Comentati importanta fenomenelor anticarilor(sec XVII-XVIII)

Muzeul isi primeste numele in aceeasi perioada cu monumentul istoric si institutionalizeZa

conservarea materiala a picturilor, sculpturilor si obiectelor de arta si pregateste calea
conservarii monumentelor de arhitectura.
Intre sec XVI-XIX antichitatile fac obiectul unui imens efort de conceptualizare si inventariere.
Anticarii erau cei care conform “Dictionarului Academiei Franceze” erau savant ai cunoasterii
lucrurilor antice si curiosi sa le afle. Ei considera ca nu textele istoricilor greci si latini dezvaluie
trecutul ci este facut prin marturia obiectelor Antichitatii Astfel “ cunostiintele pe care le aduni de
la monumente sunt mai sigure decat cele pe care le aflam din carti”. Eruditii si colectionarii,
anticarii strang in cabinetele lor medali si alte “ramasite” ale trecutului, dar si culegeri si
portofolii, adevarate dosare, asociand descrieri si reprezentari figurate ale antichitatilor.
Montfaucan propune inventarierea metodica a tuturor antichitatilor de la monumental (temple,
teatre, amfiteatre) pana la minuscule (monede, bijuterii), de la echipamente publice (drumuri,
apeucte, terme), pana la ustensile domestic (vesele, lampi), de la imagini ale zeilor pana la
vesminte ale oamenilor. Inscriptiile si decorul monumentelor de arhitectura faceau referire direct
la credinte, moravuri, si obiceiuri ale epocii.
Simultan cu nomenclatorul antichitatilor, se largeste si domeniul lor spatio-temporal prin
descoperirile de la Herculaneum, Pompei, Paestum, urmate de primele sapaturi din Italia si
Sicilia.
Apare un nou domeniu pentru inventariere, acela al antichitatilor natioanle: vechi monumente
ridicate inainte si dupa colonizarea romana. Acest proiect incepe sa prinda contur sf. secolului
XVI in manastiri si cabinetele erudilor si din care rezulta legend si cronici cu descrierea sumara
a anumitor situri si monumente urbane, evocate mai tarziu drept curiozitati si minuni.
Atentia anticarilor se indreapta catre arhitectura gotica de la sfarsitul secolului XVI. Francois-
Roger de Gaignieres, insotit de pictorul sau, intrepinde cu incepere din 1695 inventarierea
sistematica si unica prin amploarea ei a bogatiilor monumentale ale Frantei. Abordarea
structural a arhitecturii gotice este proprie Frantei. In afara catorva exceptii si laolalta cu
majoritatea anticarilor, toti condamna grosolania si lipsa de masura a arhitecturii gotice, careia I
se refuza orice val artistica. Aceasta dubla judecata contradictorie se bazeaza pe o disociere
artificiala intre sistem constructiv si decoratie; admiratia pentru performanta tehnica, iar dispretul
pentru rezultatul artistic evaluat cu masura canoanelor grecesti.
In Anglia goticul este considerat un stil national. In 1560 proclamatia reginii Elisabeta I se opune
“distrugerii si mutilarii monumentelor”, dar mai ales si dezafectarea manastirilor si a altor edificii
religioase creeaza fata de ele o distanta istorica pe care familiaritatea folosirii de zi cu zi o
permite mai greu. Antichitatile britanice de “doua ori nationale”, avand o valoare istorica si una
artistica. Spre deosebire de Franta, Anglia pastreaza o arhitectura gotica foarte vie pe toata
perioada clasica.
Dimensiunea publica a interesului purtat antichitatilor nationaleeste marcata de crearea
societatii de anticari. Prima, Society of antiquarians of London, fondata in 1585 pentru a
progresa si “infatisa istoria si antichitatile Engliterei”. Desi lucrarile anticarilor britanicii sunt
departe de a atinge precizia analitica a descrierilor lui Michael Germain sau Fremin, ele au
constituit totusi un “corpus” (culegere) de o intindere si coerenta incomparabile. Mai mult, ele
puneau pentru prima data cu amploare si sistem, marile intrebari privitoare la originile
goticului.si la succesiune diferitelor faza, elaborand o terminologie a diferitelor stiluri medievale.
Ei au pus problema restaurarii monumentelor istorice si natura interventiei pe care le
presupune.
Anticarii incep sa acorde importanta ilustratiei, considerand ca antichitatilie trebuie sa devina in
permanenta observabile si comparabile. Acestia releva, chiar daca stangaci singuri, deoarece
pictorii si desenatorii tind sa perfectioneze sau sa reprezinte in stilul propriu, nefacand
masuratori exacte. Savantii tind sa apeleze la ingineri pentru relevarea planurilor. Cat priveste
desenele arhitectilor sunt la fel de inexacte ca cele ale pictorilor. Daca din sec. XV ei incep sa
faca releveu precise ale edificilor antice, pana la mijlocul secoluli XVIII si ajung sa se ingrijeasca
prea putin de exactitatea reprezentarii, ele ilustreaza un ideal, ilustreaza teorii. Arhitectul nu se
multumeste sa reproduca monumentele la norma, ci el le inventeaza in mod deliberat sau
reconstituie fara alt sprijin decat acela al imaginatiei, acest lucru numindu-se restaurare la
vremea aceea.
Anticarii stabilesc in perioada luminilor, o relatie care nu este indusa doar de pregnanta ideii de
progres. Desi umanistii descoperisera doua valori ale antichitatilor, istorica si artistica, anticarii o
retin doar pe prima, lucarile lor fiind lipsite de sensibilitate. Se creeaza muzeele de arta:
conservatorii oficiale, sculptura, desen, gravura, destinate folosintei publice. Apar si ghidurile
turistice, care au o valoare operationala legata de prezentarea materiala a edificilor, contribuind
la integrarea monumentelor istorice in peisajul viu al vietii de zi cu zi, dar nu invita la
conservarea lor, ci din contra.
Exceptand Anglia, arhitectura istorica nu a fost protejata sau restaurata, nici macar in Roma
unde se incepuse acest demers. In Franta au fost realizate putine proiecte de restaurare-
conservare a ruinelor antice, dar distrugerea organizata de administratie in cadrul amenajarii
teritoriale sunt nenumarate. Ludovic al XVI-lea ordona punerea in valoare a monumentelor
romane si restaurareaamfiteatrului’ intrerupta insa de Revolutie; santieru este redeschis in
timpul lui Napoleon si terminat pe 5o de ani.
Societatile de anticari englezi pun la punct o structura de protective privata si civica, proprie
Marii Britanii pana la inceputul sec. XX. Tot ei pun problema restaurarii nationale, campanie de
restaurare condusa de John Wyatt pe o serie de catedrale engleze intre 1788-1791. Reverendul
Milver si desenatorul Carter resping punct cu punct textele lui Wyatt care inlocuia elementele
tarzii si darama portale prea vechi, invocand valoarea nationala a edificilor gotice.
Aceste batalii e dau cu jumatate de secol inaintea lui Ruskin si Morris impotriva lui Gilbert Scott.
Ei arata cum conservarea si irestaurarea concrete efectiv impun conjugarea unei puternice
motivatii de ordin afectiv si a unei cunoasteri ce va imbogati odata cu progresul, istoria artei.
Imensa munca de eruditie( cunoaștere aprofundată) si inventariere a anticarilor ramane practice
fara effect asupra conservarii reale ale monumentelor istorice.