genă care afectează producția de
insulină.
 Diabetul neonatal poate avea:
➢ Caracter temporar: se vindecă până la vârsta de 1 an, existând riscul de
recidivă în perioada adolescenței;
➢ Caracter permanent: tratamentul fiind unul medicamentos dar nu insulina;
Diabetul de tip 2 și Diabetul gestațional
 DZ 2, Procesul patogenic major este dat de scăderea
secreției de insulină, explicată de reducerea
capacității secretorii a celulei beta pancreatice la care
se asociază grade variabile de insulinorezistență a
țesuturilor periferice. Cuprinde 90% dintre pacienți și
este asociat cu excesul ponderal, alimentație și un stil
de viață nesănătos.
 DG, orice formă de alterare a toleranței la glucoză ce
este diagnosticată pentru prima dată în timpul
sarcinii, chiar și în cazurile în care tulburarea
metabolică a debutat înaintea sarcinii și/sau a
persistat după momentul nașterii (trim. 2 și 3 de
sarcină).
Diabetul insipid
 Nu are nici o legătură cu celelalte forme de diabet, acesta fiind
cauzat de o dereglare a hormonului antidiuretic, cu rol de a
regla cantitatea de urină produsă și eliminată, însă în caz de
diabet insipid, acesta nu își mai îndeplinește funcția, cauzând
urinări frecvente și sete continuă. Această formă de diabet poate
apărea și în timpul sarcinii, când poartă denumirea de diabet
insipid gestațional.
 În mod fizilologic, un adult fără probleme de sănătate, produce
și elimină aproximativ 1,5–2,5 litri de urină pe zi; în caz de
diabet insipid eliminările de urină pot atinge o cantitate de
aproximativ 15 litri pe zi.
 Diabetul insipid beneficiază de tratament.
Simptomatologie
Diabetul de tip 1 Diabetul de tip 2
➢ Urinări frecvente, cantitate mai
➢ Urinări frecvente;
mare de urină = Poliurie;
➢ Senzație accentuată de sete = ➢ Sete accentuată;
Polidipsie; ➢ Foame excesivă ;
➢ Foame excesivă, patologică =
➢ Oboseala;
Polifagie;
➢ Scădere în greutate (caloriile ➢ Vedere încețoșată;
sunt eliminate prin urină); Vindecarea greoaie a
➢ Vedere încețoșată; rănilor;
➢ Oboseală; ➢ Porțiuni pigmentate ale
pielii datorită rezistenței la
insulină;
Cauze și factori de risc
Diabetul zaharat de tip 1
 O tulburare cu patogenie autoimună ce apare în urma distrugerii celulelor
beta pancreatice secretante de insulină. Apare la persoanele cu predispoziție
genetică și este inițiat de factori declanșatori din mediul înconjurător. Riscul
de apariție pe parcursul vieții este de 0,4% în populația generală și de 6% la
rudele de gradul 1 ale pacienților cu diabet insulino-dependent.
 Alte posibile cauze pot fi:
 infecțiile virale (in utero) ex. v. Rubeolic
 factorii dietetici: introducerea și diversificarea precoce în alimentația
sugarilor a laptelui de vacă (înainte de 3-4 luni), alimentelor de natură
vegetală (gluten și cereale) și aport insuficient de vitamina D (acțiuni
imunomodulatorii).
 Factori antropometrici și psihosociali: greutate mare la naștere, creștere
ponderală accentuată în copilărie și diabetul gestațional la mamă.
Cauze și factori de risc în Diabetul zaharat tip 2
1. Greutatea (țesutul gras în exces poate favoriza o rezistență a celulelor la insulină);
2. Sedentarismul (activitatea fizică ajută organismul să se mențină în formă, folosind glucoza
pe post de energie, crescând sensibilitatea la glucoză a celulelor);
3. Istoric în familie (existența unui părinte, frate cu această afecțiune, sporește riscul de
apariție);
4. Vârsta (adoptarea unui stil de viață mai sedentar și acumularea în greutate, după vârsta de
45 de ani);
5. Prediabetul (este afecțiunea care indică o glicemie mărită, însă nu atât de mare încât să fie
pus diagnosticul de diabet, dacă nu este tratat, evoluează în diabet de tip 2);
6. Diabetul gestațional (femeile care dezvoltă diabet gestațional în timpul sarcinii, au mari
șanse să facă diabet de tip 2);
7. Sindromul ovarelor polichistice (această afecțiune crește riscul de apariție a diabetului de
tip 2);
8. Stresul (expunerea îndelungată la situații stresante, poate determina creșterea nivelului de
glucoză din sânge, iar pe termen lung poate favoriza apariția diabetului de tip 2);
Cauze și factori de risc
Diabetul gestațional
 Femeile de peste 25 ani;
 Femeile care au o rudă de gradul 1 cu diabet;
 Femeile supraponderale;
 Femeile care prezintă intoleranță la glucoză;
 Femeile care au dezvoltat diabet gestațional la o
sarcină precedentă;
Diagnostic
 Diagnosticul de diabet este stabilit de către medic,
iar analizele de sânge pentru depistarea acestei
afecțiuni sunt următoarele:
➢ Glicemia a jeun > 126 mg/dl
➢ Hb glicozilată > 6,5%
➢ Test oral de toleranță la glucoză > 200 mg%
➢ Glicozuria
 Se impune investigarea tuturor persoanelor
suspecte, care prezintă simptome, dar și
investigarea persoanelor care prezintă risc crescut
pentru diabet.
Prediabetul și riscul netratării
 Indică un nivel crescut al zahărului în sânge dar nu atât de
crescut încât să poată fi vorba despre diabet. Netratat însă,
poate duce la apariția diabetului și a unor afecțiuni cardiace.
 Este reversibil, iar tratamentul pentru acesta include atât
medicamente cât și schimbarea stilului de viață prin adoptarea
unei diete sănătoase și practicarea activităților fizice.
 Cauzele prediabetului pot fi de natură genetică, sau secundare
unui stil de viață nesănătos.
 Recomandări în caz de prediabet:
➢ Adoptarea unei diete bogate în fibre;
➢ Practicarea zilnică a activităților fizice;
➢ Scăderea în greutate dacă este cazul;
Complicații ale diabetului zaharat
 Afecțiuni cardiovasculare, începând de la angina pectorală până la
infarct sau aterosceroză.
 Neuropatie periferică, zahărul în exces poate afecta pereții
capilarelor, în special pe cei din zona membrelor inf., ducând la
degradarea nervilor, când apar simptome de amorțeală, durere sau
senzație de arsură. Netratată, poate duce la pierderea simțurilor din
zona afectată.
 Nefropatie, diabetul poate degrada filtrele renale, cauzând afecțiuni
grave, chiar insuficiența renală.
 Retinopatie, daune la nivelul vaselor de sânge ale retinei, afectând
vederea. Pacientul își poate pierde vederea din cauza retinopatiei
diabetice, existând risc crescut și de cataractă sau glaucom.
 Afectiuni cutanate, diabetul predispune la afecțiuni cutanate printre
care infecțiile fungice și bacteriene.
Reguli de bază pentru evitarea
complicațiilor
1. Verificarea periodică a glicemiei (a jeune < 110-130mg/dl;
post prandial (2 ore după masă) < 140-160mg/dl; hemoglobina
glicozilată (media pe 3 luni) < 6,5 – 7%);
2. Respectarea unui stil de viață sănătos (3 mese+2 gustări pe
zi, excluderea dulciurilor, sucurilor carbogazoase alimente
procesate și grase, activități fizice, etc);
3. Menținerea unei greutăți corporale optime (IMC < 25 kg/mp,
CA, mai puțin de jumătate decât înălțimea);
4. Controlul periodic al tensiunii arteriale și al grăsimilor din
sânge (TA < 135/85mmHg, HDL colesterol (bun) > 45 mg/dl
la femei și > 55 mg/dl la bărbați, LDL colesterol (rău) < 70-
100 mg/dl, trigliceride < 150 mg/dl);
5. Consult periodic diabetolog și cardiolog;
Tratament
 Diabetul este o afecțiune care nu se vindecă, ci se
tratează simptomatic pe tot parcursul vieții.
Tratamentul este prescris în funcție de fiecare
pacient fiind responsabilitatea medicului.
 Diabetul de tip 1, este obligatoriu tratat cu
insulină, plus schimbarea stilului de viață.
 Diabetul de tip 2, poate fi tratat în primă fază
prin dietă, exerciții și tratament medicamentos.
 Insulina este prescrisă pacienților cu diabet de tip
2, doar dacă, tratamentul medicamentos combinat
cu dieta și un stil de viață sănătos, nu dau
rezultate.
Măsuri preventive
 Alimentație sănătoasă, care să includă fructe, legume și cereale
intergrale; limitarea consumului de alimente bogate în zahăr și
grasimi; controlul carbohidraților; ritmicitate a meselor și a
cantităților pentru menținerea unui echilibru al glucozei în sânge;
 Practicarea exercițiilor fizice, plimbări, mersul pe bicicletă, înnotul,
sportul;
 Menținerea greutății corporale în limite normale,
supraponderabilitatea reprezintă un factor de risc pentru diabet;
 Eliminarea stresului, stresul determină creșterea nivelului de zahăr în
sânge; odihnă suficientă, stil de viață cât mai relaxat;
 Control periodic (analize), obligatoriu peste vârsta de 45 de ani, mai
ales dacă există factori de risc cum ar fi antecedente de diabet în
familie, sedentarismul, supraponderabilitatea;
 Limitarea consumului de alcool, alcoolul în cantități mari determină
valori crescute ale glucozei în sânge.
Dieta pacientului cu DZ
Alimente recomandate Alimente contraindicate
făină integrală sau făină de orez, orez integral,

sălbatic, brun, roșu;
 zahăr, miere, gem, marmeladă;
 pâinea integrală, de secară sau din făină  produse de cofetărie și
hipoglucidică, fără conservanți, sucuri de patiserie;
fructoză sau caramel, amelioratori, afânatori,
 bomboane de ciocolată,
coloranți;
dropsuri cu zahăr, înghețată;
 cereale integrale, cât mai bogate în fibre;
 fructe în sirop, fructe uscate,
 andive, broccoli, dovlecei, fasole verde,
morcovi, ceapă, usturoi verde, frunzele verzi de
dar și unele fructe proaspete,
salată, valeriană, iceberg, leurdă, pătrunjel, cum ar fi bananele;
mărar, oregano, mentă, rozmarin, busuioc;  smochinele, strugurii și
 mere, portocale, papaya, avocado,, pepene curmalele;
verde, căpșune, fructe de pădure, prune crude;
 sucuri și alte băuturi care
leguminoase, fasole, năut, linte;

conțin zahăr;
 nuci și migdale;
 băuturi alcoolice dulci;
 ulei de masline extravirgin;
Importanța psihologiei în îngrijirea pacientului cu
diabet zaharat
 Psihologia este știința care studiază procesele
mentale, comportamentul uman și modul în care
acestea sunt influențate de procesele interne, bio-
fiziologice, ale omului și mediul socio-cultural în
care acesta trăiește.
 psyche= spirit, suflet și logos= cuvânt, știință
 Psihologia este un domeniu foarte vast care este
supus unei dezvoltări continue în special datorită
faptului că îi este recunoscută importanţa în multe
aspecte ale vieţii cotidiene, în tulburările de ordin
psihic dar şi în cele de ordin medical.
Aspecte de psihologie în diabetul zaharat
 Spre deosebire de bolile acute, unde personalul medical se centrează
pe boală, pe diagnostic și tratament specific, în afecțiunile cronice
personalul de îngrijire se va centra pe nevoile pacientului, luând în
considerare două aspecte:
- A îngrjirilor bio-medicale privind reabilitarea pacientului;
 - A îngrijirilor psiho-sociale: legate de condiția de a trăi cu un
handicap; implicarea pacientului și a familiei în îngrijirile zilnice;
pacientul și mediul său psiho-social;
 Trecerea de la o medicină curativă la o medicină personalizată și de
susținere, de acompaniament a pacientului și a familiei, pe termen
lung, presupune stabilirea unei relații de implicare, de deschidere
totală, de acceptare și de negociere cooperantă cu pacientul, în cadrul
unei relații de parteneriat, a unei alianțe terapeutice între personalul
medical și pacient pe baza dezvoltării capacităților de comunicare și
de relaționare pozitivă cu pacientul, utilizarea unei ,,dozeʺ optime ,,de
empatieʺ personalizată, diferențiată pentru nevoile fiecărui pacient.
Aspecte de psihologie în diabetul zaharat
 Pacientul cu DZ are nevoie de suport psihologic, mai ales la
debutul afecțiunii, deoarece aflarea veștii produce atât
pacientului cât și familiei, modificări psihologice profunde.
 Este necesar un întreg proces până când pacientul va accepta
idea că este bolnav, va trece prin negare, furie, negociere,
depresie, până va ajunge la acceptare, atitudinea față de
boală fiind diferită, în funcție de trăsăturile de personalitate
ale fiecăruia.
 Pacientul se poate simți apatic sau poate deveni foarte ostil,
poate fi agresiv și mai greu de mulțumit. Poate privi boala ca
și prilej de evadare de la obligațiile curente, dezvoltând chiar
o dependență față de cei care-i oferă îngrijire, adoptând un
comportament infantil.
 Este foarte important ca pacientul să simtă de partea lui
întreaga echipă medicală dar și familia.
Responsabilități ale personalului medical
 Oferirea de cunoștințe și deprinderi practice necesare
realizării unui plan eficient de autoîngrijire a DZ;
 Oferirea de suport psihologic și social pentru ca
pacientul să opereze și să își mențină modificările
comportamentale, care nu vor fi impuse din exterior, ci
vor fi făcute de bună voie, pe bază de autodeterminare
și din convingeri personale;
Atitudinea personalului medical
 Este foarte important ca pers. med. să
recunoască și să înțeleagă dificultățile
psihologice și de schimbare comportamentală
ale pacientului, dar și să poată controla
propriile răspunsuri emoționale negative
provocate de furie, de incriminare, de
presiunea exercitată de pacient.
 Capacități de comunicare și de înțelegere
psihologică a atitudinilor pacientului, pentru a
veni în întâmpinarea schimbărilor aferente
bolii acestuia.
Impactul bolii în perioada copilăriei
 Impact major este asupra părinţilor, copiii nu
înţeleg implicaţiile pe termen lung ale acestei boli.
 Părinţii dezvoltă emoţii disfuncţionale negative
precum anxietatea, sentimente de vinovăţie pentru
că ei au o serie de întrebări de genul „De ce s-a
îmbolnăvit copilul meu?" ,,Oare am făcut eu ceva
greşit?" „Cum mă voi descurca cu această
problemă?„.
 Mai târziu, apare la părinți frica de a nu greși în
respectarea dozelor și calculul carbohdraților.
Impactul bolii în perioada copilăriei
 Teama de hipo/hiperglicemie în colectivități
 Sentiment de vinovăţie pentru că din
perspectiva părintelui, el este responsabil de
sănătatea copilului.
 Nevoia de supraprotecţie în care copilului i se
permit mai multe comportamente „libertine”,
este mai răsfăţat decât sora/fratele care nu are
diabet ceea ce duce şi la o afectare a relaţiei
dintre fraţi deoarece ei nu înţeleg „de ce mama
şi tata fac diferenţă între ei”.
Impactul bolii în perioada copilăriei
 Restricţii alimentare mai severe copilul neînţelegând de
fiecare dată implicaţiile condiţiei sale și dorește să consume
alimente considerate a fi „interziseʺ iar părinţii, de grija
complicaţiilor şi a variaţiilor de glicemie, nu le permit
copiilor să îşi satisfacă poftele alimentare.
 Gânduri ale părinţilor precum „Sunt un părinte rău pentru
că îi interzic copilului să mănânce" .
 Rolul pers. med./psiholog, ar fi de a discuta cu părinţii şi cu
copilul, explicându-le faptul că, nu este vina lor, că diabetul
poate fi controlat şi copilul lor poate avea o viaţă normală.
 Particular, se poate discută și despre stările de anxietate,
despre evitarea suprasolicitării părinţilor și restructurarea
gândurilor şi emoţiilor menţionate anterior.
Impactul bolii în perioada adolescenței
 Imaginea de sine este uneori afectată de această boală,
deoarece adolescentul se percepe diferit în raport cu
ceilalți şi nu mai are atât de multă încredere în el.
 În relaţia cu persoanele de sex opus apar temeri de
genul „Sigur nimeni nu mă va dori pentru că am diabet”
sau „Nu voi fi acceptat în grupul X de la şcoală pentru
că eu sunt altfel” sau „Eu nu vreau să mă vadă cineva
că îmi fac insulina sau că mănânc,, (asta în special la
fete).
 Uneori, adolescenţii preferă să nu spună că au diabet de
teama de a nu fi judecaţi sau, nu îşi urmează tratamentul,
pentru a nu fi necesare unele explicaţii pentru cei din jur.
Impactul bolii în perioada adolescenței
 În cazul adolescentelor, pot apărea şi tulburări de
comportament alimentar cauzate de gânduri iraţionale de
genul „Insulina îngraşă” sau în caz de hipoglicemie când
uneori datorită simptomelor intense apare un episod de
mâncat compulsiv, apare sentimentul de vinovăţie şi se
apelează la metode de a vărsa pentru că „asta are impact
asupra siluetei”.
 Părinţii trăiesc și ei un şoc, atunci când copilul lor este
diagnosticat cu diabet, care adesea se consideră deja
„independent” și nu îi mai permite părintelui să se implice
atât de mult în managementul condiţiei sale medicale.
 În acest caz, se impune ajutor de specialitate din partea
psihologului şi aplicarea protocoalele de intervenţie
specifice problemelor apărute.
Impactul bolii la vârsta adultă
 Vârsta la care o persoană cel mai probabil are un serviciu, are o familie sau
doreşte să îşi întemeieze una. În unele cazuri adultul doreşte să „se distreze
şi să se bucure de tinereţea lui”, sau, persoana nou diagnosticată este
singură şi apar temeri legate de faptul că nu vor mai găsi un partener care
să îi accepte cu această boală sau îşi doresc copii şi se gândesc că nu îi vor
putea avea sau le va transmite şi lor diabetul.
 Temerile legate de complicaţii sunt mult mai acute şi mai profund înţelese=
dezvoltarea unor anxietăţi legate de viitor sau chiar datorită exploziei de
emoţii negative şi comportamente noi care trebuie automatizate, apare
depresia şi suprasolicitarea. Un adult are o mulţime de responsabilităţi care
trebuie îndeplinte şi tind să lase managementul diabetului în plan secund
sau din contră, la un moment dat, se centrează atât de mult pe glicemii,
cântărit mâncarea, sport, insulină, control şi perfecţiune, încât la un
moment dat se află într-o stare de epuizare a resurselor fizice şi cognitive
(S. Burnout) și apare o neglijență totală în ceea ce priveşte managementul
diabetului.
 Terapie și consiliere de specialitate, incluzând și membrii familiei.
Impactul bolii la vârsta a III-a
 Fiind o vârstă mai înaintată, se iau în considerare şi alte probleme medicale
posibil existente înainte de diagnosticul de diabet.
 Apare depresia, neacceptarea diagnosticului, lipsa complianţei la tratament,
anxietatea.
 Există anumite momente cheie în care pot apărea cel mai frecvent probleme
de ordin psihologic.
 Primul moment important este diagnosticul de diabet, apoi momentul în care
se schimbă schema de tratament şi se trece de la medicamente antidiabetice
orale, la insulină, lucru foarte greu acceptat, datorită temerilor, autoeficacităţii
scăzute şi a miturilor de genul „Mă trece la insulină înseamnă că sunt în fază
terminală”.
 Un alt moment cheie, îl reprezintă apariţia complicaţiilor, cu consecințe
diverse în funcţie de caracterul afecțiunii. Poate aparea o cangrenă, cu
amputarea unui membru iar acest lucru reprezintă un pericol semnificativ
pentru calitatea vieţii şi pentru starea psihică a persoanei.
Impactul bolii la vârsta a III-a
 Diabetul reprezintă o condiţie medicală foarte amplă, care implică o
colaborare între persoana cu diabet, aparţinători, echipa medicală cât şi un
psiholog care poate facilita complianţa la tratament și optimizarea relaţiei cu
personalul medical.
 Nu toate persoanele cu diabet vor trece prin aceste situaţii, nu toate vor fi
depresive şi nu toate vor avea nevoie de consiliere psihologică, aceste lucruri
depind foarte mult şi de tiparul cognitiv şi comportamental al persoanei, de
mecanismele de coping ale fiecăruia, de suportul social şi de altele.
 Un psiholog însă poate interveni în restructurarea gândurilor legate de
diabet, în organizarea comportamentelor de management a diabetului. O
persoană mai are şi alte probleme care deşi nu sunt legate de diabet, cu
siguranţă pot influenţa managementul acestuia, depresia (care nu e neapărat
legată de diabet), anxietatea, fobia, probleme de cuplu, anxietatea socială,
probleme legate de dezvoltarea personală, etc .
 Intervenţia psihologică fiind foarte importantă, pentru bunăstarea psihică și
fizică, persoana reangajându-se în comportamentele de management al
diabetului lăsate în plan secund datorită resurselor cognitive limitate de care
dispunea în acele momente.
Rolul personalului medical în crearea unui suport psihologic
 Prioritățile personalului medical = Îngrijiri centrate pe nevoile pacientului
 Educație privind autogestionarea tratamentului zilnic;
 Responsabilizarea pac. pentru a preveni complicațiile și a crește calitatea vieții;
 Comunicare empatică cu pacientul;
 Relații interpersonale cât mai individualizate, în funcție de nivelul de cunoștințe,
reprezentările și motivele, sentimentele personale față de boală și de contextul
psihosocial;
 Primul contact = hotărâtor în crearea unei alianțe terapeutice, pers. med. va folosi
un limbaj adecvat atât verbal, calm și răbdător, cât și folosindu-se de gesturi, de
mesajul non verbal, care să-i confere siguranță, atenție și interes față de problema
de sănătate a pac. (i se va stânge mâna, i se va zâmbi, va fi privit în față);
 Nu se recomandă folosirea telefonului sau alte activități în timpul adresat pac.
Dificultăți în relația cu pacientul
 O dificultate majoră în relația cu pacientul diabetic
constă în capacitatea redusă de gestionare, de
înțelegere a stărilor emoționale, anxietate, neputință
și mai ales a rezistențelor care apar în procesul de
schimbare, trecerea de la vechile obiceiuri la
adoptarea unui stil de viață inedit pentru pacient.
 O altă dificultate majoră, poate fi un sentiment de
neputință din partea personalului medical față de
noncomplianța pacienților nou descoperiți sau a
celor depresivi, abordarea centrată pe nevoile
pacientului presupunând și acceptarea rezistențelor
sale.
Tehnici de comunicare și suport psihologic
 Rezistență din partea pacientului:
 Semnificația psihologică a rezistenței reprezintă
de fapt o reacție de apărare mai mult sau mai
puțin inconștientă față de suferința unei pierderi
afective semnificative.
 ,,Contra cui apare?ʺ dacă este orientată contra
pers. med., se impune o schimbare imediată a
climatului relațional;
 Centrată ,,contra cuivaʺ dintre membrii
anturajului, va fi atenționat pacientul despre o
posibilă tendință la fixicitate sau rigiditate;
Tehnici de comunicare și suport psihologic
 ,,Reformulareaʺ sau ,,parafrazareaʺ, unor cuvinte sau fraze
care ni se par a fi mai ciudate din discursul pac. Ex. ,,Să
înțeleg că a-ți spus că refuzați să faceți injecția de insulină?ʺ
Este important ca pers. med. să nu adopte o atitudine directivă
sau să își impună opinia; cea mai indicată atitudine fiind una
de reformulare, de reluare pe un ton blând, ceea ce el a
exprimat, pentru a se putea reasculta, a-și clarifica mesajul și
a-și aprofunda înțelegerea acestuia.
 Reformularea este urmată de înțelegerea empatică, cu
posibilitatea de transpunere în starea de spirit și emoțiile
trăite de pacient și totodată decodificarea trăirilor sale
emoționale care se ascundeau în spatele mesajului său, motiv
pentru care se impune o reformulare empatică a mesajului:
,,Eu cred că vă este teamă să faceți injecția cu insulinăʺ.
Tehnici de comunicare și suport psihologic
 Conform specialiștilor în psihologie și comunicare, o
anumită categorie de pacienți, cei cu trăiri emoționale
profunde, cei greu de verbalizat și de conștientizat chiar de
către ei înșiși (despre boală și starea lor psihică), aceștia
reușesc să exprime unele indicii doar printr-un limbaj non
verbal, mai mult prin gesturi și mimică.
 Pentru a îi ajuta să se exprime, este necesar ca pers. med. să
renunțe pentru moment la rolul său profesinal, ajutând astfel
la creerea unui spațiu liber de expresie pentru pacientul aflat
în suferință. Astfel printr-o ascultare subtilă, disponibilă,
dublată de capacitatea de empatie, pers. med. poate asculta și
înțelege mesajele deghizate ale pacientului, care suferă din
cauza schimbări condiției sale existențiale.
Atitudine de ascultare activă
 Cea mai adoptată atitudine în relația cu pacientul trebuie
să fie cea de ,,ascultare activăʺ, care constă în
capacitatea de a primi un discurs al pac. în așa fel încât
să se simtă înțeles și încurajat în exprimarea sa. La
debutul bolii, pac. poate fi nesigur și confuz sau poate
avea un discurs greoi, iar cel care refuză să accepte
boala respectiv tratamentul, este un pac. care prezintă
frică și panică.
 Pentru ca, pacientul să se simtă înțeles și urmărit în ceea
ce spune, este indicat ca pers. med. să folosească
anumite indicii manifeste ale ascultării, cum ar fi: Da?
Mmm, Aha, Zău? sau unele gesturi nonverbale de
încuviințare, cum ar fi: zâmbit încurajator, dat din cap.
Atitudine nondirectivă-semidirectivă
 O altă atitudine importantă=competență a pers. med.=atitudinea de
nondirectivitate, fără norme impuse, fără critici, pur și simplu persoana se
abține de la orice judecată de valoare și rămâne neutră cu o privire pozitivă
necondiționată de acceptare a pacientului, cu prejudecățile, temerile, revolta,
greșelile și motivația scăzută pentru tratament.
 Atitudine semidirectivă, să orienteze discursul pac. și să-l focalizeze pe
motivațiile, trăirile și credințele personale ale acestuia, folosind în special
întrebările deschise, vagi: Cum?, De ce credeți asta?, Ce s-a întâmplat?, Ce
simțiți în legatură cu?, acest model de întrebări putând stimula pacientul să
își exploreze el însuși problemele, trăirile, lăsându-i timp să vorbească despre
acestea, să le poată reformula, pentru a le exprima în cele din urmă liber în
ritmul său propriu.
Potențial de actualizare
 Conform specialiștilor în domeniu fiecare persoană dispune
de ,,un potențial de actualizareʺ, o forță nativă proprie de
împlinire, capacități de a-și înțelege și de a-și rezolva
problemele.
 Atitudinea de asculare activă și de empatie, ajută pacientul să
conștientizeze capacitățile sale și să gândească propriile
soluții, după cum spunea Karl Rogers ,,îi activăm potențialul
său de actualizareʺ.
 Se vor evita în discuțiile cu pacientul, întrebările
informative, închise, care permit doar un răspuns simplu, cu
Da sau Nu, din partea pacientului.
 Ex. de întrebare închisă.,,Vă este răuʺ reformulare prin
 Ex. de întrebare deschisă ,,Ce simțiți când vă este rău?ʺ
Atitudine de neutraliate
 Atitudinea pers. med. față de pacient = de
,,neutralitate binevoitoareʺ, de nejudecare și de
acceptare afectivă a discursului pacientului fără
a avea însă o atitudine directivă.
 Pac. poate avea așteptări mari de la pers. med.
dar și de la tratament, de aceea, atunci când se
va simți ascultat și înțeles, acesta va comunica
spontan despre temerile și aștetările sale legate
de boală, despre emoțiile și sentimentele sale
reprimate și posibile dificultăți de tratament.
Aspecte sociale ale copilului cu DZ
 Dezvoltarea socială a copilului se realizează asemeni
dezvoltării motorii sau cognitive, subliniindu-se că unele
deprinderi de comportament social apar atât de frecvent
în perioada micii copilării încât s-ar părea că ele nu se
datorează doar influiențelor contextului social, ci sunt
produsul normal al dezvoltării sale. Conform unor teorii
etologice se pare că și cele mai complexe forme de
comportament ar fi preprogramate genetic.
 În pofida acestei teorii, se susține importanța factorilor
de mediu, necesari pentru activarea acestor
disponibilități înăscute, deoarece, în absența lor, copilul
ar rămâne în stadiul de ,,candidat la umanitateʺ și nu ar
mai ajunge să devină om.
Vârsta preșcolară
 Se caracterizată printr-un ritm intens de dezvoltare din
punct de vedere social, chiar imposibil de egalat și în
perioada școlarității, lucru explicat în parte prin
activismul copilului dar și printr-un ,,instinct al
dezvoltării umane sau simț special al receptivitățiiʺ.
 Astfel de teorii, susțin faptul că, preșcolarul nu trebuie
format, ci trebuie doar să beneficieze de condiții optime
pentru a se dezvolta singur. Există însă și teorii, care vin
să completeze cu studii practice și să susțină rolul
adultului în dezvoltarea copilului nu doar ca și
observator ci ca un factor de intervenție și de ghidare a
copilului.
Vârsta preșcolară
 Copilul manifestă diferite tipuri de comportament social, se ceartă, se
împacă, colaborează, concurează, se joacă, încearcă să reproducă
forme de comportament însușite anterior.
 Răspunsurile sociale ale copilului sunt mai mult pozitive decât
negative, gesturile prietenești sunt mai numeroase decât cele de
ostilitate, sunt mai degrabă afectuoși decât agresivi iar sentimentul de
integrare și prietenie este mai accentuat decât cel de dominare,
manifestările de furie și agresivitate există, dar nu sunt dominante.
 Se dezvoltă structurile cognitive, ceea ce crește conștiința de grup și
sensibilitatea față de alte persoane. Se evidențiază spiritul de
competiție, când copilul este preocupat de ceea ce are la dispoziție,
nefiind influiențat de prezența altora.
 Crește (6 ani) spiritul autocritic față de propria persoană.
Vârsta preșcolară
 Orice perturbare a bioritmului fiziologic de
dezvoltare, poate avea consecințe devastatoare
asupra sănătății fizice și psihice în următoarele
etape de viață.
 Copilul nu trebuie judecat permanent, nici criticat,
dar nici recompensat pentru fiecare reușită iar
purtarea copilului trebuie înțeleasă, metodele
folosite vor fi adaptate fiecărei vârste. Ideal ar fi,
explicarea, la nivelul de înțelegere al copilului, a
bolii și a consecințelor unui bun echilibru
metabolic și nicidecum, impunerea unui anumit
stil de viață.
Vârsta preșcolară
 Implicarea copiilor în tratament și
automonitorizare se va face treptat;
 Educația în privința meselor și a componenței
acestora, este recomandat să se facă în tabere
speciale sau bucătării speciale;
 Copiii și părinții trebuiesc ascultați, pentru a le
cunoaște sentimentele;
 Informațiile legate de boală trebuiesc oferite
gradual;
 Materiale ilustrative, pliante sugestive;
Vârsta școlară
 Autonomie progresivă;
 Asimilare de cunoștințe din diverse domenii
 Relațiile cu cei din jur, vor căpăta caracteristici
noi;
 Crește perioada petrecută în cadrul comunități;
 Activități mai organizate, iar contactele cu
colegii mult mai srânse;
 Capacitate de exprimare și identificare corectă
a emoțiilor și de împărtășire a ideilor.
Vârsta școlară
 Copilul trebuie învățat de la bun început că
diferența dintre el și ceilalți copii constă doar într-
o mai mare atenție acordată regimului alimentar și
obligativității administrării insulinei.
 Va merge la școală împreună cu ceilalți copii,
explicându-i-se că nu este o persoană bonavă, ci o
persoană sănătoasă condiționat.
 Pe termen lung copilul va fi ajutat și învățat să
accepte să trăiască cu acestă problemă de sănătate,
fiind încurajat de-a lungul timpului, să treacă peste
eșecurile inerente, considerând că acestea pot face
parte din procesul de învățare.
Aspecte sociale ale adultului cu Diabet Zaharat
 DZ este o afecțiune care perturbă puternic standardul
de calitate al vieții.
 Indiferent de sex, vârstă sau tipul de DZ, persoana în
cauză resimte impactul cu depistarea și evoluția acestei
afecțiuni, în funcție de tăria structurii psiho-afective și
de suportul social.
 Particularitatea alimentației, terapia cronică și riscul
handicapant, pot induce stres, afectivitate capricioasă,
interes profesional fluctuant și depresie, la care se
adaugă posibile complicații cronice, care afectează în
plus calitatea vieții persoanei.
Impactul bolii asupra locului de muncă
 Persoanele cu DZ echilibrat doar prin dietă și fără complicații pot
face orice meserie;
 Pacienții insulino dependenți sau cu hipoglicemiante orale, sunt
interzise meseriile din cadrul poliției, armantei; pompierilor, aviației,
lucrul la înălțime, scafandri sau marinari.
 Sunt interzise toate meseriile în care o posibilă hipoglicemie ar duce
la vătămări corporale, pierderi materiale sau chiar vieți omenești (ex.
lucrul cu utilaje automatizate);
 Sunt interzise profesiile de șoferi și mecanici de locomotivă, lucrul în
ture de noapte, în medii stresante sau cu program instabil;
 Tinerii vor fi consiliați în alegerea unei meserii, iar cei care au deja
un loc de muncă vor fi sfătuiți, după caz, să se reorienteze profesional
sau în caz de complicații chiar să se pensioneze, aceasta fiind o
obligație atât legală cât și morală.
Reguli de urmat la locul de muncă
 Informarea colegilor despre boală și instruirea
privind acoradarea primului ajutor în caz de
hipoglicemie;
 Informarea șefului direct asupra bolii, pentru a
permite accesul la controale medicale,
administrarea tratamentului și respectarea dietei;
 Respectarea dietei și a orelor de masă fie în cadrul
cantinei, servicii de catering sau pachet de acasă;
 Purtarea permanentă la îndemână de zahăr, mere,
pâine;
 Evitarea spațiilor pentru fumători;
Impactul bolii asupra vieți de cuplu
 Căsătoria = etapă de maximă importanță pentru pacientul cu DZ, în special
dacă boala a debutat în copilărie sau adolescență.
 Partenerul de cuplu va trebui informat asupra restricților alimentare, asupra
stilului de viață în general dar și asupra obligativității tratamentului,
necesitând educație în privința conduitei în caz de hipoglicemie, în privința
unor posibile complicații cronice, dar și în privința transmiterii diabetului la
moștenitori.
 Sănătatea sexuală a persoanelor poate fi compromisă în foarte multe cazuri.
Din pudoare, pacienții evită de cele mai multe ori discuțiile pe acestă temă,
motiv pentru care devine oportun abordarea de către specialist (educator,
psiholog), cu mult tact și profesionalism, acordând acestei probleme aceeași
seriozitate ca și în cazul altor complicații ale diabetului. Pot exista tulburări
de dinamică sexuală, avorturi spontane, copii cu dizabilități, infecții repetate,
dureri în timpul actului sexual, etc.
 Partenerul unei persoane cu diabet devine o verigă extrem de importantă în
viața de cuplu, prin sprijinul necondiționat, fiind inclus în echipa de îngrijire
împreună cu persoana în cauză și echipa medicală.
Concluzii
 DZ este considerat maladia secolului și reprezintă o mare provocare pentru sistemele de
sănătate, tocmai prin creșterea ,,epidemică,, a cazurilor noi dar și a complicațiilor și a
suferințelor pe care le atrage pentru pacienți și familiile acestora, afectând până la urmă
calitatea și durata vieții, 70-80% dintre pacienți mor prin boli cardio vasculare.
 Mesaj = ,,Înțelegerea bolii, prin programe de educație, este esențială. Datorită soluțiilor
terapeutice moderne la îndemână, diabetul poate fi controlat, cu condiția ca pacientul să
își dorească acest lucru și să colaboreze cu specialiștii„ (prof. dr. Maria Mota,
președintele Asociației Romane a Educatorilor în Diabet.
 OMS consideră educația, o piatră de temelie în terapia DZ, fiind un proces continuu
care facilitează cunoașterea, îndemânarea și capacitatea autoîngrijirii DZ.
 Educația eficientă poate fi asociată cu o îmbunătățire a controlului glicemic, a calității
vieții, cu reducerea riscului complicațiilor acute și cronice.
 Pentru pacienții copii, care se confruntă cu această boală, este important a le păstra
neștirbită bucuria de a trăi și de a nu permite crearea unor diferențe între aceștia și alți
copii, încurajând participarea la programe de educație în domeniu, supraveghere atentă
și control al bolii dar și a capacității de integrare, relaționare și acceptare a problemei
lor de sănătate.
MULȚUMESC!