Sunteți pe pagina 1din 75

CAPITOLUL II

MODALITATILE DREPTULUI DE PROPRIETATE

1
MODALITATILE DREPTULUI DE PROPRIETATE
Prin modalitate juridica avem in vedere nu numai
situatia cand mai multe persoane au un drept de
proprietate asupra unui bun sau mase de bunuri,
dar §i atunci cand exista anumite situatii de
ineertitudine vremelniea in care se afla dreptul
de proprietate.
De aceea, in literatura juridica se distinge intre
urmatoarele situatii:
prima, cand mai multe persoane au un
drept de proprietate asupra bunului §i, a doua,
cand exista o situatie juridica vremelniea in care
se gaseste dreptul de proprietate. In primul caz,
ne vom afla in prezenta proprietatii comune, iar
in al doilea caz, in prezenta proprietatii
anulabile si proprietatii rezolubile.
• Proprietatea anulabila
Vom defini proprietatea anulabila ca fiind acea
modalitate
juridica a dreptului de proprietate care
exprima starea de
ineertitudine vremelniea in_care se gases.te acest
drept, cand el a
fosttransferat de la o persoana la alta printr-un act
juridic
anulabil. Ceea ce este esential este ca actul prin
care s-a transmis
dreptul de^roplietate~este~lovit de
nulitate__relativa. Un act este"
anulabil cand a fost incheiat prin vicierea
consimtamantului, cu

2
nerespectarea conditiilor referitoare la capacitate,
cand absenta
consimtamantului este urmarea lipsei
discernamantului etc.
Nulitatea relativa poate fi invocata numai in cadrul
termenului
de prescriptie extinctiva si poate fi acoperita prin
confirmare
expresa ori tacita, de catre eel ce o poate invoca.
Deoarece
actiunea in anulare este prescriptibila, pana
la implinirea
termenului de prescriptie extinctiva, eel ce a
dobandit dreptul de
proprietate se afla intr-o situatie incerta.
Desigur, incertitudinea este vremelniea §i ea
dureaza pana la expirarea termenului de
prescriptie a actiunii in anulare. Faptul de a nu se
invoca anulabilitatea in termenul de prescriptie ar
echivala cu o confirmare prezumata. Credem ca
incertitudinea poate fi stopata chiar inainte de
implinirea termenului de prescriptie, atat timp cat
are loc o confirmare expresa, menita a acoperi
nulitatea relativa. Prin confirmare sau expirarea
termenului de prescriptie, actul de proprietate
anulabil se consolideaza.
2. Proprietatea rezolubila
Proprietatea rezolubila constituie o modalitate
juridica_a dreptului de proprietate care exprima
situatia de incertitudine vremelnica a acestui
drept, atunci cand transmiterea dreptului de
proprietate de la o persoana la alta a avut loc sub
conditie rezolutorie.

3
Atunci cand conditia se realizeaza, dreptul de
proprietate este desfiintat retroactiy.. In cazul in
care conditia nu se realizeaza, dreptul de
proprietate se consolideaza defmitiv. In raport cu
dobanditorul, conditia are valoarea unei conditii
.suspensive. Practic, pana la momentul implinirii
sau neimplinirii conditiei, dreptul de proprietate
apartine in acela§i timp la doi proprietari:
dobanditorului, care este proprietar, dar sub
conditie rezolutorie, si transmitatorului, care
continua sa fie proprietar, dar sub conditie
suspensiva.
Proprietatea rezolubila poate rezulta din lege sau
din gpnventia partilor. Prin_ lege, proprietatea este
rezolubila in urmatoarele cazuri:
- situatia donatorului a carui donatie este revocata
pentru na^terea unui copil (art.836 Cod civil).
Daca_donatorului i se va naste un copil, dreptul de
proprietate se va revoca, daca nu i se va. naste
atunci dreptul_de proprietate_al donatarului se va
consolida;
- situatia aceluia care a vandut
cu___facultatea_ de rascmnparare (art. 1371 si
urmatoarele Cod civil).

3. Proprietatea_ comuna
3.1. Privire generala, definitie
In vreme ce proprietatea rezolubila si
proprietatea anulabila sunt mai rar intalnite,
modalitatea juridica a cophdprietdtii este
frecventa. Cu toate acestea, autorii Codului civil

4
nu au reglementat in mod special coproprietatea,
ci cu totul accidental, cu prilejul iesirii din
indiviziune (art.728 Cod civil). De altfel, art. 728
Cod civil se refera doar la partajul succesoral, insa
doctrina şi jurisprudenta au considerat ca acest
text de lege este aplicabil in toate cazurile de
coproprietate (pe langa coproprietatea rezultata
din succesiune mai exista coproprietatea izvorîta
din contract sau chiar din lege, cum ar fi cazul
proprietatii comune pe cote-parti fortate).
Proprietatea comuna poate avea ca obiect bunuri
mobile sau imobile, iar titularii dreptului de
proprietate pot fi persoane fizice, persoane
juridice, statul §i unitatile administrativ- teritoriale
(dar in acest caz, ca titulari ai dreptului de
proprietate privata).
Vom defini proprietatea comuna ca fund acea
modalitate a dreptului de proprietate care_se
caracterizeaza prin aceea ca "dreptul de
propnetatep_apartine concomitent la doua sau mai
multe persoane, care exercita in mod egal
posesia, folosinta si dipozitia.
3.2. Formele dreptului de proprietate
comuna
In prezent exista doua forme de
proprietate comuna:
proprietatea comuna pe cote_-parti si
proprietatea comuna in devalmasie. Ceea ce
distinge proprietatea comuna pe cote parti este
faptul ca obiectul ramane nefractionat in
materialitatea sa, pe cand dreptul de proprietate
se fractioneaza pe cote parti aritmetice ideale,
egale sau inegale. Dimpotriva, in cazul proprietatii
comune in devalmasie dreptul de proprietate

5
comuna apartine nefractionat tuturor titularilor
devalmasi si au ca obiect bunuri comune
nefractionate in materialitatea lor.
Proprietatea comuna in devalmasie poate
rezulta din lege (situatia bunurilor comune
dobandite de soti Jn timpul casatoriei) sau dintr-o
conventie_a partilor (caz in care ea va dura
atat timp cat au convenit partile). Lichidarea starii
de devalmasie poate avea loc odata cu desfacerea
casatoriei, prin moartea unuia din soti sau, in
cazuri deosebite, prin partaj in timpul "casatoriei.
Când devălmăşia rezultă din_convgntie, atunci ea
încetează prin voinţa părţilor.Prin efectul împartelei
starea de devalmasie se transformă într-o
coproprietate obişnuită, ocazie cu care se
stabileleste cota parte ideală a devălmaşilor
asupra bunului comun.
Proprietatea comună pe cote părţi poate fi
temporară sau forţata , forma temporară a
proprietăţii comune pe cote părţi poate înceta
oricînd,potivit dispozitiilor art 728 Cod civil.
4. Proprietatea comună pe cote-părţi
obişnuită sau temporară
4.1. Noţiuni generale. Definiţie
Am văzut că proprietatea comună pe cote-părţi
se caracterizează prin aceea că dreptul de
proprietate însuşi este fracţionat în cote părţi
aritmetice ideale, egale sau inegale, iar obiectul
rămâne nefracţionat în materialitatea sa. Dreptul
de proprietate aparţine la cel puţin doi titulari: el
mai este cunoscut şi sub denumirea de
coproprietate.
Deci, caracteristic coproprietăţii este faptul că în
vreme ce dreptul este fracţionat, sub aspect

6
material bunul mobil sau imobil continuă să
subziste.
Proprietatea comună pe cote-părţi există între
persoane fizice, între persoane juridice, între
persoane fizice şi juridice, între persoane fizice şi
stat sau unităţile administrativ-teritoriale, ca
titulari ai dreptului de proprietate privată etc. între
persoane fizice şi stat, coproprietatea poate să
apară în mai multe situaţii: cota-parte a unui
coproprietar a trecut la stat ca urmare a
inexistenţei moştenitorilor sau aceştia au renunţat
expres sau tacit la succesiune; dobândirea prin
confiscare sau prin acte juridice a cotei-parte a
unui coproprietar; cu prilejul executării silite,
pentru satisfacerea creanţelor sale, statul preia
cota-parte din bunul comun etc. Potrivit Legii
nr.215/2000, partajarea imobilelor aflate în
indiviziune în domeniul privat al comunelor,
oraşelor, municipiilor sau judeţelor se face pe bază
de expertiză însuşită de consiliul local sau cel
judeţean.
Proprietatea comuna pe cote-parti temporara sau
obişnuită poate inceta oricand, prin partaj, pe cale
amiabila sau prin intermediul instantelor
judecatoreşti. Potrivit prevederilor art. 728 Cod
civil nimeni nu poate fi obligat sa ramana in
indiviziune.
Referindu-se la succesiuni, textul legii prevede ca
"Un coerede poate oricand cere imparteala
succesiunii, chiar cand ar exista conditii sau
prohibitii contrarii".
Este posibila incheierea unei conventii prin care
sa se mentina coproprietatea o perioada de timp,

7
dar care sa nu depaşeasca 5 ani; dupa trecerea
acestei perioade, conventia va putea fi reînnoită
(art.728 alin.2 Cod civil). Daca o asemenea
conventie este obligatorie intre coproprietari
(in virtutea principiului puterii obligatorii a
conventiilor legal intocmite), pe perioada convenita
gasindu-ne practic in prezenta unei coproprietati
fortate, in alte cazuri art.728
alin.2 Cod civil nu mai opereaza; de exemplu,
avem in vedere situatia cand un testator impune
printr-un testament de a nu se face partajul
decat dupa cinci ani. O asemenea dispozitie
testamentara este contrara legii. Intr-adevar
nimeni nu poate fi obligat sa ramana in indiviziune.
Este adevarat ca art.728 Cod civil se refera doar la
indiviziunile rezultate din succesiune, iar in
cazul coproprietatii rezultata din conventie,
indiviziunea va dura atat timp cat au convenit
coproprietarii. Totusi, daca in acest caz
coproprietarii nu au stabilit durata starii de
indiviziune, credem ca oricare din coproprietari va
putea cere oricand iesirea din indiviziune.
4.2. Modurile de dobandire a dreptului de
proprietate comuna pe cote-parti
Pe langa modurile generale de dobandire a
dreptului de proprietate prevazute de art.485 §i
486 Cod civil, exista unele moduri specifice de
dobandire a dreptului de proprietate comuna pe
cote-parti. Cele mai frecvente moduri de
dobandire sunt succesiunea şi _conventiile.
Desigur, coproprietatea exista, de regula, in
cazul bunurilor indivizibile dar nimic nu impiedica
să aiba ca obiect şi bunurile divizibile.

8
Coproprietatea poate rezulta din faptul
producerii unui bun de catre mai multe persoane
(de exemplu, edificarea unei constructii de mai
multe persoane pe terenul uneia din ele).
Proprietatea comuna pe cote parti poate fi
dobandita prin accesiune, uzucapiune si
ocupatiune, cea mai frecventa fiind accesiunea
imobiliara artificiala.
In doctrina juridica s-a considerat pa un mod de
dobindire a proprietatii comune pe cote-parti o
constituie transformarea proprietatii comune
in/devalmasie in proprietate comuna pe cote-parti.
Suntem de parere ca, in principiu, nu opereaza o
asemenea transformare, caracterul devalma§ al
proprietatii pastrandu-se si dupa desfacerea
casatoriei, pana in momentul partajului. Credem ca
singura posibilitate in care proprietatea comuna in
devalmasie se transforma in proprietate comuna
pe cote-parti este cea in care, fara sa aiba loc
impartirea bunurilor comune, se stabileste doar
cota-parte determinate a fiecarui sot si
componenta masei bunurilor de impartit.
Individualizandu-se cotele fiecarui fost sot asupra
bunurilor comune, pana in momentul partajului ne
vom afla in prezenta unei proprietati comune pe
cote-parti.
4.3.ModuriIe de exercitare a proprietatii
comune pe cote-parti
a) Consideratii generate. Indiferent ca se
infatiseaza ca un drept ce apartine unei singure
persoane, sau mai multor persoane, dreptul de
proprietate cuprinde in continutul sau atributele de
posesie, folosinta şi dispozitie. Deosebirile dintre
cazul in care dreptul de proprietate apartine unei

9
singure persoane si cazul in care este vorba despre
un drept de proprietate comuna se refera, in ce
priveste exercitarea dreptului, nu la existenta
atributelor pe care acest drept le cuprinde - caci
ele exista, deopotriva, in ambele cazuri, - ci la
modul in care.se exercita aceste atribute, in fiecare
caz.
Exercitarea dreptului de proprietate comuna pe
cote-parti prezinta unele partiularitati determinate,
pe de o parte, de structura complexa sub care se
infatiseaza acest drept, iar pe de alta parte, de
natura sa juridica. Data fiind aceasta structura
complexa, analiza problemelor referitoare la
exercitarea dreptului de proprietate comuna pe
cote-parti trebuie sa poarte, in primul rand, asupra
evindentierii particularitatiilor ce reprezinta
exercitarea atributelor care alcatuiesc
continutul dreptului de proprietate comuna pe
cote-parti cu referire la bunul comun, iar in al
doilea rand, asupra sublinierii acelor trasaturi
specifice ale actelor juridice
facute de titularii acestui drept cat priveşte cota lor
parte din dreptul de proprietate.
Dreptul de proprietate comuna pe cote-parti
fiind o modalitate sub care se infaţiseaza toate
formele de proprietate existente in tara noastra,
este de la sine inteles ca, exercitarea acestui drept
trebuie sa se faca in conformitate cu legea §i
regulile de convietuire sociala şi potrivit scopului
pentru care a fost recunoscut acest drept.
Totodata, in exercitarea acestui drept, trebuie sa
se asigure respectarea regimului juridic
corespunzator fiecarei forme de proprietate ce se
infaţiseaza pe cote-parti. Regulile generale

10
referitoare la dreptul de proprietate comuna pe
cote-parti privesc atat exercitrea atributelor de
posesie, folosinta §i dispozitie asupra bunului
comun, cat şi exercitarea dreptului de proprietate
asupra cote-parti ideale, nedeterminate in
materialitatea ei.
Avand in vedere aceste considerente, in cadral
capitolului de fata vor fi analizate mai intai,
drepturile de folosinta, posesie şi dispozitie ale
coproprietarilor asupra bunului comun, iar, dupa
aceea, drepturile pe care titularii le pot exercita
asupra cotei lor parti din dreptul de proprietate
pentru ca in final sa se evidentieze şi principalele
obligatii cu care se coreleaza drepturile aratate
privitoare la bunul comun.
Inainte insa de a trece la analiza concreta a
acestor probleme, se impun unele precizari de
ordin general privitoare la exercitarea dreptului de
proprietate.
Prima si cea mai importanta precizare ce trebuie
facuta in legatura cu continutul dreptului de
proprietate este aceea ca exercitarea atributelor
recunoscute de lege proprietarilor nu poate
avea loc decat in vederea realizarii scopului pentru
care acest drept a fost reglementat de lege şi in
stricta concordanta cu prevederile acesteia. Intr-
adevar, potrivit art.l din Decretul nr.31/1954; ,…
drepturile civile ale persoanelor fizice sunt
recunoscute in scopul de a se satisface interesele
personale, materiale si culturale, in acord cu
interesul obstesc, potrivit legii şi regulilor de
convietuire sociala", iar in art.3 din acelasi decret,
dupa ce se consfmteste ocrotirea prin lege a
drepturilor civile, se prevede ca aceste drepturi pot

11
fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic
şi social. Prevederile art.l si 3 din Decretul
nr.31/1954 constituie baza legala a sanctionarii
oricarui abuz de drept, deci si a acelor abuzuri care
privesc exercitarea atributelor cuprinse in dreptul
de proprietate comuna.
Exercitarea simultana şi concurenta a atributelor
ce alcatuiesc, continutul dreptului de proprietate
comuna trebuie sa se faca nu numai in
concordanta cu legea si regulile de convietuire
sociala, dar şi cu respectarea drepturilor si
intereselor celorlalti titulari ai dreptului.
Este ceea ce sublinea instanta noastra suprema
intr-o decizie de speta, dar cu aplicabilitate
generala, ca ,,atributele dreptului de proprietate nu
pot fi exercitate in mod abuziv, astfel încit să
prejudicieze pe alti proprietari in exercitarea
drepturilor lor"55 .
Dreptul de proprietate comuna asupra unui bun
sau universalitati de bunuri indreptateşte pe titulari
la realizarea deplina a prerogativelor proprietatii,
dar in acelasi timp îi si obliga la o exercitare in
limitele impuse de implinirea interesului lor, in
acord cu interesele celorlalti titulari ai dreptului de
proprietate comuna.
Exercitiul acestor drepturi devine abuziv nu
numai atunci cand sunt nesocotite interesele
celorlalti titulari, dar §i atunci ,,cand sunt abatute
de la fmalitatea care le justifica existenta, sau cand
sunt exercitate cu rea-credinta"5 , situaqtie in care
ele nu se mai bucura de ocrotirea legii.
Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi
este dreptul a cărui exercitare presupune în cel
mai înalt grad o conciliere deplină şi o armonizare

12
desăvârşită a intereselor tuturor proprietarilor.
Numai în acest fel se poate asigura stricta
respectare a finalităţii social-economice a acestui
drept - satisfacerea intereselor tuturor
coproprietarilor, în conformitate cu legea şi regulile
de convieţuire socială.
Abuzul de drept presupune, şi în materia
exercitării atributelor cuprinse în dreptul de
proprietate comuna - ca de altfel, în general, a
oricărui drept subiectiv -, pe lângă depăşirea
cadrului legal al exercitării dreptului, a finalităţii
social-economice a acestuia, cauzarea unui
prejudiciu altei persoane sau celorlalţi
coproprietari, ceea ce atrage obligaţia autorului de
a repara prejudiciul cauzat .
Exercitarea abuzivă a atributelor cuprinse în
dreptul de proprietate comună poate avea ca scop
fie obţinerea unui folos material, fie pur şi simplu
cauzarea de prejudicii celorlalţi coproprietari.
Cel păgutbit prin exercitarea abuzivă a dreptului
de către un coproprietar ori de către o altă
persoană, urmează a se adresa instanţei
judecătoreşti, dovedind caracterul abuziv al
exercitării dreptului şi prejudiciul care i s-a cauzat.
Existenţa prejudiciului este, aşadar, un element
necesar al abuzului de drept, căci, în lipsa acestuia,
nu există interesul şi nu există, ca atare, nici
acţiunea de a se înlătura efectele exercitării
dreptului.
Când exercitarea atributelor cuprinse în dreptul
de proprietate comnă are loc din spirit de şicană,
ceea ce încalcă, cel mai adesea, prin depăşirea
limitelor normale ale acestei exercitări, sunt
regulile de convieţuire socială.

13
4.4. Particularităţile exercitării atributelor de
folosinţă posesie şi dispoziţie asupra bunului
comun.
• Exercitarea dreptului de folosinţă.
Atributul folosinţei, care intră în conţinutul juridic al
dreptului de proprietate comună pe cote-părţi,
constă în dreptul coproprietarilor de a utiliza bunul
comun în propriul lor interes, dobândind în
proprietate fructele şi veniturile pe care le pot
obţine din acel bun. Codul civil nu cuprinde nici o
prevedere prin care să reglementeze dreptul de
folosinţă asupra bunului comun, deşi folosinţa ca
atribut al dreptului de proprietate prezintă o
importanţă deosebită, prin intermediul său
asigurându-se insuşi procesul de utilizare a
însuşirilor bunului pentru satisfacerea nevoilor de
ordin patrimonial ale titularilor dreptului de
proprietate comună.
Cu toate acestea, în literatura de specialitate şi în
practica judiciară s-a reuşit să se evidenţieze
principalele particularităţi ale exercitării atributului
de folosinţă din cuprinsul dreptului de proprietate
comună pe cote-părţi. Astfel, s-a cristalizat regula
generală potrivit căreia fiecare coproprietar se
poate folosi de bun cu respectarea a două condiţii:
de a nu schimba destinaţia bunului şi de a nu
împiedica exerciţiul concurent şi simultan al
atribului de folosinţă al celorlalţi coproprietari. în
acest sens, într-o decizie a instanţei supreme, după
ce se arată că, în cazul dreptului de proprietate
comună pe cote-părţi, fiecare coproprietar are
dreptul să exercite folosinţa asupra bunului indiviz,
se face precizarea că această exercitare trebuie să
se facă sub condiţia de a respecta drepturile

14
coproprietarilor . Coproprietarii sunt îndreptăţiţi la
fructele, veniturile şi productele bunului comun,
proporţional cotelor-părţi din dreptul de
proprietate.
Dacă bunul ce alcătuieşte obiectul dreptului de
proprietate comună pe cote-părţi este folosit în
exclusivitate de către un singur coproprietar, ori
numai un singur coproprietar îi culege fructele,
ceilalţi coproprietari sunt îndreptăţiţi de a solicita
echivalentul lipsei de folosinţă sau
contraechivalentul fructelor, după caz, conform
cotei lor părţi din dreptul de proprietate, chiar
înainte de partaj. O astfel de acţiune a
coproprietarilor se întemeiază pe ideea îmbogăţirii
fără justă cauză59.
Cu privire la exercitarea atributelor ce alcătuiesc
conţinutul juridic al dreptului de proprietate
comună, în general, şi a atributului de folosinţă
privind bunul comun, în special, de o importanţă
deosebită sunt indicaţiile date de instanţa noastră
supremă: „prerogativele dreptului de proprietate
nu pot fi exercitate de unul dintre coproprietari
fără concursul şi comsimţământul celorlalţi,
aceasta fiind de esenţa stării de indiviziune. în
timpul indiviziunii, fructele se cuvin
coproprietarilor, în proproţie cu partea indiviză a
fiecăruia, rămânând ca perceperea de către unul
dintre ei a unei porţiuni de fructe peste partea sa
să dea loc la socoteli între ei, compensări sau
preluări. In caz de neînţelegere între coproprietari
cu privire la folosinţa bunului aflat în indiviziune,
instanţele nu pot să formeze loturi pe care să le
atribuie în folosinţa exclusivă fiecărui coindivizar,
fără consimţământul lor, deoarece caracteristic

15
stării de indiviziune este că dreptul fiecărui
coproprietar atinge fiecare parte din bunul
respectiv, pentru porţiunea aferentă fiecăruia.
Această porţiune este până la împărţeală, pur
abstractă, în sensul că fiecare este proprietar
exclusiv numai asupra porţiunii indivize aferente lui
din bun, însă fiecare poate să exercite
prerogativele dreptului său, asupra întregului bun,
în proproţie cu partea sa indiviză" .
în afara indicaţiilor de ordin general privind
exercitarea dreptului de proprietate comună, în
sus-menţionata decizie, fostul Tribunal Suprem
stabileşte principiul după care urmează a se
exercita atributul de folosinţă asupra bunului
comun, şi anume, că fructele şi veniturile bunului
comun se cuvin coproprietarilor în proporţia cotei
lor părţi. Cu toate acestea, nici o dispoziţie legală
nu prevede şi nici practica judiciară nu se opune
ca, prin consimţământul lor unanim, coproprietarii
să stabilească un alt mod de exercitare a
atributului de folosinţă. Astfel, coproprietarii pot
consimţi ca numai unul dintre ei sau chiar o
persoană străină de coproprietate să exercite
atributul de folosinţă asupra bunului comun.
Rezultă, aşadar, că exerciţiul atributului de
folosinţă asupra bunului comun se poate face în
mod simultan şi concurent de către toţi
coproprietarii sau că aceştia, prin consimţământul
lor unanim, pot stabili şi un alt mod de exercitare a
folosinţei.
în legătură cu exercitarea atributului de folosinţă
prin încasarea chiriei asupra unui imobil, bun
comun, în practica judiciară s-a ridicat problema
dacă este posibil ca un coproprietar să pretindă

16
chirie de la celălalt coproprietar al imobilului sau să
ceară evacuarea acestuia pe motiv că întinderea
cotei sale părţi este mult mai mare decât a
celuilalt. în rezolvarea acestei probleme, instanţa
supremă, în mod constant, a indicat instanţelor
judecătoreşti că: „în timpul stării de indiviziune,
care nu încetează decât prin partaj, comoştenitorii,
chiar dacă drepturile lor succesorale sunt neegale,
au deopotrivă calitatea de coproprietari, şi, ca
atare, parte dintre ei nu pot pretinde chirie de la
ceilalţi"61.
De asemenea, instanţa supremă a făcut
precizarea: „...din moment ce între părţi nu există
raporturi de la proprietar la chiriaş, recurentul nu
poate fi îndreptăţit să invoce dispoziţiile din legea
chiriilor şi textele coerspunzătoare din Codul civil,
pentru a cere evacuarea din imobil a unui
coproprietar, indiferent de cotele respective de
coproprietate. Singura posibilitate legală pentru
precizarea drepturilor concrete ale fiecăruia dintre
cei doi coproprietari în indiviziune asupra imobilului
este, după cum spune şi tribunalul regional, aceea
a unui partaj amiabil sau judecătoresc"62.
Problema exercitării atributului de folosinţă prin
încasarea chiriei s-a pus în practica judiciară şi sub
alt aspect. Astfel, există cazuri în care, în
proprietatea comună pe cote-părţi a două sau mai
multe persoane, se găseşte un teren pe care se
află un imobil ce alcătuieşte obiectul dreptului de
proprietate exclusivă al unui dintre titularii
dreptului de proprietate comună asupra terenului,
imobil ce a fost închiriat celorlalţi coproprietari.
într-un astfel de caz, proprietarul imobilului poate
pretinde plata chiriei de la ceilalţi coproprietari?

17
Răspunsul la o asemenea întrebare nu poate fi
decât afirmativ. în acest sens, în practica judiciară,
s-a arătat că: „...recurentul, care cere plata unei
chirii, are dreptul să facă dovada că este proprietar
exclusiv al construcţiei închiriate, indiferent de
împrejurarea, netăgăduită, că terenul pe care se
găseşte construcţie este stăpânit de dânsul în
indiviziune cu alţi coproprietari. Prin urmare,
instanţa de fond este obligată să cerceteze dacă
reclamantul proprietar exclusiv asupra construcţiei,
calitate care nu este incompatibilă cu aceea de
coproprietar asupra terenului, iar în consecinţă,
daă această dovadă a fost făcută, să-i recunoască
în principiu dreptul la acţiune pentru plata chiriei,
într-cât calitatea de proprietar în indiviziune asupra
terenului nu implică în mod necesar pe aceea de
coproprietar asupra construcţiei"63.
Dacă, cu ocazia exercitării atributului de folosinţă
sau a oricărui alt atribut ce intră în conţinutul
juridic al dreptului de proprietate comună pe cote
părţi, bunului comun i-au fost produse degradări
sau i-a fost schimbată destinaţia, se arată că:
„...oricare dintre coproprietari, poate în virtutea
dreptului său propriu să ceară remedierea
degradărilor aduse bunului comun, desfiinţarea
lucrărilor noi sau despăgubiri fără a avea nevoie de
consimţământul celorlalţi sau de o împărţeală
prealabilă a bunului, în temeiul art.998-999
C.civ.64.
De asemenea, un coproprietar nu poate, fără
consimţământul celorlalţi să aducă bunului comun
transformări, renovări sau să efectueze orice alt
act material susceptibil ai schimba destinaţia şi
aceasta indiferent de întinderea cotei sale părţi. în

18
legătură cu aceasta, în literatura de specialitate65,
s-a pus problema dacă în ipoteza ridicării unei
construcţii sau a altei lucrări de către un
coproprietar pe un teren ce aparţine în proprietate
comună pe cote-părţi, se vor aplica dispoziţiile
art.494 C. civ.? Răspunsul la această întrebare a
fost negativ. într-adevăr, ipoteza prevăzută de
art.494 C. civ. şi ipoteza discutată în literatură sunt
diferite. în prima, constructorul ridică o construcţie
pe un teren asupra căruia nu are nici un drept, pe
când în cea de-a doua, constructorul are asupra
terenului, în calitate de coproprietar, un drept de
proprietate a cărui întindere este stabilită sub
forma unei cote-părţi.
Coproprietarii neconstructori vor avea dreptul, fie
să ceară demolarea construcţiilor sau lucrării
făcute fără consimţământul lor, fie păstrarea
acestora, dacă se dovedesc a fi utile, cu obligaţia
însă de a despăgubii pe coproprietarul constructor.
Cu toate acestea, credem că un coproprietar
poate să întreprindă, fără consimţământul celorlalţi
coproprietari, acte materiale sau juridice ce sunt
de natură a duce la conservarea bunului comun.
Prin astfel de acte însă nu trebuie să se altereze
natura şi destinaţia bunului comun ori să fie
stânjenit exerciţiul concurent şi simultan al
folosinţei celorlalţi coproprietari şi nici să li se
provoace acestora vreun prejudiciu. Eventualele
neînţelegeri intervenite între coproprietari, privind
efectuarea acestor acte, credem că nu pot fi
rezolvate de instanţele judecătoreşti. Fără a afecta
cu ceva voinţa coproprietarilor, soluţia propusă
este de natură a armoniza interesele contrare ale

19
coproprietarilor într-un caz în care este în joc fiinţa
materială a bunului comun.
Într-adevăr, aşa cum le arată şi numele, actele
de conservare au ca scop de a salva patrimoniul
sau un drept ori un bun ce intră în compunerea
patrimoniului de la un pericol iminent, în schimbul
unor cheltuieli de importanţă mai redusă. Cu alte
cuvinte, prin actele de conservare se urmăreşte
menţinerea unui bun sau a unui drept în starea lui
actuală. Aşa spre exemplu, cheltuielile făcute
pentru repararea unui imobil, care ameninţă să se
prăbuşească, constituie act de conservare, dacă
sumele cheltuite sunt infime în raport cu valoarea
imobilului. De asemenea, sunt acte de conservare,
actele prin care se întrerupe o prescripţie,
transcrierea unui act de vânzare-cumpărare,
înscrierea unei ipoteci, cererea de inventar, etc.
Pentru a şti dacă un act este sau nu act de
conservare, este necesar a se stabili dacă
întruneşte următoarele două condiţii:
- să existe un pericol iminent care ameninţă
pieirea unui bun sau pierderea unui drept;
- actul săvârşit să necesite o cheltuială minimă
în raport cu valoarea bunului sau dreptului salvat.
Prin natura lor, aceste acte sunt absolut
indispensabile pentru însăşi fiinţa bunului ori
dreptului salvat, de ele profitând toţi coproprietarii.
Tocmai de aceea, astfel de acte de conservare pot
fi făcute de un singur coproprietar, fără a avea
nevoie de consimţământul celorlalţi.
Efectuarea acestor acte de către un singur
coproprietar se întemeiază, din punct de vedere
juridic, pe principiul gestiunii de afaceri66. în acest
sens, fostul Tribunal Suprem arăta că:în situaţia în

20
care un bun aparţine în indiviziune ori devălmăşie
mai multor proprietari şi numai unul sau unii dintre
ei fac acte de administrare ori conservare asupra
lui, acestea profită şi sunt opozabile şi celorlalţi în
condiţiile gestiunii de interese, prevăzute de
art.987 şi urm. C. civ."67. Această soluţie a fost
adoptată în ideea de a atenua consecinţele
nefavorabile ale regulii unanimităţii acordului
coproprietarilor în privinţa efectuării actelor de
administrare privind bunul comun.
Actele de administrare normală şi curentă sau,
cum mai sunt denumite în literatura de specialitate
şi practica judiciară, actele de administrare
propriu-zise, au scopul de a face productiv un
patrimoniu sau un bun prin perceperea, încasarea
şi întrebuinţarea fructelor şi veniturilor. Astfel de
acte sunt cele privitoare la încasarea, spre
exemplu, a unei chirii pentru un bun dat în
locaţiune, sau încasarea dobânzilor pentru o
anumită sumă dată cu împrumut, etc. Aceste acte
se realizează prin procedee normale de aplicaţie
curentă şi sunt de importanţă mijlocie. în literatura
de specialitate, ca şi în practica judiciară, s-a admis
că, efectuarea actelor de administrare propriu-zise
cu privire la bunul comun necesită consimţământul
unanim al tuturor coproprietarilor. Astfel, s-a
statuat că: „...acţiunea în evacuare este un act de
administrare, care nu se poate exercita decât cu
consimţământul tuturor coindivizărilor" .
Este suficient ca un singur coproprietar să se
opună actului de administrare propus de ceilalţi
pentru ca un asemenea act să nu poată fi încheiat.
Tocmai în aceasta se relefiază în mod deosebit de
pregnant caracterul cu desăvârşire antieconomic

21
pe care-1 prezintă coproprietatea vremelnică în
cadrul legislaţiei noastre actuale.
Regula unanimităţii coproprietarilor în privinţa
actelor de administrare asupra bunului comun a
fost supusă unor serioase şi îndreptăţite critici în
literaturta de specialitate69. Faţă de această
situaţie, practica judiciară, în primul rând, fostul
Tribunal Suprem, aşa cum s-a arătat, a considerat
valabile unele acte de administrare făcute de un
singur coproprietar în virtutea gestiunii de afaceri
sau, în alte cazuri, în temeiul unui mandat tacit.
Având în vedere consecinţele deosebit de grave
la care poate da naştere regula unanimităţii privind
efectuarea actelor de administrare asupra bunului
comun, criticile îndreptăţite aduse acestei reguli în
literatura de specialitate, precum şi rolul creator al
practicii judiciare în aplicarea acestei reguli,
socotim necesar ca viitorul Cod civil să prevadă ca,
actele de administrare privind bunul comun trebuie
să fie efectuate în baza hotărârii majorităţii
coproprietarilor, hotărârea acestora putând fi însă
atacată la organele judecătoreşti, într-o anumită
perioadă de timp de la data când a fost luată. Tot
astfel, credem că va trebui să li se recunoască
coproprietarilor dreptul de a stabili singuri, pe baza
principiului majorităţii, modul de administrare a
bunului comun, putând, la nevoie, chiar să
împuternicească un administrator care să-i
reprezinte în actele juridice şi litigiile privitoare la
administrarea bunurilor.
• Exercitarea dreptului de posesie
Posesia, ca atribut al dreptului de proprietate,
constă în stăpânirea de fapt a unui bun sub nume
de proprietar. Ea cuprinde un element obiectiv,

22
care constă în deţinerea ori stăpânirea bunului şi
un element subiectiv, voinţa proprietarului de a
poseda pentru el însuşi. Ceea ce deosebeşte
posesia, ca atribut al dreptului de proprietate, de
posesie, ca stare de fapt şi de posesia exercitată
asupra unui bun cu un alt titlu decât acela de
proprietate, este existenţa titlului de proprietate.
Posesia sau mai precis coposesia exercitată de
coproprietari asupra unui bun comun prezintă
unele particularităţi. Termenul de coposesie
corespunde ideii exercitării simultane şi concurente
a posesiei asupra unui bun de către mai mulţi
proprietari. „Această noţiune de coposesiune - s-a
arătat în litareatura juridică - este aplicabilă din
punct de vedere logic tuturor drepturilor
susceptibile de a fi exercitate concurent. Ea se
referă totuşi în accepţiunea obişnuită, la situaţia
mai multor posesiuni exercitate concurent şi
animus condomini, asupra unui bun indiviz.
Coposesiunea ar fi astfel manifestarea concretă a
coproprietăţii aşa cum posesia exclusivă este
manifestarea concretă a proprietăţii"70. Titularii
dreptului de proprietate comună pe cote-părţi
exercită, în mod simultan şi concurent, posesia
asupra bunului ori bunurilor comune ce alcătuiesc
obiectul dreptului lor. Există, aşadar, în cadrul
dreptului de proprietate comună pe cote-părţi o
pluralitate de posesii ce se exercită asupra
aceluiaşi bun comun. „Fiecare din coindivizari are
un drept propriu de posesie şi, ca atare, are şi
calea acţiunii posesorii, atunci când este tulburat în
posesie de către celălalt coindivizar"71. Prin urmare,
coposesiunea presupune coexistenţa concurentă şi
simlutană a unei pluralităţi de posesiuni de aceeaşi

23
natură juridică. Nu suntem în prezenţa unei
coposesiuni dacă, spre exemplu, asupra aceluiaşi
bun se exercită concomitent două posesii ce
corespund, una dreptului de proprietate, iar
cealaltă, unui drept de uzufruct sau de servitute.
Ca şi posesia, şi coposesiunea presupune două
elemente constituive: corpus şi animus. Elementul
material (corpus) constă în dreptul de proprietate
comună dintr-un ansamblu de acte de uz şi
folosinţă corespunzătoare cotei-părţi a fiecărui
coproprietar, acte ce se exercită asupra întregului
bun, fără a aduce însă atingere drepturilor celorlalţi
coproprietari şi fără a schimba destinaţia
economică a bunului comun. în ceea ce priveşte
elementul psihologic (animus) el constă în voinţa
coproprietarilor de a se comporta ca titulari ai
dreptului de proprietate în limitele cotei lor părţi,
sau mai exact spus, cu intenţie de coproprietari.
Coproprietarii exercită, de regulă, împreună
atributul de posesie asupra bunului ori bunurilor
comune. Ei pot stabili însă şi un alt mod de
exercitare a posesiei. Astfel, este posibil ca un
singur coproprietar să posede bunul comun. De
asemenea, prin voinţa coproprietarilor, posesia
asupra bunului comun poate să fie exercitată şi de
o terţă persoană.
In legătură cu exercitarea posesiei de către un
singur coproprietar, în literatura de specialitate şi
în practica judiciară, s-a ridicat problema dacă o
astfel de posesie poate duce la dobândirea
dreptului de proprietate pe calea prescripţiei
achizitive. în rezolvarea acestei probleme, atât în
literatura de specialitate72, cât şi practica judiciară,
au dat un răspuns negativ. Sunt semnificative, în

24
acest sens, cele arătate de fostul Tribunal Suprem:
„Este de principiu ca în timpul stării de indiviziune,
cu excepţia cazului unei intervertiri publice a
posesiunii, proprietarii coindivizari nu pot uzucapa
unul faţă de altul. Posesia utilă care poate duce la
dobândirea unui imobil pe calea prescripţiei
achizitive, în condiţiile art.1846 şi urm. Cod civ.,
presupune stăpânirea materială a unui imobil. Nu
poate fi considerată deci posesiune utilă, acea
posesiune exercitată în temeiul unui drept indiviz
asupra unui imobil, deoarece atâta vreme cât
bunul nu a fost împărţit, nu se poate presupune o
stăpânire materială asupra coeti ideale din acel
bun. Stăpânirea pe baza unui drept indiviz a unei
porţiuni din bunul respectiv nu poate constitui
posesiune utilă, în lipsa unui partaj, de proprietate"
.
Deşi indicaţiile date în această decizie cu privire
la exercitarea posesiei de către coproprietari sunt,
în general, juste, totuşi, nu putem fi de acord cu
afirmaţia potrivit căreia, în cazul dreptului de
proprietate comună pe cote-părţi, ar fi posibilă
mtervertirea publică a posesiei între coproprietari.
Dispoziţiile ari 1858 Cod civ. sunt aplicabile celor
ce deţin bunuri cu titlu precar şi care, în
cazurile prevăzute în acest articol, îşi
intervertesc deţinerea într-o posesie utilă, ceea ce
nu este cazul coproprietarilor. Coproprietarii nu
deţin bunul comun cu titlu precar, ci cu titlu de
proprietate, fiecare în parte având o cotă parte din
dreptul de proprietate ce are ca obiect bunul
comun.
În legătură cu natura şi caracterul posesiei
exercitate de către un singur coproprietar asupra

25
bunului comun, s-au formulat două teorii: în prima
teză se susţine că posesia coproprietarului ar fi
precară, iar în cea de-a doua, că posesia ar fi
echivocă. Precaritatea sau detenţia precară constă
în exerciţiul unei puteri de fapt asupra unui bun, fie
cu acordul şi pe contul proprietarului, după caz, al
titularului unui alt drept real, fie în virtutea unui
titlu legalsau judiciar 4. Detentorul precar spre
deosebire de posesor are numai corpus, adică
deţine materialmente bunul, cu obligaţia de a-1
restitui adevăratului proprietar sau titular al altui
drept real.
Valabilitatea detenţiei rezultă, aşadar, din titlul
şi din recunoaşterea de către detentorul precar a
dreptului altei persoane asupra bunului, ceea ce
este de natură să dea naştere pentru detentor la
obligaţia de restituire a bunului, obligaţie ce
reprezintă tocmai esenţa precarităţii.
în susţinerea teoriei, potrivit căreia posesia
exercitată de un singur copropritar ar fi precară, se
invocă dispoziţiile art.1853 Cod civ. într-adevăr,
art.1853 Cod civ. prevede că: „...actele ce le
exercităm asupra unui lucru al altuia, sub nume
precar ... sau asupra unui lucru comun în puterea
destinaţoiei legale a aceluia, nu constituie o
posesie sub nume de proprietar". Această teorie
întemeiată pe prevederile art.1853 Cod civ., a fost
folosită şi de către unele instanţe judecătoreşti în
motivarea soluţiilor date în legătură cu refuzul unor
coproprietari de a aduce la împărţeală anumite
bunuri invocînd în acest sens uzucapiunea ~.
În legătură cu teoria potrivit căreia posesia
exercitată de un singur coproprietar ar fi atacată
de viciul precarităţii se impun unele precizări.

26
Astfel, dispoziţiile art.1853 Cod civ. nu se referă la
coproprietatea obişnuită sau temporară, fiindcă ar
fi greu de conceput ca bunul ce alcătuieşte obiectul
acestei coproprietăti să fie considerat „lucru
comun în puterea destinaţiei legale". Legiuitorul nu
numai că nu a considerat bunurile ce alcătuiesc
obiectul coproprietăţii obişnuite sau temporare
bunuri comune, în puterea destinaţiei lor legale, ci,
dimpotrivă, a avut o atitudine mai puţin
binevoitoare faţă de această formă de
coproprietate, limitând, aşa cum prevede art.728
Cod civ., convenţia de indiviziune la termenul de 5
ani. Bunurile comune în puterea destinaţiei legale,
la care se referă prevederile art.1853 Cod civ., sunt
bunurile ce alcătuiesc obiectul coproprietăţii
forţate a despărţiturilor comune, cum ar fi de
exemplu, un zid comun, pe care legea îl prezumă a
fi comun (art.590 Cod civ.)76. în al doilea rând, dacă
posesia exercitată în mod exclusiv de un
coproprietar asupra bunului comun ar fi precară, el
trebuie să aibă o obligaţie convenţională sau legală
de restituire a bunului. în realitate, coproprietarul
nu este obligat să restituie bunul, ci numai să-1
aducă la împărţeală. Mai mult chiar, el posedă
bunul cu intenţie de proprietar ştiind că este
titularul dreptului de proprietate asupra unei părţi
din bun neindividualizată însă, până la efectuarea
împărţelii. Coproprietarul nu deţine bunul unei alte
persoane, ci bunul asupra căruia el, împreună cu
alte persoane, are un drept de proprietate, drept
care, până la efectuarea împărţelii, poartă asupra
fiecărei molecule materiale a bunului comun.
În cadrul celei de-a două teorii se susţine că
posesia exercitată de un singur coproprietar este

27
echivocă. în general, atât în literatura juridică, cât
şi în practica judiciară se consideră că posesia este
echivocă în cazul în care există îndoială asupra
titlului sub care sunt săvîrşite actele de folosinţă de
către posesor, într-adevăr: „...posesiunea sa
este comună cu a celorlalţi comoştenitori, ea
are un caracter echivoc şi prin urmare nu-i poate fi
utilă pentru a dobândi prin prescripţie"77.
Cu alte cuvinte actele de posesie exercitate de
coproprietari asupra bunului comun au un caracter
echivoc, deoarece există îndoiala dacă posesorul a
săvârşit aceste acte în virtutea dreptului său parţial
de proprietate sau în calitate de posesor exclusiv al
bunului comun. Este ceea ce s-a stabilit şi în
practica judecătorească atunci când s-a decis că
titularii dreptului de proprietate comună pe cote-
părţi sunt presupuşi că posedă unii pentru alţii
„motiv pentru care posesie lor, având un caracter
echivoc, nu este aptă a fundamenta dobândirea
dreptului de
proprietate prin uzucapiune" .
Pentru ca un coproprietar să poată dobândi bunul
comun prin prescripţia achizitivă, posesia sa
trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de
art.1847 Cod civ., adicăsă fie exercitată sub nume
de proprietar, continuă, netulburată, publică şi
neechivocă. Posesia coproprietarului este însă
echivocă, el nu posedă numai pentru sine, ci şi
pentru ceilalţi. Prin urmare, posesia sa este
comună cu a celorlalţi coproprietari. De îndată însă
ce un coproprietar arată prin acte neechivoce, cum
ar fi o închiriere a bunului comun pe numele său, o
reparaţie făcută în nume personal, etc, că înţelege
să posede pentru sine, cu excluderea celorlalţi

28
coproprietari, posesia sa devine utilă şi, pe cale de
consecinţă, el poate invoca dobândirea în
proprietate exclusivă a bunului comun, prin
prescripţia achizitivă. Cu alte cuvinte, posesia
coproprietarului trebuie să aibă un caracter
exclusiv pentru sine şi contradictoriu faţă de
drepturile celorlalţi coproprietari.
Această soluţie a fost adoptată şi de instanţele
noastre judecătoreşti. în legătură cu aceasta, s-a
arătat că „un moştenitor care stăpâneşte ca
proprietar un imobil succesoral în mod exclusiv
poate invoca faţă de comoştenitorul său,
prescripţia achizitivă de 30 de ani"79.
Problema care, de asemenea, a dat naştere la
unele discuţii cu caracter contradictoriu a fost
aceea dacă coproprietarul, care posedă în mod
exclusiv bunul comun, poate invoca faţă de ceilalţi
coproprietari numai uzucapiunea de 30 de ani sau
şi pe aceea de 10 până la 20 de ani. Cu unele
excepţii80, autorii care sau referit la această
problemă au ajuns la concluzia că un coproprietar
ce posedă în mod exclusiv bunul comun poate
invoca faţă de ceilalţi numai uzucapiunea de 30 de
ani81.
În conformitate cu prevederile legii, pentru ca
uzucapiunea de 10 până la 20 de ani să ducă la
dobândirea dreptului de proprietate asupra unui
bun, în afara condiţiei bunei credinţe şi a unei
posesii neviciate, se mai cere să se bazeze pe un
just titlu. Prin just titlu se înţelege un act juridic,
care, prin natura sa, are scopul de a transmite
dreptul de proprietate, cum ar fi spre exemplu:
vânzarea, schimbul, donaţia, legatul particular,
hotărârea judecătorească de adjudecare a unui

29
bun, etc. Dimpotrivă, nu pot fi considerate drept
just titlu acele acte juridice care nu transferă un
drept real: convenţiile de locaţiune, comodat,
depozit, hotărârile judecătoreşti declarative,
convenţiile de împărţeală, etc.
În soluţionarea problemei termenuluide
prescripţiei pe care un coproprietar îl poate invoca
pentru dobândirea în proprietate exclusivă a
bunului comun, credem că trebuie să se ţină
seama de natura actului prin care a fost dobândit
dreptul de proprietate comună pe cote-părţi. Astfel,
dacă bunul comun a fost dobândit printr-un act
translativ de proprietate, coproprietarul care a
posedat în mod exclusiv bunul poate opune
celorlalţi prescripţia achizitivă de 10 până la 20 de
ani, dacă bineînţeles posesia sa întruneşte şi
celelalte condiţii cerute de lege. „Pentru
dobândirea proprietăţii prin prescripţia achizitivă
de 10-20 ani, - se arată în decizia nr.95/1957, a
fostului Tribunal Suprem -, se cere buna-credinţă
şi just titlu"82. în cazul în care dreptul de
proprietate comună pe cote-părţi a fost dobândit
printr-un act juridic ce nu poate fi considerat just
titlu, dobândirea dreptului de proprietate asupra
bunului comun poate avea loc numai prin
prescripţia achizitivă de 30 de ani.
În literatura de specialitate, ca şi în practica
judiciară, s-a ridicat problema dacă titlul pro
herede poate fi considerat ca just titlu pentru
dobândirea dreptului de proprietate prin prescripţia
achizitivă de 10 până la 20 de ani. Având în vedere
dispoziţiile art.1858, pct.4 Cod civ. care prevede că
transmisiunea universală către un succesor de
bună credinţă este de natură a interverti

30
precaritatea şi a o preface într-o posesie utilă,
instanţele judecătoreşti au considerat titlul pro
herede ca un just titlu83. Soluţia instanţelor
judecătoreşti a fost însă supusă unor îndreptăţite
critici în literatura de specialitate .
Într-adevăr, succesiunea ab intestat, ori
testamentară (legat universal sau cu titlu
universal) nu poate constitui un just titlu,
deoarece, în astfel de cazuri, succesorii universali
sau cu titlu universal, luând locul autorului lor, se ia
în considerare nu titlul lor de dobândire a bunului,
ci titlul de dobândire al autorului lor .
Moştenitorii succesând nu numai în drepturile
dar şi în obligaţiile defunctului, au obligaţia de a
restitui bunul deţinut cu titlu precar de către
defunct. De altfel, dispoziţiile art.1858, pct.4 şi
art.1859 Cod civ, sunt derogatorii de la dreptul
comun, în sensul că ele permit succesorului de
bună credinţă să dobândească, împotriva unor
terţe persoane, prin prescripţia achizitivă,
proprietatea unui bun care nu aparţinea
defunctului şi pe care acesta îl deţinea cu titlu
precar. în situaţia la care ne referim problema se
pune nu faţă de terţi, ci în raporturile dintre
comoştenitori, moştenirea, în toate aceste cazuri,
neputând constitui un titlu just care: „... să permită
unora să dobândească prin uzucapiunea scurtă
proprietatea exclusivă a unui bun indiviz, împotriva
celorlalţi comoştenitori, căci acest titlu le este
comun tuturor şi, prin urmare, nu poate legitima
dobândirea unei proprietăţi exclusive" '.
Coposesia mai produce şi alte efecte. Astfel, un
efect al coposesiei. fiecare coproprietar are dreptul
la partea din fructele bunului comun

31
corespunzătoare cotei sale părţi. In cazul în care un
coposcsor a obţinut fructele industriale prin munca
sa proprie, acestea îi aparţin în exclusivitate,
nefiind obligat a le include în masa partajabilă87.
împotriva coposesorului care refuză să aducă la
masa partajabilă fructele percepute ceilalţi
coposesori au la îndemână o acţiune personală ce
se prescrie în termen de 3 ani, potrivit Decretului
nr.167/195888.
De asemenea, ca efect al coposesiei, fiecare
coproprietar are dreptul de a-şi apăra coposesia pe
calea acţiunilor posesorii. dobândind şi calitatea de
a fi pârât în cadrul acţiunii în revendicare introdusă
de o terţă persoană ce pretinde că este
proprietarul bunului comun ce se revendică.
• Exercitarea dreptului de dispoziţie.
Actele de dispoziţie asupra bunului comun nu vor
putea fi valabil încheiate decât cu consimţământul
unanim al tuturor coproprietarilor. Această regulă
generală stabilită în literatura de specialitete, cât şi
în practica judiciară, se justifică prin aceea c;l
fiecare coproprietar având asupra bunului comun
numai o cotă-parte din dreptul de proprietate, nu
poate să dispună de părţile din bun ce nu-i aparţin.
în legătură cu aceasta, fostul Tribunal Suprem a
arătat: „Copropritarul unui imobil neavând un
drept exclusiv de proprietate, ci numai un drept
indiviz asupra fiecărei porţiuni din acel imobil,
urmează că dânsul nu poate face acte de
dispoziţie, în afară de cele relative la partea sa
indiviză30.
Cu toate acestea, instanţele noastre de judecată
au fost chemate în repetate rânduri să se pronunţe
cu privire la actele de dispoziţie afectuate de un

32
singur coproprietar asupra bunului comun, fără
consimţământul celorlalţi coproprietari. Practic,
înstrăinarea bunului comun poate avea Ioc, fie prin
aducerea la cunoştiiinţa cumpărătorului a calităţii
de coproprietar a celui ce înstrăinează, fie fără ca
el să cunoască această calitate.
în primul caz, când cumpărătorul cunoaşte
calitatea de coproprietar a vânzătorului,
înstrăinarea bunului comun este valabilă.
Cumpărătorul dobândeşte însă un drept de
proprietate sub condiţie. Dreptul de proprietate
al cumpărătorului depinde de faptul dacă bunul
vândut va cădea, în momentul împărţelii, în lotul
coproprietarului vânzător. Odată reziliată condiţia,
dreptul do proprietate este considerat ca fiind pur
şi simplu de la data încheierii contractului, ca şi
când dreptul nu ar fi fost niciodată sub condiţie.
Dimpotrivă, dacă bunul vîndut cade în lotul altui
coproprietar, condiţia nerealizându-se vânzarea se
consideră ca şi când nu ar fi existat.
în legătură cu această problemă, sunt deosebit de
semnificative indicaţiile date de fostul Tribunal
Suprem, care iirăta că: „în cazul în care unul dintre
coproprietari, în timpul stării de indiviziune, vinde
un bun indiviz, vânzarea nu este nulă, ci supusă
condiţiei rezolutorii ca bunul vândut să nu cadă în
Iotul altui coproprietar. De aici derivă necesitatea
pentru dobândilor de a face cerere de intervenţie
sau opoziţie la partaj. în cazul când bunul vândut
cade în lotul coindivizarului vânzător, ca urmare a
efectului declarativ al partajului, acesta este,
considerat ca a fost proprietar excluisiv în mod
retroactiv şi deci vânzarea rămâne valabilă. Prin
urmare, până la efectuarea partajului, vânzarea nu

33
poate fi considerată nulă (art.785 şi 786 Cod
civ.)"w.
Dreptul de opoziţie al dobânditorului la acţiunea
de partaj,
onsacrat de art.785 Cod civ., deşi se referă la
succesiuni, are de proprietate generală, indiferent
de cauza ce ar da naştere dreptului de proprietate
comună pe cote-părti9'. Din punct de vedere al
tehnicii juridice, mijlocul prin care se realizează
dreptul de intervenţie al dobânditorului îl
constituie cererea de intervenţie sau opoziţie pe
care acesta este îndreptăţit să o facă pe tot timpul
ît durează acţiunea de împărteală.
Faţă de prevederile art.785 Cod civ., care nu
disting o mume formă prin care să se realizeze
dreptul de intervenţie, în practica judiciară s-a
stabilit că poate constitui opoziţie orice act al
dobânditorului din care să rezulte neîndoielnic
voinţa acestuia de a participa la împărţeală92.
Pentru a produce însă efecte, opoziţia trebuie
cunoscută de toţi coproprietarii, nu numai de
coproprietarul vânzător. Principalul efect al
opoziţiei constă în aceea că cel ce o face devine
parte la acţiunea în împărţeală.
În ceea ce priveşte momentul în care poate fi
făcută opoziţia deşi în art.785 Cod civ., se prevede
că ea poate avea loc până ia definitivarea
împărţelii, în partea sa finală se dispune că, totuşi
dobânditorul poate ataca o împărteală, dacă
aceasta a fost săvîrşită în lipsa sa şi fără să se ţină
seama de opoziţia existentă la data împărţelii.
În cazul insa in caic bunul \indut de către un
coproprietar cade cu ocazia efectuării împărţelii, în
lotul altui coproprietar decît vânzătorul, vânzarea

34
est, nulă în temeiul declarativ al împărţelii''1.
Astfel: „... vânzarea unui imobil, care prin partaj
este atribuit unui alt comoştenitor decât
vânzătorul, este nulă, fiind săvârşită de un
neproprietar (art.786 Cod civ.)"94.
într-adevăr, dobântitorul a cumpărat a noii domino,
întiucîl pe tot timpul cât există raporturi juridice de
proprietate comună, nici unul dintre coproprietari
nu este proprietar exclusiv asupra bunului sau
asupra anumitor bunuri determinate, fiecare având
doar o cotă parte ideală din dreptul de proprietate.
în afară de aceasta, dobânditonil a cunoscut
calitatea de coproprietar a vânzătorului si, pe cale
de consecinţă, el ştia că devine proprietar deplin
asupra bunului numai după efectuarea împărţelii şi
cu condiţia ca bunul vândut să cadă în lotul
coproprietarului vînzător,
În ipoteza în care ceilalţi coproprietari ratifică
actul de dispoziţie efectuat de către un
singur coproprietar, Iară
consimţământul lor:,..aceasta echivalează cu
renunţarea faţă de
terţul cumpărător la orice drept asupra bunului,
rămânând ca răfuiala să se facă ulterior între ei, la
lichidarea stării de indiviziune" .
Cea de-a doua situaţie, care practic, se
întâlneşte mai frecvent, este aceea în care
coproprietarul care dispune de bunul comun nu
aduce la cunoştinţa dobânditorului calitatea sa de
coproprietar.
În literatura de specialitate, s-a considerat că actul
de vânzare încheiat, în această situaţie, de către
un coproprietar este sancţionat cu nulitatea,
deoarece există eroare asupra unei calităţi

35
substanţiale a obiectului contractului de
vânzarc-cumpărare,eroare care potrivit articolului
954 aliniatul 1 cod civil produce nulitatea vinzarii.
Desi in legislatia tarii noasre nu este interzisa
vinzarea lucrului altuia,totusi in cazul in care
partile au stipulat ca proprietatea bunului se va
stramuta de indata asupra cumparatorului,este in
afara de orice indoiala ca vinyarea va fi anulata
deoarece vinzatorul trebuia sa fie proprietarul
bunului in momntul vinzarii.
În astfel de cazuri, coproprietarul neputând
transfera cumparatorului proprietateaea bunului, el
nefiind proprietar exluziv asupra acestuia, este de
presupus că părţile au comis o eroare substanţială
în privinţa obiectului convenţiei, eroare can-este
sancţionată cu anularea vânzării. în legătură cu
aceasta fostul Tribunal Suprem făcea următoarele
precizări: „Bsle cK principiu că o persoană nu poate
transmite un drept pe care nul are, iar dobânditorul
nu poate primi un drept decât de la titularul său.
Astfel fiind, chiar dacă transmisiunea unui bun se
face între o persoană care nu este proprietara lui şi
o terţă persoană, acest lucru nu iese din
patrimoniul adevăratului proprietar, care rămâne
liber să dispună de dreptul său. în ceea ce priveşte
actul de transmisiune dintre neproprietari şi terţa
persoana, anularea lui. atât timp cât nu este lovit
de o nulitate absolută, nu poate fi cerută decât de
persoanele care au participat la încheierea actului
său de succesorii lor"' .
Rezultă, aşadar, că atât în literatura de
specialitate, cât şi în practica judiciară, se
consideră că actele de înstrăinare săvârşite de un
coproprietar privind bunul comun. Iară a aduce la o

36
, munfirâtoruhii calitatea de coproprietar, vor
fi sancţionate cu nulitatea relativă penru eroare
asupra obiectului intractului .
Într-o altă decizie de speţa, colegiul civil
al fostului Tribunal Suprem consacra aceeaşi
soluţie - nulitatea relativă a onveţici de vânzare -.
însă nu pentru cauză de eroare asupra obiectului
contractului, ci pentru că vânzătorul,
adică coproprietarul, este în realitate un proprietar
aparent. Astfel, se arată că: „Acela care se
înfăţişează ca proprietar al bunului, deci ca
vânzător în nume propriu, determinând o eroare
comună şi invincibilă în sensul că are această
calitate, deşi în realitate nu o arc, se comportă ca
un vânzător aparent şi, indiferent de buna sau
reaua sa credinţă, răspunde de evicţiune faţă de
cumpărător. în rcaliate, proprietarul aparent nu
este decât vânzătorul bunului altuia, iar o
asemenea vânzare, în cazul în care ambele părţi
sau cel puţin cumpărătorul este de bună-credinţâ,
este anulabilă"99. Această nulitate se
caracterizează prin următoarele100: poate fi
invocată numai de cumpărător; se prescrie în
termenul prevăzut de art.3 combinat cu art.9 alin .
2 din Decretul nr. 167/1958 şi poate fi
acoperită prin confirmare dacă coproprietarul
vânzător devine proprietar deplin asupra bunului
vândut.
De asemenea, vânzarea poate fi supusă
ratificării, dacă ceilalţi coproprietari validează
vânzarea în privinţa cotelor lor părţi din dreptul de
proprietate.
Pentru salvgardarea intereselor lor, ceilalţi
coproprietari au mai multe posibilităţi. Astfel, dacă

37
actul încheiat este lovit de o cauză de nulitate
absolută, ei pot cere anularea actului săvârşit de
un singur coproprietar. în cazul în care se pretinde
„un drept bine individualizat", coproprietarii au la
îndemână acţiunea în revendicare101. În această
situaţie dobânditorul se va putea apăra invocind in
favoarea sa efectele uzucapiunii sau exceptia ce
rezulta din prevederele art 1909-1910.
În sfirşit , coproprietarii mai pot recurge la
acţiunea de împarteala . Dacă cu acesta ocazie
bunul vândut cade în lotul coproprietarului
vânzător, cumpărătorul este considerat că a fost
proprietar exclusiv în mod retroactiv si deci
vânzarea rămîne valabila.
5. Drepturile coproprietarilor cu privire hi cota
lor parte din dreptul de proprietate
Cota-parte reprezintă măsura în care dreptul de
proprietate fiecărui coproprietar se întinde asupra
bunului comun. Cu alte vinte. cota-parte determină
întinderea prerogativelor pe care care coproprietar
este îndreptăţit a Ic exercita asupra bunului num,
precum şi măsura în care, în cazul
împărţelii, proprietarii devin proprietari
exclusivi asupra unei părţi terminate din bunul
comun. Deoarece cota-parte reprezintă o fracţiune
din dreptul de proprietate asupra bunului comun,
dreptul dispoziţie al fiecărui coproprietar se
limitează doar la dispozţia luridică asupra cotei
sale părţi. Ei nu pot dispune însă de soarta
materială a bunului, întrucât cota lor parte nu are
un obiect determinat, individualizat, ea purtând
asupra ilecărei molecule din bunul comun.
Dreptul de dispoziţie materială asupra bunului
comun aparţine tuturor coproprietarilor şi poate fi

38
exercitat numai cu consimţământul unanim al
tuturor coproprietarilor. De altfel, este foarte
greu de imaginat existenţa facultăţii de
dispoziţie materială asupra unui drept indiviz
al cărui obiect este neindividualizat în
materialitatea sa.
În privinţa cotei sale părţi, oricare dintre
coproprietari este în drept să facă acte de
dispoziţie tară a avea nevoie de
consimţământul celorlalţi coproprietari. Aceasta
este o regulă generala unanim admisă, atât în
literatura de specialitate, cât şi practica judiciară.
Deptul fiecărui coproprietar de a dispune liber şi
neingrădit de cota sa parte se justifică şi se
întemeiază pe principiul potrivit căruia asupra
cotei-părţi fiecare coproprietar are un drept
propriu, exclusiv din dreptul de proprietate ce are
ca obiect bunul comun.
Astfel, oricare dintre proprietari poate înstrăina
total sau partial dreptu sau de proprietate sub
formă de cote-părţi, dobânditorul substituindu-se
în locul şi în dreptul celui ce şi-a înstrăinat total sau
parţial cota sa parte.
Înstrăinarea cotei-părţi se poate realiza atât
prin acte juridice cu titlu oneros, cât şi prin acte
juridice cu titlu gratuit. De asemenea,
coproprietarul poate dispune de cota sa parte prin
acte între vii, cât şi prin acte juridice pentru cauze
de moarte. Dreptul exclusiv al fiecărui
coproprietar asupra cotei sale părţi,cuprinde,
aşadar, posibilitatea de a dispune de cota sa printr-
un act de înstrăinare (vânzare, donaţie, etc). În
aceste condiţii actul prin care s-a înstrăinat cota
ideală dintr-un imobil este valabil, dobânditorul

39
substituindu-se în drepturile transmiţătorului,
iar drepturile celorlalţi coproprietari rămânând
neatinse. Nici împrejurarea că bunul a fost atribuit
unuia dintre coproprietari nu justifică concluzia
pentru anularea actului de înstrăinarc. Actul de
înstrăinare confirmând calitatea de coproprietar a
dobânditorului, atribuirea bunului unui alt
coproprietar va avea drept consecinţă nu anularea
actului de înstrăinare, ci plata către dobînditor a
echivalentului cotei sale părţi .
În afara posibilităţii de înstrăinare a cotei-părţi,
tot în cadrul dreptului de dispoziţie, fiecare
coproprietar este îndreptăţit să greveze cota sa
parte cu drepturi reale.
În concluzie fiecare coproprietar poate face
toate actele de dispoziţie juridică ce sunt
compatibile cu natura pur intelectuală a dreptul
său de propeietate, determinat sub forma de cotă-
parte. Prin astfel de acte nu se afectează cu nimic
materialitatea bunului comun şi nici integritatea
juridică a prerogativelor pe care copropritarii le
exercită asupra bunului comun.
Recunoaşterea de către Codul civil în vigoare a
dreptului fiecărui copropritar de a dispune liber de
cota sa parte şi-a găsit rea, in concepţia
legiuitorului, preocupat de a facilita pe toate căile
circulaţia mărfurilor, pe ideea că exerciţiul acestui
drept nu aduce nici un inconvenient celorlalţi
coproprietari, căci acestora le este indiferent dacă,
în locul acestui coproprietar, un altul va dobândi
cota-parte asupra bunului comun. Faţă de modul in
care este insă reglementată exercitarea de către
coproprietari a atributelor cuprinse în dreptul de
proprietate - cu inconvenientele arătate - această

40
fundamentare apare contrară, în mod evident, cu
realitatea, căci noul coproprietar, străin până
atunci de interesele celorlalţi, poate stânjeni pe
ceilalţi coproprietari în administrarea bunului
comun. De aceea, credem, că noua reglementare
ce va fi dată raporturilor juridice de proprietate
comună va avea în vedere - odată cu
îmbunătăţirile întregului sistem al exercitării
posesiei, folosinţei şi dispoziţiei - şi necesitatea de
a asigura interesele tuturor coproprietarilor, în
cazul în care unul dintre ei ar dori să-şi
înstrăineze cota-parte asupra bunului comun.
Aceasta va avea loc nu neapărat pe calea limitării
propriu-zise a dreptului fiecărui coproprietar de a
dispune de cota sa parte, suficient fiind să se
recunoască celorlalţi coproprietari un drept de
preemţiune faţă de orice persoană, căreia, la un
preţ egal, coproprietarul ar dori să-i vândă cota sa
parte .
Esenţa viitoarei reglementări a dreptului de
preemţiune credem că trebuie să constea în aceea
că fiecare dintre coproprietar. ce voieşte să
înstrăineze cota sa parte să fie obligat a
încunoştiinţa în scris, pe ceilalţi coproprietar,
cu privire la intenţia sa încunoştiinţare ce
trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, indicarea
preţului, precum şi a celorlalte condiţii ale
înstrăinării.
Coproprietarul care ar dori să-şi exercite
dreptul de preemţiune, adică să cumpere cota-
parte, trebuie ca, într-o anumită perioadă de timp
de la încunoştiinţare, să-şi manifeste dorinţa într-
un anumit fel, ca de pildă, printr-o notificare.
Dreptul de preemţiune al coproprietarilor, credem

41
că trebuie să se întindă numai cu privire la
înstrăinarea cotei-părţi prin intermediul
contractului de vânzare-cumpărare, nu şi la
cazurile în care un coproprietar dispune de cota sa
parte printr-un act cu titlu gratuit, ori la
înstrăinările ce au loc în conformitate cu dispoziţiile
Codului de procedură civilă.
În baza acestor consideraţii teoretice, ce au
constituit un deziderat, cu peste 30 de ani în
urmă106; în prezent, în dreptul nostru a fost
reglementat dreptul de preernţiune prin Legea nr.
18/1991 a Fondului Funciar, republicată în 1998; în
urma modificărilor sale prin legea nr. 169/1997
(art.69-70), Codul silvic (Legea nr.26/1996, art.52)
şi Legea nr.54/1998, privind circulaţia juridică a
terenurilor (art.5-11).
Prin aceste acte normative au fost stabiliţi
titularii dreptului de preemţiune, domeniul de
aplicare a dreptului de preemţiune, respectiv,
bunurile cu privire la înstrăinarea cărora se poate
exercita dreptul de preemţiune, modul de
exercitare şi de încetare a dreptului de preemţiune,
precum şi sancţiunea actelor juridice încheiate cu
nesocotirea acestui drept.
6. Înceterea proprietăţii comune pe cote-
părţi.
Există mai multe modalităţi prin care se poate
înceta propritatea comună pe cote-părţi.
Astfel:
- toţi copropritarii înstrăinează întregul bun comun
unei terţe persoane;
- situaţia în care un coproprietar dobândeşte un
drept exclusiv de proprietate asupra întregului bun
comun, prin succesiunc, cumpărare, donaţie;

42
- întregul bun comun este trecut în componenţa
domeniului public;
- atunci când are loc pieirea totală a bunului
comun, făcând ca dreptul de proprietate comună
pe cote-părţi să rămână tară obiect.
Cea mai obişnuită modalitate de încetare a
coproprictăţii o constituie însă partajul. Conform
prevederilor art.728 Cod civil, deoarece nimeni nu
poate ti obligat a rămâne în indiviziune, un
comoşlenitor poate cere oricând împărţeala
succesiunii, chiar când ar exista convenţii sau
prohibiţii contrare. Deşi art. 728. şi următoarele
Cod civil, precum şi prevederile Legii nr.603/1943
se referă expres la împărţeala succesorală, aceste
dispoziţii,legale cuprind reguli generale, care se
aplică tuturor împărţelilor.
6.1. Partajul de folosinţă sau "împărţeala
provizorie" cum a fost numit de unii autori, arc ca
obiect doar posesia, şi folosinţa bunului comun.
Prin partajarea folosinţei materiale a bunului
dreptul de proprietate comun nu este afectat. în
doctrina juridica s-a arătat că, deşi nu sunt
cunoscute cazuri legale de partaj de folosinţă,
nimic nu împiedică să aibă loc o asemenea
împărţeala printr-o convenţie.
6.2 Partajul de proprietate. Potrivit
prevederilor art.728.
Cod civil "Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în
indiviziune. Un coerede poate cere oricând
împărţeala succesiunii". Am arătat că deşi art. 728
Cod civil se referă la ieşirea din indiziune
succesorală, textul este aplicabil oricărei ieşiri din
indiviziunc indiferent de modul în care a luat fiinţă
coproprietatea. în consecinţă, partajul poate fi

43
cerut de fiecare coproprietar (sau chiar de mai
mulţi din ei), de succesorii lor sau de creditori.
Prin partaj se pune capăt stării de indiviziune, în
sensul că bunurile stăpânite pe cote-părţi sunt
trecute, conform cu întinderea cotelor respective
cuvenite, în proprietatea exclusivă a fiecăruia
dintre coproprietari.
Prin partaj, dreptul exclusiv asupra cotei ideale
din masa bunurilor comune devine un drept
exclusiv asupra unui anumit bun sau asupra unor
bunuri determinate în materialitatea lor, fiecare
coproprietar devenind proprietarul exclusiv al
bunurilor ce i-au fost atribuite. Partajul nu
presupune un transfer de drepturi între
coproprietari, ci se constată, cu efect retroactiv,
drepturile care au existat pentru ei la data când s-a
născut starea de indiviziune. De aceea, în virtutea
efectului declarativ al partajului, hotărârea prin
care se pune capăt stării de indiviziune este
declarativă de drepturi şi retroactivează.
Partajul poate fi efectuat prin bună învoială
sau pe cale judiciară. Jurisprudenţa a hotărât că
posibilitatea unui acord între părţi, chiar numai în
privinţa unuia dintre bunurile supuse împărţelii, nu
este interzisă de lege.
În cazul în care nu se reuşeşte partajul
voluntar, oricând se va putea cere instanţei să
procedeze la efectuarea partajului judiciar. Deşi
art.741 Cod civil are în vedere împărţirea
succesiunii, acest text este de aplicare generală,
referindu-se la oricare ieşire din indiviziune
indiferent de cauza care a generat
coproprietatea.

44
În ce priveşte modalitatea concretă de ieşire din
indiviziune, instanţa va trebui să aibă în vedere
câteva reguli: astfel, se va urmări asigurarea
deplinei egalităţi între coproprietari, în sensul că
fiecare dintre ei să primească întocmai partea de
bunuri la care este îndreptăţit. Dacă partajarea în
natura nu este posibilă atunci se va proceda la
atribuirea bunului unuia dintre coproprietari, caz în
care ceilalţi coproprietari vor primi echivalentul în
bani. Dacă nici unul din coproprietsrii nu este de
acord ca partajul să se facă prin atribuire, atunci se
va proceda la scoaterea bunului în vânzare la
licitaţie publică.
Dacă însă coproprietarul se opune sistării
coproprietăţii prin modalitatea scoaterii bunulu, la
vânzare la licitaţie, instanţa nu poate trece peste
voinţa pârtilor şi să aleagă o asemenea
modalitate Vânzarea la licitaţie este însă o măsură
extremă.
Reţinem însă că, atunci când împărţirea în
natură nu este posibilă, nu se va trece imediat la
scoaterea bunului în vânzare, ci se va verifica dacă
nu este posibilă sistarea coproprietăţii prin
(ribuirea bunului unuia din coproprietari. Faptul că
un coproprietar arc o cotă mai mică din bunul
comun, nu este un motiv pentru a fi exclus de la
atribuirea bunului.
În ce priveşte efectuarea partajului prin tragere
la sorţi, este un procedeu mai rar întâlnit. Instanţa
supremă a decis că se va recurge la acest
procedeu "atunci când între loturile în care s-ar
împărţi masa bunurilor există o sensibilă egalitate,
nu atât din punct de vedere valoric, cât mai ales al
utilităţilor, astfel că atribuirea oricăruia dintre loturi

45
ar prezenta o valoare utilitară sensibil egală pentru
toţi, fiind deci oarecum indiferent pentru
copartajanţi ce porţiune din masa de bunuri li s-ar
atribui" (art.6 si urm.,Legea nr.603/1943).
Nefiind transiativ de proprietate, partajul nu va
ti supus sistemului publicităţii imobiliare. Doar în
procedura publicităţii prin sistemul de carte
funciară este necesara înscrierea şi a actelor
declarative.
Coproprietarii pot conveni să suspende ieşirea
din indiviziune pe un termen de 5 ani, cu
posibilitatea de a reînoi termenul ( art. 728 alin. 2
Cod civil). Deoarece art. 728 Cod civil este de
ordine publică, coproprietarii nu vor putea
niciodată să renunţe la dreptul de a cere partajul
sau să rămână în indiviziune permanent.
7. Proprietatea comună pe cote-părţi
forţată
7.1. Consideraţiuni generale
Spre deosebire de proprietatea comună pe cote-
părţi temporară, situaţie în care coproprietarii sunt
liberi să sisteze oricând starea de coproprietate, în
cazul proprietăţii comune pe Cote-părţi forţată
starea de indiviziune se menţine independent de
voinţa părţilor. Obiectul coproprietăţii forţate îl
constituie un bun sau anumite bunuri care, prin
natura lor, nu pot fi împărtitc, ele fiind tblosite
permanent de mai mulţi coproprietari.
Coproprietatca este forţată deoarece nu depinde
de voinţa coproprietarilor; ea a mai fost denumită
şi perpetuă "datorită scopului sau destinaţiei
permanente căreia îi sunt afectate bunurile
respective"

46
Această formă de proprietate este extrem de
frecventă şi îmbracă diferite forme.
7.2. Caracterele juridice ale
proprietăţii comune pe cote-părţi forţate
a) În primul rând, această coproprietate are un
caracter forţat, deoarece, în principiu, se impune
voinţei coproprietarilor. Totuşi, aşa cum vom
vedea, jurisprudenţa a atenuat această restricţie.
b) Caracterul perpetuu al acestei forme de
coproprietate. Este vorba de acele bunuri care,
prin natura lor, nu sunt susceptibile de a fi
împărţite sau atribuite unuia dintre oindivizari
în deplină proprietate.
c) Caracterul accesoriu al coproprietăţii forţate.
Bunurile
are alcătuiesc obiectul acestei forme de
coproprietate sunt accesoriul altor bunuri
principale şi urmează soarta acestora potrivit
principiului "accesorium sequitur principale".
Caracteru accesoriu determină ca bunul care
alcătuieşte obiectul coproprietăţii forţate să nu
poată fi niciodată înstrăinat separat.
7.3. Drepturile şi obligaţiile
coproprietarilor
În principiu, fiecare coproprietar se va cornporta
ca un proprietar exclusiv, fără să fie nevoie de
acordul calorlalţi coproprietari.
Existenţa în sine a coproprietăţii forţate, faptul
că bunul este folosit de mai mulţi coproprietari,
impune anumite obligaţii in sarcina acestora.
Astfel, prin exercitarea dreptului de folosinţă,
coproprietarul este obligat să nu lezeze dreptul de
aceeaşi natură al celorlalţi coproprietari.

47
Bunul indiviz să fie folosit potrivit destinaţiei
sale. Un coproprietar nu va putea face acte de
dispoziţie cu privire la bunul indiviz. De exemplu, în
practica judiciară s-a hotărât că "un proprietar nu
poate construi fără consimţâmântui coindivizarilor
o poartă prin care să separe în două curtea care
formează proprietatea indiviză". în momentul în
care se înstrăinează bunuj principal, atunci va fi
înstrăinată şi cota-parte din bunul care formează
obiectul coproprietâţii forţate.
Proporţional cu întinderea cotei sale,
coproprietarul va trebui să suporte cheltuielile de
conservare şi întreţinere a bunului. De exemplu,
acoperişul imobilelor care sunt formate din mai
multe apartamente care aparţin unor proprietari
diferiţi,., reprezintă coproprieţate forţată a tuturor
proprietarilor; la repararea acoperişului, sunt
obligaţi să contribuie toţi, proporţional,în, raport de
cotele ce reprezintă dreptul lor de proprietate din
imobil. O asemenea obligaţie apare cu atât mai
mult cu cât se, impune conservarea imobilului,
pentru a evita degradarea sa.
7.4. Modalităţile practice sub care poate
să apară proprietatea comună pe cote-părţi
forţată sau perpetua
7.4.1. Situaţia clădirilor în care se află mai
multe locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie.
În prezent, există două acte normat.vc care
reglementează printre altele, şi coproprietatea
forţată în cazul cladirilor cu, mai multe
apartamente: Legea nr.50 din 7 august
1991 privind autorizarea executării construcţiilor
şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor,
precum şi Legea nr.85 din 29 iulie 1992 privind

48
vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie,
construite din fondurile statului şi din fondurile
unităţilor economice sau bugetare de stat.
Art.36 alin. 1 din Legea nr.50/1991 dispune că,
atunci când într-o clădire se realizează mai multe
apartamente şi suprafeţe locative cu altă
destinaţie, proprietarii acestora dobândesc şi o
cotă-parte de proprietate asupra tuturor părţilor de
construcţie şi instalaţii, precum şi asupra tuturor
dotărilor, care, prin natura lor, nu se pot folosi
decât în comun, indiferent de tronsonul, scara sau
etajul la care este situată proprietatea lor. În
acelaşi timp, cu dreptul de proprietate asupra
construcţiilor, în situaţia celor realizate în clădiri cu
mai multe apartamente, proprietarii dobândesc şi o
cotă-parte din dreptul de concesiune asupra
terenului aparţinând domeniului privat al statului
sau al unităţilor administrativ-teritoriale. Cotele-
părţi se determină proporţional cu suprafaţa
construită a locuinţelor, a caselor de vacanţă ori a
suprafeţelor cu altă destinaţie din clădire, după
caz.
La rândul său, art.10 din Legea nr.85/1992
reia dispoziţia cuprinsă în art.36 din Legea
nr.50/1991. Se prevede că dreptul de proprietate
se dobândeşte şi asupra terenului aferent clădirii
aşa cum a fost el determinat prin autorizaţia de
construcţie, iar valoarea cotei se include în preţ. în
ce priveşte persoanele care nu pot dobândi dreptul
de proprietate asupra terenurilor în România vor
primi, sub formă de concesiune, cotele de terenuri
aferente, pe toată durata existenţei clădirii.
7.4.2. Despărţiturile comune dintre
fonduri vecine.

49
În categoria despărţiturilor comune vor intra: zidul
comun (art.590-601 Cod civil); şanţul comun
(art.602-605 Cod civil); gardul comun (art.606-609
Cod civil).
a) Zidul comun. Zidul trebuie să se găsească
pe linia care desparte cele două proprietăţi vecine.
Legea instituie o prezumţie de comunitate; art.590
Cod civil prevede că, în mediul urban sau rural,
"orice zid care serveşte de despărţire între clădiri
sau între curte şi grădină, şi între ogrăzi la ţară, se
socoteşte comun, dacă nu există titlu sau semn
care ar proba contrariul". Până la proba contrarie,
legea prezumă că zidul despărţitor este proprietate
comună a ambilor vecini. Comunitatea
poate fi parţială sau totală.
Dispoziţia cuprinsă în art.592 Cod civil obligă pe
fiecare coproprietar, proporţional cu dreptul
fiecăruia, să contribuie la repararea şi reclădirea
zidului comun. Exceptând situaţiile urgente, un
coproprietar nu poate executa reparaţii la zidul
comun, fără să-1 anunţe şi pe celălalt coproprietar.
Un coproprietar se poate sustrage de la obligaţia
impusă de art.592 Cod civil, dacă va renunţa la
dreptul său de comunitate. O asemenea renunţare
echivalează cu "o transmitere de proprietate către
celălalt coproprietar".
În conformitate cu art.595 Cod civil,
coproprietarul poate înălţa zidul comun, pe
cheltuiala sa, şi să suporte tot singur cheltuielile
de întreţinere pentru partea de zid înălţată. S-a
considerat că o asemenea înălţare a zidului comun
poate avea loc şi tară acordul coproprietarului
vecin.

50
Tot astfel, în absenţa acordului coproprietarului,
nu pot fi făcute deschideri de orice natură în zidul
comun (art.611 Cod civil). Legea permite
coproprietarului, fără acordul celuilalt
coproprietar, să introducă grinzi sau legături în
toată grosimea zidului comun (art.594 Cod civil).
b) Şanţul comun. Potrivit dispoziţiilor art.602
Cod civil,"Toate şanţurile între două proprietăţi se
socotesc comune", dacă nu există titlu sau "semn
contrar". Este vorba deci, ca şi în cazul zidului
comun, de şanţul care desparte două proprietăţi.
Art.602 Cod civil instituie o prezumţie de
comunitate, fără să distingă după cum cele două
fonduri sunt îngrădite sau neîngrădite.
Ca şi în cazul zidului comun, coproprietarii sunt
obligaţi să suporte cheltuielile necesare
întreţinerii şanţului. Credem că art.593 Cod civil
este aplicabil şi în acest caz şi nu numai zidului
comun, aşa încât un coproprietar poate renunţa la
comunitatea asupra şanţului.
c) Gardul comun. Art.606 Cod civil
reglementează o altă prezumţie de comunitate,
potrivit căreia, orice gard viu sau uscat, care
desparte două proprietăţi, este considerat a fi
comun. în ce priveşte arborii care se găsesc în
gardul comun, ei sunt prezumaţi a fi tot comuni
(desigur, până la proba contrarie). Fructele unor
asemenea arbori revin coproprietarilor în părţi
egale, inclusiv lemnul care ar rezulta din tăierea
arborilor. Fiecare coproprietar are dreptul să ceară,
pe cale judiciară, tăierea arborilor şi împărţirea
lemnului, atunci când încetarea indiviziunii n-ar
putea avea lor pe cale amiabilă.

51
7.4.3. Coproprietatea asupra lucrurilor
comune apreciate ca fiind accesorii unor
fonduri vecine.
Sunt anumite bunuri care se găsesc chiar pe linia
care desparte cele două proprietăţi şi sunt
destinate folosului comun al fondurilor (fântâni,
poteci etc). Desigur, practic, dificultatea constă în a
stabili dacă bunul respectiv este comun sau
proprietate exclusivă a unuia dintre coproprietari.
în absenţa unei reglementări speciale, dificultatea
este mai pregnantă, deoarece consecinţele juridice
sunt diferite: ori ne vom afla în prezenţa unei
coproprietăţi forţate sau a unui drept de servitute.
Rezolvarea problemei depinde de locul exact
unde se află bunul situat; când se află chiar pe
hotar, el este prezumat a face obiectul
coproprietătii forţate, soluţie adoptată şi de
jurisprudenţă. De exemplu, în cazul unei fântâni
situate chiar pe linia despărţitoare a celor două
proprietăţi, instanţa de judecată a considerat că ea
constituie obiectul proprietăţii comune pe cote-
părţi forţate. Când bunul s-ar afla însă pe fondul
vecin, dar ar servi şi proprietarului vecin, acesta
din urmă va dobândi doar un drept de servitute.
7.4.4. O modalitate practică sub care se
poate materializa coproprietatea forţată, este
aceea a convenţiilor de indiviziune, încheiate în
condiţiile art.728 alin.2 Cod civil. Potrivit acestui
text de lege, coproprietarii pot conveni să rămână
în indiviziune o perioadă de până la cinci ani, după
care pot reînnoi convenţia. În perioada convenită,
nici unul din coproprietari nu poate cere ieşirea din
indiviziune, ceea ce echivalează cu o coproprietate
forţată. Convenţia trebuie să fie opera tuturor

52
coproprietarilor şi nu numai a unei părţi din ei.
Dacă în perioada convenită nu este posibil partajul
de proprietate, considerăm însă că părţile pot
conveni asupra unui partaj de folosinţă. Art.728
alin.2 Cod civil se referă la convenţiile privind
partajul de proprietate şi nu ale partajului de
folosinţă. Aşa după cum am mai arătat, art.728
Cod civil fiind de ordine publică, sunt inadmisibile
convenţiile prin care coproprietarii ar hotărî să
rămână permanent în indiviziune sau să nu poată
cere niciodată partajul. După împlinirea
termenului, în condiţiile art.728 alin.l Cod civil,
oricare din coindivizari va putea cere ieşirea din
indiviziune.
Acest caz de coproprietate forţată nu este
perpetuu, deoarece este limitat în timp (cel mult
cinci ani).
7.4.5. În sfârşit, o altă modalitate
practică a coproprietăţii forţate, dar nu
perpetuă, este cea reglementată de Legea
nr.18/1991 privind fondul funciar.
8. Încetarea coproprietăţii forţate
În timp ce proprietatea comună pe cote-părţi
obişnuită sau temporară poate înceta oricând, la
cererea oricărui coproprietar, în cazul coproprietăţii
forţate coproprietatea va continua să subziste, fie
pe întreaga perioadă a construcţiei, fie până la
încetarea împrejurării de fapt care a născut
coproprietatea forţată, fie până la împlinirea
termenului menţionat în convenţia de indiviziune
sau eliberării titlului de proprietate, în condiţiile
Legii nr.18/1991.
În funcţie de modalitatea practică sub care se
manifestă indiviziunea forţată, vor exista mai multe

53
moduri de încetare a acesteia. Cu toate acestea,
jurisprudenţa a adoptat soluţia potrivit căreia, chiar
şi în timpul coproprietăţii forţate, prin acordul
părţilor, este posibilă încetarea acestei forme de
coproprietate.
• Încetarea coproprietăţii forţate
prin acordul coproprietarilor.
Astfel, instanţa supremă a decis că: "starea de
indiviziune forţată asupra părţilor comune poate să
înceteze dacă există acordul tuturor
coproprietarilor, deci nu împotriva voinţei lor,
refuzul unui coproprietar de a consimţi neputând fi
considerat ca o exercitare abuzivă a dreptului său".
Ceea ce este esenţial pentru a opera această
formă de coproprietate este absolut necesar să
existe consimţământul tuturor coproprietarilor,
este suficient ca un singur coproprietar să refuze
încetarea coproprietăţii forţate , şi aceasta nu va
mai opera.
Coproprietarul care refuză să-şi dea acordul, nu
poate fi considerat că abuzează de dreptul său. în
sfârşit, încetarea coproprietăţii forţate nu poate fi
impusă coproprietarilor. Suntem de părere că
această formă de încetare a coproprietăţii forţate
prin acordul copărtaşilor, nu va fi posibilă decât
acolo unde bunul comun, prin natura sa, poate fi
împărţit (ex.: un pod, o curte).
• Încetarea coproprietăţii forţate când
menţinerea ei nu se mai impune cu
necesitate.
Acest mod de încetare a coproprietăţii forţate este
tot o creaţie a jurisprudenţei. Pot exista situaţii
când, deşi starea de indiviziune forţată nu se mai
impune cu necesitate, coproprietarii nu ajung să se

54
înţeleagă cu privire la încetarea coproprietăţii. în
aceste condiţii, instanţa supremă a hotărât că, prin
excepţie, starea de indiviziune forţată "poate să
înceteze şi atunci când nu se mai impune cu
necesitate a fi menţinută". De exemplu, podul unei
clădiri nu poate fi partajat, deoarece se află în
folosinţă comună, dar instanţa supremă a
considerat însă că, "Dacă totuşi, ţinând seama de
natura şi destinaţia funcţională a podului, această
posibilitate există în fapt, instanţa este îndreptăţită
să dispună o atare împărţire, bineînţeles fără a leza
interesele vreunui coproprietar". Sau, tot în cazul
podului unui imobil, s-a decis că, "Dacă însă, prin
natura sa, podul poate fi împărţit prin practicarea
Cinei intrări separate, instanţa poate să dispună o
atare împărţire".
Semnificativ este faptul că o asemenea
modalitate de încetare a coproprietăţii forţate
poate fi cerută de unul din coproprietari şi dispusă
de instanţa judecătorească. Judecătorul este liber
să aprecieze însă dacă o asemenea împărţire se
impune, având în vedere natura bunului indiviz şi
destinaţia lui. în condiţiile în care instanţele au
decis că indiviziunea forţată poate înceta pentru
motivele arătate, credem că partajul nu se
limitează doar la folosinţa bunului comun, ci însuşi
la dreptul de proprietate.
• Un alt mod de încetare a coproprietăţii
forţate există atunci când un coproprietar
dobândeşte proprietatea întregii clădiri, fond etc.
de la ceilalţi coproprietari; astfel, coproprietarul
respectiv dobândeşte un drept exclusiv de
proprietate asupra tuturor părţilor comune ale
construcţiei, instalaţiilor, terenului aferent.

55
Dobândirea dreptului de proprietate poate avea loc
prin modurile originare şi derivate de dobândire a
dreptului de proprietate.
• Pieirea integrală a bunului principal,
împrejurare în care, dispărând însuşi obiectul
coproprietăţii, dispare şi indiviziunea forţată.
Pieirea poate avea loc din cauză de forţă majoră
sau din culpa unui coproprietar ori a unui terţ,
situaţie în care se naşte un drept la despăgubiri,
fiecare coproprietar fiind despăgubit proporţional
cu cota sa parte din bunul comun.
• Împlinirea termenului stipulat în convenţia
de menţinerea indiviziunii, convenţie încheiată
potrivit prevederilor art.728 alin.2 Cod civil.
Convenţia va înceta la împlinirea termenului de
cinci ani, iar dacă convenţia a fost reînnoită, încă
pe cinci ani sau pe un termen mai scurt, la
împlinirea noului termen.
• In cazul reconstituirii dreptului de proprietate
asupra terenurilor, în temeiul Legii nr. 18/1991,
moştenitorilor, coproprietatea va înceta la data
emiterii titlului de proprietate. Am văzut că, potrivit
art.13 din Legea nr. 18/1991, moştenitorii au fost
socotiţi repuşi în drept în termenul de acceptare cu
privire la cota ce li se cuvine din terenurile care nu
s-au găsit în circuitul civil şi care au aparţinut
autorului lor. Până în momentul emiterii titlului de
proprietate cu privire la suprafaţa de teren
determinată pe numele tuturor moştenitorilor,
aceştia s-au aflat în indiviziune forţată. După
emiterea titlului de proprietate, conform art.13
ultimul alineat din Legea nr. 18/1991, ei urmează
"să procedeze potrivit dreptului comun", ceea ce
înseamnă că sunt liberi să iasă oricând din

56
indiviziune. Indiviziunea aceasta este temporară şi
durează până la finalizarea procedurii
administrative desfăşurată potrivit prevederilor
Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar.
9. Proprietatea comună în devălmăşie
9.1. Consideraţii generale privind
proprietatea comună în devălmăşie
Ca formă a proprietăţii comune, proprietatea în
devălmăşie se distinge prin aceea că aparţine
nefracţionat tuturor titularilor devălmaşi şi are ca
obiect bunuri comune nefracţionate în
materialitatea lor. In cazul acestei forme de
proprietate comună, titularii nu au determinată nici
măcar o cotă-parte ideală, matematică din dreptul
de proprietate.
Proprietatea comună în devălmăşie poate lua
naştere prin efectul legii şi prin convenţia părţilor.
Ceea ce distinge proprietatea comună în
devălmăşie de proprietatea comună pe cote-părţi
sunt următoarele:
- în timp ce la proprietatea comună pe cote-părţi
dreptul de proprietate însuşi este fracţionat în cote-
părţi aritmetice, egale sau inegale, la proprietatea
comună în devălmăşie nici unul din titulari nu are
determinată o cotă-parte ideală din dreptul de
proprietate. Conturând cele două forme ale
proprietăţii comune, jurispradenţa a stabilit
următoarele : în cazul proprietăţii comune pe cote-
părţi, "coproprietarii cunosc de la început
întinderea dreptului lor sub forma unei fracţiuni
matematice (1/2, 1/3, 1/4 etc), fără însă a cunoaşte
partea ce li se cuvine din bun, aceasta realizându-
se abia cu prilejul ieşirii din indiviziune, când se
individualizează în bunul respectiv cota parte din

57
drept", în cazul proprietăţii comune sub forma
devălmăşiei, devălmăşii "nu cunosc nici măcar
întinderea drepturilor lor, atât cota-parte din drept,
cât şi cota-parte din bunuri, determinându-se o
dată cu ieşirea din indiviziune".
- La coproprietatea pe cote-părţi, fiecare
coproprietar este liber să dispună de cota sa parte
din dreptul de proprietate, posibilitate care este
exclusă în cazul proprietăţii comune în devălmăşie.
- Dacă în cazul proprietăţii comune pe
cote părţi acţionează, în principiu, regula
unanimităţii pentru încheierea valabilă a unor acte
de administrare, folosinţă sau dispoziţie, în cazul
proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor,
asemenea acte vor putea fî încheiate de oricare
soţ, în virtutea mandatului reciproc tacit (cu
excepţiile prevăzute de lege).
- În timp ce proprietatea comună pe cote-părţi ia
fiinţă şi există independent de calitatea
coproprietarilor, la proprietatea comună în
devălmăşie dreptul de proprietate are un caracter
"intuitu personae".
De altfel asupra deosebirilor dintre cele două forme
ale proprietăţii comune vom reveni într-o secţiune
separată în care ne propunem să prezentăm în
mod sintetic comparaţia dintre acestea.
9.2. Dreptul de proprietate în devălmăşie
a soţilor.
Nu trebuie să se confunde devălmăşia, ca
modalitate a dreptului de proprietate, cu
comunitatea de bunuri a soţilor, deoarece
comunitatea de bunuri are o sferă mult mai largă,
incluzând nu numai dreptul de proprietate, dar şi
dreptul de creanţă şi obligaţiile. Prin art.30 din

58
Codul familiei s-a instituit, în raporturile
patrimoniale dintre soţi, regimul devălmăşiei. Sub
acest aspect instanţa supremă a precizat că "Acest
regim nu poate fi extins însă la alte situaţii, cum ar
fi aceea a achiziţionării în comun, de către soţi cu
alte persoane, a unor bunuri. într-o atare situaţie
urmează să se aplice regulile care cârmuiesc
proprietatea comună pe cote-părţi, dacă aceasta a
fost înţelegerea părţilor".
În dreptul nostru, dreptul de proprietate în
devălmăşie a soţilor, este studiat detaliat la
disciplina dreptul familiei, aşa încât vom evidenţia
doar câteva aspecte mai importante şi modul în
care s-au reflectat în practica judiciară. Potrivit
prevederilor art.30 din Codul familiei, bunurile
dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre
soţi, sunt, din momentul dobândirii lor, bunuri
comune ale soţilor. Dominant este regimul
comunităţii de bunuri, iar separaţiunea de bunuri,
în cazul bunurilor proprii, are un caracter subsidiar.
Obligativitatea regimului comunităţii de bunuri
împiedică pe soţi, ca pe cale convenţională, să
deroge de la principiul cuprins în art.30 din Codul
familiei. Caracterul imperativ al normei care
reglementează regimul comunităţii de bunuri
operează şi în cazul regimului juridic al bunurilor
proprii ale fiecărui soţ (în sensul că, printr-o
convenţie, nu pot declara comune bunuri care sunt
proprii). între anumite limite, soţii pot încheia între
ei, cu privire la bunurile comune şi proprii, unele
acte juridice.
Referitor la drepturile reale, indiferent de
modul de dobândire a bunului (originar-accesiune,
uzucapiune, dobândirea fructelor de către

59
posesorul de bună credinţă; derivat - prin contract,
succesiune testamentară în condiţiile art.31 lit. b
din Codul familiei, tradiţiune, hotărâri judecătoreşti
şi constitutive de drepturi), dacă acesta este
obţinut în timpul căsătoriei va deveni comun. De
asemenea, bunul va deveni comun, indiferent dacă
în actul de dobândire a fost trecut un singur soţ
sau ambii soţi ; tot în comun va fi bunul când a fost
dobândit prin munca unuia din soţi sau prin munca
ambilor.
Legea condiţionează ca bunul să fie dobândit în
timpul căsătoriei, ceea ce înseamnă că
dobânditorul trebuie să aibă neapărat calitatea de
soţ. Bunurile dobândite de soţi în timpul separaţiei
lor în fapt vor avea tot calitatea de bun comun,
faptul că bunul a fost dobândit doar de unul din
soţi, în această perioadă, se va reflecta în
întinderea cotei sale ce i se cuvine din bunurile
comune. Bunurilor dobândite de concubini nu li se
aplică regulile proprietăţii comune în devălmăşie,
care operează în cazul soţilor, ci regulile
proprietăţii comune pe cote-părţi.
Art.30 alin.3 din Codul familiei instituie o
prezumţie relativă de comunitate: "calitatea de
bun comun nu trebuie să fie dovedită".
Soţii administrează, folosesc şi dispun
împreună de bunurile comune, dar nimic nu-i
împiedică să hotărască asupra modului de
administrare, folosinţă sau dispoziţie, fără ca prin
convenţie să se lezeze drepturile ce le revin asupra
bunurilor comune. De asemenea, art.35 alin.2 din
Codul familiei, reglementează o prezumţie de
mandat tacit reciproc, conform căreia, "oricare
dintre soţi, exercitând dreptul de administrare, de

60
folosinţă şi de dispoziţie asupra bunurilor comune
mobile este considerat că are şi consimţământul
celuilalt soţ". între soţi există un drept de
reprezentare, care îşi are temeiul într-un mandat
tacit, aşa încât sunt aplicabile regulile de drept
comun din materia mandatului. Prezumţia de
mandat tacit operează pe toată durata căsătoriei şi
este relativă, în sensul că poate fi răsturnată prin
dovada contrarie, "oricare dintre soţi având
posibilitatea să facă dovada că nu a dat celuilalt
soţ un atare mandat cu privire la un anumit act sau
s-a opus la încheierea lui, ori că există o situaţie de
fapt care face imposibilă prezumarea
consimţământului".
Dacă soţii sunt despărţiţi în fapt,
consimţământul nu mai poate fi presupus, ci
trebuie dovedit; instanţa supremă a stabilit însă că:
"Lipsa consimţământului unui soţ la înstrăinarea de
către celălalt soţ a unui bun comun (mobil) nu
constituie însă un motiv suficient pentru anularea
actului, cât timp nu se face dovada că dobânditorul
a fost de rea-credinţă, în sensul că a achiziţionat
bunul, deşi a cunoscut că soţul vânzătorului nu şi-a
dat consimţământul pentru încheierea convenţiei".
S-a mai decis că, atunci "când soţii sunt despărţiţi
în fapt sau când relaţiile dintre ei sunt întrerupte în
orice alt mod, existând eventual şi o acţiune de
divorţ, nu se mai poate prezuma că înstrăinarea de
către un soţ a unui bun comun s-a făcut cu acordul
celuilalt". Totuşi absenţa consimţământului nu este
suficientă pentru anularea convenţiei de
înstrăinare, ci va trebui să se facă dovada că
dobânditorul a fost de rea credinţă, în sens că a

61
achiziţionat bunul, deşi a cunoscut că soţul
vânzătorului nu ar fi fost de acord să vândă.
În cazul revendicării unor bunuri mobile,
acţiunea va fi promovată şi numai de un singur soţ,
deoarece este aplicabilă prezumţia de mandat tacit
reciproc; când obiectul acţiunii în revendicare îl
formează un bun imobil, prezumţia menţionată nu
mai acţionează, şi acţiunea va trebui introdusă de
ambii soţi.
Desigur, acordul expres al celuilalt soţ nu se
aplică numai la terenuri şi construcţii, însă şi în
cazul celorlalte imobile, "adică cele prin destinaţie
(art.468-470 Cod civil) şi cele prin obiectul la care
se referă (uzufructul lucrurilor imobile, servitutile,
acţiunile în revendicarea imobilelor (art.471 Cod
civil), dreptul de superficie, (art.493, 494 Cod
civil)". Când ambii soţi sunt în indiviziune cu alte
persoane asupra unui imobil, acţiunea de partaj va
putea fi promovată şi de către un singur soţ,
deoarece este considerat abuz de drept din partea
celuilalt soţ care refuză să participe la partaj.
Un singur soţ nu poate greva cu o servitute un
teren care constituie bunul comun. în ce priveşte
actele pentru cauză de moarte, un soţ poate
dispune de partea sa din bunurile comune şi fără
consimţământul celuilalt soţ, soluţia justificându-se
prin aceea că la moartea unuia din soţi încetează
comunitatea de bunuri.
Atât timp cât art.35 alin.2 Codul familiei se referă
doar la înstrăinarea şi grevarea bunurilor imobile
comune, atunci înseamnă că şutit valabile actele
prin care s-au dobândit bunurile imobile doar de
către unul din soţi.

62
Prezumţia de mandat tacit reciproc nu se aplică
în cazul actelor cu titlu gratuit între vii, deoarece
prin asemenea acte se ajunge la o diminuare a
comunităţii de bunuri.
Actul de înstrăinare sau grevare a imobilelor
încheiate numai de către un soţ va fi lovit de
nulitate relativă. Este posibil însă ca soţul al cărui
consimţământ a lipsit la încheierea actului, să
confirme actul respectiv. Soţul a cămi
consimţământ lipseşte la încheierea actului de
înstrăinare va mai putea, pe lângă introducerea
unei acţiuni în anulare, în cazul în care termenul a
trecut, să promoveze o acţiune în revendicare, la
intentarea unei asemenea acţiuni nefiind necesar
acordul celuilalt soţ.
În timpul căsătoriei, împărţirea bunurilor
comune poate avea loc numai în următoarele
cazuri: la cererea oricăruia dintre soţi, dar numai
pentru motive temeinice; la cererea creditorilor
personali ai oricăruia dintre soţi; în cazul confiscării
averii unuia dintre soţi.
In cazul încetării căsătoriei prin divorţ,
împărţirea bunurilor comune poate avea loc fie prin
învoiala soţilor, fie pe cale judiciară. Soţii pot
împărţi toate sau numai o parte din bunurile
comune, ocazie cu care stabilesc cotele fiecăruia la
dobândirea bunurilor şi procedează la o împărţire
în fapt a bunurilor.
Când nu se ajunge la un partaj voluntar al
bunurilor comune, se va sesiza instanţa de
judecată, fie odată cu acţiunea de divorţ, fie după
desfacerea căsătoriei prin divorţ.
Prin hotărârea judecătorească, instanţa va
stabili cota fiecărui soţ la dobândirea bunurilor

63
comune. Cota de contribuţie nu se stabileşte
diferenţiat pentru diferite categorii de bunuri.
Unicitatea sub care se prezintă patrimoniul soţilor,
ca universalitate juridică, a determinat
jurisprudenţa să decidă că şi "împărţeala să se
facă, de asemenea, prin unicitate de cote stabilite
pentru fiecare soţ, în funcţie de contribuţia sa reală
la dobândirea bunurilor luate în ansamblu, iar nu
prin mai multe cote, adică nu prin diferenţierea
cotelor în raport cu un anumit bun sau anumite
categorii de bunuri". Dar instanţa de judecată nu
se limitează doar la stabilirea cotelor, ci a bunurilor
"în materialitatea lor concretă care, corespund
întinderii dreptului fiecăruia din soţi".
Faptul că se cere doar partajarea unei părţi
din bunurile comune nu face ca celelalte bunuri
care se află la celălalt soţ să devină bunuri proprii
ale acestuia; instanţa supremă a stabilit că
"bunurile comune omise, din diferite cauze, la
lichidarea patrimoniului comunitar pot face
obiectul unei împărţeli suplimentare din moment
ce universalitatea de bunuri nu a fost lichidată în
întregul său. Operaţia juridică respectivă
constituind un partaj suplimentar, dreptul la
acţiune este imprescriptibil, ca şi cel iniţial pe care-
1 desăvârşeşte".
Indiferent dacă partajul bunurilor comune are
loc în timpul căsătoriei sau ulterior desfacerii
acesteia, el va urma procedura prevăzută de Legea
nr.603/1943 pentru simplificarea procedurii
împărţelilor judecătoreşti.
După desfacerea căsătoriei, "Codevălmăşia
soţilor rămâne în fiinţă până în momentul împărţirii
bunurilor ce o compun, însă nu-şi mai găsesc

64
aplicare prevederile legale privind regimul juridic al
bunurilor comune, ceea ce înseamnă că
administrarea, folosinţa şi dispoziţia asupra
bunurilor nu se mai pot exercita în condiţiile
prevăzute de Codul familiei ci în condiţiile
prevăzute de dreptul comun". Exceptând actele de
conservare, toate celelalte acte de administrare,
folosinţă şi dispoziţie nu vor putea fi făcute decât
cu acordul ambilor foşti soţi. Chiar bunurile
dobândite de foştii soţi, împreună, nu mai pot fi
cumva asigurate ca fiind comune, iar prezumţia de
mandat reciproc tacit nu mai operează. Iată de ce,
suntem de acord cu practica fostului Tribunal
Suprem, potrivit căruia proprietatea comună în
devălmăşie ar supravieţui desfacerii căsătoriei,
foştii soţi continuând a fi proprietarii bunurilor
comune. în momentul în care ei ar cere stabilirea
cotei fiecăruia din bunurile comune, atunci va avea
loc transformarea proprietăţii comune în
devălmăşie în proprietate comună pe cote-părţi.
Sunt situaţii când devălmăşia poate să se nască
din voinţa părţilor, aşa încât prerogativele dreptului
de proprietate vor fi exercitate de coproprietari,
potrivit acordului dintre ei. Starea de devălmăşie
va înceta fie pe cale amiabilă, fie pe cale judiciară,
în aceleaşi condiţii în care încetează proprietatea
comună pe cote-părţi.
Dacă una din părţi va cere constatarea părţii ei din
bunurile aflate în devălmăşie, fără însă a solicita şi
partajarea bunurilor, atunci proprietatea în
devălmăşie, se va transforma în proprietate
comună pe cote-părţi. În timpul devălmăşiei,
nefiind stabilite cotele părţilor, înseamnă că una
din părţi nu va putea înstrăina bunul, iar creditorii

65
personali ai oricăruia dintre ele nu vor putea
urmări bunurile comune.
10.Principalele asemănări între cele două
forme ale dreptului deproprietate comună
a) Atât dreptul de proprietate comună pe cote-
părţi, cât şi dreptul de proprietate comună în
devălmăşie sunt modalităţi ale dreptului de
proprietate ce se caracterizează prin existenţa mai
multor titulari ai dreptului de propiretate.
Existenţa mai multor titulari ai dreptului de
proprietate este de esenţa ambelor forme de
proprietate comună. Deşi există mai mulţi titulari ai
dreptului de proprietate, totuşi, ei nu alcătuiesc, o
persoană juridică, subiect unic de drepturi şi
obligaţii, ci fiecare, în parte, rămâne, subiect
distinct de drepturi şi obligaţii.
b) În ambele forme ale dreptului de proprietate
comună, titularii dreptului exercită simultan şi
concurent atributele ce alcătuiesc conţinutul
juridic al dreptului lor. Drepturile
proprietarilor, fie că proprietatea lor este pe cote-
părţi, fie că este în devălmăşie, se întind asupra
întregului bun sau a tuturor bunurilor ce alcătuiesc
obiectul dreptului de proprietate comună.
c) Încetarea dreptului de proprietate comună
are loc prin împărţeală, ocazie în care
drepturile coproprietarilor şi codevălmaşilor
devin singulare şi exclusive, drepturi ce vor avea
ca obiect unele bunuri dintre cele ce au fost
comune sau o parte din bunul comun în cazul în
care obiectul dreptului de proprietate 1-a alcătuit
un singur bun. Cu alte cuvinte, dreptul indiviz ce va
avea ca obiect un bun unic sau o masă de bunuri
aparţinând mai multor proprietari, devine un drept

66
diviz şi exclusiv asupra unor bunuri concrete în
materialitatea lor sau a unei părţi din bunul ce a
fost comun.
Împărţeala, fie că face să înceteze dreptul de
proprietate comună pe cote-părţi, fie dreptul de
proprietate comună în devălmăşie, se face după
aceleaşi reguli.
11. Principalele deosebiri între dreptul de
proprietate comună pe cote-părţi şi dreptul
de proprietate comună în devălmăşie
Dreptul de proprietate comună pe cote-părti şi
în devălmăşie - cele două forme sub care se
înfăţişează în dreptul nostru proprietatea comună -
prezintă, aşa cum s-a arătat, unele asemănări.
Între cele două forme ale dreptului de
proprietate comună există însă şi unele deosebiri
determinate de structura sub care se înfăţişează
dreptul de proprietate, de sfera de aplicare a
acestor modalităţi ale dreptului de proprietate, de
modul de exercitare a atributelor ce alcătuiesc
conţinutul juridic al acestor drepturi, de destinaţia
bunurilor, precum şi de posibilităţile de împărţire a
bunurilor comune. în funcţie de aceste criterii de
delimitare a celor două forme de proprietate
comună, principalele deosebiri dintre acestea se
pot rezuma la următoarele:
a) Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi
se caracterizează prin aceea că proprietarii cunosc
întinderea dreptului de proprietate asupra bunului
comun, întindere ce se stabileşte sub forma unei
cote-părţi. Ei nu cunosc însă partea materială din
bun sau din bunurile comune ce corespund
întinderii dreptului lor de proprietate. Prin urmare,
de esenţa acestei forme de proprietate comună

67
este determinarea dreptului fiecărui proprietar sub
formă de cotă parte din dreptul de proprietate, rară
însă ca bunul în materialitatea sa să fie împărţit
sau să se cunoască partea materială din bunul
comun ce corespunde întinderii dreptului de
proprietate a fiecărui proprietar. Dimpotrivă, în
cazul dreptului de proprietate comună în
devălmăşie, dreptul de proprietate nefiind împărţit
pe cote determinate, proprietarii nu cunosc nici
întinderea dreptului lor de proprietate asupra
bunurilor comune şi nici bunurile în materialitatea
lor ce aparţin fiecăruia în parte.
Aceste trăsături distincte ale celor două forme
ale dreptului de proprietate comună au fost
subliniate, în repetate rânduri, de practica noastră
judecătorească. Astfel, cu privire la proprietatea
comună pe cote-părţi s-a arătat că coproprietarul
unui bun are numai un drept limitat asupra bunului
respectiv, exprimat printr-o cotă-parte, care nu
este determinată în materialitatea sa"0, iar dreptul
de proprietate comună, în devălmăşie a soţilor, a
fost caracterizat în următorii termeni: „Bunurile
comune ale soţilor constituind o proprietate în
codevălmăşie, soţii nu au de la început dreptul
asupra unor anumite bunuri din cele comune sau
asupra unei anumite cote din aceste bunuri".
Structura diferită sub care se înfăţişează dreptul
de proprietate în cadrul fiecărei forme de
proprietate comună, determină, aşa cum se va
vedea, toate celelalte deosebiri dintre dreptul de
proprietate comună pe cote-părţi şi în devălmăşie.
b) Sub forma dreptului de proprietate comună
pe cote-părţi ca modalitate a dreptului de
proprietate se pot înfăţişa toate formele de

68
proprietate existente în ţara noastră. Mai mult
chiar, acelaşi bun sau universalitate de bunuri
poate să aparţină, pe cote-părţi, unor persoane,
deşi drepturile lor de proprietate sunt de forme
diferite. Astfel, statul sau unităţi administrativ
teritoriale în calitatea lor de proprietari privaţi
asupra anumitor bunuri pot avea calitatea de
titulari ai dreptului de proprietate comună pe cote-
părţi alături de persoane fizice. Tot astfel, titulari ai
dreptului de proprietate comună pe cote-părţi pot
fi şi persoanele juridice sau persoanele juridice
împreună cu persoanele fizice. Spre deosebire însă
de dreptul de proprietate comună pe cote-părţi
care ca modalitate a dreptului de proprietate se
întâlneşte la toate formele de proprietate, sub
forma dreptului de proprietate comună în
devălmăşie se înfăţişează numai dreptul de
proprietate ce aparţine persoanelor fizice
căsătorite. Aceastea înseamnă că dreptul de
proprietate comună în devălmăşie are o sferă de
aplicare mult mai restrânsă, fiind întâlnit numai în
cazul dreptului de proprietate ce aparţine
persoanelor căsătorite.
c) Naşterea şi menţinerea raporturilor de
proprietate comună pe cote-părţi este determinată
de interese patrimoniale. Legăturile ce se stabilesc
între proprietari în cadrul dreptului de proprietate
comună pe cote-părţi sunt, fără excepţie,
determinate, aşadar, de interese patrimoniale. în
măsura în care proprietarilor le este asigurată
satisfacerea acestor interese, în aceeaşi măsură se
menţine starea de coproprietate sau indiviziune,
fiindcă în caz contrar, în conformitate cu
prevederile art.728 Cod civ., ei pot cere în orice

69
moment împărţirea bunului sau a bunurilor
comune.
Naşterea şi existenţa raporturilor ce se stabilesc
între titularii dreptului de proprietate comună în
devălmăşie se bazează şi sunt determinate de
relaţiile de natură personală nepatrimoniale ce
există între aceştia. Izvorul proprietăţii comune în
devălmăşie îl constituie, aşadar, existenţa
raporturilor personal-nepatrimoniale dintre cei doi
soţi.
Sfera subiecţilor dreptului de proprietate comună
în devălmăşie este, prin urmare, limitată la cei doi
soţi. Astfel, art.30 din Codul familiei dispune în
termeni expreşi că bunurile dobândite în timpul
căsătoriei de oricare dintre soţi sunt, de la data
dobândirii lor, bunuri comune ale acestora.
Existenţa în timp a raporturilor juridice de
proprietate comună în devălmăşie este
determinată de existenţa situaţiei juridice care a
dat naştere acestui drept de proprietate comună şi
încetează de îndată ce acesta ia sfârşit.
d) întrucât în cadrul dreptului de proprietate
comună pe cote-părţi fiecare proprietar cunoaşte
cota sa parte din drept, el poate dispune de dreptul
său prin acte cu titlu gratuit sau oneros încheiate
cu orice persoană. Pentru înstrăinarea sau
grevarea cu sarcini reale a cotei sale părţi nu are
nevoie de consimţământul celorlalţi proprietari cu
care se află în raporturi juridice de proprietate
comună. Nu este necesar consimţământul
celorlalţi, deoarece prin înstrăinarea sau grevarea
cotei sale părţi din dreptul de proprietate comună
nu se aduce nici o atingere dreptului celorlalţi
proprietari asupra bunului ori bunurilor comune. în

70
cazul dreptului de proprietate comună în
devălmăşie, spre deosebire de dreptul de
proprietate comună pe cote-părţi, codevălmaşii nu
cunosc întinderea dreptului lor de proprietate
asupra bunurilor comune. Dreptul lor nu este
individualizat sub formă de cote părţi. Drept
urmare titularii dreptului de proprietate comună în
devălmăşie nu pot dispune, prin acte între vii, de
dreptul lor asupra bunurilor comune. înstrăinarea
de către un codevălmaş a dreptului său asupra
bunurilor comune ar contraveni nu numai naturii
dreptului de proprietate comună în devălmăşie dar
şi destinaţiei stabilită prin lege acestui drept.
e) Între dreptul de proprietate comună pe cote-
părţi şi în devălmăşie există deosebiri esenţiale din
punctul de vedere al modului de exercitare al
atributelor ce alcătuiesc conţinutul juridic al
acestor drepturi cu privire la bunul comun. Astfel,
în cadrul dreptului de proprietate comună pe cote-
părţi, fiecare proprietar are dreptul de a se folosi
de bunul comun, însă numai în măsura în care nu
aduce atingere folosinţei concomitente a celorlalţi
proprietari şi nu schimbă destinaţia bunului comun.
Fiecare proprietar are, de asemenea, obligaţia de a
contribui la suportarea cheltuielilor privind
măsurile de consevare a bunului, proporţional cu
cota sa parte din dreptul de proprietate.
În privinţa actelor de administrare şi dispoziţie
privitoare la bunul comun, ele nu pot fi făcute
decât cu consimţămîntul unanim al tuturor
proprietarilor. Este suficient ca un singur proprietar
să se opună actului de adminstrare sau dispoziţie,
propus de ceilalţi, pentru ca un asemenea act să
nu poată fi încheiat.

71
În cazul dreptului de proprietate comună în
devălmăşie, proprietarii administrează, folosesc şi
dispun împreună de bunurile comune ce alcătuiesc
obiectul dreptului lor. în legătură cu aceasta, după
ce în art.35, alin.l din Codul familiei se prevede, în
mod expres, că: „Soţii administrază şi folosesc
împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de
ele", în cel de-al doilea alineat al aceluiaşi articol
se dispune că: „Oricare dintre soţi exercitând
singur aceste drepturi este de socotit că are şi
consimţământul celuilalt soţ".
Din analiza acestor texte de lege se desprinde
concluzia că în raporturile dintre codevălmaşi, în
privinţa dreptului de administrare, folosinţă şi
dispoziţie asupra bunurilor comune, operează
prezumţia de mandat tacit, reciproc. Cu alte
cuvinte, legea prezumă că pentru orice act pe care
l-ar face un soţ privind administrarea, folosinţa şi
dispoziţia asupra bunurilor comune, el are şi
consimţământul celuilalt soţ l . Prezumţia de
mandat tacit operează însă numai în cazul
înstrăinării bunurilor mobile şi în măsura în care cel
ce este prezumat că şi-a dat consimţământul nu
contestă acest mandat.
De la această regulă de principiu există o
singură abatere, expres prevăzută de lege. Astfel,
dispoziţia finală a art.35 din Codul familiei
constituie o derogare de la regula prezumţiei de
mandat tacit şi reciproc, întrucât prevede că: „Nici
unul din soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate
greva un teren sau o construcţie ce face parte din
bunurile comune dacă nu are consimţământul
expres al celuilalt soţ". Tot astfel, pentru actele de

72
înstrăinare cu titlu gratuit a bunurilor comune se
cere consimţământul expres al celuilalt soţ.
f) În cazul împărţirii bunurilor comune ce
alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate
comună pe cote-părţi, împărţirea are loc în baza
cotelor părţi ce stabilesc întinderea dreptului
fiecărui proprietar din dreptul de proprietate. în
conformitate cu prevederile art.741 Cod civil,
compunerea şi formarea loturilor din bunurile
comune trebuie să corespundă întiderii dreptului
fiecărui titular al dreptului de proprietate comună.
în legătură cu aceste prevederi ale Codului civil, în
Decizia de îndrumare nr.4/1967, al Plenului fostului
Tribunal Suprem, după ce se dă indicaţia de
principiu că, deşi menţionatul articol se referă la
împărţirea succesiunii, care constituie cauza cea
mai frecventă a stării de indiviziune, dispoziţiile
sale urmând a se aplica oricărei împărţiri de bunuri
indifernt de cauza care a determinat indiviziunea,
se arată, în continuare, că: „... prin acesta
dispoziţie legală s-a urmărit să se asigure deplina
egalitate între comoştenitori, respectiv între
copărtaşi, în sensul că prin împărţire fiecare dintre
ei să primească tocmai partea de bunuri la care
este îndreptăţit". Ceea ce se desprinde din lege, ca
şi din practica judecătorească este faptul că
împărţirea bunurilor comune, în cazul dreptului de
proprietate comună pe cote-părţi, se face după
cote prestabilite, atribuirea bunurilor în natură
fiecărui proprietar facându-se în funcţie de
întinderea dreptului său asupra bunurilor comune.
În cazul împărţirii bunurilor comune ce
alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate
comună în devălmăşie, întinderea dreptului de

73
proprietate al fiecărui codevălmaş asupra bunurilor
comune se va stabili prin învoiala acestora sau pe
cale judecătorească. Spre deosebire de dreptul de
proprietate comună pe cote-părţi, împărţirea
bunurilor - obiect al devălmăşiei - nu se face după
cote-părţi prestabilite, cunoscute anterior
procesului de partaj. Dimpotrivă, întinderea
dreptului de proprietate al fiecărui codevălmaş
asupra bunurilor comune se stabileşte cu prilejul
împărţelii. în legătură cu aceasta, Plenul fostului
Tribunal Suprem arăta că: „Numai cu ocazia
partajului se va stabili cote fiecărui soţ, fixarea
cotei făcându-se pentru totalitatea bunurilor
comune, iar nu pentru fiecare bun în parte".
Dreptul de proprietate comună în devălmăşie
asupra tuturor bunurilor dobîndite în timpul
căsătoriei se caracterizează prin aceea că aparţine
nefracţionat titularilor codevălmaşi. Unicitatea sub
care se înfăţişează acesta universalitate juridică,
impune ca la încetarea stării de devălmăşie,
împărţeala să se facă, de asemenea, prin unicitate
de cote stabilite pentru fiecare soţ în funcţie de
contribuţia sa la dobândirea bunurilor luate în
ansamblu, iar nu prin mai multe cote, adică nu prin
diferenţierea cotelor în raport cu un anumit bun
sau anumite categorii de bunuri.
g) În sfârşit, o ultimă deosebire ce trebuie
observată între dreptul de proprietate comună pe
cote-părţi şi în devălmăşie, priveşte cercul
persoanelor îndreptăţite să urmărească bunurile
comune ce alcătuiesc obiectul acestor drepturi. în
cazul dreptului de proprietate comună pe cote-
părţi, cota-parte a fiecărui proprietar poate fi
urmărită de creditorii acestuia. Cât priveşte bunul

74
comun, privit în materialitatea sa, el nu poate fi
urmărit de către un creditor al unui singur
coproprietar pentru simplul motiv că acesta
aparţine tuturor proprietarilor.
În ce priveşte bunurile comune ale soţilor, ele
pot fi urmărite numai de acei creditori ale căror
drepturi de creanţă s-au născut în legătură cu
aceste bunuri.

75