EDUCAŢIA PERMANENTĂ

Conceptul de educaţie permanentă desemnează procesul de perfecţionare a dezvoltării

personale, sociale si profesionale pe durata întregii vieţi a indivizilor, în scopul îmbunătăţirii
calităţii vieţii atât a indivizilor cât şi a colectivităţii lor.
Semnalarea necesităţii unei educaţii care să se desfăşoare pe durata întregii vieţi a
omului nu e nouă. Ea se regăseşte chiar și în culturile antice ale Chinei, Indiei, Greciei, în
creştinismul timpuriu, în cultura umanistă şi în neoumanismul de la începutul secolului al
XIX-lea. În acest spirit, Jan Amos Komensky, părintele didacticii moderne, lansase în sec. al
XVII - lea celebra formulă: „Tota vita schola est” („Toată viaţa e şcoală”).
Printr-un joc de cuvinte, ideea de permanenţă în educaţie e redată cu ajutorul a două
concepte distincte:
 permanenţa educaţiei (sens filogenetic) ce surprinde nevoia de educaţie pe care omul
a resimţit-o dintotdeauna, în toate timpurile;
 educaţia permanentă (sens ontogenetic) cu referire la nevoia de educaţie pe care
individul o resimte pe durata întregii sale vieţi.
Despre permanenţa educaţiei vorbesc izvoarele istorice prin creaţiile oamenilor din
toate timpurile şi prin întreaga cultură materială şi spirituală lăsată moştenire generaţiilor
viitoare.
Cât despre educaţia permanentă ca demers continuu de optimizare de către individ a
performanţelor dobândite prin învăţare, asistăm la manifestarea unei diversităţi de opinii
formulate de-a lungul timpului. Ele au suportat efectul modificărilor concepţiei despre înseşi
procesele învăţării.
Din acest punct de vedere, a doua jumătate a secolului al XX-lea a reprezentat o
perioadă de frenetice căutări ale rolului pe care îl deţine educaţia în societatea contemporană.
Au fost iniţiate în acest scop acţiuni transnaţionale de mare anvergură între care amintim
câteva dintre cele mai semnificative:
- constituirea aşa-numitului Club de la Roma, care a elaborat unele proiecte privind
orientările viitoare ale educaţiei. În cadrul acestor proiecte, Torsten Husen, a lansat în anul
1974 conceptul de „learning society'' (societate educaţională), ca o soluţie pentru rezolvarea
multiplelor probleme cu care se confruntă societatea contemporană.
 - în anul 1979, a fost lansat un nou proiect, „No limits to learning'' (tradus la noi cu
titlul: „Orizontul fără limite al învăţării''), care a pus în evidenţă limitele interioare care există
în noi înşine şi sunt încărcate de un potenţial de dezvoltare fără precedent (s-a configurat , cu
acest prilej, o concepţie meritocratica şi egalitaristă despre educaţie);
- mai recent, la Reuniunea rectorilor de universităţi europene cu patroni şi manageri
de mari companii (Bruxelles, 1995) a fost reluat şi nuanţat conceptul de „learning society''
căruia i-au fost relevate următoarele caracteristici esenţiale:
 învăţare continuă;
 responsabilitate faţă de propria evoluţie socială şi profesională;
 evaluare centrată mai mult pe confirmarea progreselor decât pe
constatarea eşecului;
 participare civică şi muncă în echipă;
 parteneriat social.
Criteriile fundamentale ce trebuie să stea la baza unei societăţi educaţionale sunt:
 legislaţie care să confirme şi să garanteze dreptul la educaţie;
 educaţia de bază pentru toţi;
 oferta de formare profesională continuă.
Aceste evoluţii, surprinse în câteva dintre cele mai semnificative manifestări, pun în
valoare o nouă concepţie despre educaţie care accentuează rolul ce revine societăţii în
formarea individului prin instituţiile sale.
Respectivele institiţii nu mai sunt exclusiv şcolare, ci şi preşcolare şi postşcolare. Cu
alte cuvinte, funcţiunile sociale ale instituţiilor educative - indiferent de nivelul lor, se extind.
De bună seamă, educaţia preşcolară nu este înţeleasă ca o simplă extindere la vârstele
mici a şcolarizării obişnuite. Ea este înţeleasă, mai degrabă, ca o posibilitate acordată
copilului pentru dezvoltarea timpurie a personalităţii sale, pentru formarea primelor deprinderi
de învăţare, şi a motivaţiilor care să o susţină, pentru dobândirea comportamentului social în
ce are el mai reprezentativ.
Pe de altă parte, educaţia postşcolară urmează să satisfacă atât trebuinţele personale
ale individului (care se multiplică pe întreaga durată a vieţii lui), cât şi trebuinţele sociale care
se complexifică, de asemenea, sub impulsul general al progresului şi al evoluţiei.
Sub aspectul scopurilor, educaţia permanentă poate veni în întâmpinarea trebuinţelor
de ordin personal ale adultului prin:
o a-i învăţa pe oameni să folosească gândirea în viaţă;
 o a insufla oamenilor dorinţa de a aplica cunoştinţele în practică;
o a-i învăţa pe oameni cum să aplice cunoştinţele în practică;
o a-i ajuta pe oameni să ştie cum să gândească în interacţiune cu alţi oameni;
o a-i învăţa pe oameni cum să realizeze schimbul de experienţă socială şi
culturală cu alţi oameni;
o a-i învăţa pe oameni cum să gândească, nu numai după reguli ale ştiinţei, ci şi
după cerinţe ale vieţii însăşi.
În acelaşi fel, sub aspectul scopurilor, educaţia permanentă poate veni în întâmpinarea
trebuinţelor sociale ale adultului prin:
o acordarea celei de-a doua şanse celor care nu au avut-o în prima tinereţe;
o recalificarea pentru o nouă profesie a celor care şi-au pierdut angajarea sau a
căror profesie a devenit depășită;
o aducerea la zi a cunoştinţelor, deprinderilor şi atitudinilor celor angajaţi pentru
menţinerea unui nivel adecvat de calificare sau pentru cei ale căror profesii
suferă mari mutaţii în perioade scurte.
Pentru împlinirea acestor cerințe, învăţământul însuşi are nevoie să dobândească o
mare flexibilitate în elaborarea sistemelor, modalităţilor şi mijloacelor educaţionale.
Formele de realizare a unei asemenea educaţii presupun, la rândul lor, o anumită
diversificare. Se vorbeşte tot mai mult, în ultimii ani despre educaţia continuă sau despre
educaţia la distanţă ca modalităţi dinamice, adaptative, de satisfacere a acestor trebuinţe la
momentul şi locul potrivit.
Toate aceste variante terminologice nu ştirbesc cu nimic înţelesul fundamental al
conceptului de educaţie permanentă, ci doar îl nuanţează.
O definire suficient de revelatorie a acestui fenomen atât de complex este relativ dificil
de enunţat. După acest criteriu, probabil că una dintre cele mai reuşite şi cuprinzătoare
definiţii este cea realizată de R.H.Dave. El pune în evidenţă câteva caracteristici definitorii ale
acestui mod de a concepe educaţia, după cum urmează:
1. Cei trei termeni fundamentali pe care se bazează semnificaţia conceptului sunt:
viaţă, durata vieţii şi educaţie;
2. Educaţia nu se termină la sfârşitul şcolarizării instituţionalizate, ci este un proces
continuu, permanent. Educaţia permanentă se întinde pe întreaga durată de viaţă a unui
individ.
 3. Educaţia permanentă nu se limitează doar la educaţia adulţilor, ci ea cuprinde şi
unifică toate stadiile educaţiei: preşcolar, primar, secundar etc. Astfel, ea caută să abordeze
educaţia în totalitatea ei.
4. Educaţia permanentă include modele de educaţie formale, nonformale şi informale.
5. Familia joacă primul, cel mai subtil şi mai crucial rol în iniţierea procesului de
învăţare permanentă. Deţinerea acestui rol continuă pe întreaga durată de viaţă a unui individ,
printr-un proces de învăţare în cadrul familiei.
6. Comunitatea joacă, de asemenea, un rol important în sistemul educaţiei permanente
chiar din momentul în care se stabilesc primele interacţiuni ale copilului cu aceasta şi funcţia
ei educativă se continuă pe parcursul întregii vieţi, atât în domeniul profesional, cât şi în
general.
7. Instituţiile educaţionale cum sunt şcolile, universităţile şi centrele de instruire sunt,
desigur, importante, dar numai ca unul din factorii educaţiei permanente. Ele nu mai deţin
monopolul asupra educaţiei şi nu mai pot exista izolate de alţi factori educativi din societate.
8. Educaţia permanentă urmăreşte continuitatea şi articularea de-a lungul dimensiunii
ei verticale sau longitudinale (articulare verticală).
9. Educaţia permanentă urmăreşte, de asemenea, integrarea la nivelul dimensiunilor ei
orizontale şi de profunzime pentru fiecare stadiu al vieţii (integrare orizontală).
10. În opoziţie cu formele de elită ale educaţiei, educaţia permanentă are un caracter
universal. Ea reprezintă democratizarea educaţiei.
11. Educaţia permanentă se caracterizează prin flexibilitate şi diversitate în conţinut,
instrumente şi tehnici de învăţare, timp de învăţare.
12. Educaţia permanentă reprezintă o abordare dinamică a educaţiei, abordare care
permite adaptarea materialelor şi a mijloacelor de învăţare la noile condiţii impuse de
dezvoltare.
13. Educaţia permanentă permite modele şi forme alternative de însuşire a educaţiei.
14. Educaţia permanentă are două mari componente: generală şi profesională. Aceste
componente nu sunt complet diferite una de alta, ci, prin natura lor, ele sunt interrelaţionate şi
interacţionează.
15. Funcţiile adaptative şi inovatoare ale individului şi ale societăţii sunt desăvârşite
prin educaţia permanentă.
16. Educaţia permanentă îndeplineşte şi o funcţie corectivă: ea se ocupă de
deficienţele sistemului existent de educaţie.
 17. Scopul final al educației permanente este de a menţine şi îmbunătăţi calitatea
vieţii.
18. Există trei condiţii preliminare pentru educaţia permanentă: oportunitate,
motivaţie, educabilitate.
19. Educaţia permanentă e un principiu organizator pentru toate tipurile de educaţie.
20. La nivel operaţional, educaţia permanentă furnizează un sistem integral pentru
toate tipurile de educaţie.
Educaţia continuă (sau formarea continuă) se succede formării profesionale iniţiale.
Formarea iniţială urmăreşte dobândirea unor competenţe predeterminate-concepute şi
cunoscute înainte de a le valorifica-pe când formarea continuă vizează achiziţionarea unor
competenţe noi, în completarea, împrospătarea sau reorientarea unei formări iniţiale.
Educaţia la distanţă recurge la metode şi tehnici noi de învăţare. Scopul lor este de a
îmbunătăţi substanţial flexibilitatea învăţării în raport cu timpul disponibil, cu alegerea
conţinutului şi a resurselor destinate învăţământului, pentru a spori gradul de acces la
sistemele educaţionale pentru persoane aflate în afara instituţiei ce le oferă, ca modalităţi
dinamice, adaptative, de satisfacere a acestor trebuinţe la momentul şi locul potrivit.
 Bibliografie:
1. Dave, R. H. (coord.) - Fundamentele educaţiei permanente, E. D. P., Bucureşti, 1991.
2. *** -Dezvoltarea educaţiei permanente în România, document elaborat de M. E. N.,
Consiliul Naţional de Finanţare a Învăţământului Superior, 1998.
3. Suchodolski, B. - Out of School, Prospects: Quarter Review of Education, 1972.