Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
În doctrină1 s-a subliniat, că pe lângă ştiinţa dreptului penal, de criminalitate se ocupă şi o seamă de
alte ştiinţe, cu caracter special, cum sunt: criminologia, sociologia criminală (judiciară), psihologia
criminală (judiciară) şi altele, care au apărut şi s-au dezvoltat mai târziu (decât ştiinţa dreptului
penal), dar care şi-au dobândit statutul de ştiinţe autonome, distinct, având ca obiect distinct de
cercetare.
1I.Oancea, Probleme de criminologie, Editura ALL, Bucureşti, 1994, pag. 1. 2R.M. Stănoiu,
Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, pag. 5. 3Termenul de “crimă” trebuie înţeles în
sensul larg de “infracţiune”, adică orice faptă considerată ca atare în legea penală, iar nu doar
“crima”, doar ca una dintre categoriile de infracţiuni, din sistemele de drept penal care cunosc
împărţirea infracţiunilor în “crime” şi “delicte”.În consecinţă, cu această precizare, vom adopta, în
continuarea lucrării de faţă, noţiunea de “crimă” ca fiind echivalentă noţiunii de “ infracţiune”,
noţiunea de “criminalitate” ca fiind echivalentă noţiunii de “fenomen infracţional”, de
“infracţionalitate” sau de “infracţionism”, precum şi noţiunea de “criminologie” ca fiind ştiinţa care
se ocupă de studiul “crimelor” (“infracţiunilor”), a “criminalilor” (“infractorilor”, “delicvenţilor”), a
“criminalităţii” (“fenomenului infracţional”, “infracţionalităţii”, “infracţionusmului”, “delicvenţei”),
noţiuni consecrate pe plan naţional şi internaţional.
Denumită sau nu ca atare, criminologia are o vechime mai mare decât aproape celelalte ştiinţe
derivate din dreptul penal, având origini la fel de vechi ca şi celelalte ştiinţe sociale2.
1.1. Definiţia criminologiei
Etimologic, criminologia ca termen derivă din termenul latin “crimen” (crimă, infracţiune) şi
termenul grecesc “logos” (cuvânt, idee, ştiinţă). Cele două cuvinte reunite sugerează înţelesul
complex al criminologiei ca ştiinţă, care studiază fenomenul criminal 3. Ştiinţa criminologiei
cercetează nu numai fenomenul legalităţii anumitor infracţiuni, ale comportamentului infracţional
individual, dar şi ale criminalităţii ca fenomen social de masă deosebit de complicat (crimă
organizată, terorism). Prima folosire a termenului “criminologie” este atribuită antropologului
francez Paul Topinard în 1879. În realitate, “criminologia”, în sensul actual, modern, s-a conturat în
trei lucrări celebre şi anume: “Omul delicvent” a antropologului Cesare Lombroso (1876) şi
“Sociologia criminală” a juristului Italian Enrico Ferri (1881) şi “Criminologia” lui Rafaele Garofalo
(1885) în care se consacră expres termenul de definiţie a acestuia.
În decursul timpului, cum era şi firesc, s-au formulat diferite definiţii ale criminologiei, dintre care
menţionăm următoarele:
- “Criminologia este ştiinţa ce pune în prim plan omul, în complexitatea sa, obiectul fiind dat de
cauzele şi remediile comportării sale antisociale” 4.
- “Ştiinţa criminologiei este ştiinţa care se ocupă cu studiul ansamblului fenomenului criminal”,
definiţie apreciată ca fiind corectă, dar prea sintetică 5.
- “Criminologia” este “ştiinţa care studiază criminalitatea ca fenomen social, în special cauzele
acesteia (etiologia criminală) şi mijloacele de luptă împotriva acestui fenomen” 6, definiţie apreciată
ca fiind mai largă, dar care priveşte numai latura socială a criminalităţii, fără a cuprinde şi elementele
componente, între care infracţiunea (crima) şi infractorul (criminalul) 7.
- “Criminologia este studiul ştiinţific al omului delicvent şi al delicventului” (Jean Pinatel), la care s-
a adăugat un element suplimentar, şi anume, “studiul reacţiei sociale la fenomenul criminalităţii” 8.
În doctrina juridică românească14 s-a considerat că, obiectul criminologiei îl constituie criminalitatea,
care, evident, îl include şi pe infractor (criminal), şi care are unele trăsături specifice.
Pentru precizarea şi înţelegerea exactă a sferei de cuprindere a criminologiei ( obiectul acesteia), în
doctrină15 au fost evidenţiate următoarele aspecte:
a) La preocupările criminologiei tradiţionale ( aşa-numita “criminologie a trecerii la act”), constând
în studierea originii criminalităţii, a cunoaşterii criminalităţii ca structură şi dinamică, a aspectelor de
manifestare exterioară (morfologică), a studiului personalităţii infractorului şi a elaborării unor
strategii sau modele de prevenire şi combatere a criminalităţii, noua criminologie (cea modernă) a
inclus în cercetările sale şi studiul reacţiei sociale contra criminalităţii, cu influenţele sale specifice
reciproce în raport cu fenomenul criminalităţii ( aşa-zisa “criminologie a reacţiei sociale”).
b) Preocupările recente în legătură cu situaţia victimei, a contribuţiei şi rolului acesteia în declanşarea
comportamentului infracţional, au determinat, aşa cum s-a mai arătat, două tendinţe, şi anume:
- una în direcţia studierii problemelor legate de victimă în cadrul criminologiei, cum apreciem că este
firesc, şi
- alta în direcţia desprinderii, din cadrul criminologiei, a unei noi ramuri, cu obiect de studiu distinct
şi autonom sub denumirea de “ victimologie”.
În calitate de obiect de studiu al criminologiei este criminalitatea penală, adică ansamblul faptelor
negative interzise (prevăzute) de legea penală, săvâşite pe un anumit teritoriu şi într-o perioadă
concretă de timp. Deviaţiile sociale negative care nu constituie infracţiuni sunt cercetate de
criminologie ca determinante criminologic ale anumitor tipuri infracţionale şi la elaborarea măsurilor
de prevenire a lor. Cercetarea profundă şi multilaterală a acestor fenomene şi a problemelor de
combatere a lor nu face parte din obiectul criminologiei.
2. Infracţiunea (crima) este definită în Codul penal al României la articolul 15 ca fiind fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-
o16.
16Codul Penal al României adoptat prin Legea nr. 286/2009 (M.Of. nr. 510 din 24 iulie 2009) și a fost
modificat succesiv prin Legea nr. 27/2012 (M.Of. nr. 180 din 20 martie 2012), Legea nr. 63/2012
(M.Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012) și Legea nr. 187/2012 (M.Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012), iar
conform art. 246 din Legea nr. 187/2012, noul C. pen. a intrat în vigoare la data de 01 februarie 2014,
iar potrivit art. 250, la aceeași dată s-a abrogat C. pen. din 1968, cu modificările și completările
ulterioare.
Criminologia, spre deosebire de dreptul penal, studiază fapta şi conduita concretă ca un
comportament uman în dezvoltare, adică întregul proces al naşterii şi evoluării actului infracţional,
în contextul interacţiunii personalităţii şi mediului, ce se desfăşoară atât în timp cât şi în spaţiu.
Conceptul de comportament infracţional este ceva mai larg decât fapta infracţională (acţiunea,
inacţiunea) deoarece include şi etapele premergătoare ei.
3. Personalitatea infractorului este concepută în criminologie ca sistem de trăsături demografice,
psihologice şi sociale ale subiecţilor infracţiunilor. Criminologia studiază personalitatea infractorului
ca purtătoare a cauzelor subiective ale infracţiunii. Astfel, personalitatea este considerată veriga
principală a sistemului “condiţiile mediului social - personalitatea infractorului - infracţiunea ”.
Ştiinţa criminologiei stabileşte care indivizi săvârşesc mai frecvent predispoziţii infracţionale ce îşi
au cauza în vicii şi elaborează diverse clasificări şi tipologii ale infractorilor. Personalitatea
infractorului prezintă de asemenea un interes deosebit pentru criminologie ca obiect al prevenirii.
4. Victima infracţiunii. În sistemul criminologiei apare o nouă ramură ştiinţifică şi anume
victimologia criminală, adică ştiinţa despre victimele infracţiunilor, procesele, etiologia şi
consecinţele victimizării ( transformării persoanei în victimă a infracţiunii). Cercetările criminologice
realizate dovedesc că uneori comportamentul infractorului este determinat de conduita victimei lui,
trăsăturile personalităţii ei, precum şi de relaţiile “infractor - victimă” apărute până şi în momentul
incidentului.
5. Reacţia socială împotriva criminalităţii se realizează atât prin acţiunea asupra cauzelor şi
condiţiilor ei sociale şi individuale (prevenire) cât şi prin reacţia socială împotriva criminalităţii deja
săvârşite şi descoperite, în vederea întreruperii activităţilor infracţionale, a împiedicării repetării
acestora, a tragerii la răspunderea penală şi sancţionării infractorilor, corectării şi reeducării
condamnaţilor şi reintegrării lor sociale post-penale.
Trebuie precizat că, în procesul de combatere a criminalităţii, criminologia îşi concentrează atenţia
asupra prevenirii acestui fenomen negativ. Prevenirea criminalităţii este sistemul de măsuri statale
şi sociale orientate spre înlăturarea, minimalizarea sau neutralizarea cauzelor şi condiţiilor
criminalităţii, reţinerea de la săvârşirea infracţiunilor, corectarea comportamentului persoanelor ce
sunt potenţiali infractori.
1.1.3. Scopul criminologiei
Scopul criminologiei este determinat de obiectul ei de studiu, de raporturile criminologiei cu alte
discipline, mail ales cu ştiinţele penale, precum şi de particularităţile specifice ale cercetării
criminologice. Pentru precizarea scopului criminologiei este necesar să se ia în consideraţie, pe de o
parte, raporturile criminologiei cu alte ştiinţe, dar mai ales cu ştiintele penale, iar pe de altă parte
stadiul actual de cunoştinţe teoretice şi metodologice pe care criminologia le-a acumulat.
Din cele menţionate pot fi evidenţiate scopul general şi particular al ştiinţei respective. Scopul
general al criminologiei este fundamentarea unei politici penale eficiente în măsură să determine
prevenirea şi combatarea fenomenului infracţional.
Spre deosebire de ştiinţele penale care urmăresc acelaşi scop general, criminologia îşi realizează
scopul prin mijloace şi modalităţi tipice, caracteristice numai ei.
Specific pentru ştiinţa criminologiei este faptul că ea îşi concentrează atenţia asupra relevării şi
cercetării cauzelor şi condiţiilor criminalităţii şi elaborării unui sistem de măsuri eficiente orientate
spre înlăturarea, reducerea sau neutralizarea lor.
Înfăptuirea scopului general se realizeză însă de fiecare disciplină ştiinţifică prin modalităţi specifice.
În consecinţă, pe lângă scopul general există şi un scop particular şi imediat. Acesta din urmă
constituie criteriul de departajare dintre diferitele domenii ce se ocupă cu studiul criminalităţii.
Aşadar, scopul particular al criminologiei este stabilirea cauzelor şi condiţiilor criminalităţii şi
elaborarea ştiinţifică a unui sistem eficient de prevenire şi combatere a acestui fenomen social
periculos.
1.1.4. Funcţiile criminologiei. Pentru atingerea atât a scopului general, cât şi a scopului particular
(imediat), criminologia îndeplineşte anumite funcţii.
Acestea sunt: funcţia descriptivă sau fenomenologică, funcţia explicativă, funcţia predictivă şi
funcţia profilactică.
a) Funcţia descriptivă sau fenomenologică este prima funcţie după importanţă, la cunoaşterea
obiectului criminologiei. Descrierea fenomenului criminalităţii reprezintă prin sine fixarea
rezultatelor observării care sunt necesare pentru stabilirea legităţilor şi relevarea esenţei acestui
fenomen social negativ.
Prin această studiere se realizează şi cunoşterea structurii criminalităţii, felul crimelor săvârşite pe
tipuri sau grupe de infracţiuni ( contra persoanei – omoruri, vătămări corporale, violuri etc., contra
patrimoniului – furturi, tâlhării, înşelăciuni etc., contra siguranţei statului – trădarea de patrie,
spionajul, subminarea economiei naţionale etc.), felul criminalităţii după vârsta infractorilor
(criminalitatea juvenilă, criminalitatea adultă – majoră, criminalitatea în rândul femeilor, a
recidiviştilor etc.),
De asemenea, prin cercetarea descriptivă se obţin date necesare privind anumite corelaţii între
criminalitate şi alte evenimente sociale, cum ar fi: crizele economice, procese de urbanizare, de
industrializare etc. şi se adâncesc investigaţiile cu privire la aspecte variate ale criminalităţii, ale
infracţiunilor, ale infractorilor, ale victimei ş.a.
Pentru realizarea acestei funcţii au apărut o serie de noi concepte cum sunt “personalitatea
(individualitatea) criminalului”, “mediu fizic”, “mediu geografic”, “mediu social” ş.a., cu care
criminologia operează în realizarea funcţiei descriptive, pentru o mai bună cunoaştere a fenomenului
infracţional.
b) Funcţia explicativă – după realizarea primei funcţii, în urma căreia se acumulează date şi
informaţii privind starea şi dinamica criminalităţii, urmează realizarea funcţiei explicative care are
menirea de a favoriza cunoaşterea reală a fenomenului criminalităţii, în special cunoaşterea
cauzelor, respectiv etiologia crimei.
Cercetarea explicativă are în vedere faptul că infracţiunea presupune o persoană care se găseşte într-o
anumită situaţie, că omul şi mediul în care trăiesc sunt cei doi factori indispensabili unei crime.
Analiza ştiinţifică a crimei concret săvârşite va trebui să discearnă cauzele crimei – care pot fi
tendinţe sau predispoziţii ereditare, ori anumite boli survenite după naştere, care ţin de etapa
premergătoare săvârşirii faptei, respectiv înaintea “trecerii la act” (trecerii la săvârşirea faptei
criminale).
Funcţia explictivă are, deci, menirea de a dezvălui natura fenomenului criminal, ca fenomen uman şi
social, cauzele subiective (tendinţe individuale egoiste, de recurgere la violenţă etc.) şi cauzele
obiective (factorii sociali reali, cum sunt crizele economice, familiale, familii destructurate etc.),
caracterul antisocial al criminalităţii relevat de consecinţele produse (moartea unei persoane,
distrugerea ori înstrăinarea unor bunuri, vătămarea unor drepturi sau libertăţi ale persoanelor etc.).
Dintre conceptele arătate, un loc central îl ocupă conceptul de “personalitate a infractorului”
(privind latura ereditară şi/sau cea a dezvoltării personalităţii infractorului, a devenirii sale), precum
şi conceptul de “situaţie”, adică locul şi împrejurările în care s-a săvârşit infracţiunea, putând exista
situaţii speciale (spre exemplu, o criză în familie), care au o anumită valoare cauzală – mai mare sau
mai mică, sau situaţii indiferente, amorfe, care nu influenţează săvârşirea infracţiunii, neavând
valoare cauzală.
c) Funcţia previzională (prospectivă, predictivă) – rolul oricărei ştiinte este de a dezvolta
cunoaşterea fenomenelor studiate, din natură şi/sau din societate, după caz, pe baza căreia să se
prevadă desfăşurarea lor în viitor. În acest sens, în doctrină s-a considerat că şi în domeniul
criminologiei este nu numai necesară dar şi posibilă realizarea funcţiei previzionale.
Fără îndoială că, în domeniul social, previziunea este mai dificilă, deoarece domeniul social este
foarte complex, având multe componente, fenomene sociale – inclusiv criminalitatea, fiind
determinate atât de factori subiectivi individuali, cât şi de factori obiectivi şi sociali, iar uneori şi de
factori întâmplători, conjuncturali.
În ştiinţa criminologiei, s-au elaborat lucrări valoroase cu privire la persoanele care vor săvârşi
infracţiuni (care sunt predispuse a comite infracţiuni), sau care vor recidiva.
Aşa spre exemplu, s-a demonstrat, pe bază de date, fapte şi stări, că fenomenul criminalităţii creşte în
perioade de criză (economică, socială, politică) şi descreşte în epoci de prosperitate, de linişte
socială.
1.1.5. Conceptele de bază ale criminologiei
a) Conceptul de “criminalitate”
Primul, şi cel mai important concept, cu care operează criminologia este conceptul de
“criminalitate”, la care ne-am referit deja, ca totalitate a infracţiunilor săvârşite într-un loc şi timp
determinate.
Criminalitatea are o expresie cantitativă şi alta calitativă, concretizate în numărul infracţiunilor
săvârşite pe un anumit teritoriu (în întreaga lume, într-o ţară, într-o unitate administrativ teritorială)
într-o perioadă de timp (lună, trimestru, an etc.), având o anumită structură (infracţiuni contra
persoanei, contra patrimoniului, contra statului etc.) şi un anumit curs ( în creştere, staţionar, în
scădere). În raport de aceste ultime aspecte, crimnologia operează şi sub-conceptele “starea
criminalităţii” şi “dinamica criminalităţii”, esenţiale în descifrarea legalităţilor criminalităţii.
b) Conceptul de “criminal” (“infractor”)
Un al doilea concept principal este cel de “criminal” (“infractor”), respectiv persoana care a săvârşit
infracţiunea, fără de care nu există nici crimă şi nici criminalitate. Infractorul desfăşoară, mai întâi, o
activitate psihică, care constă în proiectul, intenţia, hotărârea de comitere a infracţiunii, şi apoi o
activitate materială, fizică, de producere a rezultatului urmărit, adică aşa-zisa “ trecere la act”. În
aceste activităţi, infractorul trăieşte stări psihice, de conştiinţă, stări emoţionale sau pasionale. Pe de
altă parte, infractorii sunt diferiţi, în funcţie de temperament şi caracter (impulsivi, avari, egoişti,
perverşi etc.) şi acţionează cu grade diferite de vinovăţie. Toate aceste aspecte individuale trebuie
studiate, descrise şi explicate de criminologie.
c) Conceptul de “crimă” (“infracţiune”)
Un al treilea concept principal al criminologiei este cel de “crimă” (“infracţiunea”), faptă săvârşită
de criminalul (infractor) şi parte componentă a criminalităţii, o verigă a fenomenului social, un
element al fenomenului infracţional, care poate fi foarte variată ca natură (omor, furt, viol, calomnie,
distrugere etc.).
În doctrină17 s-a sublinat că termenul “infracţiune” (“crimă”) este o denumire atribuită exclusiv
încălcărilor de lege cu caracter penal şi este echivalent cu conceptul de “faptă penală” sau “ilicit
penal”. Crima trebuie cercetată ştiinţific, pentru a-i stabili caracteristicile, contextul săvârşirii,
conexiunile cu alte fenomene sociale şi, în final, explicate cauzele şi condiţiile care au generat-o sau
favorizat-o.
17G.Antoniu, C.Bulai, Ghe.Chivulesu, Dicţionat juridic penal, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976, pag. 78.
d) Conceptul de “victimă” şi “victimizare”
În ultimele decenii s-a conturat tot mai mult un nou concept principal, şi anume cel de “victimă”,
respectiv persoana împotriva căreia sau împotriva intereselor căreia este săvârşită crima. Însuşi
procesul de “victimizare” – de alegere a victimei de către infractor sau decădere a unei persoane în
această postură, nu este, de cele mai multe ori, o pură întâmplare, ci un proces complex.
Cercetările criminologice mai recente au demonstrat, cu argumente pertinente, că, de multe ori,
victima are şi un rol cauzal sau favorizant în săvâşirea infracţiunii, deci un rol criminogen.
Pe de altă parte, s-a observat că, de multe ori, în practica penală victima este subapreciată, motiv
pentru care a devenit un obiect principal de studiu criminologic, dând naştere chiar unei subramuri a
criminologiei, denumită “victimologie”18. În doctrină, s-a subliniat faptul că, luarea în calculul
cercetărilor criminologice a victimei infracţiunii nu poate să aducă decât date suplimentare în
eforturile care se fac pentru stabilirea dimensiunilor pe care criminalitatea reală le poate avea,
cercetarea criminologică neconstituind un şablon, ci trebuind să sufere modificări, în raport cu noile
probleme care apar şi care vor fi examinate şi explicate, fără ca prin aceasta să se considere că
cercetarea trebuie să se extindă nelimitat.
18Ph. Robert, Les compiles du crime (Imitaţiile crimei), Editura Le Sycomore, Paris, 1985, pag. 5; M.
Killias, Précis de criminologie (Scopurile criminologiei), Staempfili and Cre S.A., Berna 1991, pag.
17.
e) Conceptul de “reacţie specială a societăţii împotriva criminalităţii”
Un concept principal cu care operează criminologia este cel de “reacţie specială a societăţii
împotriva criminalităţii”, care reprezintă dezaprobarea şi protestul social şi juridic, exprimat, pe de
o parte, în măsuri preventive (controlul social, măsuri de înlăturare a cauzelor şi condiţiilor care
generează şi/sau favorizează săvârşirea infracţiunilor, tratamentul aplicat infractorilor de diferite
categorii: minori, tineri adulţi, femei, recidivişti, etc.), iar pe de altă parte, în măsuri represive
(pedepse) ce se aplică infractorilor. Criminologiei îi revine, între altele, şi sarcina studierii
pedepselor prevăzute de lege, pentru a stabili dacă sunt potrivite şi eficiente, dacă modalităţile de
executare răspund cerinţelor resocializării şi reintegrării sociale a infractorilor după executarea
pedepselor, conturându-se o nouă ramură a criminologiei, denumită “penologie”, cu aspiraţii fireşti
de a deveni, şi aceasta, o ştiinţă autonomă, în cadrul ştiinţelor sociale penale. De asemenea, a
apărut o nouă ştiinţă penală denumită “ştiinţa penitenciară” sau “dreptul execuţional penal”, care
studiază executarea pedepselor, în acest domeniu existând preocupări deosebite pe plan
internaţional.
Dreptul penal elaborează concepte care sunt folosite şi de criminologie, cum sunt conceptele de
“infracţiune”, de “ răspundere penală”, de “ sistem al sancţiunilor penale” etc. La rândul ei,
criminologia, prin datele furnizate cu privire la starea şi dinamica diferitelor categorii de infracţiuni şi
infractori ajută dreptul penal la o mai bună aşezare a sistemului de sancţiuni penale, a naturii şi
duratei acestora, a modalităţilor de executare etc., într-un cuvânt, la perfecţionarea sistemului juridic
penal.
În consecinţă, trebuie precizat că, în procesul de legiferare penală este mai vizibilă legătura dintre
criminologie şi dreptul penal, deoarece, legiuitorul, la adoptarea legilor penale, trebuie să ţină seama
de tendinţa fenomenului infracţional (ascendent sau descendent), de sugestiile făcute de ambele
discipline ştiinţifice pentru a adopta cele mai potrivite reglementări penale 1.
1T.Amza, Criminologia şi dreptul penal, Ed. Lumina Lex, 1995, Bucureşti, pag. 44-47.
2.2 Corelaţia între criminologie şi dreptul procesual penal
Această corelaţie este determinată de faptul că, dreptul procesual penal studiază regulile de bază
ale activităţii de descoperire a infracţiunilor şi de tragere la răspunderea penală a celor vinovaţi
de săvârşirea unor infracţiuni.
În această activitate, dreptul procesual penal este interesat de cunoaşterea a cât mai multe date
referitoare la structura, dinamica, şi particularităţile diferitelor tipuri de infracţiuni, de cunoaştere a
modului de acţionare a diferitelor grupe de infractori (“modus operandi”), a împrejurărilor care au
determinat sau favorizat săvârşirea diferitelor infracţiuni, a aspectelor referitoare la personalitatea
infractorilor urmăriţi şi judecaţi.
La rândul ei criminologia este interesată de dobândirea şi prelucrarea datelor statistice deţinute de
organele judiciare, de culegerea celor mai variate date de interes criminologic rezultate din activitatea
de urmărire penală şi de judecată2.
2T.Amza, Criminologia şi dreptul procesual penal, Ed. Lumina Lex, 1999, Bucureşti, pag. 47.
Între cele două ştiinţe există o legătură evidentă, deoarece ambele au ca obiectiv prevenirea şi
combaterea criminalităţii, deşi criminologia acţionează în acest sens prin cercetarea în vederea
identificării cauzelor criminalităţii şi a formulării modalităţilor şi mijloacelor de acţiune împotriva
acestor cauze, iar criminalistica acţionează prin studierea metodelor tactice şi a mijloacelor tehnico-
ştiinţifice de descoperire şi cercetare a infracţiunilor, ceea ce îi conferă un puternic rol preventiv,
aceste diferenţe constituind şi diferenţa specifică între cele două ştiinţe. Considerăm că nu
întâmplător, în diferite forme organizatorice şi normative, criminologia şi criminalistica stau alături
(spre exemplu, în cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române există un “ sector de
criminologie şi criminalistică”; în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
funcţionează un “ serviciu de criminalistică şi criminologie”, iar prin norme emise de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt organizate şi funcţionează,
la fiecare parchet o secţie sau un birou, după caz, de criminalistică şi criminologie).
2.4 Corelaţia între criminologie şi ştiinţa penitenciară
Studiind relaţiile şi procesele sociale în ansamblu, sociologia nu s-a putut sustrage de la studierea şi
a fenomenului infracţional, ca fenomen social de masă, ceea ce a condus chiar la conturarea unei
subramuri a sociologiei, intitulată “sociologia criminală” sau “sociologia deviaţiei”.
Prin aceasta, sociologia ajută criminologia în cercetările sale. Pe de altă parte, sociologia
beneficiază de rezultatele şi concluziile cercetărilor criminologice, de la care, adeseori, pleacă în
cercetările proprii4. Este de menţionat şi faptul că, în unele ţări (spre exemplu, în S.U.A)
criminologia s-a dezvoltat ca o ramură a sociologiei, cu accentul pus pe cauzalitatea de ordin social a
fenomenului infracţional. Majoritatea metodelor şi tehnicilor de investigare ale criminologiei provin,
mai ales, din domeniul sociologiei şi a altor asemenea ştiinţe.
2.6 Corelaţia între criminologie şi statistica judiciară
Între cele două există o strănsă legătură, deoarece, pe de o parte, statistica judiciară constituie una
din sursele cele mai importante de date referitoare la criminalitatea ca fenomen social de masă,
sub aspectul structurii, formelor de manifestare şi a dinamicii criminalităţii, iar pe de altă parte,
criminologia contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea statisticii judiciare, mai ales a statisticii
penale, prin sugerarea unor indicatori statistici care să releve mai bine
fenomenul infracţional şi să permită, astfel, o mai eficientă cercetare criminologică a acestui
fenomen.
Utilizând metode şi procedee statistice cum ar fi: observarea, înregistrarea, analiza, reprezentările
grafice etc., criminologia poate pune în evidenţă anumite constant al criminalităţii, regularităţi de
structură şi dinamică, diferite legături între fenomenul infracţional şi factorii de geneză, de
condiţionare sau de favorizare 5.
5 T. Amza, op.cit. din nota supra 4, pag. 48-49; Emilian Stancu, Criminalistica, ştiinţa investigării
infracţiunilor, Ed. Tempus, Bucureşti, 1992, pag. 17. 6Gh.Dănescu, E.Tomorug, Probleme judiciare
în psihiatrie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1973.
2.7 Corelaţia între criminologie şi psihologie
Între cele două ştiinţe, ca şi între criminologie şi sociologie, există o intimă şi esenţială legătură,
deoarece:
- psihologia racordează criminologia la procesele şi prelucrarea selectivă a factorilor criminogeni;
- studiind nemijlocit atât procesele psihice (cognitive, afective şi volitive) care concură la formarea
temperamentului şi caracterului omului, deci la formarea personalităţii umane, dar şi a
comportamentului, psihologia ajută criminologia la cunoşterea şi stăpânirea criminalităţii care nu se
poate realiza fără cunoaşterea efectivă a mecanismelor comportamentului, pentru a-l putea influenţa;
- numai psihologia comportamentului va reuşi, până la urmă, să explice de ce în prezenţa aceloraşi
factori de mediu, de cultură, în condiţii de viaţă aproape identice, indivizi aparent asemănători ca
mod de exprimare, ca aspiraţii, ca grad de cultură, şi ca nivel de interes, reacţionează uneori diferit,
unii alegând calea deviaţiei penale, iar alţii având o reacţie socialmente pozitivă, chiar creativă.
Pentru criminologie are o mare inportanţă “psihologia criminală”, care pune în evidenţă unele
trăsături specifice personalităţii infractorului înregistrat, cercetat şi judecat, studiindu-i deprinderile,
automatismele psihice, particularităţile de devianţă penală.
2.8 Corelaţia între criminologie şi psihiatrie
Această legătură este evidenţiată de faptul că şi psihiatria, ca şi criminologia, studiază, între altele,
criminalitatea6sub aspectul motivaţiei devianţei penale, care îşi are originea nu numai în factori
exogeni (externi), ci adesea se datorează exacerbării unor laturi ale personalităţii, cu dereglări la
limita sau chiar domeniul patologiei mentale.
Legătura directă între criminologie şi psihiatrie se realizează prin intermediul “psihiatriei criminale”,
ca subramură a psihiatriei.
2.9 Corelaţia între criminologie şi medicina legală
Această legătură este dată de împrejurarea că, alături de alte ştiinţe medicale (psihiatrie, patologie
etc.), medicina legală poate aduce un spor substanţial la studiul cauzelor criminalităţii, fiind în
măsură să scoată în evidenţă aspectele subiective ale lipsei de adaptabilitate socială prin depistarea
tulburărilor psihice şi a dezvoltării dizarmonice a personalităţii infractorului, cu ocazia efectuării
expertizelor medico-legale psihiatrice 7 pentru a se stabili dacă delicventul prezintă sau nu afecţiuni
psihice şi dacă acestea au afectat ori nu discernământul.
7V.Dragomirescu, O.Hanganu, D.Prelipceanu, Expertiza medico-legală şi psihiatrică, Ed. Medicală,
Bucureşti, 1989.
Deşi distincte, cele două aspecte (obiectiv şi subiectiv) sunt observate împreună, în strânsă legătură
unul cu altul.
II. Experimentul, este o metodă cu grad înalt de generalitate, aplicată în cele mai diverse domenii
ale ştiinţei. Ca metodă de investigare criminologică, experimentul constă în provocarea unui fenomen
psihic în condiţii determinate, cu scopul de a găsi sau verifica o ipoteză.
În conceperea şi desfăşurarea unui experiment, se pot distinge mai multe etape:
a) observaţia iniţială;
b) elaborarea unei ipoteze în legătură cu soluţionarea problemei studiate;
c) desfăşurarea experimentului conform scenariului;
d) prelucrarea statistică a datelor înregistrate şi formularea concluziilor.
Prin folosirea experimentului, se urmăreşte a se identifica legăturile existente între diferite fenomene,
dar mai ales să se descopere legătura cauzală dintre acestea.
Există trei tipuri de experimente şi anume:
experimentul de laborator, care creează condiţii optime de observare a fenomenului,
eliminându-se factorii perturbatori, însă subiectul se află în condiţii artificiale, în faţa unor sarcini
neobişnuite, fiind dificilă extinderea rezultatelor obţinute asupra comportării în condiţiile vieţii
obişnuite;
experimentul standardizat, care se desfăşoară într-o ambianţă obişnuită, însă subiectul este supus
unor probe cu care nu este familiarizat, premisele acestora fiind standardizate aplicate pentru toţi
subiecţii;
experimentul natural, care constă în a urmări (monitoriza) o persoană sau un grup de persoane în
condiţiile vieţii sale obişnuite, în care a intervenit o modificare.
Autorul era convins că acestor tipuri le corespund anumite constituţii psihologice, sens în care
considera că există o anumită corelaţie între tipul constituţional şi tipul de infracţiune, astenicul fiind
asociat cu infracţiunile contra proprietăţii, atleticul cu infracţiunile contra persoanei, pyknicul cu
fraudele şi escrocheriile şi displasticul cu infracţiunile sexuale.
2.2.5. Teoria inadaptării sociale
Determinismul biologic şi-a găsit o exprimare original în teoria inadaptării sociale promovată de
criminologul suedez Olöf Kinberg care şi-a prezentat principalele idei în lucrarea “ Les problemes
fondamentaux de la criminologie” (Paris, 1966). Potrivit acestei concepţii, infracţiunea este
considerată un produs natural al unor trăsături biologice individuale, anormale, criminalul
reacţionând sub influenţa obiectivă a acestor factori, fără a dispune de posibilitatea alegerii altui
comportament. Autorul nu exclude, însă, şi importanţa factorilor sociali în declanşarea
comportamentului criminal.
Autorul consider că, inadaptarea socială se poate manifesta în mai multe feluri în funcţie de prezenţa
anumitor malformaţii sau anomalii funcţionale specific. Astfel, el distinge dezadaptarea corporală
(fizică), psihologică şi cea psiho-patologică.
Dezadaptarea fizică constă mai ales în infirmităţi congenital ce pot fi legate de tulburări
funcţionale (defecte de auz, vedere, strabism, adică privire crucişă) sau în reacţii patologice de
natură lezionară (zâzâială, ticurile etc.) sau tulburări endocrine (gigantismul sau nanismul,
precocitate sau întârziere sexual, infantilism, inversiunea sexual spre masculinism sau feminism etc.).
Dezadaptarea psihologică joacă un rol şi mai important, determinând o tulburare a echilibrului
mental şi afectiv, pe fondul căruia se relevă diverse manifestări deviante. Dezadaptarea psiho-
patologică constă în bolile psihice, tulburările grave de inteligenţă, provocate fie de dispoziţiile
ereditare patologice, fie de traumatismele cerebrale, infecţiile microbiene etc. Nu în puţine cazuri
trăsăturile patologice sunt atât de puternice şi preponderente încât reacţiile aberante se produc fără
ajutorul nici unui stimul intermediar specific. 2.2.6. Teoria constituţiei delicvente Această teorie a
fost promovată de criminologul Benigno di Tulio care a elaborat o concepţie similară cu cea propusă
de Olöf Kinberg, dar cu o semnificaţie mai largă. Potrivit lui Benigno di Tulio, constituţia
delincventă include concomitent atât elemente de tip ereditar cât şi elemente dobândite (mai
ales, în timpul copilăriei). Astfel, constituţia delincventă este compusă dintr-o pluralitate de elemente
(ereditare şi dobândite) ce determină tendinţele criminogene, dar nu duc în mod automat la comiterea
de infracţiuni, ci numai favorizează ca un subiect să comită crima mai uşor decât altul. Unii indivizi
comit infracţiunea sub influenţa unui stimul slab, alţii sub influenţa unui stimul mai puternic, ceea ce
rezultă că sunt persoane care comit fapte socialmente periculoase numai în împrejurări cu totul
excepţionale. 2.2.7. Teoria endocrinologică a criminalităţii. Cromozomul crimei. Inteligenţa şi
crima.
Dezvoltarea medicinii a atras atenţia savanţilor asupra rolului glandelor cu secreţie internă
(endocrine) şi în special asupra consecinţelor disfuncţiilor acestora, fiindcă s-a stabilit că există o
interdependenţă între ele şi sistemul nervos (central şi periferic). Endocrinologii menţionează că
disfuncţiile unor astfel de glande ca hipofiza, epifiza, glanda tiroidă, suprarenală, pancreasul
generează multiple consecinţe, inclusiv tulburări ale psihicului. Aceste rezultate au fost utilizate şi în
criminologie. Şchlapp M.G., Smith E.H. şi Berman L. consideră că disfuncţiile glandelor endocrine
sunt factori criminogeni principali3. Au fost elaborate tipologii in baza acestor factori.
3 M.G. Schlapp, E.H. Smith, The New Criminology, New York, 1928.
Astfel, hoţul şi ucigaşul au fost descrişi în exclusivitate pe baza particularităţilor glandelor endocrine
ale acestora. S-a constatat că circa o treime din toţi condamnaţii suferă de o instabilitate emotivă,
cauza probabilă a cărora sunt patologia glandelor endocrine şi toxicozele. Cromozomul crimei. Una
din controversele ştiinţifice moderne a fost constituită de apariţia studiilor asupra anomaliilor
cromozomilor sexuali. Pentru femei este caracteristică îmbinarea de cromozomi XX, iar pentru
bărbaţi - îmbinarea de cromozomi XY (cromozomul X moştenit de la mamă şi cromozomul Y
moştenit de la tată). Aceste studii au relevat faptul că unii bărbaţi cu devieri psihice posedă un
cromozom Y suplimentar, iar în cazuri rare - chiar doi cromozomi Y suplimentari (XYY sau
XYYY). S-a stabilit că persoanele care posedă cromozomi suplimentari se caracterizează prin
agresivitate, comportament asocial, labilitate, afectivitate etc. Inteligenţa şi crima. Autorii teoriilor
elaborate ulterior au ţinut cont de consecinţele dezvoltării insuficiente sau ale devierilor psihice,
estimându-le drept factori criminogeni. S-au realizat studii în scopul stabilirii impactului deficitului
mental (oligofrenia) asupra comportamentului. A fost cercetată, de asemenea, influenţa diferitelor
boli psihice şi altor tulburări ale echilibrului psihic (psihopatia), inclusiv a nivelului redus de
inteligenţă, asupra criminalităţii. 2.2.8. Varianta modernă. Teoria criminologiei clinice.
Deşi orientarea biologică în criminologia contemporană nu mai ocupă locul pe care 1-a deţinut în
perioada de început, totuşi examinarea raportului dintre factorii biologici şi criminalitate nu poate fi
considerată o linie de cercetare abandonată. Noile studii se bazează pe importantele progrese care s-
au realizat în domeniul ştiinţelor naturii, în genetică, biochimia sistemului nervos, neurofiziologie,
endocrinologie4. În prezent nu se afirmă existenţa unei relaţii monocauzale directe între factorii
biologici şi criminalitate şi nu se recunoaşte, deci, existenţa nici unui tip particular de comportament
criminal care să fie determinat numai de factorii biologici. Cercetătorii preocupaţi de această
problematică susţin că persoanele care suferă de anumite tulburări la nivelul factorilor biologici
prezintă un risc mai ridicat de a comite fapte antisociale.
4 Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit, pag. 118.
Se face, de asemenea, distincţie între factorii care au o legătură mai mare cu comportamentul
infracţional şi cei care au o legătură indirectă. Din prima categorie fac parte:
- tumorile, atrofiile sau alte procese inflamatorii ale sistemului nervos;
- epilepsia sau diferitele sale forme;
- anomaliile de ordin endocrin.
Una din cele mai răspindite orientări biologice din criminologia modernă o reprezintă teoria
criminologiei clinice, foarte răspândită în Germania, Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Belgia şi cea
mai mare parte din America Latină, în cadrul lucrărilor celui de al Vll-lea Congres de Criminologie
din 1973, de la Belgrad, criminologia clinică a fost considerată ca reprezentând una dintre tendinţele
fundamentale din criminologia contemporană5. Criminologia clinică este o ştiinţă cu caracter
aplicativ, organizată metodologic după modelul clinicii medicale şi are ca scop formularea unui aviz
cu privire la individul criminal, care include un diagnostic şi un eventual tratament. Conceptul
de bază al criminologiei clinice este noţiunea de "stare de pericol" cu semnificaţie de periculozitate
potenţială a unui individ a cărui stare mintală, pune in pericol ordinea publică şi securitatea
persoanelor. În concepţia acestei şcoli criminalitatea îşi are izvorul în patologie şi mai puţin în
condiţiile mediului social, care însă pot contribui la transformarea potenţialului în act. Rezultatele
observaţiilor şi constatărilor de ordin clinic şi anume indicatorii biopsihologici obţinuţi sunt in final
comparaţi cu indicii sociali şi cei legali rezultaţi din ancheta socială şi numai pe această bază se
elaborează diagnosticul criminologic.
5 Narcis Giurgiu, op.cit, pag. 54.
Concluzii
Deşi teoriile de orientare biologică au constituit temelia criminologiei ca ştiinţă, aşa cum am
menţionat au fost, abandonate în zilele de azi când există convingerea că geneza crimei este
multifactorială.
Mulţi cercetători care au abordat această cale nu au avut în vedere şi factorii sociali şi nu au putut
explica de ce indivizi care au prezentat aşa zisele stigmate anatomice nu au comis infracţiuni şi alţii
da.
Cu toate acestea, în finalul capitolului referitor la orientarea biologică trebuie să recunoaştem că, în
cauzalitatea multifactorială a crimei în care factorii sociali, economici şi psihologici îşi au rolul lor,
factorul primordial rămâne tot cel biologic, organismul criminalului.
2.4. Orientarea sociologică 2.4.1. Consideraţii generale Teoriile aparţinând acestei orientări au ca
trăsătură comună: cauza exogenă (exterioare fiinţe umane) a criminalităţii datorată influenţei
mediului înconjurător, fizic şi social. Primele explicaţii ale genezei criminalităţii de ordin sociologic
s-au succedat în decursul timpului în ordinea următoare: teoriile şcolii cartografice: teoriile şcolii
socialiste şi cele ale şcolii sociologice creată de Durkheim, toate numite sub numele de Şcoala
franco-belgiană a mediului social, ai căror reprezentanţi Rodica Mihaela Stănoiu îi numeşte,
"precursorii". Teoriile de orientare sociologică care au ; urmat "precursorilor", în timpul interbelic şi
chiar după cel de al II-lea Război mondial, în marea lor majoritate, poartă amprenta sociologiei nord-
americane, unde această ştiinţă a cunoscut o dezvoltare fără precedent, teorii cunoscute sub numele
modelului consensual.
Se afirmă, de reprezentanţii acestor teorii, că sarcina criminologiei (ca o ramură desprinsă din
sociologie) este de a stabili substratul social al delicvenţei, identificat ca fiind deteriorarea valorilor
tradiţionale, generator de industrializare, urbanizare şi generalizarea modului de viaţă urban 1. În timp
ce reprezentanţii orientării biologice, ai orientării psihologice au abordat etiologia de ordin endogen a
criminalităţii, adepţii orientării sociologice au preferat analiza cauzelor de ordin exogen, acordând o
deosebită importanţă determinărilor de ordin social. Expunerea conceptelor acestor două categorii de
teorii şi a celor aparţinând lui Enrico Ferri, le vom face pe parcursul a trei secţiuni după cum
urmează: 2.4.2. Şcoala franco-belgiană a mediului A. Şcoala cartografică (geografică) Creatorii
acestei şcoli au fost belgianul Lambert A.J. Quetelet (1796-1874) şi Andre-Michel Guerry (1802-
1S66), care au realizat o analiză statistică a criminalităţii. Cei doi autori, fiecare în ţara lui, au
cercetat fenomenul criminalităţii folosindu-se de statisticile judiciare, care au început să fie publicate
după 1826.
1H.Opreaţi, Criminologie, Editura Servo-Sat, Arad, 1996, pag. 146.
Autorul A.J. Quetelet, ca specialist în ştiinţele sociale, a utilizat metode statistice şi matematice
pentru a analiza influenţa factorilor sociali şi individuali în etiologia crimei.
Rezultatele cercetărilor întreprinse menţionau despre:
- vârstă, că ar avea cea mai mare influenţă în comiterea crimei (faptele erau săvârşite cu violenţă
contra persoanei, în tinereţe, şi contra proprietăţii odată cu înaintarea în vârstă);
- sex (bărbaţii erau mai uşor vulnerabili în ceea ce priveşte predilecţia spre comiterea de infracţiuni);
femeile având o frecvenţă infracţională mai mică şi se orientau spre infracţiuni contra proprietăţii);
- anotimpul (vara se comitea un număr mai mare de infracţiuni contra persoanei, iar iarna
predominau acele infracţiuni contra proprietăţii);
- climatul (cel din sud stimula săvârşirea infracţiunilor contra persoanei, iar cel din nord stimula
contra proprietăţii);
- eterogenitatea socială, ca rezultat al imigrării, determina discriminare, inegalitate socială şi
violenţă;
- profesia are un anumit impact asupra tipului de delict comis;
- sărăcia, ca şi consecinţă a trecerii de la confort la disconfort;
- alcoolismul influenţează săvârşirea infracţiunilor cu violenţă.
Ambii au constatat o anumită constanţă a fenomenului criminal, reprezentată de frecvenţă mărită a
delictelor îndreptate împotriva persoanei în regiunile sudice ale Franţei şi în anotimpul călduros, în
timp ce în regiunile nordice şi în perioada anotimpului rece sunt mai numeroase delictele contra
proprietăţii, constanta datorându-se, în concepţia lor, legii termice a criminalităţii.
Gabriel Tarde, în lucrarea sa “Criminalitatea comparată”, apărută în anul 1886, analizând acest
concept, l-a infirmat, demonstrând că nu clima, sau zona geografică, sunt cele care influenţează
criminalitatea, ci dezvoltarea economico-socială diferită a regiunilor nordice faţă de cele sudice.
Raymond Gassin, în lucrarea “Criminologia” apărută la Paris în anul 1998, (a patra ediţie) cu privire
la Şcoala geografică, menţionează că ea a făcut vogă la sfârşitul secolului al XlX-lea, dar astăzi "este
practic căzută în uitare ca şi criminologia lombrosiană".
B. Şcoala sociologică. Teoria lui Durkheim.
Sociologul francez Emil Durkheim (1859-1917) este considerat ca fiind unul dintre pilonii
sociologiei ca ştiinţă, are merite deosebite în analiza criminologică a fenomenului infracţional, după
creatorul sociologiei ca ştiinţă, August Comte.
Autorul considera că însăşi criminalitatea este un fenomen social normal, care se manifestă inevitabil
în toate societăţile. De aici rezultă că, infracţionalitatea nu este determinată de cauze excepţionale, ci,
în primul rând, de structura socio-culturală căreia îi aparţine.
În anul 1892, E.Durkheim a publicat lucrarea “Sinuciderea” după ce anterior publicase memoriul
“Două legi ale evoluţiei umane”, lucrări; în care sunt expuse teoriile şi conceptele sale referitoare la
crimă şi criminalitate.
E.Durkheim afirma că delictul (crima) este un fenomen social normal pentru că: “nu poate exista
societate în care indivizii să nu se abată, mai mult sau mai puţin, de la tipul colectiv, este inevitabil
ca printre aceste abateri să nu fie unele care să nu prezinte caracter...”.
Sociologul francez, în afară de normalitatea crimei, o consideră ca un factor de sănătate publică, ea
făcând parte din orice societate sănătoasă.
Concluziile care rezultă din aceste idei sunt:
1) caracterul permanent al criminalităţii;
2) lipsa unei cauzalităţi excepţionale, societatea însăşi generând crimele.
Majoritatea criminologilor au contestat caracterul de normalitate atribuit crimei de Durkheim,
menţionându-se că într-adevăr ea este inerentă societăţii, dar nu este normală.
Situaţia este comparabilă cu cea a bolii în medicină, unde aceasta nu-i considerată ca normală faţă de
sănătatea oamenilor, dar din păcate, este inerentă.
Crima, afirmă E.Durkheim, constituie un factor de sănătate publică. În planul analizei criminologice,
acesta a elaborat conceptul de anomie (a nomos - fără norme), care desemnează o stare obiectivă a
mediului social, caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, datorită unor schimbări bruşte
( ex: crizele economice, războaiele, revoluţiile, etc.), stări care pot determina oamenii să se sinucidă
sau să comită crime.
În concepţia lui E.Durkheim, criminalitatea se manifestă atât ca factor de progres social, cât şi ca
motivaţie pentru întărirea vigilenţei sociale.
În privinţa progresului social menţionează că de multe ori delicvenţii prin actele lor duc la schimbări
importante în societate şi criminalul de ieri poate fi de multe ori eroul sau chiar conducătorul de azi
al societăţii.
În sprijinul acestei idei putem şi noi să afirmăm că este adevărat, dar nu în cazul criminalităţii
tradiţionale care priveşte genul de delicte îndreptate împotriva persoanei şi avutului său, ci în cazul
criminalităţii care vizează orânduirea socială şi organizarea statală.
Sunt suficiente exemple în istorie şi chiar în zilele de azi, care vin în sprijinul acestui raţionament,
când unii din rebelii de ieri condamnaţi uneori la moarte, azi sunt eroii naţiunilor lor si chiar şefii
unor state recunoscute ca independente şi suverane.
În privinţa vigilenţei sociale, E.Durkheim aprecia că existenţa crimei dă posibilitatea indivizilor
noninfractori să discearnă binele de rău, crima fiind realitatea la care trebuie raportate
comportamentele morale ale societăţii.
C. Şcoala mediului social (sau şcoala lyoneză)
Curentul acesta, aparţinând tot “precursorilor” a fost creat de medicul francez Alexandre
Lacassagne (1843-1924), profesor de medicină legală la Universitatea din Lyon (motiv pentru care
şcoala a fost supranumită lyoneză) care împreună cu Léonce – Pierre Manouvrier (1850-1922),
au criticat şi combătut teoriile lombrosiene, susţinând că mediul social are un rol determinant în
geneza criminalităţii.
Teoria lui Alexandre Lacassagne cuprindea două noi idei, şi anume:
- „societăţile nu au decât criminalii pe care îi merită”;
- „mediul social este mediul de cultură al criminalităţii, iar microbul este infractorul”.
De aici, leit motivul criminologiei sociologice care susţine că "fiecare societate conţine tipurile de
infracţiuni şi de infractori care corespund condiţiilor economice, culturale, morale şi sociale
proprii".
Această teorie după primul război mondial, va sta la baza a numeroase studii, îndeosebi în S.U.A, ea
constituind şi inspiraţia Şcolii ecologice de la Chicago.
O menţiune specială, referitoare la influenţa mediului social, o facem amintindu-l pe criminologul
francez, de origine română, Vasile. V. Stanciu. Acesta se înscrie printre cercetătorii care au acordat o
atenţie specială, după cel de al II-lea Război mondial, influenţei mediului urban asupra criminalităţii,
concluziile sale bazându-se pe investigarea criminalităţii din arondismentele pariziene.
D. Şcoala interpsihologică
Această şcoală a fost creată de Gabriel Tarde (1834-1904), ea mai fiind cunoscută şi sub numele de
şcoala imitaţiei, acesta fiind asociat şi prieten al lui Alexandre Lacassagne, care face din sociologie o
interpsihologie. În concepţia acestuia, socialul este guvernat de relaţiile psihologice dintre indivizi,
bazate pe legea imitaţiei. Imitaţia constituie, astfel, principala cauză a criminalităţii.
Cercetătorul francez susţine că în viaţa socială există o lege naturală care conduce destinele
oamenilor, legea imitaţiei, conform căreia indivizii se comportă imitându-se unii pe alţii, tinerii pe
bătrâni, cei mici pe cei mari, cei săraci pe cei bogaţi, etc.
Extinzând acest raţionament şi în domeniul criminalităţii, autorul concluziona că delicvenţa, care este
de origine socială, se datorează imitaţiei.
De asemenea, autorul susţine că, individul nu devine infractor datorită degenerescenţei fizice aşa cum
afirma Lombroso, ci datorită societăţii care “l-a lăsat de capul lui încă din copilărie”.
În privinţa concepţiei normalităţii crimei în societate, teoriei lansată de Emile Durkheim, Gabriel
Tarde a refuzat s-o accepte, criticând-o vehement.
În acelaşi timp, prin concepţiile sale a contribuit decisiv la combaterea teoriilor lombrosiene.
Autorul, în urma studiului întreprins, evidenţiază existenţa unor infractori de profesie care se
caracterizează prin limbaj (argou), semne de recunoaştere (tatuaje) şi reguli de asociere (grupuri de
răufăcători).
Spre deosebire de Durkheim, Gabriel Tarde consideră infractorul ca fiind un parazit social, refuzând
să considere crima ca pe un fenomen normal al vieţii sociale.
E. Şcoala socialistă
Acestei şcoli îi aparţin teoriile inspirate de scrierile lui Mane şi Engels care vedeau în criminalitate
un “subprodus” al capitalismului, ea fiind o reacţie la injustiţia socială, considerându-se că va dispare
în societăţile socialiste.
În cadrul acestei şcoli s-au înscris Turati Battaglia şi Loria în Italia, Berg în Germania, Dupuy şi
Legoyt în Franţa, dar mai ales olandezul Bonger, care au făcut o analiză amplă a condiţiilor
economice stabilind că inegalitatea economică a indivizilor este cauza criminalităţii.
Critica adusă acestor teoreticieni a fost aceea că s-a privit restrictiv această inegalitate pentru că în
realitate nu toate delictele sunt determinate de ea, cauzalitatea multora fiind foarte complexă, situaţie
pe care sus menţionaţii teoreticieni nu vor s-o ia în calcul.
2.4.3. Teoria sociologică multifactorială. Teoria lui Enrico Ferri.
Considerat drept fondatorul criminologiei sociologice, Enrico Ferri (1856-1929) acceptă
determinismul endogen al maestrului său prin cercetările sale asupra cauzelor exogene, socio-
economice ale fenomenului infracţional.
Ca şi discipol a lui Cesare Lombroso, autorul a avut un aport incontestabil în fundamentarea
criminologiei ca ştiinţă. Principalele sale teorii şi concepte şi le-a sintetizat în lucrarea “Sociologia
criminal”, dar cea care l-a impus în mod deosebit, a fost referitoare la devenirea delictuală a
individului.
Acesta considera delictul un fenomen complex, cu determinare multiplă, atât fizico-socială, cât şi
biologică, în modalităţi şi grade diferite, în funcţie de caracteristicile persoanei implicate, ale locului
şi timpului comiterii faptei penale.
Savantul italian a precizat că delicventul este determinat în comiterea crimei de o multitudine de
factori, între care şi cei de natură socială, combinaţia acestor factori fiind specifică fiecărui delicvent.
Enrico Ferri împarte aceşti factori, mai întâi în două categorii: endogeni (sau antropologici) şi
exogeni.
Din categoria factorilor antropologici potrivit autorului fac parte:
- factorii organici;
- factorii psihici;
- factorii de personalitate, care este dată de sexe, vârstă, educaţie, pregătire, şcoală, etc.
În categoria factorilor exogeni autorul include:
- factorii mediului fizic, pe care-i numeşte cosmotelurici, incluzând aici clima, natura solului,
succesiunea zilelor şi nopţilor, anotimpurilor şi producţia agricolă;
- factorii mediului social, din care fac parte familia, densitatea populaţiei, opinia publică, religia,
sistemul educativ, organizarea economică şi politică, alcoolismul, etc.
Mai mult de atât, autorul evidenţiază rolul primordial al factorilor sociali, mai ales în planul general
al criminalităţii, arătând în acelaşi timp că delictul concret are determinări în mai mare măsură de
ordin biologic şi fizic.
Un loc important în lucrarea lui Enrico Ferri îl au teoriile referitoare la:
- legea saturaţiei criminale;
- măsurile cu caracter preventiv al criminalităţii numite substitutive penale şi
- rolul pedepsei, teorii şi concepte care au influenţat cercetările criminologiei ulterioare.
În privinţa legii saturaţiei criminale, autorul afirmă că în anumite condiţii sociale şi fizice de
normalitate se înregistrează o stabilitate a dinamicii infracţionale, ea înregistrând creşteri deosebire
numai în perioade de criză.
Substitutivele penale, în concepţia lui E.Ferri, sunt măsuri cu caracter economic, politic, legislativ şi
administrativ, menite să prevină criminalitatea
Acest concept a dovedit clarviziunea savantului cu privire la societate în general şi la fenomenul
criminalităţii în special.
Substitutivele penale, E. Ferri le împarte în trei categorii:
- economice, din care fac parte comerţul liberalizat şi bine organizat, libera circulaţie a persoanelor,
salarii corespunzătoare funcţionarilor publici, construirea de locuinţe salubre şi înfiinţarea de
organisme specifice asigurărilor sociale;
- politice, în care a inclus democratizarea societăţii, libertăţi politice şi cetăţeneşti şi adoptarea de legi
care să ducă la o administraţie locală bună;
- ligislative şi administrative, care cuprind administrarea corectă a justiţiei, combaterea prostituţiei, a
alcoolismului, interzicerea spectacolelor obscene, etc.
În privinţă pedepsei aplicate delicvenţilor E. Ferri consideră că, aceasta reprezintă un mijloc de
apărare a societăţii faţă de crimă, ea fiind în acelaşi timp răspunsul pe care societatea îl dă
criminalităţii. Pedeapsa cu moartea era apreciată ca fiind inadmisibilă pentru o societate normală şi
civilizată.
2.4.4. Teorii sociologice moderne (contemporane).
Teoriile moderne în care explicarea genezei crimei s-a făcut prin factorii de ordin social, au cunoscut
în S.U.A şi Canada, prin lucrările sociologice de aici, o consacrare puternică, influenţând dezvoltarea
criminologiei în perioada anilor 30-60 ai secolului al XX-lea.
Caracteristica comună acestor teorii calificate de Denis Szabo ca aparţinând modelului consensual,
este ideea că indivizii, ca membrii societăţii, acceptă regulile de convieţuire stabilite; toţi acţionând
consensual respectându-le, chiar dacă nu toţi sunt egali, din diferite motive (economice, sociale,
fizice, intelectuale etc), deoarece aceste inegalităţi se vor ajusta în procesul convieţuirii,
prin interacţiuni de solidaritate. Acei indivizi care încalcă aceste reguli o fac din cauza unor factori
care produc o ruptură în procesul de adaptarea la funcţionarea normală a societăţii.
În concepţiile teoreticienilor aparţinând acestui model, criminalul este considerat un inadaptat social.
Din acest model, potrivit criminologului canadian citat, dar şi a românilor Rodica Mihaela Stănoiu,
Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, fac parte teorii pe care le-au grupat în mai multe curente ca:
ecologic, culturalist, funcţionalist şi ale controlului social, grupare pe care o vom folosi în continuare
în explicarea acestor teorii.
a) Teoriile ecologice ale Şcolii de la Chicago
Aceste teorii îşi au denumirea amintită din cauza sociologilor americani, membrii catedrei de
sociologic de la Universitatea din Chicago care în perioada anilor 1920-1930, influenţaţi de ideile lui
Emile Durkheim, au realizat un studiu vast în zona marilor oraşe din S.U.A, vizând identificarea
factorilor de mediu care erau asociaţi cu delicventa, precum şi determinarea influenţei acestora faţă
de comportamentul uman în general.
Premisa de la care au plecat cercetătorii nord-americani (dintre care cel mai de seamă a fost Robert
Park) a fost aceea a similitudinii dintre ecologia animală şi vegetală şi cea a societăţii umane. Se
susţine că dacă în regnul animal şi în principal cel al primatelor între elementele sale componente, s-
au stabilit articulaţii cauzale, tot aşa între oameni şi între oameni şi mediul înconjurător există
articulaţii cauzale, Robert Park şi asociatul său Ernest Burgerss au stabilit că oraşele îşi măresc
continuu suprafeţele, identificând cinci zone concentrice, numite ecologice, începând cu zona
centrală, continuând cu zona industrială, cea a caselor muncitoreşti, zona rezidenţială şi terminând cu
cea de a cincea, zona navetiştilor sau suburbia.
Studiile cercetătorilor amintiţi au relevat anumite corelaţii între aceste zone şi delicventă stabilind,
printre altele că prezenţa numeroasă a imigranţilor, în marile oraşe, ar fi cauza criminalităţii.
Alţi doi reprezentanţi ai acestei şcoli Clifford Shaw şi Henry Mekay, au comparat grupurile de
imigranţi cu speciile noi de plante care cresc pe un teren arid, potrivnic şi care încearcă să
supravieţuiască adaptându-se pământului potrivnic, aceasta făcându-se de multe ori prin delicvenţă,
zonele în care trăiesc fiind denumite zona de deteriorare morală sau zone criminogene specifice.
Un alt reprezentant al Şcolii ecologice de la Chicago este Thrasher, care în lucrarea sa intitulată
"Banda", afirmă, cu privire la zonele criminogene că “procentul cel mai ridicat al criminalităţii se
găseşte în zonele centrale ale oraşelor sau în zonele adiacente lor şi scade pe măsura îndepărtării
lor spre periferie”.
Cercetătorii menţionaţi au afirmat că zonele centrale ale oraşelor se caracterizează printr-o
criminalitate ridicată şi prin comportamente anormale sau imorale mult mai răspândite ca
vagabondajul, jocurile de noroc, prostituţia, cerşetoria, alcoolismul şi altele de vandalism, faţă de
cartierele mărginaşe.
b) Teoriile culturaliste Caracteristica acestor teorii o reprezintă “cultura” la care “se raportează
personalitatea individual”, problema centrală constituind-o raportul dintre cultură şi criminalitate.
O altă trăsătură comună acestor teorii este considerarea delicventului ca un individ care s-a adaptat
invers faţă de regulile generale de comportament pe care majoritatea membrilor societăţii le
respectă2. Raportul dintre cultură şi criminalitate, este tema central a orientării culturaliste; pe un
fond de “adaptare inversă” a indivizilor care interiorizează normele şi valorile opuse celor
dominante, apare delicvenţa. Din categoria teoriilor culturaliste cele mai importante sunt cele
referitoare la: 1) conflictul de cultură; 2) asociaţiilor diferenţiale şi 3) subcultura delicventă. c)
Teoria conflictului de cultură Reprezentantul acestei teorii este Thorsten Sellin, profesor al
Universităţii din Pennsylvania, preşedinte, într-o perioadă mare de timp, al Societăţii Internaţionale
de Criminologie, care şi-a făcut cunoscute conceptele sale criminologiee în lucrarea "Conflictul
cultural şi crima" apărută prima dată în anul 1938.
2 R. M. Stănoiu, op.cit, pag. 198. 3T.Sellin, Conflictul cultural şi crima, citat de Valerian Cioclei în
Ereditatea înseamnă transmiterea însuşirilor şi caracterelor fizice, psihice de la părinţi la copii prin
mijlocirea plasmei germinative1. Purtătorii eredităţii sunt celulele germinative, mai exact cromozomii
şi genele, care, prin fecundare dau naştere şi se dezvoltă o noua fiinţa, căreia i se transmit caracterele
părinţilor. Aceste caractere transmise de la părinţi la copii constitue zestrea ereditară. Una din cele
mai importante funcţii ale familiei constă în educarea şi formarea tinerilor în vederea integrarii lor
optime în viaţă şi activitate socială. În cadrul grupului familial, părinţii exercită direct sau indirect,
influenţe educaţional-formative asupra propriilor copii. Cuplul conjugal, prin întreg sistemul său de
acte comportamentale, constituie un veritabil model social care are o influen-ţă hotărâtoare asupra
copiilor privind concepţia lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu
diferite norme şi valori sociale. Totuși simplaexistență a ascendenților sau descendenților (criminali)
infractori nu este o dovadă certă a eredității criminalității deoarece este posibil ca mediul individului
să fie factorul determinant. Nu este exclus în anumite cazuri ca ereditatea să aibă o preponderență
mai însemnată (cazul copiilor proveniți din părinți infractori și care au fost încredințați spre adopție
sau plasați în instituții de ocrotire și care au părăsit căminul devenind delincvenți).
1T.Pop, Curs de criminologie, Institutul de arte grafice “Ardealul”, Cluj, 1928, pag. 539.
b) Studii referitoare la gemeni:
Gemenii au fost studiaţi din cele mai vechi timpuri, simpla lor existenţă trezind curiozitatea. În
criminologie studiul gemenilor a permis separarea tulburărilor predominant ereditare de cele de
mediu. Unii gemeni provin dintr-un singur ovul fecundat – gemeni univitelini sau monozigoţi şi sunt
identici – dar marea majoritate provin din doua ovule fecundate deodată –gemeni bivitalini sau
dizigoţi şi nu sunt identici.
Studiul lui Lange realizat pe un grup de 30 perechi de gemeni (13 monozigoţi, 17 dizigoţi) a relevat
existenţa unor similitudini între infracţiunile acestora. Astfel, când unul din gemenii monozigoţi
fusese închis, s-a constatat că şi celălalt fusese condamnat pentru fapte penale similare, în schimb
niciunul din gemenii dizigoţi nu înfăptuise infracţiuni. În baza aceluiaşi studiu s-au observat
trăsăturile comune ce stau la baza comportamentului criminal. Acestea sunt : - inafectivitatea - lipsa
stăpânirii de sine - influenţabilitatea. 3.2.2. Factori anatomo – fiziologici În studierea
comportamentului deviant (criminal) a fost elaborată teoria atavismului evoluționist (Caesare
Lombrosso). Potrivit acestei teorii (rezultată în urma unui studiu practic pe 5.907 delincvenţi),
caracteristicile fizice ale individului sunt indicatorii de bază ai degenerării şi inadaptării, caracterele
omului primitiv putând apărea la anumiţi indivizi sub formă de „stigmate anatomice" (malformaţii
craniene, asimetria feţei, anomalii ale urechilor, buzelor, nasului, ochilor, mâinilor, picioarelor,
părului, etc.). La aceste anomalii C.Lombrosso mai adaugă şi epilepsia precum şi alte anomalii de
natură psihologică sau fiziologică. Anomaliile sunt cele ce predispun indivizii pentru comiterea unor
acte criminale. în opinia sa, C.Lombrosso consideră că un criminal este înnăscut, atunci când sunt
întrunite mai multe anomalii de natură atavică. Concepţiile lui C.Lombrosso privind teoria
criminalului înnăscut au fost aprig criticate de către oamenii de ştiinţă care l-au urmat în domeniu, pe
motiv că nu au un fundament şi rigoare ştiinţifică.
3.2.2.1. Sistemul nervos central (SNC) - cercetarea relaţiei dintre sistemul nervos central şi
comportamentul deviant (agresiv), în trecut, s-a realizat folosind măsurători indirecte 2.
2A. Raine, The Psychopathology of Crime, Academic Press, 1993, pag. 103 – 127 – trece în revistă
indicatorii neuropsihologici ai disfuncţiilor creierului şi comportamentului anormal. 3A. Raine –
op.cit, 1993, pag.130.
Pentru a determina eventualele anormalități din lobul frontal (cărei influențează performanțele
neuropsihice) şi lobul temporal (care controlează emoțiile și impulsurile) 3 sunt utilizate: tomografia
computerizată (C.T.), rezonanța magnetică (MRI), tomografia cu emisie
pozitronică (PET), tomografia cu foton unic (SPET) - ,,o integrare a descoperirilor acestor studii dă
naștere ipotezei că disfuncția lobului frontal poate caracteriza delincvenții violenți în timp ce
disfuncția lobului temporal poate caracteriza agresiunea sexuală” 4. 3.2.2.2 Sistemul nervos
autonomic (SNA) – care controlează multe dintre funcţiile involuntare ale corpului. Creierul este
implicat în mai multe activități ale corpului, care nu sunt conștiente pentru noi, și intră în
responsabilitatea SNA (funcții involuntare ale corpului ca presiunea sângelui, activitatea inimii,
plămânilor, cea intestinală, nivelul hormonilor, fiind influențat de sistemul limbic, care, la rîndul lui,
controlează motivația, dispoziția, foamea, setea, furia și agresivitatea, amintirea, sexualitatea etc. –
acestea joacă un rol destul deimportant în conduita antisocială. 3.2.2.3. Neurotransmițătorii
4A. Raine – op.cit, 1993, pag.150. 5P.A.Brennam, S.A.Mednik, J.Volavka, Biomedical Factors in
Crime, San Francisco, 1995, pag. 82.
Neurotransmițătorii reprezintă substanțe chimice care permit transmiterea impulsurilor electrice
înăuntrul creierului și baza procesării informațiilor – stau la baza tuturor tipurilor de comportament,
inclusiv a celui antisocial5. Aceștia (peste 40 descoperiţi până în prezent) pot influența capacitatea de
concentrare, dispoziția, somnul, greutatea și pot determina apariția unor efecte adverse, în momentul
în care concentrațiile lor sunt dezechilibrate. Stresul cronic, lipsa somnului, dieta necorespunzătoare,
consumul de alcool, neurotoxinele și predispoziția genetică pot duce la dezechilibrarea balanței
extrem de fragile a acestor substanțe chimice (determină comportamentul antisocial). 3.2.2.4.
Hormonii Tulburările funcționării și dezvoltării sistemului glandular au consecințe asupra întregului
organism, producând modificări de comportament la unii indivizi. Aceste modificări determină
oboseală, anxietate, depresie, pierderi de memorie, insomnie, atacuri de panică, etc. care conduc la un
comportament agresiv și criminal. Motivul poate fi analizat după conținut și intensitate, ca și
parametri cei mai importanti ai acestuia. Conținutul se identifică și se apreciază pe baza stării de
necesitate pe care o reflectă motivul și a valențelor comportamentale pe care le reclamă satisfacerea
lui.
Din acest punct de vedere putem diferenția mai multe tipuri de motive, caracteristic piramidei lui
Maslow, respectiv motive fiziologice (foame, sete, siguranță, etc), motive
psihologice (acceptare socială, autorealizare afectivă, etc) sau motive cognitive (de cunoaștere, de
explicare sau interpretare). 3.2.3. Factori psihici
Studiile experimentale asupra învăţării au pus în lumină existenţa multor aspect – fenomene psihice
distinct – cu pondere variată în diferitele moment ale soluţionării unei situaţii particulare; în ultimul
secol, despărţindu-se fenomenele psihice de cele strict biologice, s-a înrădăcinat o clasificare în trei
grupe6:
6A.Cosmovici, Psihologie Generală, Collegium, Policrom, 1996, pag. 93. 7A.Cosmovici, op.cit, pag.
93. 8A.Cosmovici, op.cit, pag. 219-221.
a) fenomene cognitive – senzaţii, percepţii, reprezentări, memorie, imaginaţie, limbaj şi gândire –
sunt factorii orientativi, de cunoaştere a situaţiei;
b) procese afective – trebuinţe, aspiraţii (motivaţii), emoţii, sentimente – sunt factori propulsivi,
determină acţiunea (inclusiv crima);
c) reacţii motorii – reflexe, instincte, deprinderi, acţiuni voluntare, voinţa – sunt factori de mişcare,
de punere în aplicare a dorinţei, ideii (inclusiv aceea a comiterii crimei).
3.2.3.1. Motivul
Motivul7 este acel fenomen psihic ce are un rol esențial în declanșarea, orientarea și modificarea
conduitei fiecăruia dintre noi, putând fi comparat cu combustibilul ce alimentează motorul stilizat
interior, este cauza internă a conduitei noastre. Motivul poate fi analizat dupa conţinut şi intensitate,
ca şi parametri cei mai importanţi ai acestuia. Conţinutul se identifică şi se apreciază pe baza stării de
necesitate pe care o reflectă motivul şi a valenţelor comportamentale pe care le reclamă satisfacerea
lui. Din acest punct de vedere putem diferenţia mai multe tipuri de motive, caracteristic piramidei lui
Maslow, respectiv motive fiziologice (foame, sete, siguranţă, etc), motive psihologice (acceptare
socială, autorealizare afectivă, etc.) sau motive cognitive (de cunoaştere, de explicare sau
interpretare). Intensitatea exprimă încărcătura energetică a motivului şi se concretizează în forţa de
presiune a lui asupra mecanismelor de decizie şi executie. Din punct de vedere al intensităţii,
motivele pot fi puternice, moderate şi slabe.
3.2.3.2. Stările afective8 sunt trăiri care exprimă gradul de concordanță sau neconcordanță dintre un
obiect (ființă sau lucru) sau o situație și tendințele noastre: ele sunt în indisolubilă
legătură cu trebuinţele, tendinţele, interesele şi aspiraţiile noastre, oglindind în fiecare moment
situaţiile prezente – rezultatele propriei conduit în raport cu propriile dorinţe şi impulsuri; totodată,
într-o măsură mai mare sau mai mică, constituie imbolduri către anumite reacţii, manifestări, acţiuni.
Stările affective se pot împărţi în două mari grupe:
a) stări afective statice – stările afective elementare: durerea şi plăcerea senzorială; agreabilul şi
dezagreabilul; dispoziţiile şi emoţiile – nu sunt motive de activitate îndelungată, deşi pot provoca
reacţii momentane puternice.
b) stări afective dinamice – sentimente şi pasiuni sunt cele mai puternice şi durabile motive ale
comportamentului uman.
3.2.3.3. Gândirea
Gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt de prelucrare și integrare a informației despre lumea externă
și despre propriul eu. Prin ea se realizează saltul calitativ al activității de cunoaștere de la particular la
general, de la accidental la necesar, de la simpla constatare a existenței obiectului la interpretarea și
explicarea lui logic-cauzală, se face trecerea de la procesele psihice cognitiv senzoriale la cele
cognitiv superioare.
Prin urmare, gândirea este procesul psihic de reflectare mijlocită şi generalizat-abstractă - sub forma
noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor - a însuşirilor comune, esenţiale şi necesare ale obiectelor şi
a relaţiilor logice, cauzale între ele.
3.2.3.4. Inteligenţa nu poate fi măsurată direct – principala unitate de măsură IQ, poate măsura
abilitatea de lecturare, de interpretare sau motivaţia rezolvării sarcinilor – intelogenţa redusă nu este,
prin ea însăşi, un factor causal a crimei.
Inteligența reprezintă capacitatea mentală care implică, în principal, abilitatea de a raționa, de a
rezolva probleme, lucruri abstracte, de a înțelege lucruri complexe, de a învăța repede.
Nu se referă neapărat la învățarea clasică, din carte, ci mai degrabă la modul în care percepem și
înțelegem spațiul care ne înconjoară.
Se consideră că ar exista nu unul, ci șapte tipuri de inteligență, cum ar fi: vizual – spațiala; verbal –
lingvistică; logico – matematică; kinestezică; muzicală; inter – personal şi intra – personală.
Inteligența se măsoară cu ajutorul coeficientului IQ. Se pornește de la ideea că între oameni există
diferențe în ceea ce privește potențialul intelectual. Diferența dintre ei este exprimată printr-un scor,
care arată cât de inteligentă este o persoană, în raport cu media.
Nivelurile IQ:
0 – 19 Deficiență mentală gravă (idioțenie)
20 – 49 Deficiență mentală medie (imbecilitate)
50 – 69 Deficiență ușoară (debilitate)
70 – 79 Inteligență de limită
80 – 89 Inteligență sub medie
90- 99 Inteligență de nivel mediu (slabă)
100 – 109 Inteligență de nivel mediu (bună)
110 – 119 Inteligență deasupra nivelului mediu
120 – 129 Inteligență ridicată
130 – 139 Inteligență foarte ridicată
> 140 Inteligență excepțională
IQ-ul este puternic corelat cu realizările academice,alegerea profesiei și succesul la locul de muncă.
3.2.3.4. Comceptul de personalitate. Criminologii au fost sceptici în privinţa forţei legăturii dintre
personalitate şi criminalitate.
În ceea ce privește personalitatea criminală, teoriile dezvoltate în acest domeniu se clasifică în cele
care abordează studiul trăsăturilor și cele ce le înglobează pe acestea în tipologii.
Astfel, teoriile tipologice descriu acest fenomen pornind de la general la particular, susținând că
există un numar redus de structuri ale personalității ce determină apariția comportamentului criminal.
În cazul celei de-a doua grupe de teorii, și anume cea care pune accentul pe trasatură, descrie
fenomenul pornind de la particular la general, susținând faptul că există anumite trăsături de
personalitate esențiale ce declanșează și chiar pot prezice un viitor comportament criminal.
Unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai abordării personalității criminale din perspectiva
trăsăturilor este Jean Pinatel. Concepția acestuia este aceea conform căreia “cu toții avem porniri
criminale, dar majoritatea dintre noi ni le inhibăm”.
În acest sens, acesta consideră că fiecare dintre noi, la un moment dat, în situații inedite, avem
posibilitatea de a deveni infractori, însă ceea ce ne diferențiază de infractorii autentici este faptul că
nu trecem la săvârșirea actului în sine. Jean Pinatel definește personalitatea criminală ca fiind “un
instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operațional… un sistem de referințe, o construcție
abstractă care se substituie unei realități subiective”.
3.3. Factorii de natură socială – economici, culturali, politici – vizează mediul social al
individului. 3.3.1. Factori economici Starea economică a unui stat, a unei zone mai restrânse, poate
determina sau influenţa anumite comportamente umane, inclusive conportamentul infracţional.
Factorii economici ce pot fi cosideraţi cu conţinut criminogen sunt: industrializarea, şomajul, nivelul
de trai şi crizele economice1. Industrializarea este cea care oferă locuri de muncă, posibilităţi de
instruire şi specializare oferind creşterea nivelului de trai al oamenilor. Fenomenul de industrializare
produce unele efecte secundare, cum ar fi:
1I.Chipăilă, Criminologie generală, Editura Sitech, Craiova, 2009, pag. 80-92. 2D.Szabo,
Criminologie, Montreal, 1967, pag. 200.
- creşterea masivă a mobilităţii orizontale a unei întregi populaţii rurale, care se deplasează spre
zonele industrializate. Înlocuirea mediului social rural la cel urban, în care individual a devenit un
necunoscut, este de natură să producă efecte negative asupra acestei categorii de oameni, provocând
modificări în structural or de personalitate;
- industrializarea produce o specializare cu efecte de înstrăinare;
- industrializarea afectează grav echilibrul ecologic, producând efecte care accentuează starea de stres
a muncitorilor şi a celorlalţi membri ai societăţii.
Șomajul explică un anumit procent de acțiuni infracționale. Influența sa se exercită nu numai prin
scăderea bruscă și excesivă a nivelului de trai ci și prin instabilitatea emoțională pe care o
ocazionează. Șomajul atacă în mod serios echilibrul interior al individului, punându-l în
imposibilitatea de a-și mai putea realiza, prin mijloace legale, aspirațiile sale.
El atinge grav structura familială și baza sa 2. Autoritatea tatălui se diminuează considerabil, rolul său
de susținător al familiei fiind alterat. Inversarea rolurilor familiale poate produce stări de confuzie, de
dezechilibru interior, anxietate, alcooolism, dorința de revanșă împotriva societății. Anumite studii
evocă o creștere puternică a procentului de tâlhării, furturi, înșelăciuni etc în perioadele de recesiune
economică. Nivelul de trai. Trebuie evidențiat faptul că sărăcia nu are doar o dimensiune economică
obiectivă ci și o dimensiune spirituală. Dimensiunea obiectivă se raportează la un nivel de trai mediu
intr-o societate dată.
Dimensiunea subiectivă se referă la percepția individuală, la evaluarea personal pe care individual o
face statutului său economic, situației financiare într-un mediu social și în epoca în care trăiește. În
funcție de nevoi, aspirații și obligații unii își vor considera nivelul de trai satisfăcător, alții de-a
dreptul mizer. Astfel, același salariu poate fi considerat foarte bun de unele personae, în timp ce
altele îl pot considera jenant sau insificient pentru a trăi decent. Alături de sărăcie, care îi poate
determina pe unii indivizi să comită infracţiuni, se adaugă şi dorinţa de îmbogăţire, care, şi ea poate
impinge spre delicvenţă.
Alături de șomaj sunt implicați în scăderea nivelului de trai și alți factori precum: angajarea pe timp
limitat și angajarea sezonieră, șomajul parțial și mai ales inflația care bulversează echilibrul
economic familial spulberând rapid economiile făcute în timp, cu multă greutate 3. Crizele
economice. Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se accentuează în timpul
crizelor economice care afectează producția, nivelul salariilor și rata șomajului. În lipsa unei protecții
sociale corespunzătoare, persoanele afectate pot fi foarte vulnerabile în ceea ce priveşte predilecţia
spre criminalitate şi pot fi considerate la limita riscului comiterii faptelor antisociale. Lumea
occidentală nu a cunoscut crize economice grave din 1945 până azi dar a suferit recesiuni de mica
amploare care au afectat în special economia americană. Aceste recesiuni economice nu au rămas
fără urmări asupra criminalității în contextul general al unei economii de abundență. Impulsul de a
cumpăra al americanului este atât de mare încât poate cădea în depresie când procesul se oprește.
Aceasta a făcut ca în timpul recesiunii din 1958 clienții să se apuce brusc de furat din magazine într-
un ritm de 250 milioane dolari pe an.
3J. Pinatel, op.cit, Paris 1963, pag.97. 4Facem referire la acei factori care au un rol predominant în
socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor. 5Gh. Nistireanu, C. Păun, op.cit, pag. 151.
3.3.2. Factori culturali4
În sens larg, cultura reprezintă totalitatea valorilor material şi spirituale create de societatea
omenească de-a lungul istoriei. În criminologie interesează în mod deosebit acei factori culturali care
au rol predominant în socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor şi care, finalmente, îi conduc la
săvârşirea faptelor antisociale5.
Familia În mediul familial întâlnim, pe lângă deschideri civilizatoare, conforme cu normele moralei,
religiei, justiției, procese formative spre acte criminale. Căci, în mare parte, părinții sunt ignoranți,
procedând cât se poate de greșit în formarea personalității copiilor, sunt dominați de vicii exercitând
influențe negative asupra copiilo, sunt prea ocupați cu activitățile personale (serviciu, distracții, etc.),
încât să se mai poată îngriji de educația copiilor, sunt indolenți față de problemele familiei și
dificultățile sale economico – financiare, brutalizează copiii, deformîndu-le psihicul și astfel îi educă
în spiritul deviației, infracționalismului.
Una din cele mai importante cercetări criminologice referitoare la influența perturbărilor familiale
asupra delincvenței juvenile a fost realizată în America de soții Glueck, care, în lucrarea ,,Unraveling
Juvenile Delinquency’’ 6(Delincvența juvenilă nerelevată) au constatat următoarele: un număr
important de copii delincvenți și-au schimbat reședința în timpul copilăriei, sunt prost întreținuți din
punct de vedere material și igienic, au părinți despărțiți ori necăsătoriți, sunt privați de beneficiul
culturii. Personalitatea copiilor delincvenți este mai amorfă și lipsită de ambiție în fața exigențelor
vieții, normele lor de comportament sunt mai puțin numeroase și lipsite de conținut. Cel mai adesea
ei sunt stresați datorită coeziunii reduse a familiilor lor, a stării de încordare dintre părinți, a
atmosferei familiale nefavorabile, a lipsei de supraveghere și chiar de interes din partea părinților. În
relevanță la copiii delincvenți se remarcă o atitudine de ostilitate și indiferență față de familia din
care fac parte, precum și față de societate. Influența familiilor divorțate ori despărțite constituie un
factor criminogen major pentru copiii delincvenți. De asemeea, familiile de infractori își implică
uneori proprii copii în activitățile pe care le desfășoară ori îi influențează pe calea imitației,
împrumutându-le percepte morale contrare eticii societății. Statutul marital
6D. Szabo, op.cit, pag. 260-263. 7E.H.Sutherland, Donald R.Cressey, Criminology, New York, 1974,
pag. 218. 8J. Moruzi, Criminologie, 1930, pag.202; I.C.Părăianu, Omul și criminalitatea, București,
1943.
Statutul marital este un factor care de multe ori poate influența comportamentul criminal,
determinînd tipul modelului comportamental cu care o persoană vine în contact 7. Școala
Teoriile secolului al XX-lea susțin că mediul școlar, prin valențele sale instructiv – educative,
contribuie la formarea personalității umane, practica socială probând că știința de carte servește mai
mult binelui și progresului social, decât răului criminal 8.
Instrucția imprimă personalității umane chibzuință, prevedere,precauție, cinste și onestitate etc. care
rețin pe om de la săvârșirea de fapte din domeniul criminalității. La fel, educația morală, realizată de
familie, școală, biserică, mass – media etc., opune o rezistență puternică proliferării criminalității în
societate.
,,De când chiulul și slabele performanțe școlare sunt aproape întotdeauna prezente la viitorii
sociopați, ar trebui să fie posibilă identificarea copiilor care necesită tratament dupa rezultatele
școlare (…) faprul că lipsa disciplinei domestice (casnice) anticipează dificultăți pe termen lung
sugerează îcercarea unui pragram în care școlile să încerce să substituie lipsa disciplinei parentale
în scopul de a preveni chiulul și eșecurile școlare’’. 9 Anturajul Influența anturajului iînseamnă în
linii mari determinarea copilului de a face ceva ce în alte circumstanțe nu ar face, ceva ce nu îi este
caracteristic, ceva ce nu își doreste să facă însa totuși face pentru a se integra. Deși se crede că
influența anturajului apare în adolescență, acesta apare de fapt încă din copilarie, începând chiar de la
vârsta de 2 ani. Aici se manifestă sub forme mai "ușoare" sub formă de șantaj, de exemplu un copil
poate fi determinat să părăsească locul de joacă sau grupul de copii dacă nu vrea sa dea o jucărie sau
nu vrea să se joace cu un alt copil.
9L.Robins, Deviant Children Grown Up, Baltimore, 1996, pag. 306-307. 10S.Glueck, E.Glueck,
Unraveling Juvenile Delinquency, Cambridge, 1950, pag.163-164 11D.Elliot, D.Huizinga, S.Ageton,
Explaining Delinquency and Drog Use, California,1985, pag.34-35
Conform studiului realizat de S.Glueck și E.Glueck s-a descoperit faptul că mai mult de 98%din cei
500 de delincvenți observați aveau în mare măsură prieteni delincvenți în timp ce ceilalți 500 non-
delincvenți mai puțin de 8% aveau prieteni delincvenți. 10
,,Tinerii nu sunt împinși către delincvență de stres sau sunt incapabili să reziste unui impuls natural
către delincvență datorită controalelor sociale slabe; ei observă și învță în interacțiunile grupului că
unele comportamente delincvente sunt încurajate și recompensate de grup și că recompensele
anticipate depășesc în greutate posibilele costuri sau pedeapse sociale au o orientare convențională
(…) altele au o orientare care accentuează comportamentul delincvent (…). Primul (principalul)
context de învățare a devianței este anturajul (grupul de adolescenți egali)’’. 11
Discriminarea
Discriminarea este considerate ca un factor criminogen important fiind asociată cu prejudecata. O
asemenea asociere este făcută deoarece sentimentele discriminatorii constituie obstacole culturale
care au o importanță aparte în comportamentul infracțional.
Discriminarea este refuzul de a trata un grup social în conformitate cu aspirațiile sale. Ea se poate
exercita la diferite niveluri:
- Al claselor sociale
- Al apartenenței religioase
- Al grupurilor etnice
- Al instruirii
- Al participării la activități sociale
- Al emigrării etc.
Aceste preferințe diverse nasc prejudecăți, atitudini negative cu privire la ansamblul grupurilor
minoritare. Prejudecățile nasc sentimente de frustrare care, de regulă, declanșează porniri agresive.
Religia
În același cadru general este incontestabil rolul religiei în procesul formativ – educativ al
personalității umane, de unde rezultă că este de mare interes pentru cunoașterea domeniului
criminalității problema influenței credinței în Dumnezeu. Este necesară abordarea acestei probleme
deoarece deși normele și valorile morale stăvilesc, dacă sunt trăite, comportamentul criminal, totuși
cel mai puternic și mai eficace mijloc informativ al oamenilor este religia.
S-a ajuns la concluzia că anumite secte religioase practică infracționalismul pentru obținerea unor
avantaje materiale, precum și faptul că în perioadele de crize economice și politice profunde pot avea
loc și fenomene infracționale cu substrat religios (distrugeri de lăcașe de cult, profanări etc.)
Mass – media
Studiile efectuate au relevat influența deseori negativă exercitată de mass – media. Criminologii
occidentali au menționat pe primele locuri violența în mass – media și în special video – violența.
Cercetările s-au concentrat asupra acestui aspect, rezultând următoarele:
- Violența pe micul ecran furnizează modele de comportament negativ. Este demn de remarcat că
aceste filme sunt comerciale, făcute pentru a se obține cât mai mulți bani din vânzarea lor și, în
consecință, abordează fără nicio reținere acele teme cu efecte în planul instinctului, al inconștientului
uman. Influența este mai puternică asupra spectatorului tânăr.
- Determină creșterea nivelului agresiv în rândul celor ce urmăresc asemenea filme sau emisiuni
- Desensibilizează auditoriul cu privire la gravele prejudicii pe care le produce violența.
,,Consecințele trăirii într-o lume imaginară condusă în principal de violență pot fi mult mai vaste.
Violența televizată este o demonstrație dramatică a puterii care comunică mult despre norme sociale
și legături, despre scopuri și mijloace despre câștigători și perdanți, despre riscurile vieții și prețul
încălcării regulilor societății”12. Toxicomania Registrul infracţional cunoaşte, pe zi ce trece, o
diversitate tot mai largă. “Delicvenţa, mai mult decât orice alt fenomen, se dezvoltă şi pătrunde în
zone şi medii de mare subtilitate umană, în principal în mediul adolosecenţilor şi tinerilor”. Alcoolul
Alcoolismul continuă să fie și în epoca noastră una din cele mai primejdioase plăgi sociale. El
alimentează, încurajează, promovează și favorizează criminalitatea, zdruncină sănătatea fizică și
intelectuală a omului, îi dezlănțuie pasiunile, oferind astfel un teren prielnic de acțiune a
criminalității. Cercetările moderne asupra alcoolismului și consecințelor sale nefaste generale pun în
lumină efectele dezastruoase pe care le poate avea alcoolismul părinților asupra descendenților
acestora. Ereditatea după părinții alcoolici determină efecte precum mortalitateasporită a copiilor,
frecvența mare a avorturilor la femei, imbecilitatea, degenerarea fizică și psihică, rezistențafizică și
psihică redusă, lipsa de voință și aversiune față de muncă, irascibilitate, agresivitate, sociopatii. Sub
imperiul alcoolului se comit acte de vandalism contra patrimoniului public și privat, infracțiuni de
viol, infracțiuni de ultraj contra ordinii și liniștii publice, asasinate odioase etc. Acesta constituie un
factor criminogen preponderent în cazul vandalismului săvârșit în public de asociații ori grupări de
infractori. Conducătorii acsto asociații sau grupări de infractori recurg la aceast factor care animă
acțiunea infractorilor pentru îndeplinirea planului adoptat, căci ei devin fanatici și săvârșesc cele mai
violente acte criminale. 3.3.3. Factori politici Influența factorilor politici asupra criminalității apare
ca deosebit de puternică în doua situații specifice: războiul și revoluția.
12G.Gerbner, Television Violence, Victimization and Power, 1980, pag. 710-711
Războiul înțeles ca război total, dus de o națiune contra alteia, cu excluderea războaielor civile,
constituie un fenomen de dezorganizare socială care favorizează creșterea criminalității și antrenează
o transformare temporară a structurii sale. În perioadele de război criminalitatea atinge după expresia
lui Ferri un nivel de suprasaturare.
Nu se constată o creștere imediată a criminalității dupa începerea ostilităților, dar la scurtă vreme
după aceasta se constată o înaltă creștere a criminalității al cărei vârf se situează aproape de sfârșitul
ostilităților, sau cel mai târziu câteva luni după sfârșitul acestora.
Își face apariția terorismul ca formă a luptei pentru putere, urmărind înlăturarea adversarilor mai
importanți și anihilarea neutrilor. Luptele armate depășesc ororile războiului clasic, combatanții fiind
puternic motivați psihologic.
Ca și războaiele, revoluțiile și revoltele produc o suprasaturare criminală prin dezorganizarea socială
pe care o antrenează. Acestea desemnează o stare de criză politică de mare amploare finalizată pe
cale conflictuală, prin care se urmărește înlăturarea de la putere a unui grup conducător, cucerirea
puterii politice și schimbarea orânduirii sociale.
Atât în timpul desfășurării efective a evenimentelor revoluționare, cât și în perioada de tranziție care
urmează, criminalitatea cunoaște o adevărată explozie. Revenirea la limitele normale de stabilitate
este dificilă, presupunând modificări structurale de ordin politic, economic, social și nu în ultimul
rând readaptarea structurilor de personalitate a indivizilor.
3.4. Factori naturali
În secolul XIX Guerry a crezut că poate formula ,,legea termică a criminalității’’ după care crimele
contra persoanei predomină în regiunile din sud în timpul sezonului cald iar crimele contra populației
în regiunile din nord în sezonul rece. De asemenea s-a crezut că mai au importanță presiunea
barometrică, umiditatea, vântul și precipitațiile. Aceste constatări au lăsat sceptici pe cea mai mare
parte a criminologilor, pentru care dacă există o corelație între mediul fizic și delincvență, relația este
indirectă.
În perioada de tranziţie, în România, se constată o creştere a ratei infracţiunilor la 192% locuitori, în
1958, la o rată de peste 700% în 1993.
Fenomenul creşterii delicvenţei are mai multe cauze:
- starea de anomie a perioadei de tranziţie, care devine mult mai transparent şi operează la toate
nivelurile macrosociale (migrarea populaţiei rurale către oraş, şomajul, urbanizarea etc.),
microsociale (dezagreagarea familiei prin creşterea ratei divorţurilor, a concubinajului) şi
instituţionale (corupţia la niveluri înalte);
- ineficacitatea controlului social după 1989, atât la nivelul familiei, al şcolii, al instituţiilor statale,
cât şi al indiferenţei opiniei publice etc.;
- inegalităţile sociale brutal apărute după o lungă perioadă de egalizare social a oamenilor, când
norma nu mai este o parte a conştiinţei sociale, prin scăderea încrederii în legi şi în autoritatea
instituţiilor, prin adoptarea de legi nedrepte sau lacunare, prin proliferarea subculturii delicvente şi
etnice;
- adoptarea de mijloace ilicite pentru realizarea scopurilor în condiţiile în care calitatea vieţii scade
şi sursele de anomie proliferează. Comportamentul unei părţi a populaţiei se adpatează la condiţiile
sociofamiliale şi instituţionale anomice 13.
13Gh. Scripcaru,V. Astărăstoae, Criminologie clinică, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pag.123.
Din aceste considerente, cea mai mare dificultate în reconstituirea sistemului factorilor determinanţi
ai comportamentului criminal rezidă în scoaterea în evidenţă a cauzei ( aceasta constituind nucleul
sistemului factorilor determinanţi ai conduitei criminale). Prin urmare, tot ce se întâmplă în natură
are o cauză determinabilă, iar explicarea fenomenelor nu este posibilă fără relevarea ei. Concluzie
Fără îndoială, legătura dintre acești factori și criminalitate este un subiect sensibil și delicat abordat
de numeroși scriitori în încercarea de a contura niște idei clare în vederea prevenirii și combaterii
comportamentului criminal. Explicarea comportamentului criminal reprezintă problema centrală a
criminologiei, ea presupunînd stabilirea cauzei, reconstituirea sistemului factorilor determinanţi în
jurul ei, precum şi elucidarea procesului de geneză al comportamentului criminal. În concluzie, cea
mai mare dificultate în reconstituirea sistemului factorilor determinanţi ai comportamentului criminal
rezidă în scoaterea în evidenţă a cauzei ( aceasta constituind nucleul sistemului factorilor
determinanţi ai conduitei criminale). Prin urmare, tot ce se întâmplă în natură are o cauză
determinabilă, iar explicarea fenomenelor nu este posibilă fără relevarea ei. Acelaşi lucru se poate
spune şi despre crimă.
Pentru a fi clasificaţi ca fiind delincvenţi, tinerii trebuie să manifeste un comportament a cărui natură
delictuală nu se poate defini decât prin consecinţele sale. Dacă acea consecinţă nu s-a produs, atunci
tânărul nu poate fi decât un potenţial delincvent, ce este sancţionat totuşi în mod preventiv (masuri
disciplinare, internare, supraveghere, încredinţare). Putem trage concluzia că delincvenţa juvenilă, în
ansamblul ei, nu este altceva decât consecinţa absenţei sprijinului moral oferit de adult, a lipsei de
protecţie şi îngrijire primite în familie, a eşecului activităţii de educaţie morală primită în şcoală. Un
minor delincvent este, de fapt, o victimă şi nu un vinovat conştient de responsabilităţile ce i se
impută. Delincvenţa juvenilă apare astfel, ca un efect al lipsei de responsabilitate din partea părinţilor
şi a familiei, a educatorilor, a factorilor răspunzători de formarea conduitei morale a tânărului. În
unele ţări, în lucrările de sociologie a devianţei, termenul de delincvenţă juvenilă sau fenomen
delictual se referă strict la ansamblul abaterilor şi încălcărilor normelor juridice penale.
De asemenea, în cadrul legislaţiei penale a diferitelor ţări, crima (infracţiunea) se deosebeşte de
delincvenţa juvenilă prin faptul că prima intră sub incidenţa dreptului penal, iar a doua referindu-se la
delictele civile sau penale comise de tineri. În ţara noastră, conform Codului Penal şi legilor penale
speciale pentru desemnarea ansamblului de acte şi fapte penale sancţionate, comise de minori, dar şi
de adulţi şi conform legii de executare a pedepselor nr. 254/2013, este folosită noţiunea de
infracţionalitate (fenomen infracţional), care poate fi utilizată interdisciplinar cu noţiunea de
delincvenţă. Din punct de vedere strict juridic, un comportament delincvenţional este definit ca un tip
de conduită ce încalcă legea, privită ca ansamblu de reguli normative, edictate şi aplicate de către
autoritatea statal - politică.
Unii autori, pornind de la caracteristicile comune ale acestei forme particulare de devianţă,
manifestate în societate, disting următoarele trăsături ale delincvenţei: 15 Violarea unei anumite legi
(penală, civilă, militară) ce prescrie acţiuni şi sancţiuni punitive împotriva celor ce o încalcă;
manifestarea unui comportament contrar conduitelor morale ale grupului, fie ele formale sau
informale, implicite sau explicite; săvârşirea unei acţiuni antisociale ce are un caracter nociv pentru
indivizi şi grupurile din care fac parte aceştia. Perspectiva juridică nu poate realiza o delimitare
strictă între comportamentul delictual al tinerilor şi particularităţile comportamentului infracţional al
adulţilor, deoarece ea nu permite identificarea cauzelor, ci doar fixarea unui set de criterii cu ajutorul
căruia putem face distincţia între o conduită ilicită, deviantă de la norma legală şi un comportament
normal, acceptat în societate. Din acest motiv, noţiunea de delincvenţă juvenilă este confundată
adesea cu cea de criminalitate (infracţionalitate), de unde şi existenţa unor ambiguităţi în ceea ce
priveşte termenii: delict, infracţiune, delincvenţă.
15G.A. Theodorson, A Modern Dictionary of Sociology, Editura Thomas Y. Grawell Company, 1969,
pag. 73. 16 Codul Penal al României adoptat prin Legea nr. 286/2009 (M.Of. nr. 510 din 24 iulie
2009) și a fost modificat succesiv prin Legea nr. 27/2012 (M.Of. nr. 180 din 20 martie 2012), Legea
nr. 63/2012 (M.Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012) și Legea nr. 187/2012 (M.Of. nr. 757 din 12
noiembrie 2012), iar conform art. 246 din Legea nr. 187/2012, noul C. pen. a intrat în vigoare la data
de 01 februarie 2014, iar potrivit art. 250, la aceeași dată s-a abrogat C. pen. din 1968, cu
modificările și completările ulterioare.
În articolul 15 din Codul Penal se prevede că “fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie,
nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o” 16. Se poate observa de aici că o faptă poate
deveni infracţiune doar dacă dobândeşte anumite trăsături: să prezinte pericol
social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea penală. Prima trăsătură a infracţiunii,
aceea de pericol social, se referă la aspectul material sau obiectiv al infracţiunii, a doua priveşte
latura morală sau subiectivă, iar a treia are în vedere aspectul legal al infracţiunii (incriminarea).
În consecinţă, când ne referim la termenul de delincvenţă juvenilă trebuie să cunoaştem sensul în
care dorim să utilizăm această noţiune: dacă o utilizăm pentru a desemna o conduită ce este
dependentă de competenţa oficială a sistemului penal, ea nu implică şi evaluarea măsurii în care
această conduită este sau nu indezirabilă. Dacă din punct de vedere normativ „caracterul indezirabil
poate fi, dar nu înseamnă că şi este, o condiţie esenţială a incriminării, aceasta nu implică să fie si o
condiţie a faptelor ca atare17”. Caracterul indezirabil al faptelor imputabile unui adolescent este şi el
produsul unei percepţii generale a publicului în legătură cu noţiunea de delict sau infracţiune, ce
trebuie să intre sub incidenţa legii şi să fie sancţionate. Astfel, comportamentul de evadare, fuga din
familie, numită de legislaţia pentru minori „vagabondaj”, pot fi considerate uneori ca făcând parte
dintr-un comportament normal, bazându-se pe multiplele motivaţii legate de conflictele cu familia,
cu părinţii sau educatorii, sau chiar de tendinţa de a se aventura, tipică vârstei adolescentine. Furtul
de bunuri poate reprezenta iarăşi un act cu ajutorul căruia adolescentul îşi afirmă curajul şi gustul
pentru risc sau pur şi simplu, o acţiune întâmplătoare, favorizată de o anumită „ocazie”. Din aceste
motive, „cariera infracţională” a unui adolescent nu se aseamănă cu cea a unui adult, faptele sale
ilicite putând fi cauza unei greşeli ale educatorului în procesul de educaţie şi nu motivaţii antisociale
ale tânărului făptuitor. Scopul legislaţiei nu este de a trata şi sancţiona delincventul adolescent ca pe
cel adult, ci mai degrabă de a-l reeduca şi proteja, deşi noţiunea de culpabilitate se menţine aceeaşi în
ambele cazuri.
17S.Rădulescu, D.Banciu, Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. Adolescenţa între
normalitate şi devianţă, Editura Medicală, Bucureşti, 1990, pag. 73.
4.2.2. Criminalitatea feminină 4.2.2.1. Structura şi volumul Ceea ce se poate afirma cu certitudine
este faptul că numărul de femei implicate în activitate infracţională este mai scăzut decât al
bărbaţilor, atât la vârsta minorităţii cât şi la majori. Există de asemenea, şi o diferenţă a tipului de
infracţiuni comise.
Se susţine, de către unii autori, că infracţionalitate feminină nu este evaluată corect deoarece este o
criminalitate de obicei ascunsă ( premeditarea aduce cu sine o mică probabilitate ca femeia criminal
să fie descoperită, faptul că femeia este de obicei instigatoare la infracţiuni şi de cele mai multe ori
adesea doar autorul este sancţionat.) În doctrina germană, plecându-se de la datele statistice din
Germania ( de la 17,5% criminalitatea feminină în 1972 şi 23.5% în 1990), Austria ( 19%
criminalitate feminină în 1990)
şi Elveţia (20% criminalitate feminină în 1992) s-a constata o tendinţă de creştere a criminalităţii
feminine atât cantitativ, ajungându-se până la 20% dintre infracţiuni în anii 1990, cât şi calitativ
deoarece acestea comit infracţiuni din ce în ce mai grave, depăşind limitele tradiţionale, adică furturi
din magazine ( 39.8%), furturi din poşete şi genţi (28%) şi falsificarea de reţete pentru eliberarea
unor anumite medicamente cu efect psihotrop (32%), către noi domenii de tipul falsificării cărţilor de
credit sau folosirii frauduloase a acestora, până la tâlhării şi criminalitate organizată 18. În SUA
creşterea criminalităţii masculine a fost între 1970 şi 1990 de 40 % iar a celei feminine de 80 %). Pe
o poziţie opusă se situează doctrina franceză care consideră că nu există o creştere a criminalităţii
feminine, în Franţa cel puţin, acesta aflându-se la acelaşi nivel de aproape 200 de ani (1826-1830 era
de 19 %; 1875-1880 era de 15%; 1910 era de 14%; 1958-1978 între 12 şi 13% , 1992 era de 14. 97
%). E adevărat că există o diversificarea a criminalităţii feminine dar acelaşi lucru se poate observa şi
în ceea ce priveşte criminalitate masculină. Dacă ar exista o legătură între statutul social al femei şi
criminalitate ar trebuia ca în ultimii 50 de ani, când emanciparea femeilor a devenit o realitate
cotidiană, criminalitatea acestora să crească odată cu gradul de emancipare. Doctrina română se
situează pe poziţia doctrinei franceze considerând că procentul de 10 la % criminalitate feminină este
cel corect.
18 H.J.Schneider, Kriminologie, Vol. III, Editura C.H.Beck, München, 1992, pag. 192.
S-a luat în calcul şi faptul că sistemul procesul penal şi sancţionator penal adoptă o atitudine diferită
faţă de femei decât faţă de bărbaţi. Există tendinţa de a se aplica sancţiuni mai uşoare femeilor care
comit infracţiuni, ţinându-se cont de faptul că trebuie să îşi crească copii, de faptul că recunosc cu
mai mare uşurinţă comiterea faptelor, ceea ce uşurează activitatea organelor judiciare şi prin faptul că
trezesc un mai mare sentiment de compasiune decât criminalii bărbaţi.
4.2.2.2. Explicaţii ale criminalităţii feminine Criminologia tradiţională susţinea că femeia nu poate
comite orice infracţiune deoarece este lipsită de forţa necesară, specificul criminalităţii feminine fiind
faptul că ea comite infracţiuni uşoare datorate lipsei sale de forţă. Cercetările recente au infirmat
această teză a criminalităţii datorate forţei femei, ea putând comite crime de o ferocitate deosebită
folosindu-se de mijloace ajutătoare ( arme, otrăvuri, etc.). O primă categorie de autori explică
delincvenţa prin structura biopsihică a femei iar o a doua categorie explică fenomenul pe temei
sociologic. Deşi justificare sociologică pare mai credibilă ea explică cu dificultate faptul că nu a
crescut criminalitate feminină în proporţia cu care a crescut rolul şi implicarea femeii în viaţa socială.
De asemenea este greu de înlăturat din discuţie şi dimensiunea biopsihologică a femei. Una din
teoriile feministe explică diferenţa de criminalitate între femei şi bărbaţi plecându-se de la teoria
riscului şi anume faptul că lumea fiind dominată de bărbaţi, ei sunt implicaţi în toate sferele vieţii
sociale existând, din acesta cauză, şi un risc crescut ca bărbaţii să intre în conflict cu normele sociale.
Deoarece femeile nu sunt implicate în activităţile importante atunci nici nu sunt supuse riscului de a
comite infracţiuni. Această abordare a fost criticată, argumentându-se faptul că riscul nu este un
specific masculin ci el este universal, sugerându-se că riscul este astăzi perceput mult mai acut decât
în trecut, deşi era aproape la acelaşi nivel, din cauza actualei mediatizării a acestuia. Tot teoriile
feministe au explicat creşterea numărului de fete implicate în găştile de cartier ca fiind o
masculinizarea a feminităţii lor ca şi cum participarea într-o gaşcă de cartier este un specific
masculin. Concluzia autorului unui studiu care analizează implicare fetelor în găştile de cartier este
că acest fenomen este foarte complex.
El nu vizează doar dimensiunea genului căruia îi aparţin şi este şi o problemă de mediu social şi
poziţie socială. Poate şi mai important este faptul că participarea la o bandă este o criză specific
adolescentină, de căutare a independenţei 19. Multe fete intră în acele găşti din considerente
sentimentale deoarece vor să-i demonstreze iubitului, de obicei membru al unor astfel de găşti faptul
că sunt foarte puternice. Pentru această categorie, ataşamentul faţă de gaşcă dispare odată cu
ataşamentul pentru membrul găşti care a determinat intrarea ei acolo. Apoi acestea revin la o
conduită socială normală.
19J.Laider, G.Hunt, Accoplishing feminity among the girls in the gang, in British Journal of
Criminologie, 2001, pag. 676.
Reieşind din aceşti indici, prin infracţiuni violente trebuie să înţelegem acţiuni intenţionate penal
sancţionabile, care atentează asupra valorilor fizice (viaţa şi sănătatea) ale persoanei şi se comit
contrar voinţei persoanei prin violenţă fizică sau psihică.
4.3.2. Evoluţia istorică a infracţiunilor cu violenţă
Problemă violenţei nu este problemă nouă în istoria omenirii de multe milenii. Legea penală din toate
timpurile şi în toate societăţile a recunoscut gradul de pericol social deosebit de
ridicat pe care îl reprezintă infracţiunile cu violenţă, constituind unul din grupul celor mai frecvente
fapte împotriva cărora s-a acţionat pe multiple planuri.
Încălcarea dreptului la viaţă, integritate corporală, a libertăţii sexuale etc., creează o stare de
nesiguranţă socială, un dezechilibru serios pentru însăşi existenţa societăţii 1. Săvâşirea faptelor de
violenţă constituie expresia unei conştiinte profund înapoiate la indivizii caracterizaţi prin grave
deficienţe morale şi printr-o agresivitate deosebit de periculoasă pentru societate. Orice faptă de
violenţă a persoanelor creează o stare de pericol pentru securitatea întregii societăţi. De aceea
incriminarea tuturor formelor de fapte contra vieţii persoanei are ca scop apărarea relaţiilor sociale şi
a valorilor sociale de care sunt legate – viaţa şi libertatea individului uman. Dreptul la viaţă şi
libertate este recunoscut ca drept natural absolut, acordat din momentul naşterii şi garantat oricărui
individ, indiferent de conduita şi situaţia lui. Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu
structurarea primelor comunităţi umane arhaice. Anterior acestui fapt esenţial nu se poate afirma
existenţa criminalităţii, „deoarece acolo unde nu este morală şi norme, nu există crime”. 4.3.3.
Violenţa domestică 4.3.3.1. Definiţii ale violenţei domestice În sens larg, violenţa domestică
semnifică utilizarea forţei şi a constrângerii de către o persoană, grup sau clasă socială, în scopul
impunerii propriei voinţe asupra altora Definiţia violenţei domestice potrivit Consiliului Europei-
Comitetul de Miniştri: „Violenţa în familie reprezintă orice act sau omisiune comisă în interiorul
familiei de către unii dintre membrii acesteia, care aduce atingere vieţii, integrităţii corporale sau
psihologice sau libertăţii altui membru al aceleiaşi familii sau vatămă în mod serios dezvoltarea
personalităţii lui/ei. Conform Legii nr.217/2003, „violenţa în familie reprezintă orice acţiune fizică
sau verbală săvârşită cu intenţie de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi
familii, care provoacă o suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material”. O alta definiţie
a violenţei domestice ar fi:
1D.S.Luminosu, V.Popa, Istoria sociologiei teorii contemporane, Editura Helicon, 1996, pag. 333.
2Centrul de resurse Juridice, Institutul pentru cercetare şi prevenire a criminalităţii, Prevenirea şi
intervenţia eficientă în violenţa domestică, Bucureşti, 2003, pag. 6
„Violenţa domestică este o serie repetată de comportamente coercitive şi de atac fizic, sexual şi
psihic pe care o persoană le manifestă faţă de partener, în scopul controlării şi dominării acestuia,
utilizând forţa şi/sau incapacitatea de apărare a victimei, ce apare în cadrul unei relaţii de cuplu.
Include şi abuzurile de tip economic şi social2”.
Din punct de vedere clinic, Stark şi Flitcraft au formulat o definiţie larg acceptată: „Violenţa
domestică este o ameninţare sau o provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei răniri fizice în
cadrul relaţiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domociliu. Atacul fizic
sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau abuzuri verbale: distrugerea bunurilor care aparţin
victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute la adresa
altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor,
lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului şi a altor surse de îngrijire şi
protecţie”. Aria de cuprindere a violenţei domestice se referă la: abuzul asupra copilului; violenţa
maritală; abuzul şi violenţa asupra părinţilor/membrilor vârstnici ai familiei. 4.3.3.2. Cauzele
violenţei domestice
În literatura de specialitate se găsesc cinci perspective care îşi propun să descrie cauzele violenţei
domestice3: I. Perspectiva biologică Conform acestei perspective, violenţa şi agresiunea sunt
determinate de traume sau de factorii endocrini. În urma unor cercetări, Rosenbaum şi colegii au
descoperit o legătură între agresiunea maritală şi traumatismele craniene. Această legătură a fost
explicată prin faptul că traumatismele craniene determină o deteriorare neurologică care determină, la
rândul ei, diminuarea controlului asupra impulsurilor, afectează gândirea, cauzează dificultăţi de
comunicare şi creşte nivelul stresului în familie. Perspectiva biologică a fost criticată deoarece,
descoperirea acestor legături, poate absolvi agresorii de responsabilitatea acţiunilor lor. II.
Perspectiva psihopatologică Punctul de plecare a acestei perspective este concepţia lui Freud despre
„masochismul feminin”, conform căreia femeia este descrisă ca dorind să fie bătută, asemenea unui
copil neajutorat, dependent şi rău. Alte teorii psihologice susţin că violenţa domestică este o
schimbare a traiectoriei comportamentului auto-distructiv dinspre sine spre o altă persoană.
Cercetătorii domeniului propun şi o evaluare psihologică a profilului bărbatului violent. Astfel, în
urma unor cercetări, s-a ajuns la următoarea concluzie: personalitatea bordelină este considerată
majoritară în categoria abuzatorilor, faţă de cea antisocială.
3G.Irimescu, Asistenţa Socială a persoanelor abuzate, Editura Universității "Alexandru Ioan Cuza",
2006.
III. Perspectiva sistemică Această perspectivă vede familia ca pe un sistem compus din subsisteme
care interacţionează reciproc. Astfel, se consideră că o agresiune produsă în familie este o reacţie în
lanţ declanşată de un membru al familiei. IV. Perspectiva socială Conform acestei perspective,
violenţa domestică apare din cauza unor diferenţe de vârstă, sex, mediu social, interese, de tipurile de
familii etc. La aceste cauze se mai adaugă şi violenţa societăţii în care trăieşte familia (dacă
societatea acceptă violenţa, acest lucru va conduce la violenţă în familie). Tot ca o cauză a violenţei
în familie este considerat mediul în care trăieşte persoana şi, în special, comportamentul „altora”
semnificativi. S-a demonstrat că, în timpul copilăriei şi adolescenţei, copilul observă comportamentul
părinţilor, care sunt considerate primele studii de comportament. Astfel, dacă un copil creşte într-un
mediu agresiv, există riscul de a deveni el însuşi violent la maturitate. Teoria nu se opreşte numai la
mediul familial, ci se extinde chiar până la expunerea la violenţa prin televiziune. Această idee este
una discutabilă, existând mai multe teorii. Unii cercetători consideră că nu este nici o legătură
evidentă între vizionarea unor emisiuni TV şi comportamentul agresiv. Alţi cercetători consideră că
expunerea la violenţa prin televiziune şi jocuri video este posibil să nu acţioneze ca o legătură directă
cauzală cu agresivitatea, ci poate cauza desensibilizarea. Aceasta, împreună cu violenţa din societate,
ar putea fi o justificare a utilizării violenţei de către individ. V. Perspectiva feministă Această
perspectivă susţine că violenţa îndreptată asupra femeii poate fi privită în contextul societăţii care se
bazează pe forma de organizare patriarhală. Această societate, în care poziţia femeii este cea de
subordonare faţă de bărbat, legitimează inegalitatea între sexe. Astfel, feminiştii consideră că
problema abuzului este un rezultat al dezechilibrului de putere din cadrul relaţiilor dintre bărbaţi şi
femei. 4.3.3.3. Forme al violenţei asupra femeii
În literatura de specialitate, există mai multe clasificări ale formelor de violenţă domestică. O
clasificare generală a formelor de violenţă ne este ilustrată de A. Neculau 4, după cum urmează:
4A.Neculau, G.Ferreol, Violenţa. Aspecte psihosociale, Ed. Polirom, 2003, pag.5.
a) Violenţa privată.
- violenţa criminală;
- mortală: omoruri, asasinate, otrăviri, execuţii capitale etc.
- corporală: lovituri şi răniri voluntare;
- sexuală: violuri;
- violenţa non-criminală;
- suicidară: suicidul şi tentativa de suicid;
- accidentală (accidente de automobil);
b) Violenţa colectivă.
- violenţa cetăţenilor împotriva puterii;
- terorismul;
- grevele şi revoluţiile;
- violenţa puterii împotriva cetăţenilor;
- terorismul de stat;
- violenţa industrială;
- violenţa paroxistică;
- războiul.
După opinia altor specialişti, există două tipuri de violenţă şi două categorii de agresori 5: 1. Violenţa
expresivă - care defineşte pe acei agresori care tind să „explodeze” în situaţiile conflictuale, neavând
resursele necesare pentru a se controla. Un asemenea tip de violenţă este determinat fie de deficitele
existente în capacităţile de comunicare cu ceilalţi şi în controlul exercitat asupra situaţiei, fie de
repertoriul limitat de strategii interpersonale necesare pentru soluţionarea situaţiei. 2. Violenţa
instrumentală - care caracterizează pe acei agresori cărora nu le lipsesc capacităţile intelectuale şi
sociale pentru a se controla şi a căror acte de violenţă nu au un caracter impulsiv. Asemenea tip de
violenţă este raţionalizată, controlată şi dirijată, în mod conştient, asupra unei anumite victime.
Formele cele mai cunoscute de violenţă domestică sunt: Abuzul fizic care se defineşte ca fiind „orice
act sau omisiune comisă în interiorul familiei de către unul din membrii acestuia, care aduce atingere
vieţii, integrităţii corporale sau psihologice, ori libertăţii altui membru al aceleiaţi familii, periclitează
în mod serios dezvoltarea personalităţii lui sau a familiei”(Consiliul Europei, Recomandarea R (85)
4 cu privire la problematica violenţei intrafamiliale).
Aceasta reprezintă cea mai raportată formă de abuz şi poate include:
- loviri cu palmele, cu pumnii, cu obiecte contondente;
- tras de păr, zgârierea;
- ruperea oaselor;
- arsuri;
- izbirea victimei de pereţi sau mobilă, aruncarea obiectelor;
- folosirea armelor;
- poate include de asemenea şi distrugerea bunurilor din casă, a mobilei, omorârea animalelor
domestice, negarea trebuinţelor de bază (deprivarea de somn şi/sau alimentaţie);
- ameninţări la integritatea corporală, ameninţări cu moartea etc.
Abuzul sexual: se defineşte ca fiind „orice contact sexual nedorit de către partener. Acest tip de abuz
nu presupune neaparat folosirea forţei fizice, ci el poate fi realizat prin intimidare, ameninţare,
hărţuire şi contrângere. Exemple de abuz sexual ar fi: glume deocheate, partenera este tratată ca un
obiect sexual, îi este criticată sexualitatea, gelozie extremă, partenera este forţată să întreţină relaţii
sexuale cu el sau cu alţi bărbaţi, partenerul foloseşte arme sau obiecte în actele sexuale, sadism,
mutilare etc.
Abuzul psihologic (emoţional) care cuprinde: degradarea continuă şi umilirea partenerei, sarcasme,
luarea în derâdere a acesteia, ameniţări, dispreţ, insulte în public, observaţii umilitoare. Aceste
comportamente instalează sentimentul de teroare permanentă, scade stima de sine a partenerei,
dezvoltă o neîncredere permanentă în sine şi în forţele proprii, un sentiment de neajutorare care
împiedică victima să părăsească relaţia abuzivă.
Abuzul economic este o formă de violenţă psihologică pasivă şi poate fi definit ca exerciţiul unui
control inechitabil asupra resurselor comune, fie că se referă la controlul accesului la buget pentru
menaj, fie la împiedicarea partenerei de a-şi găsi sau menţine o slujbă sau de a-şi continua educaţia,
fie chiar de negare a drepturilor femeii asupra bunurilor comune.
Abuzul social care reprezintă izolarea victimei şi incapacitatea acesteia de a ieşi din relaţia abuzivă.
Acest tip de abuz este strâns legat de cel economic şi cuprinde: abuz verbal în faţa altor persoane,
glume, critici referitoare la aspectul fizic al femeii, la inteligenţa sa, acuzaţii de infidelitate,
comportamente de control (urmărirea femeii la serviciu, la prieteni, telefoane de verificare etc.),
încuierea femeii în casă sau în afara ei etc.
Majoritatea cazurilor de violenţă împotriva femeilor se prezintă ca o combinaţie de violenţă fizică,
psihologică şi sexuală, susţinută de o violenţă de sorginte socială şi incluzând uneori şi violenţă
economică.
În viziunea autoarei Simona-Gabriela Sînzianu 6, tabloul formelor de violenţă ar arăta astfel:
6S.G. Sînzianu, Violenţa în familie prezentată în presa din România, Editura Lumen, 2006, pag. 17.
a) În funcţie de natura faptelor:
- violenţa efectivă;
- violenţa fizică: lovituri, crimă, strangulare etc.;
- violenţa sexuală: obligare forţată de intreţinere de raporturi sexuale (atât cu partenerul, cât şi cu alţi
bărbaţi), fantezii pornografice etc.
b) Individul producător de violenţă:
- violenţa simbolică;
- violenţa verbală: înjurături, insulte etc.;
- violenţa emoţională: refuzul afecţiunii, înjosire, critici, gelozie, respingere;
- violenţa psihică: intimidare, ridiculizare, şantaj, ameninţări, posesie, izolare etc.;
- violenţa economică: controlul strict asupra bugetului, furtul, preluarea controlului asupra altor sume
de bani etc.
c) În funcţie de starea de sănătate psihică:
- violenţa realizată cu discernământ: răzbunare;
- violenţa realizată fără discernământ: boală psihică
d) În funcţie de „ţinta” violenţei:
- violenţa asupra persoanei: copiilor, femeilor, bărbaţilor;
- violenţa asupra bunurilor;
- violenţa contra naţiunii;
- violenţa contra vieţii publice;
- violenţa contra statului.
Celelalte sesizări şi reclamaţii ale cetăţenilor, din competenţa formaţiunilor de ordine publică, vor fi
soluţionate de către ofiţerii din cadrul birourilor sau şefii sectoarelor de siguranţă publică, după cum
urmează:
- colaborează cu mass-media pentru ameliorarea siguranţei publice;
- efectuează acte de constatare şi sancţionare numai în cazul infracţiunilor şi contravenţiilor flagrante;
- întreţine permanent relaţii de colaborare cu poliţiştii din formaţiunile operative privind evoluţia
situaţiei operative din sectorul de activitate, ţine zilnic evidenţa evenimentelor înregistrate şi prezintă
conducerii rapoarte privind activităţile desfăşurate, problemele cu care se confruntă populaţia şi
propuneri de îmbunătăţire a muncii;
- analizează zilnic evenimentele înregistrate în sectorul de responsabilitate, pe care le prezintă şefilor
şi le evidenţiază pe harta criminogenă.