Capitolul 1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

În doctrină1 s-a subliniat, că pe lângă ştiinţa dreptului penal, de criminalitate se ocupă şi o seamă de
alte ştiinţe, cu caracter special, cum sunt: criminologia, sociologia criminală (judiciară), psihologia
criminală (judiciară) şi altele, care au apărut şi s-au dezvoltat mai târziu (decât ştiinţa dreptului
penal), dar care şi-au dobândit statutul de ştiinţe autonome, distinct, având ca obiect distinct de
cercetare.
1I.Oancea, Probleme de criminologie, Editura ALL, Bucureşti, 1994, pag. 1. 2R.M. Stănoiu,
Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, pag. 5. 3Termenul de “crimă” trebuie înţeles în
sensul larg de “infracţiune”, adică orice faptă considerată ca atare în legea penală, iar nu doar
“crima”, doar ca una dintre categoriile de infracţiuni, din sistemele de drept penal care cunosc
împărţirea infracţiunilor în “crime” şi “delicte”.În consecinţă, cu această precizare, vom adopta, în
continuarea lucrării de faţă, noţiunea de “crimă” ca fiind echivalentă noţiunii de “ infracţiune”,
noţiunea de “criminalitate” ca fiind echivalentă noţiunii de “fenomen infracţional”, de
“infracţionalitate” sau de “infracţionism”, precum şi noţiunea de “criminologie” ca fiind ştiinţa care
se ocupă de studiul “crimelor” (“infracţiunilor”), a “criminalilor” (“infractorilor”, “delicvenţilor”), a
“criminalităţii” (“fenomenului infracţional”, “infracţionalităţii”, “infracţionusmului”, “delicvenţei”),
noţiuni consecrate pe plan naţional şi internaţional.
Denumită sau nu ca atare, criminologia are o vechime mai mare decât aproape celelalte ştiinţe
derivate din dreptul penal, având origini la fel de vechi ca şi celelalte ştiinţe sociale2.
1.1. Definiţia criminologiei

Etimologic, criminologia ca termen derivă din termenul latin “crimen” (crimă, infracţiune) şi
termenul grecesc “logos” (cuvânt, idee, ştiinţă). Cele două cuvinte reunite sugerează înţelesul
complex al criminologiei ca ştiinţă, care studiază fenomenul criminal 3. Ştiinţa criminologiei
cercetează nu numai fenomenul legalităţii anumitor infracţiuni, ale comportamentului infracţional
individual, dar şi ale criminalităţii ca fenomen social de masă deosebit de complicat (crimă
organizată, terorism). Prima folosire a termenului “criminologie” este atribuită antropologului
francez Paul Topinard în 1879. În realitate, “criminologia”, în sensul actual, modern, s-a conturat în
trei lucrări celebre şi anume: “Omul delicvent” a antropologului Cesare Lombroso (1876) şi
“Sociologia criminală” a juristului Italian Enrico Ferri (1881) şi “Criminologia” lui Rafaele Garofalo
(1885) în care se consacră expres termenul de definiţie a acestuia.
În decursul timpului, cum era şi firesc, s-au formulat diferite definiţii ale criminologiei, dintre care
menţionăm următoarele:
- “Criminologia este ştiinţa ce pune în prim plan omul, în complexitatea sa, obiectul fiind dat de
cauzele şi remediile comportării sale antisociale” 4.
- “Ştiinţa criminologiei este ştiinţa care se ocupă cu studiul ansamblului fenomenului criminal”,
definiţie apreciată ca fiind corectă, dar prea sintetică 5.
- “Criminologia” este “ştiinţa care studiază criminalitatea ca fenomen social, în special cauzele
acesteia (etiologia criminală) şi mijloacele de luptă împotriva acestui fenomen” 6, definiţie apreciată
ca fiind mai largă, dar care priveşte numai latura socială a criminalităţii, fără a cuprinde şi elementele
componente, între care infracţiunea (crima) şi infractorul (criminalul) 7.
- “Criminologia este studiul ştiinţific al omului delicvent şi al delicventului” (Jean Pinatel), la care s-
a adăugat un element suplimentar, şi anume, “studiul reacţiei sociale la fenomenul criminalităţii” 8.

4M.L.Levastine, V.V.Stanciu în Précis de criminologie (“Perceptele criminologiei”), Ed. Payot,

Paris, 1950. 5I. Oancea, Tratat de drept penal, partea generală, Editura ALL, Bucureşti, 1994, pag.
1. 6E.H. Sutherland, Principles of Criminlogy (Principiile criminologiei), Chicago – New York,
1939. 7I. Oancea, op.cit în nota supra 1, pag. 2. 8C. Debuyst, Enciclopedia criminologiei, Louvain,
1984, pag. 3. 9A. Dincu, Criminologie, Universitatea Bucureşti, 1984, pag. 78. 10R.M. Stănoiu,
Introducere în criminologie, Editura Academiei R.S.R, Bucureşti, 1989, pag. 44. 11N.Giurgiu,
Elemente de criminologie, Editura Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, 1992, pag. 4. 12I. Oancea, op.cit. în
nota supra 1, pag. 2.
În doctrina juridică românească, criminologia a fost definită ca fiind:
- “ştiinţa socială… care studiază dinamica, legităţile, cauzele şi condiţiile socio-umane ale
criminalităţii şi măsurile de prevenire şi combatere” 9;
- “o ştiinţă care studiază fenomenul social al criminalităţii în scopul prevenirii sale” 10;
- “un sistem ştiinţific de cunoştinţe, idei, teorii, metode şi tehnici cu privire la cercetarea
criminalităţii şi delicventului şi de elaborare a mijloacelor de prevenire şi combatere a
comportamentelor criminale”11;
- ştiinţa care “ studiază criminalitatea ca fenomen social şi ca fenomen individual, crimele care o
alcătuiesc, persoanele care le-au comis, cauzele săvârşirii şi mijloacele de prevenire şi combatere” 12
etc.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că prin “Criminologie” se înţelege ştiinţa autonomă, de sine
stătătoare în cadrul sistemului ştiinţelor penale, care are ca obiect studiul fenomenului
infracţional, ca fenomen social şi judiciar, precum şi a infractorului, cu personalitatea sa
particulară ( individuală), în vederea stabilirii cauzelor şi condiţiilor acestui fenomen şi pentru
elaborarea măsurilor de prevenire şi de combatere a fenomenului infracţional. Criminologia
este o ştiinţă autonomă interdisciplinară, bine structurată şi consolidată, care are istoria sa, metode
originale de cercetare, institute, laboratoare, şi organizaţii în toate statele lumii.
Tratatele, monografiile, manualele de criminologie, apărute aproape în toate ţările, şcolile ştiinţifice
şi catedrele de criminologie, predarea disciplinei respective în colegii şi universităţi dovedesc
interesul şi importanţa criminologiei în sistemul ştiinţelor sociale şi juridice contemporane.
Aşadar, criminologiei îi revine misiunea de a cerceta şi cunoaşte în mod ştiinţific fenomenul
criminalităţii – condiţie deosebit de necesară pentru combaterea lui raţională şi eficientă.
1.1.2. Obiectul şi domeniul criminologiei

Formarea obiectului criminologiei reprezintă un proces îndelungat şi complicat, determinat de

dezvoltarea temporară a criminologiei în cadrul altor domenii ştiinţifice, ceea ce a dus la o dominare
a sistemului conceptual propriu acelor discipline la cercetarea problemelor criminalului, crimei şi
criminalităţii. Consecinţa cea mai directă a fost fragmentarea obiectului de cercetare.
Fragmentarea obiectului a fost determinată şi de sistemul monocauzal care domină în ştiinţă la etapa
iniţială de dezvoltare a criminologiei ştiinţifice. În general, pot fi evidenţiate două etape ale
procesului de formare a obiectului criminologiei şi anume: obiectul fragmentat şi obiectul unificat.
Prima încercare de a unifica obiectul criminologiei a fost întreprinsă încă la sfârşitul secolului XIX –
lea de către juristul şi sociologul Italian Enrico Ferri care a elaborat teoria multifuncţională a
criminalităţii, “ încălcând” totodată tradiţiile monocauzale din ştiinţă. Conform teoriei respective
obiect al criminologiei este ansamblul factorilor exogeni şi endogeni
care determină criminalitatea. Astfel, autorul deosebeşte factorii antropologici (endogeni), factorii
fizici şi factorii mediului social. Eforturi de sinteză, referitor la unificarea obiectului criminologiei,
au fost întreprinse în lucrările francezului Jean Pinatel, germanului Hermann Mannheim,
canadianului Denis Szabo etc., care încercau o unificare în cadrul obiectului criminologiei a
problematicii referitoare la crimă, criminal şi criminalitate.
Criminologul francez Jean Pinatel concepe obiectul de studiu al criminologiei pe trei planuri, şi
anume13:
13J.Pinatel in P.Bouzat et J.Pinatel, Traité de droit pénal et de criminologie, Vol. III, Paris, Ed.
Dalloz, 1963, pag. 38-52. 14I.Oancea, op.cit. în nota supra 1, pag. 3. 15N.Giurgiu, op.cit, în nota supra
20, pag. 5-11.
- cel al crimei – care se ocupă de studiul actului criminal;
- cel al criminalului – care studiază caracteristicile infractorilor şi factorii care au influenţat formarea
şi dezvoltarea personalităţii acestora;
- cel al criminalităţii – care studiază ansamblul de acte criminale care se produc pe un anumit
teritoriu, într-o perioadă determinată de timp.

În doctrina juridică românească14 s-a considerat că, obiectul criminologiei îl constituie criminalitatea,
care, evident, îl include şi pe infractor (criminal), şi care are unele trăsături specifice.
Pentru precizarea şi înţelegerea exactă a sferei de cuprindere a criminologiei ( obiectul acesteia), în
doctrină15 au fost evidenţiate următoarele aspecte:
a) La preocupările criminologiei tradiţionale ( aşa-numita “criminologie a trecerii la act”), constând
în studierea originii criminalităţii, a cunoaşterii criminalităţii ca structură şi dinamică, a aspectelor de
manifestare exterioară (morfologică), a studiului personalităţii infractorului şi a elaborării unor
strategii sau modele de prevenire şi combatere a criminalităţii, noua criminologie (cea modernă) a
inclus în cercetările sale şi studiul reacţiei sociale contra criminalităţii, cu influenţele sale specifice
reciproce în raport cu fenomenul criminalităţii ( aşa-zisa “criminologie a reacţiei sociale”).
b) Preocupările recente în legătură cu situaţia victimei, a contribuţiei şi rolului acesteia în declanşarea
comportamentului infracţional, au determinat, aşa cum s-a mai arătat, două tendinţe, şi anume:
- una în direcţia studierii problemelor legate de victimă în cadrul criminologiei, cum apreciem că este
firesc, şi
- alta în direcţia desprinderii, din cadrul criminologiei, a unei noi ramuri, cu obiect de studiu distinct
şi autonom sub denumirea de “ victimologie”.

În opinia noastră, “victimologia” nu poate constitui o disciplină ştiinţifică autonomă, ci doar o

secţiune, un capitol în cadrul criminologiei, şi anume, în acea parte a criminologiei care se ocupă de
studiul cauzelor şi a condiţiilor care generează sau favorizează criminalitatea. Analizând şi estimând
realizările ştiinţifice din domeniul criminologiei, viziunile diverse privind problematica ştiinţei
respective şi specificul abordării ei, considerăm că obiectul de cercetare al criminologiei include
criminalitatea ca fenomen social, infracţiunea (crima), cauzele şi condiţiile criminalităţii,
personalitatea infractorului, victima infracţiunii şi relaţia socială împotriva criminalităţii.
1. Criminalitatea este fenomenul social-juridic negativ, care are legităţile sale, se caracterizează prin
trăsături cantitative şi calitative, are consecinţe dăunătoare pentru societate şi necesită măsuri
specifice de influenţă anticriminală. Este important de menţionat că criminalitatea nu este o totalitate
întâmplătoare de infracţiuni, dar reprezintă un sistem cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte
calitativ de cele ale elementelor componente. Fenomenul criminalităţii se află în interconexiune cu
alte fenomene sociale, fiind frecvent determinat de acestea.

În calitate de obiect de studiu al criminologiei este criminalitatea penală, adică ansamblul faptelor
negative interzise (prevăzute) de legea penală, săvâşite pe un anumit teritoriu şi într-o perioadă
concretă de timp. Deviaţiile sociale negative care nu constituie infracţiuni sunt cercetate de
criminologie ca determinante criminologic ale anumitor tipuri infracţionale şi la elaborarea măsurilor
de prevenire a lor. Cercetarea profundă şi multilaterală a acestor fenomene şi a problemelor de
combatere a lor nu face parte din obiectul criminologiei.
2. Infracţiunea (crima) este definită în Codul penal al României la articolul 15 ca fiind fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-
o16.

16Codul Penal al României adoptat prin Legea nr. 286/2009 (M.Of. nr. 510 din 24 iulie 2009) și a fost
modificat succesiv prin Legea nr. 27/2012 (M.Of. nr. 180 din 20 martie 2012), Legea nr. 63/2012
(M.Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012) și Legea nr. 187/2012 (M.Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012), iar
conform art. 246 din Legea nr. 187/2012, noul C. pen. a intrat în vigoare la data de 01 februarie 2014,
iar potrivit art. 250, la aceeași dată s-a abrogat C. pen. din 1968, cu modificările și completările
ulterioare.
Criminologia, spre deosebire de dreptul penal, studiază fapta şi conduita concretă ca un
comportament uman în dezvoltare, adică întregul proces al naşterii şi evoluării actului infracţional,
în contextul interacţiunii personalităţii şi mediului, ce se desfăşoară atât în timp cât şi în spaţiu.
Conceptul de comportament infracţional este ceva mai larg decât fapta infracţională (acţiunea,
inacţiunea) deoarece include şi etapele premergătoare ei.
3. Personalitatea infractorului este concepută în criminologie ca sistem de trăsături demografice,
psihologice şi sociale ale subiecţilor infracţiunilor. Criminologia studiază personalitatea infractorului
ca purtătoare a cauzelor subiective ale infracţiunii. Astfel, personalitatea este considerată veriga
principală a sistemului “condiţiile mediului social - personalitatea infractorului - infracţiunea ”.
Ştiinţa criminologiei stabileşte care indivizi săvârşesc mai frecvent predispoziţii infracţionale ce îşi
au cauza în vicii şi elaborează diverse clasificări şi tipologii ale infractorilor. Personalitatea
infractorului prezintă de asemenea un interes deosebit pentru criminologie ca obiect al prevenirii.
4. Victima infracţiunii. În sistemul criminologiei apare o nouă ramură ştiinţifică şi anume
victimologia criminală, adică ştiinţa despre victimele infracţiunilor, procesele, etiologia şi
consecinţele victimizării ( transformării persoanei în victimă a infracţiunii). Cercetările criminologice
realizate dovedesc că uneori comportamentul infractorului este determinat de conduita victimei lui,
trăsăturile personalităţii ei, precum şi de relaţiile “infractor - victimă” apărute până şi în momentul
incidentului.
5. Reacţia socială împotriva criminalităţii se realizează atât prin acţiunea asupra cauzelor şi
condiţiilor ei sociale şi individuale (prevenire) cât şi prin reacţia socială împotriva criminalităţii deja
săvârşite şi descoperite, în vederea întreruperii activităţilor infracţionale, a împiedicării repetării
acestora, a tragerii la răspunderea penală şi sancţionării infractorilor, corectării şi reeducării
condamnaţilor şi reintegrării lor sociale post-penale.

Trebuie precizat că, în procesul de combatere a criminalităţii, criminologia îşi concentrează atenţia
asupra prevenirii acestui fenomen negativ. Prevenirea criminalităţii este sistemul de măsuri statale
şi sociale orientate spre înlăturarea, minimalizarea sau neutralizarea cauzelor şi condiţiilor
criminalităţii, reţinerea de la săvârşirea infracţiunilor, corectarea comportamentului persoanelor ce
sunt potenţiali infractori.
1.1.3. Scopul criminologiei
Scopul criminologiei este determinat de obiectul ei de studiu, de raporturile criminologiei cu alte
discipline, mail ales cu ştiinţele penale, precum şi de particularităţile specifice ale cercetării
criminologice. Pentru precizarea scopului criminologiei este necesar să se ia în consideraţie, pe de o
parte, raporturile criminologiei cu alte ştiinţe, dar mai ales cu ştiintele penale, iar pe de altă parte
stadiul actual de cunoştinţe teoretice şi metodologice pe care criminologia le-a acumulat.
Din cele menţionate pot fi evidenţiate scopul general şi particular al ştiinţei respective. Scopul
general al criminologiei este fundamentarea unei politici penale eficiente în măsură să determine
prevenirea şi combatarea fenomenului infracţional.
Spre deosebire de ştiinţele penale care urmăresc acelaşi scop general, criminologia îşi realizează
scopul prin mijloace şi modalităţi tipice, caracteristice numai ei.
Specific pentru ştiinţa criminologiei este faptul că ea îşi concentrează atenţia asupra relevării şi
cercetării cauzelor şi condiţiilor criminalităţii şi elaborării unui sistem de măsuri eficiente orientate
spre înlăturarea, reducerea sau neutralizarea lor.
Înfăptuirea scopului general se realizeză însă de fiecare disciplină ştiinţifică prin modalităţi specifice.
În consecinţă, pe lângă scopul general există şi un scop particular şi imediat. Acesta din urmă
constituie criteriul de departajare dintre diferitele domenii ce se ocupă cu studiul criminalităţii.
Aşadar, scopul particular al criminologiei este stabilirea cauzelor şi condiţiilor criminalităţii şi
elaborarea ştiinţifică a unui sistem eficient de prevenire şi combatere a acestui fenomen social
periculos.
1.1.4. Funcţiile criminologiei. Pentru atingerea atât a scopului general, cât şi a scopului particular
(imediat), criminologia îndeplineşte anumite funcţii.
Acestea sunt: funcţia descriptivă sau fenomenologică, funcţia explicativă, funcţia predictivă şi
funcţia profilactică.
a) Funcţia descriptivă sau fenomenologică este prima funcţie după importanţă, la cunoaşterea
obiectului criminologiei. Descrierea fenomenului criminalităţii reprezintă prin sine fixarea
rezultatelor observării care sunt necesare pentru stabilirea legităţilor şi relevarea esenţei acestui
fenomen social negativ.
Prin această studiere se realizează şi cunoşterea structurii criminalităţii, felul crimelor săvârşite pe
tipuri sau grupe de infracţiuni ( contra persoanei – omoruri, vătămări corporale, violuri etc., contra
patrimoniului – furturi, tâlhării, înşelăciuni etc., contra siguranţei statului – trădarea de patrie,
spionajul, subminarea economiei naţionale etc.), felul criminalităţii după vârsta infractorilor
(criminalitatea juvenilă, criminalitatea adultă – majoră, criminalitatea în rândul femeilor, a
recidiviştilor etc.),
De asemenea, prin cercetarea descriptivă se obţin date necesare privind anumite corelaţii între
criminalitate şi alte evenimente sociale, cum ar fi: crizele economice, procese de urbanizare, de
industrializare etc. şi se adâncesc investigaţiile cu privire la aspecte variate ale criminalităţii, ale
infracţiunilor, ale infractorilor, ale victimei ş.a.
Pentru realizarea acestei funcţii au apărut o serie de noi concepte cum sunt “personalitatea
(individualitatea) criminalului”, “mediu fizic”, “mediu geografic”, “mediu social” ş.a., cu care
criminologia operează în realizarea funcţiei descriptive, pentru o mai bună cunoaştere a fenomenului
infracţional.
b) Funcţia explicativă – după realizarea primei funcţii, în urma căreia se acumulează date şi
informaţii privind starea şi dinamica criminalităţii, urmează realizarea funcţiei explicative care are
menirea de a favoriza cunoaşterea reală a fenomenului criminalităţii, în special cunoaşterea
cauzelor, respectiv etiologia crimei.

Cercetarea explicativă are în vedere faptul că infracţiunea presupune o persoană care se găseşte într-o
anumită situaţie, că omul şi mediul în care trăiesc sunt cei doi factori indispensabili unei crime.
Analiza ştiinţifică a crimei concret săvârşite va trebui să discearnă cauzele crimei – care pot fi
tendinţe sau predispoziţii ereditare, ori anumite boli survenite după naştere, care ţin de etapa
premergătoare săvârşirii faptei, respectiv înaintea “trecerii la act” (trecerii la săvârşirea faptei
criminale).
Funcţia explictivă are, deci, menirea de a dezvălui natura fenomenului criminal, ca fenomen uman şi
social, cauzele subiective (tendinţe individuale egoiste, de recurgere la violenţă etc.) şi cauzele
obiective (factorii sociali reali, cum sunt crizele economice, familiale, familii destructurate etc.),
caracterul antisocial al criminalităţii relevat de consecinţele produse (moartea unei persoane,
distrugerea ori înstrăinarea unor bunuri, vătămarea unor drepturi sau libertăţi ale persoanelor etc.).
Dintre conceptele arătate, un loc central îl ocupă conceptul de “personalitate a infractorului”
(privind latura ereditară şi/sau cea a dezvoltării personalităţii infractorului, a devenirii sale), precum
şi conceptul de “situaţie”, adică locul şi împrejurările în care s-a săvârşit infracţiunea, putând exista
situaţii speciale (spre exemplu, o criză în familie), care au o anumită valoare cauzală – mai mare sau
mai mică, sau situaţii indiferente, amorfe, care nu influenţează săvârşirea infracţiunii, neavând
valoare cauzală.
c) Funcţia previzională (prospectivă, predictivă) – rolul oricărei ştiinte este de a dezvolta
cunoaşterea fenomenelor studiate, din natură şi/sau din societate, după caz, pe baza căreia să se
prevadă desfăşurarea lor în viitor. În acest sens, în doctrină s-a considerat că şi în domeniul
criminologiei este nu numai necesară dar şi posibilă realizarea funcţiei previzionale.

Fără îndoială că, în domeniul social, previziunea este mai dificilă, deoarece domeniul social este
foarte complex, având multe componente, fenomene sociale – inclusiv criminalitatea, fiind
determinate atât de factori subiectivi individuali, cât şi de factori obiectivi şi sociali, iar uneori şi de
factori întâmplători, conjuncturali.
În ştiinţa criminologiei, s-au elaborat lucrări valoroase cu privire la persoanele care vor săvârşi
infracţiuni (care sunt predispuse a comite infracţiuni), sau care vor recidiva.
Aşa spre exemplu, s-a demonstrat, pe bază de date, fapte şi stări, că fenomenul criminalităţii creşte în
perioade de criză (economică, socială, politică) şi descreşte în epoci de prosperitate, de linişte
socială.
1.1.5. Conceptele de bază ale criminologiei
a) Conceptul de “criminalitate”

Primul, şi cel mai important concept, cu care operează criminologia este conceptul de
“criminalitate”, la care ne-am referit deja, ca totalitate a infracţiunilor săvârşite într-un loc şi timp
determinate.
Criminalitatea are o expresie cantitativă şi alta calitativă, concretizate în numărul infracţiunilor
săvârşite pe un anumit teritoriu (în întreaga lume, într-o ţară, într-o unitate administrativ teritorială)
într-o perioadă de timp (lună, trimestru, an etc.), având o anumită structură (infracţiuni contra
persoanei, contra patrimoniului, contra statului etc.) şi un anumit curs ( în creştere, staţionar, în
scădere). În raport de aceste ultime aspecte, crimnologia operează şi sub-conceptele “starea
criminalităţii” şi “dinamica criminalităţii”, esenţiale în descifrarea legalităţilor criminalităţii.
b) Conceptul de “criminal” (“infractor”)

Un al doilea concept principal este cel de “criminal” (“infractor”), respectiv persoana care a săvârşit
infracţiunea, fără de care nu există nici crimă şi nici criminalitate. Infractorul desfăşoară, mai întâi, o
activitate psihică, care constă în proiectul, intenţia, hotărârea de comitere a infracţiunii, şi apoi o
activitate materială, fizică, de producere a rezultatului urmărit, adică aşa-zisa “ trecere la act”. În
aceste activităţi, infractorul trăieşte stări psihice, de conştiinţă, stări emoţionale sau pasionale. Pe de
altă parte, infractorii sunt diferiţi, în funcţie de temperament şi caracter (impulsivi, avari, egoişti,
perverşi etc.) şi acţionează cu grade diferite de vinovăţie. Toate aceste aspecte individuale trebuie
studiate, descrise şi explicate de criminologie.
c) Conceptul de “crimă” (“infracţiune”)

Un al treilea concept principal al criminologiei este cel de “crimă” (“infracţiunea”), faptă săvârşită
de criminalul (infractor) şi parte componentă a criminalităţii, o verigă a fenomenului social, un
element al fenomenului infracţional, care poate fi foarte variată ca natură (omor, furt, viol, calomnie,
distrugere etc.).
În doctrină17 s-a sublinat că termenul “infracţiune” (“crimă”) este o denumire atribuită exclusiv
încălcărilor de lege cu caracter penal şi este echivalent cu conceptul de “faptă penală” sau “ilicit
penal”. Crima trebuie cercetată ştiinţific, pentru a-i stabili caracteristicile, contextul săvârşirii,
conexiunile cu alte fenomene sociale şi, în final, explicate cauzele şi condiţiile care au generat-o sau
favorizat-o.
17G.Antoniu, C.Bulai, Ghe.Chivulesu, Dicţionat juridic penal, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976, pag. 78.
d) Conceptul de “victimă” şi “victimizare”

În ultimele decenii s-a conturat tot mai mult un nou concept principal, şi anume cel de “victimă”,
respectiv persoana împotriva căreia sau împotriva intereselor căreia este săvârşită crima. Însuşi
procesul de “victimizare” – de alegere a victimei de către infractor sau decădere a unei persoane în
această postură, nu este, de cele mai multe ori, o pură întâmplare, ci un proces complex.
Cercetările criminologice mai recente au demonstrat, cu argumente pertinente, că, de multe ori,
victima are şi un rol cauzal sau favorizant în săvâşirea infracţiunii, deci un rol criminogen.
Pe de altă parte, s-a observat că, de multe ori, în practica penală victima este subapreciată, motiv
pentru care a devenit un obiect principal de studiu criminologic, dând naştere chiar unei subramuri a
criminologiei, denumită “victimologie”18. În doctrină, s-a subliniat faptul că, luarea în calculul
cercetărilor criminologice a victimei infracţiunii nu poate să aducă decât date suplimentare în
eforturile care se fac pentru stabilirea dimensiunilor pe care criminalitatea reală le poate avea,
cercetarea criminologică neconstituind un şablon, ci trebuind să sufere modificări, în raport cu noile
probleme care apar şi care vor fi examinate şi explicate, fără ca prin aceasta să se considere că
cercetarea trebuie să se extindă nelimitat.
18Ph. Robert, Les compiles du crime (Imitaţiile crimei), Editura Le Sycomore, Paris, 1985, pag. 5; M.
Killias, Précis de criminologie (Scopurile criminologiei), Staempfili and Cre S.A., Berna 1991, pag.
17.
e) Conceptul de “reacţie specială a societăţii împotriva criminalităţii”

Un concept principal cu care operează criminologia este cel de “reacţie specială a societăţii
împotriva criminalităţii”, care reprezintă dezaprobarea şi protestul social şi juridic, exprimat, pe de
o parte, în măsuri preventive (controlul social, măsuri de înlăturare a cauzelor şi condiţiilor care
generează şi/sau favorizează săvârşirea infracţiunilor, tratamentul aplicat infractorilor de diferite
categorii: minori, tineri adulţi, femei, recidivişti, etc.), iar pe de altă parte, în măsuri represive
(pedepse) ce se aplică infractorilor. Criminologiei îi revine, între altele, şi sarcina studierii
pedepselor prevăzute de lege, pentru a stabili dacă sunt potrivite şi eficiente, dacă modalităţile de
executare răspund cerinţelor resocializării şi reintegrării sociale a infractorilor după executarea
pedepselor, conturându-se o nouă ramură a criminologiei, denumită “penologie”, cu aspiraţii fireşti
de a deveni, şi aceasta, o ştiinţă autonomă, în cadrul ştiinţelor sociale penale. De asemenea, a
apărut o nouă ştiinţă penală denumită “ştiinţa penitenciară” sau “dreptul execuţional penal”, care
studiază executarea pedepselor, în acest domeniu existând preocupări deosebite pe plan
internaţional.

2. Corelaţia între criminologie şi alte ştiinţe

2.1 Corelaţia între criminologie şi dreptul penal

Între cele două ştiinţe există o strânsă legătură, deoarece ambele ştiinţe se ocupă de fenomenul
criminalităţii, deşi dreptul penal se ocupă de aspectul juridic al criminalităţii, iar criminologia se
ocupă de aspectul criminologic (al apariţiei, structurii şi evoluţiei criminalităţii), ceea ce, de altfel, le
şi diferenţiază în mod esenţial. Ambele discipline arătate luptă împotriva criminalităţii dar, fiecare o
face cu mijloace şi metode diferite:
- dreptul penal, prin aplicarea sancţiunilor de drept, iar
- criminologia, prin elaborarea de măsuri, metode şi tehnici, stabilite pe baza studiului fenomenului
infracţional.

Dreptul penal elaborează concepte care sunt folosite şi de criminologie, cum sunt conceptele de
“infracţiune”, de “ răspundere penală”, de “ sistem al sancţiunilor penale” etc. La rândul ei,
criminologia, prin datele furnizate cu privire la starea şi dinamica diferitelor categorii de infracţiuni şi
infractori ajută dreptul penal la o mai bună aşezare a sistemului de sancţiuni penale, a naturii şi
duratei acestora, a modalităţilor de executare etc., într-un cuvânt, la perfecţionarea sistemului juridic
penal.
În consecinţă, trebuie precizat că, în procesul de legiferare penală este mai vizibilă legătura dintre
criminologie şi dreptul penal, deoarece, legiuitorul, la adoptarea legilor penale, trebuie să ţină seama
de tendinţa fenomenului infracţional (ascendent sau descendent), de sugestiile făcute de ambele
discipline ştiinţifice pentru a adopta cele mai potrivite reglementări penale 1.
1T.Amza, Criminologia şi dreptul penal, Ed. Lumina Lex, 1995, Bucureşti, pag. 44-47.
2.2 Corelaţia între criminologie şi dreptul procesual penal

Această corelaţie este determinată de faptul că, dreptul procesual penal studiază regulile de bază
ale activităţii de descoperire a infracţiunilor şi de tragere la răspunderea penală a celor vinovaţi
de săvârşirea unor infracţiuni.
În această activitate, dreptul procesual penal este interesat de cunoaşterea a cât mai multe date
referitoare la structura, dinamica, şi particularităţile diferitelor tipuri de infracţiuni, de cunoaştere a
modului de acţionare a diferitelor grupe de infractori (“modus operandi”), a împrejurărilor care au
determinat sau favorizat săvârşirea diferitelor infracţiuni, a aspectelor referitoare la personalitatea
infractorilor urmăriţi şi judecaţi.
La rândul ei criminologia este interesată de dobândirea şi prelucrarea datelor statistice deţinute de
organele judiciare, de culegerea celor mai variate date de interes criminologic rezultate din activitatea
de urmărire penală şi de judecată2.
2T.Amza, Criminologia şi dreptul procesual penal, Ed. Lumina Lex, 1999, Bucureşti, pag. 47.

2.3 Corelaţia între criminologie şi criminalistică

Între cele două ştiinţe există o legătură evidentă, deoarece ambele au ca obiectiv prevenirea şi
combaterea criminalităţii, deşi criminologia acţionează în acest sens prin cercetarea în vederea
identificării cauzelor criminalităţii şi a formulării modalităţilor şi mijloacelor de acţiune împotriva
acestor cauze, iar criminalistica acţionează prin studierea metodelor tactice şi a mijloacelor tehnico-
ştiinţifice de descoperire şi cercetare a infracţiunilor, ceea ce îi conferă un puternic rol preventiv,
aceste diferenţe constituind şi diferenţa specifică între cele două ştiinţe. Considerăm că nu
întâmplător, în diferite forme organizatorice şi normative, criminologia şi criminalistica stau alături
(spre exemplu, în cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române există un “ sector de
criminologie şi criminalistică”; în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
funcţionează un “ serviciu de criminalistică şi criminologie”, iar prin norme emise de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt organizate şi funcţionează,
la fiecare parchet o secţie sau un birou, după caz, de criminalistică şi criminologie).
2.4 Corelaţia între criminologie şi ştiinţa penitenciară

Ocupându-se de studierea formelor şi metodelor de resocializare a condamnaţilor în timpul executării

pedepselor, ştiinţa penitenciară oferă date şi informaţii indispensabile cercetării criminologice, în
special în problema etiologiei (cauzelor) recidivismului, iar criminologia, la rândul ei, oferă
ştiintei penitenciare soluţii, modele, metode şi măsuri pentru realizarea unui regim de executare a
pedepselor care să conducă, pe de o parte, la respectarea
drepturilor omului, iar pe de altă parte, la îndeplinirea funcţiilor pedepsei ( de prevenţie şi
reeducare)3. Sistemul actual al sancţiunilor de drept penal, bazat aproape exclusiv pe muncă, nu ţine
seama de particularităţile unor categorii de infracţiuni şi infractori. Îmbinarea muncii productive sau
de creaţie cu activităţi educative şi de redobândire a demnităţii infractorului, ca centru de greutate a
sistemului de executare a sancţiunilor penale, nu pot fi realizate fără datele furnizate de criminologie.
Din acest motiv, în unele ţări criminologia se studiază împreună cu ştiinţa penitenciară, nu pentru că
nu ar fi două discipline ştiinţifice distincte, autonome, ci pentru că între acestea există o strânsă
legătură, de intercondiţionare, de interdependenţă.
3 G.Stéfani, G.Levasseur, R.J.Merlin, Criminologia şi ştiinţa penitenciară, Vol. III, Paris, Ed. Dalloz,
1976, pag. 36-40. 4 N. Popa, Prelegeri de sociologie juridică, Tipografia Universităţii Bucureşti,
Bucureşti, 1983.
2.5 Corelaţia între criminologie şi sociologie

Studiind relaţiile şi procesele sociale în ansamblu, sociologia nu s-a putut sustrage de la studierea şi
a fenomenului infracţional, ca fenomen social de masă, ceea ce a condus chiar la conturarea unei
subramuri a sociologiei, intitulată “sociologia criminală” sau “sociologia deviaţiei”.
Prin aceasta, sociologia ajută criminologia în cercetările sale. Pe de altă parte, sociologia
beneficiază de rezultatele şi concluziile cercetărilor criminologice, de la care, adeseori, pleacă în
cercetările proprii4. Este de menţionat şi faptul că, în unele ţări (spre exemplu, în S.U.A)
criminologia s-a dezvoltat ca o ramură a sociologiei, cu accentul pus pe cauzalitatea de ordin social a
fenomenului infracţional. Majoritatea metodelor şi tehnicilor de investigare ale criminologiei provin,
mai ales, din domeniul sociologiei şi a altor asemenea ştiinţe.
2.6 Corelaţia între criminologie şi statistica judiciară

Între cele două există o strănsă legătură, deoarece, pe de o parte, statistica judiciară constituie una
din sursele cele mai importante de date referitoare la criminalitatea ca fenomen social de masă,
sub aspectul structurii, formelor de manifestare şi a dinamicii criminalităţii, iar pe de altă parte,
criminologia contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea statisticii judiciare, mai ales a statisticii
penale, prin sugerarea unor indicatori statistici care să releve mai bine
fenomenul infracţional şi să permită, astfel, o mai eficientă cercetare criminologică a acestui
fenomen.
Utilizând metode şi procedee statistice cum ar fi: observarea, înregistrarea, analiza, reprezentările
grafice etc., criminologia poate pune în evidenţă anumite constant al criminalităţii, regularităţi de
structură şi dinamică, diferite legături între fenomenul infracţional şi factorii de geneză, de
condiţionare sau de favorizare 5.
5 T. Amza, op.cit. din nota supra 4, pag. 48-49; Emilian Stancu, Criminalistica, ştiinţa investigării
infracţiunilor, Ed. Tempus, Bucureşti, 1992, pag. 17. 6Gh.Dănescu, E.Tomorug, Probleme judiciare
în psihiatrie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1973.
2.7 Corelaţia între criminologie şi psihologie

Între cele două ştiinţe, ca şi între criminologie şi sociologie, există o intimă şi esenţială legătură,
deoarece:
- psihologia racordează criminologia la procesele şi prelucrarea selectivă a factorilor criminogeni;
- studiind nemijlocit atât procesele psihice (cognitive, afective şi volitive) care concură la formarea
temperamentului şi caracterului omului, deci la formarea personalităţii umane, dar şi a
comportamentului, psihologia ajută criminologia la cunoşterea şi stăpânirea criminalităţii care nu se
poate realiza fără cunoaşterea efectivă a mecanismelor comportamentului, pentru a-l putea influenţa;
- numai psihologia comportamentului va reuşi, până la urmă, să explice de ce în prezenţa aceloraşi
factori de mediu, de cultură, în condiţii de viaţă aproape identice, indivizi aparent asemănători ca
mod de exprimare, ca aspiraţii, ca grad de cultură, şi ca nivel de interes, reacţionează uneori diferit,
unii alegând calea deviaţiei penale, iar alţii având o reacţie socialmente pozitivă, chiar creativă.

Pentru criminologie are o mare inportanţă “psihologia criminală”, care pune în evidenţă unele
trăsături specifice personalităţii infractorului înregistrat, cercetat şi judecat, studiindu-i deprinderile,
automatismele psihice, particularităţile de devianţă penală.
2.8 Corelaţia între criminologie şi psihiatrie

Această legătură este evidenţiată de faptul că şi psihiatria, ca şi criminologia, studiază, între altele,
criminalitatea6sub aspectul motivaţiei devianţei penale, care îşi are originea nu numai în factori
exogeni (externi), ci adesea se datorează exacerbării unor laturi ale personalităţii, cu dereglări la
limita sau chiar domeniul patologiei mentale.
Legătura directă între criminologie şi psihiatrie se realizează prin intermediul “psihiatriei criminale”,
ca subramură a psihiatriei.
2.9 Corelaţia între criminologie şi medicina legală

Această legătură este dată de împrejurarea că, alături de alte ştiinţe medicale (psihiatrie, patologie
etc.), medicina legală poate aduce un spor substanţial la studiul cauzelor criminalităţii, fiind în
măsură să scoată în evidenţă aspectele subiective ale lipsei de adaptabilitate socială prin depistarea
tulburărilor psihice şi a dezvoltării dizarmonice a personalităţii infractorului, cu ocazia efectuării
expertizelor medico-legale psihiatrice 7 pentru a se stabili dacă delicventul prezintă sau nu afecţiuni
psihice şi dacă acestea au afectat ori nu discernământul.
7V.Dragomirescu, O.Hanganu, D.Prelipceanu, Expertiza medico-legală şi psihiatrică, Ed. Medicală,
Bucureşti, 1989.

3. Metode şi tehnici de cercetare în criminologie

3.1 Metodele cercetării criminologice

Studierea fenomenului infracţional existent într-o anumită arie geografică (pe un anumit teritoriu) şi într-o
anumită perioadă de timp, nu se poate realiza fără o cunoaştere profundă a dinamicii fenomenului. Cunoaşterea
sub toate aspectele a fenomenului infracţional se realizează apelând la anumite metode ca: observarea,
experimentul, metode clinice etc. I. Metoda observaţiei, constă în urmărirea atentă şi sistematică a unor
reacţii psihice a individului, cu scopul de a sesiza aspectele lor esenţiale, studierea nemijlocită a fenomenului
infracţional şi reţinerea unor aspecte cantitative sau calitative ale acestuia. Observarea ca şi metodă de
cercetare criminologică poate îmbrăca două forme şi anume: forma empirică şi forma ştiinţifică. Observarea
empirică ia naştere în mod spontan în contactul zilnic dintre individ şi mediul înconjurător, fiind limitată la
sfera de interese ale individului şi la grupul social din care face parte. Ea este incapabilă să ofere o imagine
completă şi complexă a fenomenului observat. De cele mai multe ori este superficială şi inexactă, reţinând
numai aspectele spectaculoase ale evenimentului sau situaţiei observate. Are un caracter subiectiv deoarece
observatorul este influenţat de propriile sale percepţii, de interesele sale sau prejudecăţi în raport cu fenomenul
observat. Observarea ştiinţifică presupune cunoaşterea aprofundată a fenomenului infracţional sub toate
componentele sale (compartimentul individual al delicventului sau de grup, acţiunile prin care acesta se
manifestă, reacţia socială faţă de faptele antisociale etc.). Observarea, se regăseşte şi la metodele particulare de
investigare a criminalităţii (clinică, tipologică, predictivă), aceasta reprezentând momentul contractului iniţial
între cel care face cercetarea şi obiectul său de studiu.
Unii specialişti1 consideră că în domeniul criminologiei observarea, ca metodă de cercetare, poate
viza două aspecte, şi anume:
1M.Vermes, The fundamental questions of criminology (Problemele principale ale criminologiei),
Sijthoff-Leiden-Academial Kiodo, Budapesta, 1978, pag. 170.
- un aspect obiectiv, care priveşte împrejurările comiterii infracţiunilor, metodele şi mijloacele
folosite de infractor, ca şi consecinte ale faptei penale;
- un aspect subiectiv, care priveşte elementele de comportament şi de personalitate ale infractorului.

Deşi distincte, cele două aspecte (obiectiv şi subiectiv) sunt observate împreună, în strânsă legătură
unul cu altul.
II. Experimentul, este o metodă cu grad înalt de generalitate, aplicată în cele mai diverse domenii
ale ştiinţei. Ca metodă de investigare criminologică, experimentul constă în provocarea unui fenomen
psihic în condiţii determinate, cu scopul de a găsi sau verifica o ipoteză.
În conceperea şi desfăşurarea unui experiment, se pot distinge mai multe etape:
a) observaţia iniţială;
b) elaborarea unei ipoteze în legătură cu soluţionarea problemei studiate;
c) desfăşurarea experimentului conform scenariului;
d) prelucrarea statistică a datelor înregistrate şi formularea concluziilor.

Prin folosirea experimentului, se urmăreşte a se identifica legăturile existente între diferite fenomene,
dar mai ales să se descopere legătura cauzală dintre acestea.
Există trei tipuri de experimente şi anume:
experimentul de laborator, care creează condiţii optime de observare a fenomenului,
eliminându-se factorii perturbatori, însă subiectul se află în condiţii artificiale, în faţa unor sarcini
neobişnuite, fiind dificilă extinderea rezultatelor obţinute asupra comportării în condiţiile vieţii
obişnuite;
experimentul standardizat, care se desfăşoară într-o ambianţă obişnuită, însă subiectul este supus
unor probe cu care nu este familiarizat, premisele acestora fiind standardizate aplicate pentru toţi
subiecţii;
experimentul natural, care constă în a urmări (monitoriza) o persoană sau un grup de persoane în
condiţiile vieţii sale obişnuite, în care a intervenit o modificare.

III. Metoda clinică este complementară metodei experimentale şi constă în abordarea

personalităţii infractorului în mod direct, ca entitate umană, în unitatea şi dinamica sa, cercetarea
individului prin această metodă urmărind stabilirea unui diagnostic şi prescrierea unei terapii, pe
baza anamnezei (istoricul cazului) iar nu a variabilelor independente (factori de influenţare) ca în
cazul metodei experimentale.
Metoda experimentală oferă, de regulă, posibilitatea unei explorări a infractorului în general şi mai
puţin a unui infractor individualizat, procedând la fragmentarea personalităţii acestuia în elemente
singulare, izolate, susceptibile de a fi comparate prin grupul de control.
Din acest motiv, ea se cere a fi completată prin alte metode care să permită o abordare a personalităţii
infractorului în unitatea şi dinamica sa. O astfel de metodă este metoda clinică.
Metoda clinică cercetează cazul individual în scopul formulării unui diagnostic şi prescrierii unui
tratament.
În privinţa mijloacelor de realizare, metoda clinică nu operează: cu variabile, ci se bazează pe
anamneză (istoria cazului sau studiul de caz).
În cadrul cercetării criminologice studiul personalităţii infractorului are o importanţă deosebită,
motiv pentru care metoda clinică este utilizată frecvent. Ea reprezintă calea prin care se tinde către o
cunoaştere multilaterală a personalităţii infractorului.
Pe baza unor tehnici complexe de investigare se poate ajunge la evidenţierea unor trăsături ale
personalităţii infractorului care vor permite formularea unui diagnostic pe baza căruia criminologul
urmează să evalueze conduita viitoare a subiectului şi să formuleze un prognostic social. Pornind de
la diagnosticul şi prognosticul formulat, se va elabora un program adecvat de tratament. Noţiunea
de tratament îmbrăcă, în criminologia clinică, cel puţin două accepţiuni:
a) Prima accepţiune, se referă la modul de acţiune faţă de un delincvent, ca urmare a pronunţării unei
sentinţe penale. Acest mod este condiţionat de natura sancţiunii aplicate (pedeapsa, măsura de
siguranţă, măsura educativă) şi de cadrul legal ce stabileşte modul de executare a acesteia;
b) Într-o altă accepţiune, noţiunea de tratament desemnează o acţiune individuală desfăşurată faţă de
un delincvent în vederea modelării personalităţii acestuia, în scopul de a înlătura factorii care-l
determină să recidiveze şi să favorizeze resocializarea.
Metoda clinică se realizează în practică printr-un complex de tehnici de investigare, cum sunt:
observarea, studierea documentelor, testele psihologice, interviul clinic aprofundat, examene de
laborator etc.
IV. Metoda tipologică are la bază noţiunea de „tip” şi constă dintr-o combinare a mai multor
trăsături caracteristice de natură a facilita cunoaşterea esenţei fenomenului abordat prin
selecţionarea celor mai semnificative laturi ale sale fiind una din cele mai vechi metode de
cercetare criminologică şi a servit la:
- descrierea unui aşa-numit "tip criminal" în contrast cu tipul noncriminal;
- descrierea unor tipuri particulare de criminali (de ocazie, inteligent, pasional, violent, viclean etc);
- stabilirea unei tipologii criminologice a actului infracţional.
Metoda tipologică a fost îmbrăţişată de partizanii tendinţei bio- antropologice în criminologie,
preocupaţi să argumenteze existenta unui tip constituţional de infractor. Ea este prezenta, însă, şi în
criminologia de orientare sociologică şi în cea de orientare psihologico-psihiatrică.
Metoda tipologică are la bază noţiunea de tip. Tipul reprezintă o combinaţie de trăsături
caracteristice pentru fenomenul studiat. O grupare de tipuri între care se repartizează diferitele
trăsături caracteristice ale fenomenului studiat constituie o tipologie.2 Diferitele tipologii se pot
clasifica, pe de o parte, în tipologii specifice şi în tipologii de împrumut, iar pe de altă parte, în
tipologii constituţionale, psihologice, sociologice, în raport cu orientarea lor teoretică. Cesare
Lombroso şi Enrico Ferri sunt cei care au creat primele tipologii specifice. Lombroso a încercat să
demonstreze existenta unui tip unic de criminal înnăscut, prin reţinerea anumitor trăsături, socotite
stigmate ale crimei. Ulterior, Lombroso a realizat o tipologie mai diferenţiată, descriind şi alte tipuri
de criminal (pasional, bolnav mintal, epileptic). Un alt exemplu de tipologie specific este cel realizat
de criminologul austriac Seeling, care reţine opt tipuri de criminali: - criminalii profesionişti care
evită, în general, să muncească, principala lor sursă de venit provenind din comiterea de infracţiuni; -
criminalii contra proprietăţii; - criminalii agresivi; - criminalii cărora le lipseşte controlul sexual; -
criminalii care într-o situaţie de criză nu găsesc decât o soluţie "criminală"; - criminalii caracterizaţi
prin lipsa de disciplina socială; - criminalii dezechilibraţi psihic; - criminalii care acţionează în baza
unor reacţii primitive. Cu ocazia celui de-al VII-lea Congres Internaţional de Criminologie (Belgrad,
1973), s-au ridicat numeroase obiecţii cu privire la valoarea metodei tipologice în criminologie şi s-a
atras atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă interpretarea extremistă a unor cercetări
întreprinse pe această bază.
2C.Păun, Criminolgie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996.
V. Metoda comparativă presupune compararea a cel puţin două fenomene sau elemente în două
etape, şi anume: în prima etapă se urmăreşte stabilirea asemănărilor şi deosebirilor, iar în a doua
etapă se urmăreşte explicarea acestor asemănări şi deosebiri, fiind utilizată în paralel sau asociată cu
alte metode în toate fazele procesului de cercetare criminologică, de la descrierea şi explicarea
fenomenului infracţional până la prognozarea acestuia, la toate nivelurile de interpretare - fenomen,
fapta penală, făptuitor, atât în cercetarea cantitativă cât şi în cea calitativă.
O comparaţie presupune cel puţin două elemente care urmează a fi comparate. Într-o primă etapă se
vor evidenţia asemănările şi deosebirile dintre acestea, urmând ca în etapa următoare ele să fie
explicate.
Procedeele cele mai fracvent folosite de metoda comparativă sunt:
a) procedeul concordanţei care are în vedere producerea unui anumit fenomen, precedată în timp de
acţiunea altor fenomene aparent fără legătura între ele. Pentru a se putea determina cauza, este
necesar ca prin analiza fenomenelor anterioare, să se determine elementul comun;
b) procedeul diferenţelor care presupune că ori de câte ori un fenomen se produce în cazul în care
sunt întrunite anumite condiţii, dar el nu se mai produce când una din aceste condiţii lipseşte, atunci
această condiţie constituie cauza fenomenului;
c) procedeul variaţiilor concomitente - în măsura în care mai multe fenomene precedă un alt
fenomen, acela dintre fenomenele precedente care variază în acelaşi fel cu fenomenul care succede
constituie cauza.
VI. Metode de predicţie. Previziunea în criminologie este strâns legată de problemele prevenirii şi
combaterii criminalităţii şi se bazează pe raporturile dintre diferitele evaluări cantitative (statistice)
sau calitative ale criminalităţii, pe de o parte, şi pe anumite opinii referitoare la factorii de
predicţie, modelele de prevenire şi combatere, colectivă sau individuală, a criminalităţii, pe de altă
parte.
Cercetarea de tip previzional este o problemă foarte complexă, ea atingând în egală măsură dreptul
penal, politica penală, penologia şi criminologia.
Problemele legate de previziunea, ştiinţifică în domeniul criminologiei privesc:
- raportul dintre legităţile statistice şi prognosticul fenomenului infracţional;
- opţiunea cu privire la factorii de predicţie de natura individuală;
- activitatea de planificare în domeniul prevenirii şi combaterii fenomenului infracţional.
În domeniul criminologiei, metodele de predicţie au urmărit în principal două obiective:
a) formularea unor previziuni cu privire la evoluţia fenomenului infracţional pe o perioadă de timp
dată;
b) evaluarea probabilităţilor de delincvenţă.
3.2. Tehnici de cercetare criminologică
Tehnicile de cercetare sunt procedeele practice prin care criminologia aplică o metodă sau alta în
cercetarea, cunoaşterea şi profilaxia fenomenului criminogen.
1) Observarea este recomandată în studierea unor colectivităţi sau grupuri mai restrânse, a unor
activităţi determinate, întrucât actele comportamentale ale eşantionului ales sunt mai uşor de
perceput, urmărit şi studiat.
Surprinderea, urmărirea şi examinarea manifestărilor comportamentale prin tehnica
observării se poate realiza, în funcţie de scopul urmărit, asupra unor infractori sau grupuri de
infractori aflaţi în stare de libertate sau în stare legală de reţinere sau deţinere.
Sunt cunoscute şi folosite mai multe tipuri de observare şi anume : a) în funcţie de relaţia
observatorului cu realitatea, observarea poate fi directă (nemijlocită) sau indirectă (ex. studierea
bazelor de date);
b) în funcţie de etapă cercetării, observarea poate fi globală, de familiarizare prealabilă cu tot
complexul de situaţii în care se manifestă persoanele vizate, sau parţială, axată pe o anumită
tematică;
c) în raport cu obiectivele şi scopurile urmărite, observarea poate fi sistematizată (de tip cantitativ)
şi nesistematizată (de tip calitativ), cu precizarea ca, în cazul observării ştiinţifice, termenul
"nesistematizat" presupune o sistematizare cu un grad mai redus.
În principiu, în cazul cercetărilor cu scop de explorare a fenomenului, unde se urmăreşte o abordare
globală, o identificare a problemelor ce urmează a fi studiate, observarea va fi aproape întotdeauna
nesistematizată, în sensul că ea se va realiza în limitele unei scheme elastice, cu categorii largi, suple.
În cazul cercetărilor de diagnostic, în care ipotezele de cercetare sunt elaborate din start, observarea
va avea un caracter sistematic. Ea se va limita la anumite aspecte considerate semnificative într-un
context determinat şi în funcţie de un obiectiv precis. Realizarea acestui tip de observare reclama din
partea cercetătorului o perfectă stăpânire a conceptelor (criminologice, juridice, psihologice etc.) cu
care operează.
De altfel, utilizarea observării sistematizate este de dată mai recentă în criminologie, ea înscriindu-se
în cadrul unor preocupări mai largi de organizare, de standardizare a proceselor
studiate în vederea sporirii posibilităţilor de comparare, de identificare a unor constante şi chiar a
anumitor legităţi ale fenomenului infracţional.
d) în raport cu poziţia observatorului faţă de sistemul studiat, observarea poate fi externa,
observatorul rămânând în afara sistemului respectiv, sau interna, care implică o participare a
observatorului la viata grupului studiat, motiv pentru care mai poartă şi numele de observaţie
participativă. Această participare poate fi pasivă sau activă, parţială sau totală.
Tipuri de observatori. Observarea se realizează de câtre cercetătorul individual sau de câtre echipa
de cercetători.
De regulă, observarea nesistematizată de tip participativ se realizează de un singur observator sau de
o echipă restrânsă de cercetare. Observarea cantitativa sistematizata presupune, dimpotrivă,
colaborarea unui număr mare de specialişti.
Indiferent cărui tip va aparţine observatorul, personalitatea acestuia va juca un rol foarte important în
reuşita cercetării pe care o desfăşoară.
Caracteristica principala a acestei tehnici constă în faptul că principalul instrument de
culegere şi evaluare a datelor este instrumentul uman, cercetătorul însuşi. Acesta trebuie să
dispună de talent in sesizarea evenimentelor, a conexiunilor între fenomene, să se integreze uşor în
colectiv, să dispună de rigoare, precizie, luciditate şi obiectivitate. Nu în ultimul rând, observatorul
trebuie să dispună de un bagaj teoretic corespunzător.
2) Chestionarul. Chestionarul reprezintă una din tehnicile de cercetare la care criminologii apelează
destul de des întrucât ea poate fi utilizata în cele mai diferite scopuri, pe eşantioane mari, cu o
structura eterogena, dispersate teritorial.
Chestionarul este folosit, în mod deosebit, în acele cercetări ce urmăresc să stabilească o evaluare de
ansamblu a fenomenului infracţional, în afara datelor statistice oficiale. Studiile de victimizare sau de
autoportret se bazează pe tehnica chestionarului, pentru a se obţine cifra neagra a criminalităţii.
Chestionarul este aplicat şi în studiile privind reintegrarea post-condamnatorie, predicţia
comportamentului delincvent, reacţia socială faţă de faptele antisociale etc.
Eficienţa investigaţiei prin chestionar, depinde în mare măsură de formularea întrebărilor, modul în
care acestea reuşesc să exprime cât mai exact obiectivele cercetării.
În structura chestionarului, întrebările vor fi prezentate într-o anumită succesiune, astfel încât să se
obţină date cât mai exacte cu privire la o persoană sau un grup social.
Existe chestionare cu răspuns deschis, când subiectul are libertatea de a răspunde cum crede de
cuviinţă şi altele cu răspuns închis, în care i se prezintă mai multe răspunsuri posibile, din care el îl
alege pe cel considerat convenabil.
Acest tip de chestionar are avantajul că se completează uşor de către subiect şi poate fi cuantificat
însă, are şi dezavantajul că poate sugera răspunsuri la care cel chestionat nu s-ar fi gândit. Aşadar,
chestionarul reprezintă o succesiune de întrebări logice sau de imagini grafice cu funcţii de stimul, în
raport cu ipotezele cercetării, care prin administrarea lor de către operatorii de anchetă sau prin
autoadministrare, determină din partea celui chestionat un comportament verbal sau nonverbal, ce
urmează a fi înregistrat în scris. 3) Interviul. Interviul constituie o alta tehnica fundamentala de
explorare ştiinţifica utilizata frecvent în criminologie. El s-a impus ca o tehnică mai flexibilă de
investigare şi aprofundare a unor laturi sau trăsături legate nemijlocit de cunoaşterea faptelor şi de
persoana infractorului (opinii, atitudini, motivaţii). El se deosebeşte de chestionar, care este o tehnică
adecvată mai ales cercetărilor efectuate la scară mare, studierii globale a fenomenului.
Interviul este o tehnică de cooperare verbală între două persoane, anchetatorul şi anchetatul, ce
permite anchetatorului să culeagă de la anchetat anumite date cu privire la o anumită temă. 3
Clasificarea tipurilor de interviu A. În funcţie de gradul de formalism al interviului: a) Interviul
formal se caracterizează prin faptul că întrebările, numărul, ordinea şi formularea lor sunt
prestabilite. Relaţia de comunicare între intervievat şi operatorul de ancheta este destul de limitata,
acesta din urma neavând libertatea să schimbe formularea sau succesiunea întrebărilor. b) Interviul
neformal sau flexibil nu are la baza un chestionar cu întrebări prestabilite. El se caracterizează printr-
o mai mare libertate acordata operatorului de ancheta în dirijarea cursului interviului. c) Interviul
conversaţie sau cazual se desfăşoară ca o convorbire, un schimb de păreri între intervievat şi
operator, cu privire la o temă cât mai concretă şi mai clar precizată pentru intervievat. Rolul
operatorului este activ.
3 Gh.Nistoreanu, C.Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag. 74.
d) Interviul ghidat sau concentric se apropie de interviul formal, dar fără a avea rigiditatea acestuia.
Problemele abordate sunt concentrate în jurul unei teme anume şi sunt sistematizate de către
operator, într-o listă de control sau într-un ghid de interviu. Acest ghid cuprinde punctele esenţiale în
jurul cărora se organizează interviul.
B. În raport cu modalitatea prin care sunt culese şi interpretate datele, există:
- Interviul direct se bazează pe modalitatea directă de punere a întrebărilor şi de interpretare a
rezultatelor, considerându-se că răspunsul reflectă exact ceea ce subiectul a înţeles şi a dorit să
exprime.
- Interviul indirect utilizează o cale ocolită, de culegere a datelor, întrebările puse urmăresc să obţină
anumite informaţii de la cel intervievat pe o cale indirectă, ocolită.
C. Un tip aparte de interviu este considerat interviul clinic. Utilizat cu precădere în psihiatrie, el este
folosit, în special, în criminologia clinică.
Examenul psihiatric al infractorului se bazează în special pe interviul clinic, atât în varianta formala
(dirijată) cât şi nedirijată. Prin intermediul interviului clinic, specialistul analizează personalitatea
infractorului, încercând a-i reconstitui trecutul pe baza mărturiilor sale.
Ancheta socială. Orice anchetă socială legată de problemele criminalităţii, vizează caracteristicile
demografice ale populaţiei din rândul căreia provin participanţii la comiterea de infracţiuni şi mediul
în care aceştia şi-au desfăşurat activitatea până la săvârşirea faptelor antisociale. Prin conţinutul lor,
anchetele sociale vizează criminalitatea prin cinci tipuri de probleme şi anume:
 trăsăturile definitorii ale grupului de participanţi la comiterea de infracţiuni;
 mediul socio profesional de provenienţă a participanţilor;
 activităţile infracţionale analizate, respectiv valorile sociale vătămate, modul, timpul şi mijloacele
de comitere a infracţiunilor din eşantionul investigat, circumstanţele reale şi personale, consecinţele
produse;
 opiniile şi atitudinile participanţilor după rămânerea definitivă a sentinţelor de condamnare;
 consecinţele faptelor, soluţiilor de aplicare a sancţiunilor penale, căile de resocializare a
condamnaţilor.

Fiecare anchetă socială, trebuie să parcurgă următoarele etape:

- organizarea anchetei (stabilirea temei, redactarea şi testarea tehnicilor de lucru);
- culegerea şi înregistrarea informaţiilor prin tehnicile folosite (observaţia, chestionarul, interviul,
examinarea dosarelor penale etc.);
- analiza datelor şi informaţiilor privind grupul de delincvenţi;
- concluziile cercetării şi valorificarea acestora (măsuri preventive, perfecţionarea legislaţiei şi a
regimului sancţionatar, eficienţa procesului de resocializare etc.).

2.1. Precursorii teoriilor criminologice Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu

structurarea primelor forme de organizare socială. Anterior acestui fapt istoric nu se poate afirma
existenţa criminalităţii, deoarece „acolo unde nu există morală şi norme nu există crime”. Deşi
criminalitatea nu a fost studiată în mod ştiinţific decât relativ recent (în ultimele două secole),
numeroase izvoare prezente pe întreaga perioadă a evoluţiei umanităţii relevă interesul pentru acest
fenomen.
Data apariţiei criminologiei ca ştiinţă, ca şi în cazul altor discipline sociale, nu poate fi precizată cu
exactitate. Majoritatea istoricilor criminologiei îl consideră pe medicul militar italian Cesare
Lombroso (1835-1909) drept întemeietorul acestei ştiinţe, recunoscând totodată meritele
precursorilor săi, un exemplu elocvent fiind Cesare Baccaria (1738-1794), prin importanţa lucrării
sale „Dei delitti e dellepene” (Despre infracţiuni şi pedepse) apărută în anul 1764. Influenţat de
lucrările filozofilor iluminişti Montesquieu (1689-1755) şi J.J. Rousseau (1712-1778), Beccaria a
atacat virulent şi pertinent tirania şi arbitrariul care dominau justiţia italiană din acel timp, pledând
împotriva dreptului „divin” (inchizitorial) şi în favoarea dreptului „natural”, în virtutea căruia toţi
oamenii să fie egali în faţă legii 1. Interesul său privind raportarea pedepsei la pericolul social al faptei
şi la vinovăţia făptuitorului, precum şi opiniile referitoare la prevenirea criminalităţii constituie idei
esenţiale ale şcolii clasice de drept penal, cât şi importante puncte de plecare în criminologie.
1Gh.Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag. 8. 2J.Bentham,
A fragment on Government, An introduction in the Principle of Morals and Legislation, Omaha,
1983, pag. 93.
Contemporan cu Beccaria, englezul Jeremy Bentham a dezvoltat problematica penalogiei, făcând o
serie de propuneri de reformarea sistemului de legi şi pedepse, ce a avut un impact social real, fiind
însuşite de structurile britanice, judiciare şi de putere 2. Abordarea filozofico-umanistă a fenomenului
infracţional a fost completată cu încercarea de a introduce ca metodă de studiu delincventa într-un
sistem de cercetări experimentale. La aceasta au contribuit antropologi şi medici de penitenciare.
Franz Joseph Gali (1758-1828), cu lucrarea sa „Les Fonctions du cerveau”, este considerat
întemeietorul antropologiei judiciare. Tot în acest sens se înscriu şi cercetările medicului scoţian
Thompson, care a publicat în „Journal of Mental Science” (1870) observaţiile sale asupra a peste
5.000 de deţinuţi, iar englezul Nicolson a publicat studiile referitoare la viaţa publică a infractorilor.
Aceste lucrări, majoritatea având caracter experimental şi tratând cu preponderenţă problemele
psihiatriei judiciare, au stat la baza lucrării lui Lombroso. Acesta, într-un efort integrator, folosind şi
propriile sale cercetări, a publicat în anul 1876 lucrarea „L'uomo delinquente” (Omul delincvent).
Susţinând că ar fi găsit imaginea-model a infractorului, acesta fiind o fiinţă predestinată să comită
delicte datorită unor stigmate fizice şi psihice înnăscute. Opera sa a avut un asemenea impact asupra
lumii ştiinţifice de la sfârşitul secolului al XIX-lea, încât Lombroso a fost supranumit părintele
„criminologiei antropologice”3. Un alt nume important de care se leagă naşterea criminologiei
ştiinţifice este acela al lui Enrico Ferri (1856-1929), care în lucrarea sa „Sociologia criminale”
(1881) a analizat rolul factorilor sociali în geneza criminalităţii, motiv pentru care a fost considerat
întemeietorul „criminologiei sociologice”.
3 J.Pinatel in Pierre Bouzat et J. Pinatel, op.cit, pag. 61. 4 Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit, pag. 9. 5
E.H.Johnson, Crime, Correction and Society, Southerm Illinois, Third Edition, 1974, pag. 4. 6 J.
Pinatel, op.cit, pag. 63.
Triada italiană a criminologiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea este încheiată de magistratul
Raffaelo Garofalo (1851-1934), a cărui lucrare-fundamentală este intitulată „Criminologia” (Napoli,
1885). Încercând să depăşească greutăţile cu care se confruntă criminologia datorită dependenţei sale
faţă de ştiinţa dreptului penal, el a creat o teorie a „criminalităţii naturale”, independenţa în spaţiu şi
timp, fapt care 1-a expus unor critici vehemente, mai ales din partea sociologilor francezi 4.
Menţionăm că, deşi denumirea de „criminologie” este asociată numelui lui Garofalo, datorită titlului
celebru al operei sale, folosirea în premieră a acestui cuvânt se pare că aparţine antropologului
francez Paul Topinard5.
Antropologia criminologică nu a constituit singura cale de cercetare criminologică în secolul al XIX-
lea. Simultan, studiile cu privire la dinamica delincvenţei au dus la acumularea unui volum important
de date statistice care au determinat apariţia unui nou domeniu de cercetare. Lucrări ştiinţifice
destinate examinării datelor statistice au fost efectuate de francezul Andre-Michel Guerry (1802-
1866) – „Essai sur la statistique morale de la France”, apărută în anul 1833, de belgianul Lambert
A.J. Quetelet (1796-1874) – „Sur l'homme et le developpement de ses facultes ou Essai dephysique
sociale”, apărută în 18356. În aceeaşi direcţie s-au îndreptat studiile cercetătorilor germani von Mayr
- cu lucrarea „Statistik der Gerichhichen Polizei in Konigreich Bayern und in eingen ander
Landern” (1867) - şi von Oettingen - cu „Statica morală şi importanţa sa pentru o etică socială
creştină”.
Tot în Germania, Franz von Liszt a militat cu energie în favoarea cercetărilor criminologice şi
aplicarea în practică a rezultatelor. Von Liszt susţine necesitatea unei „ştiinţe totale a dreptului
penal”, în care să fie incluse antropologia criminologică, psihologia criminologică şi statistică
criminologică. O asemenea abordare reprezintă o veritabilă revoluţie în criminologie. „În încercarea
de a depăşi divergenţele de idei dintre teoreticienii francezi şi cei italieni, von Liszt a ajuns la teoria
sintetică despre interacţiunea predispoziţiilor native cu mediul înconjurător în comiterea faptelor
antisociale”7. Opiniile divergente exprimate în lumea ştiinţifică privind criminalitatea au constituit un
prilej favorabil pentru efectuarea de noi cercetări şi au determinat crearea unui cadru instituţional
adecvat, care a impulsionat studiul fenomenului infracţional, prefigurând apariţia unei noi discipline
ştiinţifice, criminologia. La sfârşitul secolului ai XIX-lea şi începutul secolului XX, studiile
criminologice au fost găzduite de alte discipline ştiinţifice. Starea şi dinamica fenomenului
infracţional au fost studiate mai ales cu mijloace statistice, influenţa mediului social asupra
criminalităţii s-a dezvoltat în cadrul sociologiei, iar studiul persoanei infractorului a fost realizat
antropologic, psihologic şi psihiatric. Datorită influenţei exercitate de Lombroso, cât şi faptului că
publicaţia „Archives d'Antropologie criminelle et de sciencespenale”, înfiinţată la Lyon în 1886, a
concentrat principalele preocupări ştiinţifice referitoare la criminalitate, criminologia a purtat o
perioadă numele de antropologie criminologică. De altfel, sub această denumire s-au desfăşurat şi
congresele internaţionale care au avut loc la Roma (1885), Paris (1889), Bruxelles (1892), Geneva
(1896), Amsterdam (1901), Torino (1906) şi Koln (1911).
7H.E.Göppinger, Kriminologie, München, Editura C.H.Beck, 1971, pag.22. 8R.M.Stănoiu,
Introducere în criminologie, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, pag.13. 9J. Pinatel, op.cit, pag. 10.
În această perioadă, „criminologia nu se constituise ca disciplină autonomă, ci se prezenta sub forma
unor capitole în cadrul altor ştiinţe care abordau fiecare, în domeniul lor propriu, descrierea şi
explicarea realităţii infracţionale” 8. Prin acumularea de cunoştinţe referitoare la criminalitate s-a
iniţiat un proces de structurare a unor „criminologii specializate (biologică, psihologică, sociologică)
independente, dar inevitabil tributare disciplinelor din care au provenit” 9. În anul 1934 s-a creat
Societatea Internaţională de Criminologie, cu sediul la Paris, având ca principal obiectiv
promovarea internaţională a studiului ştiinţific al criminalităţii. Congresele acestei societăţi au
abordat teme precum: crima organizată, criminalitatea „gulerelor albe”, criminalitatea transnaţională,
dar şi delincventa juvenilă etc.
Din anul 1952, societatea desfăşoară, sub egida O.N.U., cursuri internaţionale de criminologie, în
cadrul cărora se analizează cadrul teoretic şi. conceptual, principiile generale şi metodele ştiinţifice
de studiere a criminalităţii, precum şi particularităţile diferitelor regiuni ale lumii în planul
fenomenului infracţional. În anul 1950, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia 415 (V), prin
care atribuţiile Comisiei Internaţionale pentru Penitenciare au fost preluate de Consiliul Economic şi
Social (ECOSOC): Fondurile ONU alocate studiului criminalităţii au făcut posibilă organizarea unor
congrese internaţionale ce au avut un rol deosebit în dezvoltarea criminologiei. Suportul teoretic al
criminologiei a fost întărit de crearea unor centre de cercetare ştiinţifică în domeniu. Menţionăm în
acest sens Centrul Internaţional de Criminologie comparată de la Montreal şi Centrul Internaţional de
Criminologie În anul 1968, sub egida ECOSOC s-a creat, la Roma, Institutul de Cercetări pentru
Apărarea Socială (UNSDRI), care în anul 1989 a fost transformat în Institutul Internaţional de
Cercetări asupra Crimei şi Justiţiei (UNICRI). La nivel naţional, după o perioadă îndelungată de
câteva decenii, când studiile şi cercetările criminologice au avut un caracter ocazional, în 1990 a fost
înfiinţată Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la Societatea de
Criminologie. În acelaşi timp a fost revitalizat învăţământul universitar de criminologie şi au fost
înfiinţate colective de cercetări criminologice în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, la
Parchetul General, şi la Administraţia Generală a Penitenciarelor din Ministerul de Justiţie.
Opiniile teoreticienilor converg spre concluzia că saltul de la criminologiile specializate la
criminologia generală se dovedeşte a fi dificil, iar eforturile integratoare ale unor reputaţi specialişti –
Jean Pinatel, Hermann Mannheim, Denis Szabo, s-au soldat cu un succes limitat 10.
10 R.M.Stănoiu, op.cit, pag. 15. 11 R.M.Stănoiu, op.cit, pag. 16. 12U. Zvekic, Introductiory notes,
Essaya on crime and development, UNICRI, Publ. nr.36, Roma, 1990, pag. 3-21.
Această stare de fapt rezultă - aşa cum susţine şi Rodica Mihaela Stănoiu - din complexitatea
obiectului de cercetare, din dificultatea de a integra în planul explicaţiei cauzale diferite laturi ale
acestui obiect, din „dependenţa criminologiei faţă de stadiul dezvoltării ştiinţelor despre om şi
societate, de formarea unor specialişti în domeniu” 11.
Considerând criminalitatea un fenomen complex, „cu multiple determinări, aflat în continuă
evoluţie”, „criminologia contemporană tinde spre o orientare realistă şi pragmatică, urmărind
adaptarea permanentă a cadrului său de referinţă şi a modelelor teoretice şi metodologice utilizate” 12,
ceea ce va contribui, cu siguranţă, la îndeplinirea obiectivelor pe care această ştiinţă şi le-a asumat.

2.2. Orientarea biologică în criminologie.

2.2.1. Consideraţii generale În cadrul orientării biologice sunt reunite teorii care conferă factorilor
biologici o importanţă hotărâtoare în geneza comportamentului infracţional. Originea teoriilor
biologice se găseşte în evoluţionismul ale lui Charles Darwin, în lucrările de frenologie ale medicului
vienez Frederik Joseph Gall (1758-1828), în studiile de fizionomie ale lui J.R.Lavater (1741-1801) în
conceptele asupra degenerescenţei specie umane ale lui Charles Morel.
Caracteristic acestei orientări este limitarea obiectului criminologiei la studiul infractorului,
preocuparea de a demonstra existenţa unor trăsături specifice de ordin bioantropologic constituţional
care diferenţiază infractorul de non infractor. Trăsături care determină comportamentul antisocial al
individului1.
1R.M.Stănoiu, op.cit, pag. 47. 2Atavism (de la latinescu “atavus” – strămoş îndepărtat), apariţie la un
descendent a unei caracteristici pe care a posedat-o un ascendent îndepărtat şi care nu s-a manifestat
la generaţiile intermediare (de exemplu, apariţia cozii la om).
2.2.2. Teoria atavismului evoluţionist 2. Teoria atavismului evoluţionist a fost elaborată de de
Cesare Lombroso, profesor de medicină legală şi antropologie la Universitatea din Torino, considerat
drept creatorul criminologiei antropologice. Concluziile ştiinţifice principale ale lui Cesare Lombroso
se bazează pe cercetarea a 383 de crania ale oamenilor decedaţi şi 3.839 de cranii ale oamenilor vii,
în total el a examinat şi chestionat 26.886 infractori care erau comparaţi cu 25.447 de studenţi, soldaţi
şi alţi cetăţeni cinstiţi. Menţionăm că autorul a studiat nu numai contemporanii săi, dar şi craniile
infractorilor din evul mediu descoperind mormintele acestora. În baza cercetărilor psihiatrice şi
antropologice realizate, Cesare Lombroso a formulat ipoteza atavismului evoluţionist, potrivit
căreia comportamentul infracţional reprezintă prin sine un fenomen biologic natural, determinat de
particularităţile fizice şi psihice ale făptuitorului. Particularităţile fizice ale infractorului erau
considerate caracterele omului primitiv care pot apărea la anumite persoane sub forma unor “stigmate
anatomice”. Când la o persoană sunt întâlnite mai multe anomalii, mai ales de natură atavică, acesta
ar fi un criminal înnăscut. Cercetătorul nu se limitează doar la relevarea unor trăsături generale
caracteristice infractorilor înnăscuţi. El a elaborat o tipologie a infractorilor după trăsăturile fizice ale
acestora.
Astfel, ucigaşii, au mandibula foarte dezvoltată, fălcile voluminoase, părul negru şi des, faţa palidă
cu înveliş de păr rar. Persoanele care cauzează vătămări corporale au mâinile lungi, craniul
brahicefal, fruntea relative lată. Violatorii au mâinile scurte, fruntea îngustă, culoarea părului deseori
este deschisă, au anomalii ale nasului şi organelor sexuale.
Jefuitorii şi spărgătorii, de regulă nu se caracterizează prin abateri ale dimensiunilor craniului, părul
este des, iar învelişul de păr de pe faţă e rar. Incendiatorii au greutatea nu pre mare, membrele lungi,
capul anormal. Escrocii au maxilarele mari, fălci voluminoase, greutatea corpului considerabilă, faţa
palidă, ochii mici şi severi, nasul cârn, capul pleşcat. Hoţii de buzunar au mâinile lungi, sunt destul
de înalţi, frecvent au părul negru, învelişul de păr de pe faţă fiind rar.
2.2.3. Teoria eredităţii în concepţia altor autori
Antropologii şi psihiatrii au susţinut, de asemenea, că există o contribuţie a eredităţii la săvârşirea
crimelor. Ereditatea înseamnă transmiterea caracterelor fizice, psihice de la părinţi la copii prin
mijlocirea plasmei germinative. Purtătorii eredităţii sunt celulele germinative, mai exact cromozomii
şi genele, care prin fecundare dau naştere şi se dezvoltă o nouă fiinţă, căreia i se transmit caracterele
părinţilor. Aceste caractere transmise de la părinţi la copii constituie zestrea ereditară.
Concepţia lombrosiană era criticată nu numai de reprezentanţii orientării sociologice în criminologie,
dar şi de către savanţii care recunoşteau importanţa esenţială a factorilor biologici în etiologia crimei.
Datorită faptul că, comportamentul social este considerat un comportament moştenit, iar
criminalitatea membrilor unei familii ( părinţii, copii, fraţii, surorile) fiind condiţionată de
ereditate, medicul englez Charles Goring (1870-1919), a considerat că 68% din urmaşii infractorilor
devin şi ei infractori, minimalizând sau chiar negând influenţa mediului social.
Aşadar, prin studiile realizate şi concluziile sale ştiinţifice, Goring nu a făcut decât să înlocuiască
teoria criminalului înnăscut cu teoria eredităţii.
Studiile de arbore genealogic, realizate în S.U.A au încercat să demonstreze că în familiile care au
antecesori cu condamnări penale există un număr mult mai mare de infractori, datorită eredităţii.
Studiile pe gemenii monozigotici şi dizigotici, realizate în special de savanţii germane, olandezi,
etc., au încercat să demonstreze că predispoziţia ereditară în comiterea actului infracţional constituie,
în cazul gemenilor monozigotici, un factor foarte puternic.
În cadrul acestor studii erau identificate perechile de gemeni monozigotici şi perechile de dizigotici
în penitenciare, constatându-se apoi numărul de cazuri de comportament antisocial concordant pentru
perechile respective. S-a stabilit că numărul de cazuri de comportament antisocial concordant al
gemenilor monozigotici depăşeşte cu mult cazurile de concordanţă în conduita antisocial a
dizigoţilor.
2.2.4. Teoria biotipurilor criminale
Varianta modernă a antropologiei criminale o reprezintă curentul biotipologic, ce are la bază
clasificările făcute de Ernst Kretschmer în Germania, Nicola Pende în Italia şi William Herbert
Sheldon, Jr. în S.U.A. Aceste teorii încercau să stabilească legătura între particularităţile constituţiei
fizice şi ale comportamentului delicvent.
În acest sens, Ernest Kretschmer a stabilit următoarele tipuri după constituţia corpului:
1. leptosom sau astenic, caracterizat prin trăsături longiline, umeri înguşti şi musculatură
subdezvoltată; este tipul rece, rezervat, nesociabil;
2. atletic, cu musculatură puternică, robust, prezintă o bună stabilitate psihologică, dar ocazional
poate deveni exploziv;
3. pyknic, scund şi rotund, cu tendinţe spre îngrăşare, este prietenos şi sociabil;
4. displastic, se caracterizează prin disfuncţionalităţi glandular.

Autorul era convins că acestor tipuri le corespund anumite constituţii psihologice, sens în care
considera că există o anumită corelaţie între tipul constituţional şi tipul de infracţiune, astenicul fiind
asociat cu infracţiunile contra proprietăţii, atleticul cu infracţiunile contra persoanei, pyknicul cu
fraudele şi escrocheriile şi displasticul cu infracţiunile sexuale.
2.2.5. Teoria inadaptării sociale
Determinismul biologic şi-a găsit o exprimare original în teoria inadaptării sociale promovată de
criminologul suedez Olöf Kinberg care şi-a prezentat principalele idei în lucrarea “ Les problemes
fondamentaux de la criminologie” (Paris, 1966). Potrivit acestei concepţii, infracţiunea este
considerată un produs natural al unor trăsături biologice individuale, anormale, criminalul
reacţionând sub influenţa obiectivă a acestor factori, fără a dispune de posibilitatea alegerii altui
comportament. Autorul nu exclude, însă, şi importanţa factorilor sociali în declanşarea
comportamentului criminal.
Autorul consider că, inadaptarea socială se poate manifesta în mai multe feluri în funcţie de prezenţa
anumitor malformaţii sau anomalii funcţionale specific. Astfel, el distinge dezadaptarea corporală
(fizică), psihologică şi cea psiho-patologică.
Dezadaptarea fizică constă mai ales în infirmităţi congenital ce pot fi legate de tulburări
funcţionale (defecte de auz, vedere, strabism, adică privire crucişă) sau în reacţii patologice de
natură lezionară (zâzâială, ticurile etc.) sau tulburări endocrine (gigantismul sau nanismul,
precocitate sau întârziere sexual, infantilism, inversiunea sexual spre masculinism sau feminism etc.).
Dezadaptarea psihologică joacă un rol şi mai important, determinând o tulburare a echilibrului
mental şi afectiv, pe fondul căruia se relevă diverse manifestări deviante. Dezadaptarea psiho-
patologică constă în bolile psihice, tulburările grave de inteligenţă, provocate fie de dispoziţiile
ereditare patologice, fie de traumatismele cerebrale, infecţiile microbiene etc. Nu în puţine cazuri
trăsăturile patologice sunt atât de puternice şi preponderente încât reacţiile aberante se produc fără
ajutorul nici unui stimul intermediar specific. 2.2.6. Teoria constituţiei delicvente Această teorie a
fost promovată de criminologul Benigno di Tulio care a elaborat o concepţie similară cu cea propusă
de Olöf Kinberg, dar cu o semnificaţie mai largă. Potrivit lui Benigno di Tulio, constituţia
delincventă include concomitent atât elemente de tip ereditar cât şi elemente dobândite (mai
ales, în timpul copilăriei). Astfel, constituţia delincventă este compusă dintr-o pluralitate de elemente
(ereditare şi dobândite) ce determină tendinţele criminogene, dar nu duc în mod automat la comiterea
de infracţiuni, ci numai favorizează ca un subiect să comită crima mai uşor decât altul. Unii indivizi
comit infracţiunea sub influenţa unui stimul slab, alţii sub influenţa unui stimul mai puternic, ceea ce
rezultă că sunt persoane care comit fapte socialmente periculoase numai în împrejurări cu totul
excepţionale. 2.2.7. Teoria endocrinologică a criminalităţii. Cromozomul crimei. Inteligenţa şi
crima.
Dezvoltarea medicinii a atras atenţia savanţilor asupra rolului glandelor cu secreţie internă
(endocrine) şi în special asupra consecinţelor disfuncţiilor acestora, fiindcă s-a stabilit că există o
interdependenţă între ele şi sistemul nervos (central şi periferic). Endocrinologii menţionează că
disfuncţiile unor astfel de glande ca hipofiza, epifiza, glanda tiroidă, suprarenală, pancreasul
generează multiple consecinţe, inclusiv tulburări ale psihicului. Aceste rezultate au fost utilizate şi în
criminologie. Şchlapp M.G., Smith E.H. şi Berman L. consideră că disfuncţiile glandelor endocrine
sunt factori criminogeni principali3. Au fost elaborate tipologii in baza acestor factori.
3 M.G. Schlapp, E.H. Smith, The New Criminology, New York, 1928.
Astfel, hoţul şi ucigaşul au fost descrişi în exclusivitate pe baza particularităţilor glandelor endocrine
ale acestora. S-a constatat că circa o treime din toţi condamnaţii suferă de o instabilitate emotivă,
cauza probabilă a cărora sunt patologia glandelor endocrine şi toxicozele. Cromozomul crimei. Una
din controversele ştiinţifice moderne a fost constituită de apariţia studiilor asupra anomaliilor
cromozomilor sexuali. Pentru femei este caracteristică îmbinarea de cromozomi XX, iar pentru
bărbaţi - îmbinarea de cromozomi XY (cromozomul X moştenit de la mamă şi cromozomul Y
moştenit de la tată). Aceste studii au relevat faptul că unii bărbaţi cu devieri psihice posedă un
cromozom Y suplimentar, iar în cazuri rare - chiar doi cromozomi Y suplimentari (XYY sau
XYYY). S-a stabilit că persoanele care posedă cromozomi suplimentari se caracterizează prin
agresivitate, comportament asocial, labilitate, afectivitate etc. Inteligenţa şi crima. Autorii teoriilor
elaborate ulterior au ţinut cont de consecinţele dezvoltării insuficiente sau ale devierilor psihice,
estimându-le drept factori criminogeni. S-au realizat studii în scopul stabilirii impactului deficitului
mental (oligofrenia) asupra comportamentului. A fost cercetată, de asemenea, influenţa diferitelor
boli psihice şi altor tulburări ale echilibrului psihic (psihopatia), inclusiv a nivelului redus de
inteligenţă, asupra criminalităţii. 2.2.8. Varianta modernă. Teoria criminologiei clinice.
Deşi orientarea biologică în criminologia contemporană nu mai ocupă locul pe care 1-a deţinut în
perioada de început, totuşi examinarea raportului dintre factorii biologici şi criminalitate nu poate fi
considerată o linie de cercetare abandonată. Noile studii se bazează pe importantele progrese care s-
au realizat în domeniul ştiinţelor naturii, în genetică, biochimia sistemului nervos, neurofiziologie,
endocrinologie4. În prezent nu se afirmă existenţa unei relaţii monocauzale directe între factorii
biologici şi criminalitate şi nu se recunoaşte, deci, existenţa nici unui tip particular de comportament
criminal care să fie determinat numai de factorii biologici. Cercetătorii preocupaţi de această
problematică susţin că persoanele care suferă de anumite tulburări la nivelul factorilor biologici
prezintă un risc mai ridicat de a comite fapte antisociale.
4 Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit, pag. 118.
Se face, de asemenea, distincţie între factorii care au o legătură mai mare cu comportamentul
infracţional şi cei care au o legătură indirectă. Din prima categorie fac parte:
- tumorile, atrofiile sau alte procese inflamatorii ale sistemului nervos;
- epilepsia sau diferitele sale forme;
- anomaliile de ordin endocrin.

Dintre factorii cu legătură indirectă sunt menţionaţi:

- complicaţiile prenatale;
- tulburările comportamentale minore pe fond microsechelar;
- anomaliile cromozomice.

Una din cele mai răspindite orientări biologice din criminologia modernă o reprezintă teoria
criminologiei clinice, foarte răspândită în Germania, Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Belgia şi cea
mai mare parte din America Latină, în cadrul lucrărilor celui de al Vll-lea Congres de Criminologie
din 1973, de la Belgrad, criminologia clinică a fost considerată ca reprezentând una dintre tendinţele
fundamentale din criminologia contemporană5. Criminologia clinică este o ştiinţă cu caracter
aplicativ, organizată metodologic după modelul clinicii medicale şi are ca scop formularea unui aviz
cu privire la individul criminal, care include un diagnostic şi un eventual tratament. Conceptul
de bază al criminologiei clinice este noţiunea de "stare de pericol" cu semnificaţie de periculozitate
potenţială a unui individ a cărui stare mintală, pune in pericol ordinea publică şi securitatea
persoanelor. În concepţia acestei şcoli criminalitatea îşi are izvorul în patologie şi mai puţin în
condiţiile mediului social, care însă pot contribui la transformarea potenţialului în act. Rezultatele
observaţiilor şi constatărilor de ordin clinic şi anume indicatorii biopsihologici obţinuţi sunt in final
comparaţi cu indicii sociali şi cei legali rezultaţi din ancheta socială şi numai pe această bază se
elaborează diagnosticul criminologic.
5 Narcis Giurgiu, op.cit, pag. 54.
Concluzii
Deşi teoriile de orientare biologică au constituit temelia criminologiei ca ştiinţă, aşa cum am
menţionat au fost, abandonate în zilele de azi când există convingerea că geneza crimei este
multifactorială.
Mulţi cercetători care au abordat această cale nu au avut în vedere şi factorii sociali şi nu au putut
explica de ce indivizi care au prezentat aşa zisele stigmate anatomice nu au comis infracţiuni şi alţii
da.
Cu toate acestea, în finalul capitolului referitor la orientarea biologică trebuie să recunoaştem că, în
cauzalitatea multifactorială a crimei în care factorii sociali, economici şi psihologici îşi au rolul lor,
factorul primordial rămâne tot cel biologic, organismul criminalului.

2.3. Orientarea psihiatrică – psihologică.

2.3.1. Consideraţii generale
Orientarea psihologică în criminologie include şcolile ştiinţifice, concepţiile, teoriile care explică
etiologia comportamentului infracţional prin prisma trăsăturilor psihologice cărora le conferă o
importanţă hotărâtoare. Abordarea psihologică încearcă să demonstreze existenţa anumitor trăsături
specifice de ordin psihologic care diferenţiază infractorul de non-infractor şi care determină
comportamentul infracţional.
Orientarea psihologică include, astfel, teoriile ce au în comun conceptul de personalitate criminală
ca bază teoretică a explicării cauzalităţii fenomenului criminal. Prin modalităţile de abordare a
acestui concept, teoriile psihologice sunt foarte diverse, apropiindu-se în unele situaţii fie de
orientarea biologică, fie de cea sociologică.
Potrivit acestor teorii infractorul este o persoană inadaptată social. La baza orientării respective stau
studiile psihologice ale infractorilor normali. Această orientare nu include teoriile şi concepţiile
patologiei criminale. Cercetările ştiinţifice minuţioase realizate ulterior au stabilit că esenţa
devianţelor nu poate fi explicată numai in baza analizei factorilor psihologici.
În prezent, majoritatea psihologilor şi sociologilor recunosc că particularităţile personalităţii şi
motivele comportamentului acesteia au probabil, o influenţă importantă asupra tuturor tipurilor de
comportament deviant. Credem însă că prin analiza unei singure trăsături psihologice sau a unui
ansamblu de astfel de trăsături nu poate fi explicată esenţa criminalităţii sau a altui tip de devianţe.
În criminologia modernă este recunoscut faptul că devianţa apare ca rezultat al interacţiunii
complicate a factorilor sociali şi psihologici.
2.3.2. Teoria freudiană
O influenţă deosebită asupra explicării etiologiei comportamentului infracţional l-au avut teoriile
psihanalitice. Creator al acestei orientări este psihologul, fiziologul şi neurologul austriac Sigmund
Freud (1856 - 1939). Prin cercetările realizate, el a încercat să demonstreze existenţa unei
personalităţi antisociale ce ţine de sfera psihologiei normale şi să explice mecanismul formării
acesteia. Freud era convins că dezvoltarea şi structura personalităţii este determinată de pulsiunile
inconştiente (iraţionale) care sunt antagoniste conştiinţei umane. Astfel, pulsiunile inconştiente
reprezintă factorul determinant al vieţii psihice .
Nucleul teoriei freudiene îl constituie ideea despre conflictul (războiul) permanent dintre
pulsiunile iraţionale interne şi necesitatea de a supravieţui în mediul social care este duşmănos
pentru acest individ.
Subiectul poate depăşi această stare de tensiune cu ajutorul mecanismelor de protecţie - refularea,
raţionalizarea, sublimarea şi regresiunea.
Refularea reprezintă procesul de „eliminare" din conştiinţă a gândurilor, amintirilor, emoţiilor
nedorite pentru individ, fiind transferate în inconştient, de unde continuă totuşi să influenţeze
comportamentul subiectului, exprimându-se prin frământări, frică etc.
Raţionalizarea este camuflarea, tăinuirea de conştiinţa subiectului însuşi a motivelor adevărate ale
acţiunilor, gândurilor şi sentimentelor acestuia, în scopul asigurării unui confort intern, determinat de
dorinţa de a-şi păstra simţul demnităţii personale, sentimentul respectului de sine, corespunderii
"Eului ideal", de a evita frământările de vinovăţie sau ruşine.
Sublimarea este satisfacerea sau înăbuşirea doleanţelor nesatisfăcute, predominant cu caracter
sexual, prin alte tipuri de activităţi. Astfel, un exemplu concret de sublimare, după S. Freud, este
îndreptarea energiei libido (dorinţei de satisfacere a instinctului sexual) spre procesul de creaţie.
Regresiunea reprezintă un mecanism de protecţie psihologică care constă în reîntoarcerea la tipuri de
comportament timpuriu, din copilărie; tranziţia la nivelurile premergătoare de dezvoltare psihologică
şi actualizarea modalităţilor de reacţionare reuşite în trecut. Aşadar, regresiunea este reîntoarcerea
individului la un nivel mai inferior de dezvoltare, ce presupune reacţii mai puţin dezvoltate şi, de
regulă, reducerea pretenţiilor acestuia.
Eşuarea tentativelor de a descărca starea de tensiune produsă de conflictele interioare ale individului
poate conduce la o inadaptare a acestuia, iar apoi pot determina şi trecerea la actul infracţional.
Freud a propus şi elaborat conceptul de criminal care a comis infracţiunea datorită complexului
de vinovăţie. Complexul de vinovăţie ar favoriza săvârşirea crimei în momentul în care acest
sentiment ar atinge un grad atât de înalt încât devine insuportabil.
Astfel, pedeapsa este aşteptată ca o eliberare de la această încordare lăuntrică. Unii autori consideră
că furtul nu este o faptă intenţionată, comisă în scop de profit, ci reflectă o tendinţă subconştientă a
subiectului de a fi pedepsit, o tendinţă de a se elibera de sentimentul vinovăţiei. Ca argument
suplimentar în favoarea acestei explicaţii se afirmă că unii infractori acţionează atât de neatent,
nechibzuit, nu-şi ascund urmele, de parcă doresc ca să fie prinşi şi pedepsiţi.
2.3.3. Influenţa teoriei freudiene asupra cercetărilor criminologice Viziunile lui Sigmund Freud
asupra mecanismelor psihologice care declanşează comportamentul infracţional au influenţat
considerabil cercetarea criminologică. Ne oprim în cele ce urmează asupra principalelor teorii al
căror model etiologic este psihanalitic. Una din cele mai importante teorii psihanalitice pentru
cercetarea criminologică a etiologiei comportamentului infracţional aparţine psihologului austriac
Alfred Adler (1870 - 1937) care a descoperit complexul de inferioritate. A.Adler este reprezentant
al orientării psihanalitice din psihologie şi creatorul şcolii ştiinţifice de psihologie individuală.
Incapacitatea subiectului de a-şi compensa deficienţa sau de a se isprăvi cu situaţia de viaţă şi de a
depăşi, astfel, sentimentul de inferioritate propriu poate degenera în complex de inferioritate.
Complexul de inferioritate poate conduce la comiterea de infracţiuni, deoarece aceasta este o cale
extrem de facilă ca individul să atragă asupra sa atenţia opiniei publice, în felul acesta compensindu-
şi psihologic propria inferioritate. Pe lângă sentimentul de inferioritate şi slăbiciune, care sunt
principalele caracteristici ale acestui tip de infractor, Adler adaugă lipsa de cooperare ca urmare a
sentimentelor de frustrare apărate în condiţiile unei copilării nefericite 1. 2.3.4. Teoria psihomorală
1Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit, pag. 128. 2Étienne de Greeff, Introduction a la criminologie,
Bruxelles, Ed. Van den Plank, 1946.
Principalul reprezentant al teoriei psihomorale este psihiatrul belgian Étienne de Greeff.2 Potrivit
autorului, structurile afective ale individului sunt determinate de două grupuri fundamentale de
instincte: de apărare şi de simpatie. În cazul când copilăria individului este trăită zbuciumat, aceste
instincte se pot altera, instalându-se un sentiment de injustiţie, o stare de inhibiţie şi indiferenţă
afectivă. În opinia lui E.de Greeff, personalitatea infractorului se structurează de-a lungul unui
proces lent de degradare morală a individului, denumit proces criminogen care, în final, îl
conduce la comiterea actului infracţional. În evoluţia acestui proces, autorul distinge trei etape. În
prima etapă individual normal suferă o degradare progresivă a personalităţii ca urmare a unor frustări
repetate. Convins de injustiţia mediului social în care trăieşte, el nu mai găseşte nici o raţiune pentru
a respecta codul moral al acestui mediu.
Această etapă este numită de autor "faza asentimentului temperat", în timpul căreia se naşte ideea
de crimă. În cea de a doua etapă, denumită a asentimentului formulat, individul acceptă comiterea
crimei, îşi caută justificări, îşi schimbă modul de a fi, limbajul, caută un mediu
social tolerant. În cea de a treia etapă apare criza, în decursul căreia este acceptată eliminarea
victimei, căutându-se numai ocazia favorabilă pentru trecerea la act. În această ultimă fază, individul
trece prin aşa-numita stare periculoasă, care anunţă eminenţa trecerii la act. Aceste două concepte
ocupă un loc central în lucrările lui E.de Greeff 3. 2.3.5. Teoria personalităţii criminale Această
teorie aparţine cunoscutului penalist şi criminolog francez Jean Pinatel şi reprezintă una din cele
mai avansate teorii formulate în cadrul orientării psihologice. Autorul construieşte o teorie
explicativă centrată în jurul conceptului de personalitate criminală, care fără a fi un tip
antropologic, ca cel lombrozian, adică în mod obiectiv şi genetic determinat – poate deveni un
concept operaţional, un model care poate fi utilizat în cercetările criminologice. De asemenea, Jean
Pinatel respinge teza existenţei unei diferenţe de natură între infractor şi noninfractor. Autorul admite
doar existenţa unei diferenţe de grad (adică diferenţă a nivelurilor de la care impulsurile endogene şi
excitaţiile exogene îl determină pe subiect să comită infracţiunea) între personalitatea infractorului şi
personalitatea noninfractorului, ca şi între diferitele categorii de infractori de la ocazional la recidivist
înrăit.
3R.M.Stănoiu, op.cit, pag. 164. 4 R.M.Stănoiu, op.cit, pag. 166.
Pentru a pune în lumină această diferenţă de grad este necesar să se evidenţieze trăsăturile
psihologice care determină transformarea asentimentului temperat în asentiment tolerat şi mai apoi
trecerea la act. Autorul consider că trăsăturile frecvent întâlnite la infractori (egocentrismul,
labilitatea psihică, agresivitatea şi indiferenţa afectivă), luate izolat, nu sunt specific doar acestei
categorii de persoane şi numai reunirea lor într-o constelaţie conferă personalităţii un caracter
infracţional. Această constelaţie de trăsături ar prezenta nucleul central al personalităţii criminale 4.
Referindu-se la rolul fiecăruia dintre cele patru componente ale nucleului personalităţii, Jean Pinatel
le atribuie următoarea distribuţie: agresivitatea joacă un rol de incitare, fiind o componentă activă,
celelalte trei - egocentrismul, labilitatea, indiferenţa afectivă au rolul de a neutraliza inhibiţia
trecerii la act prin împiedicarea indivizilor de a lua corect în considerare aprecierea socială ori
sentimentul de compasiune şi simpatie pentru altul, adică rolul lor este de a da cale liberă de
manifestare a agresivităţii.
Potrivit lui Pinatel, toate celelalte trăsături psihologice care se întâlnesc mai mult sau mai puţin
frecvent la criminali ar constitui variabile ce nu sunt asociate cu trecerea la act, ci numai cu
modalităţile de executare a infracţiunii. Aşadar, în concepţia lui Jean Pinatel personalitatea criminală
este alcătuită dintr-un nucleu central (egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa
afectivă) care determină trecerea la act şi multiple variabile legate de aptitudinile fizice,
intelectuale, tehnice, nevoile de hrană, sexuale etc. care deşi sunt neutre faţă de trecerea la act,
influenţează totuşi modalităţile sale de executare. Semnificaţia pe care Jean Pinatel o conferă pe plan
doctrinal conceptului operaţional de personalitate criminală este următoarea: crima este o faptă a
omului, iar criminalii sunt oameni ca toţi ceilalţi. Ei se deosebesc însă de ceilalţi, deoarece "trecerea
la act" este expresia unei diferenţe de grad între psihicul infractorului şi acela al noninfractorului,
deosebirea ar fi prin urmare numai de ordin cantitativ şi nu calitativ. Această diferenţă de grad ar
separa, aşadar şi diferitele tipuri de infractori. 2.3.6. Evaluare critică
În literatura criminologică se menţionează 5 că eroarea principală a orientării psihologice constă în a
considera că infractorul ca posesor al unui tip aparte de personalitate (o personalitate specifică),
diferenţiată fie ca natură, fie ca grad, de personalitatea noninfractorului. Astfel, în centrul acestor
preocupări nu se situează personalitatea individului care a comis infracţiunea, ci personalitatea
criminală ca obiect de cercetare specifică. Pe plan etiologic, limita esenţială a acestei orientări constă
în reducerea problematicii personalităţii umane la factorii de ordin psihologic. De aici neputinţa
acestor teorii de a furniza explicaţii cu privire la cauzele generale ale criminalităţii. Datele
cercetărilor realizate de criminologi americani arată că numai o parte redusă a comportamentelor
delincvente se datorează tulburărilor psihice, iar pe un plan mai general, diferenţa dintre criminal şi
noncriminal este foarte mică. Pe de altă parte, este relevantă contribuţia pe care a adus-o orientarea
psihologică la dezvoltarea criminologiei ca ştiinţă. Realizarea multiplelor cercetări psihologice şi
acumularea unui bogat material factual a permis o explorare a universului psihic al infractorului,
dezvăluind aspecte inedite cu privire la motivaţia actului infracţional şi dinamica producerii
acestuia.
5 R. M. Stănoiu, op.cit, pag. 170.
Este valoroasă ideea situării cauzelor nemijlocite ale infracţiunii la nivelul individului uman şi al
personalităţii sale. Merită a fi menţionată contribuţia orientării psihiatric - psihologice şi în planul
metodelor şi tehnicilor de cercetare, dar mai ales în cel al terapiei resocializării.
Conceptul de personalitate criminală a servit ca fundament la formularea diagnosticului şi
prognosticului criminologic. Dar cea mai de seamă contribuţie a acestei orientări s-a reflectat
îndeosebi datorită curentului clinic, în influenţa pe care criminologia a exercitat-o asupra modelelor
de politică penală, tratamentului şi resocializării delincvenţilor.
Concluzii
Autorii teoriilor aparţinând orientării psihologice li se poate reproşa în ce priveşte explicarea genezei
crimei, că au neglijat factorii de ordin sociali, considerându-i ca elemente exterioare individului, fără
relevanţă criminogenă, cu toate că delictul exista numai acolo unde există societate.
Aceştia acceptă ideea eronată că delicventul este un om deosebit, care are o personalitate total
diferită faţă de nondelicvenţi, neluându-se în considerare că doar "trecerea la act" este realitatea care
separă cele două categorii de oameni.
Dar se recunoaşte că teoriile orientării psihologice au avut o contribuţie remarcabilă la afirmarea
criminologiei ca ştiinţă. Multe din conceptele create de teoreticienii acestui curent au completat
terminologia criminologică, ei fiind frecvent folosiţi în limbajul de specialitate.
În final, aşa cum remarca şi Rodica Mihaela Stănoiu, Jean Pinatel, prin conceptul şi teoria
personalităţii criminale a determinat apariţia acelei părţi aplicate a criminologiei, cunoscută sub
numele de criminologia clinică.

2.4. Orientarea sociologică 2.4.1. Consideraţii generale Teoriile aparţinând acestei orientări au ca
trăsătură comună: cauza exogenă (exterioare fiinţe umane) a criminalităţii datorată influenţei
mediului înconjurător, fizic şi social. Primele explicaţii ale genezei criminalităţii de ordin sociologic
s-au succedat în decursul timpului în ordinea următoare: teoriile şcolii cartografice: teoriile şcolii
socialiste şi cele ale şcolii sociologice creată de Durkheim, toate numite sub numele de Şcoala
franco-belgiană a mediului social, ai căror reprezentanţi Rodica Mihaela Stănoiu îi numeşte,
"precursorii". Teoriile de orientare sociologică care au ; urmat "precursorilor", în timpul interbelic şi
chiar după cel de al II-lea Război mondial, în marea lor majoritate, poartă amprenta sociologiei nord-
americane, unde această ştiinţă a cunoscut o dezvoltare fără precedent, teorii cunoscute sub numele
modelului consensual.
Se afirmă, de reprezentanţii acestor teorii, că sarcina criminologiei (ca o ramură desprinsă din
sociologie) este de a stabili substratul social al delicvenţei, identificat ca fiind deteriorarea valorilor
tradiţionale, generator de industrializare, urbanizare şi generalizarea modului de viaţă urban 1. În timp
ce reprezentanţii orientării biologice, ai orientării psihologice au abordat etiologia de ordin endogen a
criminalităţii, adepţii orientării sociologice au preferat analiza cauzelor de ordin exogen, acordând o
deosebită importanţă determinărilor de ordin social. Expunerea conceptelor acestor două categorii de
teorii şi a celor aparţinând lui Enrico Ferri, le vom face pe parcursul a trei secţiuni după cum
urmează: 2.4.2. Şcoala franco-belgiană a mediului A. Şcoala cartografică (geografică) Creatorii
acestei şcoli au fost belgianul Lambert A.J. Quetelet (1796-1874) şi Andre-Michel Guerry (1802-
1S66), care au realizat o analiză statistică a criminalităţii. Cei doi autori, fiecare în ţara lui, au
cercetat fenomenul criminalităţii folosindu-se de statisticile judiciare, care au început să fie publicate
după 1826.
1H.Opreaţi, Criminologie, Editura Servo-Sat, Arad, 1996, pag. 146.
Autorul A.J. Quetelet, ca specialist în ştiinţele sociale, a utilizat metode statistice şi matematice
pentru a analiza influenţa factorilor sociali şi individuali în etiologia crimei.
Rezultatele cercetărilor întreprinse menţionau despre:
- vârstă, că ar avea cea mai mare influenţă în comiterea crimei (faptele erau săvârşite cu violenţă
contra persoanei, în tinereţe, şi contra proprietăţii odată cu înaintarea în vârstă);
- sex (bărbaţii erau mai uşor vulnerabili în ceea ce priveşte predilecţia spre comiterea de infracţiuni);
femeile având o frecvenţă infracţională mai mică şi se orientau spre infracţiuni contra proprietăţii);
- anotimpul (vara se comitea un număr mai mare de infracţiuni contra persoanei, iar iarna
predominau acele infracţiuni contra proprietăţii);
- climatul (cel din sud stimula săvârşirea infracţiunilor contra persoanei, iar cel din nord stimula
contra proprietăţii);
- eterogenitatea socială, ca rezultat al imigrării, determina discriminare, inegalitate socială şi
violenţă;
- profesia are un anumit impact asupra tipului de delict comis;
- sărăcia, ca şi consecinţă a trecerii de la confort la disconfort;
- alcoolismul influenţează săvârşirea infracţiunilor cu violenţă.
Ambii au constatat o anumită constanţă a fenomenului criminal, reprezentată de frecvenţă mărită a
delictelor îndreptate împotriva persoanei în regiunile sudice ale Franţei şi în anotimpul călduros, în
timp ce în regiunile nordice şi în perioada anotimpului rece sunt mai numeroase delictele contra
proprietăţii, constanta datorându-se, în concepţia lor, legii termice a criminalităţii.
Gabriel Tarde, în lucrarea sa “Criminalitatea comparată”, apărută în anul 1886, analizând acest
concept, l-a infirmat, demonstrând că nu clima, sau zona geografică, sunt cele care influenţează
criminalitatea, ci dezvoltarea economico-socială diferită a regiunilor nordice faţă de cele sudice.
Raymond Gassin, în lucrarea “Criminologia” apărută la Paris în anul 1998, (a patra ediţie) cu privire
la Şcoala geografică, menţionează că ea a făcut vogă la sfârşitul secolului al XlX-lea, dar astăzi "este
practic căzută în uitare ca şi criminologia lombrosiană".
B. Şcoala sociologică. Teoria lui Durkheim.
Sociologul francez Emil Durkheim (1859-1917) este considerat ca fiind unul dintre pilonii
sociologiei ca ştiinţă, are merite deosebite în analiza criminologică a fenomenului infracţional, după
creatorul sociologiei ca ştiinţă, August Comte.
Autorul considera că însăşi criminalitatea este un fenomen social normal, care se manifestă inevitabil
în toate societăţile. De aici rezultă că, infracţionalitatea nu este determinată de cauze excepţionale, ci,
în primul rând, de structura socio-culturală căreia îi aparţine.
În anul 1892, E.Durkheim a publicat lucrarea “Sinuciderea” după ce anterior publicase memoriul
“Două legi ale evoluţiei umane”, lucrări; în care sunt expuse teoriile şi conceptele sale referitoare la
crimă şi criminalitate.
E.Durkheim afirma că delictul (crima) este un fenomen social normal pentru că: “nu poate exista
societate în care indivizii să nu se abată, mai mult sau mai puţin, de la tipul colectiv, este inevitabil
ca printre aceste abateri să nu fie unele care să nu prezinte caracter...”.
Sociologul francez, în afară de normalitatea crimei, o consideră ca un factor de sănătate publică, ea
făcând parte din orice societate sănătoasă.
Concluziile care rezultă din aceste idei sunt:
1) caracterul permanent al criminalităţii;
2) lipsa unei cauzalităţi excepţionale, societatea însăşi generând crimele.
Majoritatea criminologilor au contestat caracterul de normalitate atribuit crimei de Durkheim,
menţionându-se că într-adevăr ea este inerentă societăţii, dar nu este normală.
Situaţia este comparabilă cu cea a bolii în medicină, unde aceasta nu-i considerată ca normală faţă de
sănătatea oamenilor, dar din păcate, este inerentă.
Crima, afirmă E.Durkheim, constituie un factor de sănătate publică. În planul analizei criminologice,
acesta a elaborat conceptul de anomie (a nomos - fără norme), care desemnează o stare obiectivă a
mediului social, caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, datorită unor schimbări bruşte
( ex: crizele economice, războaiele, revoluţiile, etc.), stări care pot determina oamenii să se sinucidă
sau să comită crime.
În concepţia lui E.Durkheim, criminalitatea se manifestă atât ca factor de progres social, cât şi ca
motivaţie pentru întărirea vigilenţei sociale.
În privinţa progresului social menţionează că de multe ori delicvenţii prin actele lor duc la schimbări
importante în societate şi criminalul de ieri poate fi de multe ori eroul sau chiar conducătorul de azi
al societăţii.
În sprijinul acestei idei putem şi noi să afirmăm că este adevărat, dar nu în cazul criminalităţii
tradiţionale care priveşte genul de delicte îndreptate împotriva persoanei şi avutului său, ci în cazul
criminalităţii care vizează orânduirea socială şi organizarea statală.
Sunt suficiente exemple în istorie şi chiar în zilele de azi, care vin în sprijinul acestui raţionament,
când unii din rebelii de ieri condamnaţi uneori la moarte, azi sunt eroii naţiunilor lor si chiar şefii
unor state recunoscute ca independente şi suverane.
În privinţa vigilenţei sociale, E.Durkheim aprecia că existenţa crimei dă posibilitatea indivizilor
noninfractori să discearnă binele de rău, crima fiind realitatea la care trebuie raportate
comportamentele morale ale societăţii.
C. Şcoala mediului social (sau şcoala lyoneză)
Curentul acesta, aparţinând tot “precursorilor” a fost creat de medicul francez Alexandre
Lacassagne (1843-1924), profesor de medicină legală la Universitatea din Lyon (motiv pentru care
şcoala a fost supranumită lyoneză) care împreună cu Léonce – Pierre Manouvrier (1850-1922),
au criticat şi combătut teoriile lombrosiene, susţinând că mediul social are un rol determinant în
geneza criminalităţii.
Teoria lui Alexandre Lacassagne cuprindea două noi idei, şi anume:
- „societăţile nu au decât criminalii pe care îi merită”;
- „mediul social este mediul de cultură al criminalităţii, iar microbul este infractorul”.
De aici, leit motivul criminologiei sociologice care susţine că "fiecare societate conţine tipurile de
infracţiuni şi de infractori care corespund condiţiilor economice, culturale, morale şi sociale
proprii".
Această teorie după primul război mondial, va sta la baza a numeroase studii, îndeosebi în S.U.A, ea
constituind şi inspiraţia Şcolii ecologice de la Chicago.
O menţiune specială, referitoare la influenţa mediului social, o facem amintindu-l pe criminologul
francez, de origine română, Vasile. V. Stanciu. Acesta se înscrie printre cercetătorii care au acordat o
atenţie specială, după cel de al II-lea Război mondial, influenţei mediului urban asupra criminalităţii,
concluziile sale bazându-se pe investigarea criminalităţii din arondismentele pariziene.
D. Şcoala interpsihologică
Această şcoală a fost creată de Gabriel Tarde (1834-1904), ea mai fiind cunoscută şi sub numele de
şcoala imitaţiei, acesta fiind asociat şi prieten al lui Alexandre Lacassagne, care face din sociologie o
interpsihologie. În concepţia acestuia, socialul este guvernat de relaţiile psihologice dintre indivizi,
bazate pe legea imitaţiei. Imitaţia constituie, astfel, principala cauză a criminalităţii.
Cercetătorul francez susţine că în viaţa socială există o lege naturală care conduce destinele
oamenilor, legea imitaţiei, conform căreia indivizii se comportă imitându-se unii pe alţii, tinerii pe
bătrâni, cei mici pe cei mari, cei săraci pe cei bogaţi, etc.
Extinzând acest raţionament şi în domeniul criminalităţii, autorul concluziona că delicvenţa, care este
de origine socială, se datorează imitaţiei.
De asemenea, autorul susţine că, individul nu devine infractor datorită degenerescenţei fizice aşa cum
afirma Lombroso, ci datorită societăţii care “l-a lăsat de capul lui încă din copilărie”.
În privinţa concepţiei normalităţii crimei în societate, teoriei lansată de Emile Durkheim, Gabriel
Tarde a refuzat s-o accepte, criticând-o vehement.
În acelaşi timp, prin concepţiile sale a contribuit decisiv la combaterea teoriilor lombrosiene.
Autorul, în urma studiului întreprins, evidenţiază existenţa unor infractori de profesie care se
caracterizează prin limbaj (argou), semne de recunoaştere (tatuaje) şi reguli de asociere (grupuri de
răufăcători).
Spre deosebire de Durkheim, Gabriel Tarde consideră infractorul ca fiind un parazit social, refuzând
să considere crima ca pe un fenomen normal al vieţii sociale.
E. Şcoala socialistă
Acestei şcoli îi aparţin teoriile inspirate de scrierile lui Mane şi Engels care vedeau în criminalitate
un “subprodus” al capitalismului, ea fiind o reacţie la injustiţia socială, considerându-se că va dispare
în societăţile socialiste.
În cadrul acestei şcoli s-au înscris Turati Battaglia şi Loria în Italia, Berg în Germania, Dupuy şi
Legoyt în Franţa, dar mai ales olandezul Bonger, care au făcut o analiză amplă a condiţiilor
economice stabilind că inegalitatea economică a indivizilor este cauza criminalităţii.
Critica adusă acestor teoreticieni a fost aceea că s-a privit restrictiv această inegalitate pentru că în
realitate nu toate delictele sunt determinate de ea, cauzalitatea multora fiind foarte complexă, situaţie
pe care sus menţionaţii teoreticieni nu vor s-o ia în calcul.
2.4.3. Teoria sociologică multifactorială. Teoria lui Enrico Ferri.
Considerat drept fondatorul criminologiei sociologice, Enrico Ferri (1856-1929) acceptă
determinismul endogen al maestrului său prin cercetările sale asupra cauzelor exogene, socio-
economice ale fenomenului infracţional.
Ca şi discipol a lui Cesare Lombroso, autorul a avut un aport incontestabil în fundamentarea
criminologiei ca ştiinţă. Principalele sale teorii şi concepte şi le-a sintetizat în lucrarea “Sociologia
criminal”, dar cea care l-a impus în mod deosebit, a fost referitoare la devenirea delictuală a
individului.
Acesta considera delictul un fenomen complex, cu determinare multiplă, atât fizico-socială, cât şi
biologică, în modalităţi şi grade diferite, în funcţie de caracteristicile persoanei implicate, ale locului
şi timpului comiterii faptei penale.
Savantul italian a precizat că delicventul este determinat în comiterea crimei de o multitudine de
factori, între care şi cei de natură socială, combinaţia acestor factori fiind specifică fiecărui delicvent.
Enrico Ferri împarte aceşti factori, mai întâi în două categorii: endogeni (sau antropologici) şi
exogeni.
Din categoria factorilor antropologici potrivit autorului fac parte:
- factorii organici;
- factorii psihici;
- factorii de personalitate, care este dată de sexe, vârstă, educaţie, pregătire, şcoală, etc.
În categoria factorilor exogeni autorul include:
- factorii mediului fizic, pe care-i numeşte cosmotelurici, incluzând aici clima, natura solului,
succesiunea zilelor şi nopţilor, anotimpurilor şi producţia agricolă;
- factorii mediului social, din care fac parte familia, densitatea populaţiei, opinia publică, religia,
sistemul educativ, organizarea economică şi politică, alcoolismul, etc.
Mai mult de atât, autorul evidenţiază rolul primordial al factorilor sociali, mai ales în planul general
al criminalităţii, arătând în acelaşi timp că delictul concret are determinări în mai mare măsură de
ordin biologic şi fizic.
Un loc important în lucrarea lui Enrico Ferri îl au teoriile referitoare la:
- legea saturaţiei criminale;
- măsurile cu caracter preventiv al criminalităţii numite substitutive penale şi
- rolul pedepsei, teorii şi concepte care au influenţat cercetările criminologiei ulterioare.
În privinţa legii saturaţiei criminale, autorul afirmă că în anumite condiţii sociale şi fizice de
normalitate se înregistrează o stabilitate a dinamicii infracţionale, ea înregistrând creşteri deosebire
numai în perioade de criză.
Substitutivele penale, în concepţia lui E.Ferri, sunt măsuri cu caracter economic, politic, legislativ şi
administrativ, menite să prevină criminalitatea
Acest concept a dovedit clarviziunea savantului cu privire la societate în general şi la fenomenul
criminalităţii în special.
Substitutivele penale, E. Ferri le împarte în trei categorii:
- economice, din care fac parte comerţul liberalizat şi bine organizat, libera circulaţie a persoanelor,
salarii corespunzătoare funcţionarilor publici, construirea de locuinţe salubre şi înfiinţarea de
organisme specifice asigurărilor sociale;
- politice, în care a inclus democratizarea societăţii, libertăţi politice şi cetăţeneşti şi adoptarea de legi
care să ducă la o administraţie locală bună;
- ligislative şi administrative, care cuprind administrarea corectă a justiţiei, combaterea prostituţiei, a
alcoolismului, interzicerea spectacolelor obscene, etc.
În privinţă pedepsei aplicate delicvenţilor E. Ferri consideră că, aceasta reprezintă un mijloc de
apărare a societăţii faţă de crimă, ea fiind în acelaşi timp răspunsul pe care societatea îl dă
criminalităţii. Pedeapsa cu moartea era apreciată ca fiind inadmisibilă pentru o societate normală şi
civilizată.
2.4.4. Teorii sociologice moderne (contemporane).
Teoriile moderne în care explicarea genezei crimei s-a făcut prin factorii de ordin social, au cunoscut
în S.U.A şi Canada, prin lucrările sociologice de aici, o consacrare puternică, influenţând dezvoltarea
criminologiei în perioada anilor 30-60 ai secolului al XX-lea.
Caracteristica comună acestor teorii calificate de Denis Szabo ca aparţinând modelului consensual,
este ideea că indivizii, ca membrii societăţii, acceptă regulile de convieţuire stabilite; toţi acţionând
consensual respectându-le, chiar dacă nu toţi sunt egali, din diferite motive (economice, sociale,
fizice, intelectuale etc), deoarece aceste inegalităţi se vor ajusta în procesul convieţuirii,
prin interacţiuni de solidaritate. Acei indivizi care încalcă aceste reguli o fac din cauza unor factori
care produc o ruptură în procesul de adaptarea la funcţionarea normală a societăţii.
În concepţiile teoreticienilor aparţinând acestui model, criminalul este considerat un inadaptat social.
Din acest model, potrivit criminologului canadian citat, dar şi a românilor Rodica Mihaela Stănoiu,
Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, fac parte teorii pe care le-au grupat în mai multe curente ca:
ecologic, culturalist, funcţionalist şi ale controlului social, grupare pe care o vom folosi în continuare
în explicarea acestor teorii.
a) Teoriile ecologice ale Şcolii de la Chicago
Aceste teorii îşi au denumirea amintită din cauza sociologilor americani, membrii catedrei de
sociologic de la Universitatea din Chicago care în perioada anilor 1920-1930, influenţaţi de ideile lui
Emile Durkheim, au realizat un studiu vast în zona marilor oraşe din S.U.A, vizând identificarea
factorilor de mediu care erau asociaţi cu delicventa, precum şi determinarea influenţei acestora faţă
de comportamentul uman în general.
Premisa de la care au plecat cercetătorii nord-americani (dintre care cel mai de seamă a fost Robert
Park) a fost aceea a similitudinii dintre ecologia animală şi vegetală şi cea a societăţii umane. Se
susţine că dacă în regnul animal şi în principal cel al primatelor între elementele sale componente, s-
au stabilit articulaţii cauzale, tot aşa între oameni şi între oameni şi mediul înconjurător există
articulaţii cauzale, Robert Park şi asociatul său Ernest Burgerss au stabilit că oraşele îşi măresc
continuu suprafeţele, identificând cinci zone concentrice, numite ecologice, începând cu zona
centrală, continuând cu zona industrială, cea a caselor muncitoreşti, zona rezidenţială şi terminând cu
cea de a cincea, zona navetiştilor sau suburbia.
Studiile cercetătorilor amintiţi au relevat anumite corelaţii între aceste zone şi delicventă stabilind,
printre altele că prezenţa numeroasă a imigranţilor, în marile oraşe, ar fi cauza criminalităţii.
Alţi doi reprezentanţi ai acestei şcoli Clifford Shaw şi Henry Mekay, au comparat grupurile de
imigranţi cu speciile noi de plante care cresc pe un teren arid, potrivnic şi care încearcă să
supravieţuiască adaptându-se pământului potrivnic, aceasta făcându-se de multe ori prin delicvenţă,
zonele în care trăiesc fiind denumite zona de deteriorare morală sau zone criminogene specifice.
Un alt reprezentant al Şcolii ecologice de la Chicago este Thrasher, care în lucrarea sa intitulată
"Banda", afirmă, cu privire la zonele criminogene că “procentul cel mai ridicat al criminalităţii se
găseşte în zonele centrale ale oraşelor sau în zonele adiacente lor şi scade pe măsura îndepărtării
lor spre periferie”.
Cercetătorii menţionaţi au afirmat că zonele centrale ale oraşelor se caracterizează printr-o
criminalitate ridicată şi prin comportamente anormale sau imorale mult mai răspândite ca
vagabondajul, jocurile de noroc, prostituţia, cerşetoria, alcoolismul şi altele de vandalism, faţă de
cartierele mărginaşe.
b) Teoriile culturaliste Caracteristica acestor teorii o reprezintă “cultura” la care “se raportează
personalitatea individual”, problema centrală constituind-o raportul dintre cultură şi criminalitate.
O altă trăsătură comună acestor teorii este considerarea delicventului ca un individ care s-a adaptat
invers faţă de regulile generale de comportament pe care majoritatea membrilor societăţii le
respectă2. Raportul dintre cultură şi criminalitate, este tema central a orientării culturaliste; pe un
fond de “adaptare inversă” a indivizilor care interiorizează normele şi valorile opuse celor
dominante, apare delicvenţa. Din categoria teoriilor culturaliste cele mai importante sunt cele
referitoare la: 1) conflictul de cultură; 2) asociaţiilor diferenţiale şi 3) subcultura delicventă. c)
Teoria conflictului de cultură Reprezentantul acestei teorii este Thorsten Sellin, profesor al
Universităţii din Pennsylvania, preşedinte, într-o perioadă mare de timp, al Societăţii Internaţionale
de Criminologie, care şi-a făcut cunoscute conceptele sale criminologiee în lucrarea "Conflictul
cultural şi crima" apărută prima dată în anul 1938.
2 R. M. Stănoiu, op.cit, pag. 198. 3T.Sellin, Conflictul cultural şi crima, citat de Valerian Cioclei în

Manualul de criminologie, 1998, pag. 115.

În accepţiunea lui Sellin cultura desemnează “totalitatea ideilor, instituţiilor şi produselor muncii,
aplicate la grupuri determinate de fiinţe umane şi care permit a se vorbi despre regiuni culturale,
despre tipuri de cultură şi despre cultură naţională 3”. În societate, potrivit autorului, normele juridice
sunt expresia culturii grupului conducător, cu care alte grupuri pot veni în conflict. Acestea, din
urmă, sunt de obicei grupuri formate din defavorizaţi din diferite motive cum sunt: sărăcia,
apartenenţa la altă rasă, la alte culte religioase sau imigranţi şî care au alte norme culturale.
Infracţiunea, consideră T.Sellin, ia naştere tocmai pe fondul conflictului dintre cultura grupului
dominant, care consideră regulile sale obligatorii şi cultura grupului defavorizat care îşi are propriile
reguli obligatorii pentru membrii săi.
În acest sens criminologul american concluzionează: “din acest punct de vedere codul de conduită al
gangsterilor este un cod moral, în aceeaşi măsură cu Decalogul ori legea penală”.
În privinţa adevărului în criminologie, înţelegând prin aceasta aflarea în totalitate, a cauzei crimei,
Sellin afirmă că aceasta este o dorinţă iluzorie, ca în toate; ştiinţele umane, pentru că prin
comportamentul său, omul este infinit (indeterminabil), motiv pentru care, criminologia, trebuie să se
cantoneze doar la formularea unor ipoteze cu un anumit grad de probabilitate 4. d) Teoria asociaţiilor
diferenţiate Considerat a fi “decanul criminologiei americane”, Edwin Sutherland (1883-1950),
profesor la Universitatea din Indiana (SUA) este criminologul care a creat această teorie, expunându-
şi conceptele şi ideile în lucrarea sa intitulată “Principii de criminologie” apărută pentru prima dată
în anul 1924. În concepţia teoriei “asociaţiei diferenţiale”, conflictul culturilor este principalul temei
al explicării criminalităţii; se susţine că delincvenţii au valori diferite faţă de cele ale
nedelincvenţilor, că, prin urmare, subgrupurile în conflict apar din cauza diferenţierii sociale
ocazionate de industrializare. De altfel, susţinătorii acestei teorii au avansat teza că rata criminalităţii
este mai ridicată în acele subgrupe sociale cu puternice tradiţii infracţionale.
4T.Sellin, op.cit, pag. 114. 5A.Dincu, op.cit, pag. 62.
Demersul teoretic al concepţiei “asociaţiei diferenţiale” consideră comportamentul infracţional ca un
comportament “învăţat” sau contractat în alt mod, în interacţiune cu alte persoane, în cadrul unui
proces de comunicare verbală şi nonverbală şi implicit de deprindere a unor tehnici de săvârşire a
infracţiunilor şi a unor concepţii favorabile încălcării legislaţiei penale 5. Potrivit teoriei sale, în
societate există grupuri, mai mult sau mai puţin numeroase care se împart în două categorii: - o primă
categorie cuprinde indivizi care respectă regulile moralei şi legile; - cea de a doua categorie cuprinde
indivizi care nu respectă aceste reguli. Indivizii, în viaţa lor socială, vin în contact cu ambele
categorii, de oameni şi, în raport cu puterea de influenţare a acestora, persoanele se asociază
diferenţiat, unii faţă de cei morali şi corecţi, alţii faţă de cei imorali şi incorecţi. În accepţiunea
autorului, o persoană poate să devină mai repede delicvent atunci când influenţa asupra
comportamentului său provine din partea grupului care interpretează defavorabil ;legile,
nerespectându-le.
Asociaţiile diferenţiate, susţine Edwin Sutherland, se caracterizează prin frecvenţă, durată şi
intensitate, precum şi prin anterioritate, aceasta din urmă având influenţă cea mai mare, pentru că, aşa
cum educaţia, morala şi corectitudinea este inoculată individului încă din copilărie şi durează toată
viaţa, tot aşa şi comportamentul delicvent operează pentru viitorul criminal.
Continuând teoria lui Gabriel Tarde care considera că geneza crimei este imitaţia, E. Sutherland, în
explicarea actului delicvent, menţionează următoarele:
- comportamentul delicvent nu este ereditar, el este învăţat;
- învăţarea delictului se realizează .printr-un proces complex de comunicare care poate să fie verbal,
prin mass media sau printr-un contact direct cu infractorii;
- învăţarea are loc, cu prioritate, în interiorul unui grup restrâns (familie, bandă, vecinătate era).
Mai mult de atât, E.Sutherland a studiat nu numai criminalitatea păturilor defavorizate ci şi pe cea a
persoanelor din grupul conducător (politicieni, funcţionari publici, oameni de afaceri, conducătorii
sindicatelor, pe care a numit-o a "gulerelor albe".
Autorul susţine că şi în cazul acestor situaţii tot imitaţia este geneza crimei, ca rezultat al asocierii
diferenţiate.
Limitele teoriei "asociaţiei diferenţiale " şi ale teoriei „conflictului de culturi”.
Nici teoreticienii "conflictului de culturi" nu definesc în mod explicit conceptele de "cultură" şi de
"structură socială" cu care operează.
De asemenea, teoria "asociaţiei diferenţiale" denaturează cauzalitatea criminalităţii americane
prezentând, spre exemplu, criminalitatea imigranţilor în SUA ca un fenomen pe care, inevitabil, îl
învaţă şi aparţin imigranţilor, ca o fatalitate ce se transmite din generaţie în generaţie.
Aceste teorii referitoare la criminalitate sunt subiectiviste: dintr-un fenomen social, concret-istoric,
criminalitatea ajunge să fie o chestiune a fiecărui individ care învaţă comportamentul preluând
tradiţiile delincvente ale unui grup sub-cultural.
e) Teoria subculturilor delicvente
Teoria subculturii delicvente, o altă variantă a culturalismului este creaţia unui alt criminolog
american, Albert K. Cohen.
În accepţiunea autorului, grupurile sociale defavorizate, posesoare ale unei subculturi delicvente, au
norme de comportare şi concepţii ce sunt în contradicţie cu cele ale societăţii dominante.
Aceste grupuri sunt caracterizate de sentimentul de frustrare, de izolare politică, socială şi
economică, prezentând frecvent reacţii de protest şi de contestare a normelor şi valorilor sociale
impuse.
Indivizii aparţinând acestor grupuri, prin delicvenţă, considerând că altfel nu este posibil, încearcă să-
şi realizeze aspiraţiile către valorile şi bunurile sociale.
În viziunea lui Albert K. Cohen caracteristicile personalităţii indivizilor aparţinând grupurilor
posesoare de subcultură delicventă sunt:
- răutatea, infracţiunile comiţându-se numai din dorinţă de a pricinui pagube grupului dominant;
negativismul faţă de valorile contestate;
- nestatornicia şi
- autonomia, reprezentată prin dorinţă de a nu fi conduşi de regulile societăţii.
f) Teoria funcţionalistă a anomiei
Sociologul american, Robert K. Merton este cel care a lansat teoria funcţională a anomiei în lucrarea
intitulată "Teoria socială şi structura socială" apărută în anul 1949.
Autorul, reluând concepţia lui Durkheim privind anomia şi adoptând-o situaţiei concrete din SUA a
încercat să explice care este geneza crimei.
Prin anomie, Robert K.Merton înţelege tensiunea ce s-a instalat între scopurile propuse de societate,
la care tind indivizii şi mijloacele reduse, legitime, puse la dispoziţie acestora pentru a putea fi
îndeplinite.
În lumina acestui raţionament, delicvenţa este considerată ca răspunsul dat de indivizii care nu au
posibilităţi legitime pentru a-şi îndeplini idealurile pe care societatea le apreciază ca fiind normale
pentru membrii ei.
Ca o concluzie la teoria lui Robert K. Merton rezultă că membrii categoriilor sociale defavorizate, cu
o situaţie economică şi socială precară, care-şi văd blocate aspiraţiile către poziţiile sociale
avantajoase, comit delicte pentru a suplini această blocare.
Limitele teoriei anomiei
Dacă însăşi criminalitatea este expresia unei tensiuni, autorii americani ai anomiei merg până acolo
încât identifică chiar tipuri de tensiuni psihice în care discrepanţa dintre aspiraţii şi posibilităţi apare
mai vădit, este mai frecventă, mai intensă - a unor sentimente de frustrare, de nedreptate, a indivizilor
ce se văd în imposibilitatea de a-şi atinge scopurile cu mijloacele legale de care dispun, atunci
criminalitatea încetează a fi un fenomen social, convertindu-se într-un fenomen individual; impasul
în subiectivism al teoriei este considerabil.
Dar, totuşi, teoria anomiei nu este lipsită de unele merite, şi anume demersurile cercetătorilor
americani de explorare a zonei subiective a comportamentului infracţional au identificat şi unele
motivaţii individuale reale, în cazul unor infracţiuni.
g) Teoriile controlului social
Cele mai numeroase teorii ce aparţin orientării sociale sunt cele numite ale controlului social, ele
fiind de o diversitate vastă, care însă se caracterizează prin două idei majore:
a) omul, prin natura sa, este o fiinţă rea, tendinţa sa spre delicventă fiind o stare naturală, motiv
pentru care se impune ca să fie controlat de societate;
b) în acelaşi timp omul este o fiinţă socială şi pentru a supravieţui trebuie să respecte regulile stabilite
de societate.
Dintre cele mai cunoscute teorii ale acestui curent se detaşează cea a înfrânării aparţinând
sociologului american Walter C. Reckless, care consideră că delictul poate fi prevenit (înfrânt) prin
organizarea socială şi prin determinarea individului de a renunţa la comportamentul antisocial.
Travis Hirschi este un alt reprezentant al acestui curent, considerând că omul prin fiinţă sa are
tendinţe delicvente, tendinţe care se realizează atunci când controlul social lipseşte sau este diminuat.
Din acest motiv, autorul afirmă că important nu este să mai caute cauzele criminalităţii, ci a se
identifica motivaţiile pentru care oamenii trebuie să respecte legile.
Rata mare a criminalităţii consideră T.Hirschi, se datorează politicii penale permisive si a
liberalismului din viaţa zilnică, propunând restaurarea disciplinei stricte în şcoală, reducerea sau
eliminarea ajutorului social pentru a se cultiva responsabilitatea individuală şi sporirea severităţii
pedepselor penale.
Concluzii
Teoriile de orientare sociologică pun în evidenţă cauzalităţi generale ale delicventei ca lipsa de
educaţie, sărăcia, şomajul şi neadaptarea individului la societatea din care face parte. Ele rezumă
cauzalitatea delicventei la factorii sociali neglijându-i pe cei individuali.
Aceste teorii nu pot să răspundă la întrebarea "De ce în condiţii similare unii indivizi comit delicte şi
alţii nu?"
Fără a contesta meritele cercetătorilor din SUA în relevanţa mediului social faţă de geneza
criminalităţii, majoritatea speciaiiştuor, în speciai cnnunologn europeni au reproşat acestora
următoarele erori:
a) considerarea omului încă de la naştere, un fel de "Tabula rasa" (aşa cum afirma criminologul
suedez Kimberg) care primeşte orice influenţă de la mediu, fără a lua în considerare personalitatea sa
care este dominată de psihicul său şi de viaţa sa organică;
b) absolutizarea influenţei mediului asupra individului;
c) criminalitatea gulerelor albe, au relevat cercetările criminologice ulterioare, nu se datoreşte
asociaţiilor diferenţiate ci, mai ales trăsăturilor negative de caracter ale delicvenţilor;
d) teoriile bazate pe concepţia conflictului de cultură au dus la interpretări tendenţioase, chiar rasiste;
e) în privinţa anomiei, Robert K. Merton nu ia în consideraţie crizele economice, războaiele şi
revoluţiile, considerând-o, că este doar o tensiune între aspiraţiile şi posibilităţile materiale puse la
dispoziţia indivizilor în vederea realizării lor;
f) în cazul teoriilor aparţinând controlului social, prevenirea delicventului s-ar datora doar funcţiei de
intimidare a pedepsei, neglijându-se celelalte modalităţi puse la dispoziţie de criminologie.

3.1. Factorii criminogeni

Abordarea individuală a factorilor criminogeni trebuie canalizată spre un anumit scop, şi acela de a
releva co-relaţiile existente între o condiţie sau o diversitate de condiţii şi criminalitate. Jean Pinatel
clasifica factorii criminogeni în factori geografici, economici, culturali şi politici 1. Raymond Gassin
este sceptic cu privire la faptul că, mediul geographic ar constitui un factor criminogen relevant la
nivelul fenomenului infracţional. Hermann Mannheim tratează în cel de-al doilea volum al
“Criminologiei comparate” 2 cauzele de ordin social ale criminalităţii. Autorul nu este preocupat, în
primul rând, de o clasificare strictă a acestor cause, făcând însă o interesantă corelaţie între tipurile de
factori criminogeni şi tipologiile infracţionale. Denis Szabo analizează problema cauzalităţii,
neevidenţiind cauzele criminalităţii ca fenomen social şi cauzele actului infracţional concret. 3.1.1.
Factori demografici. Statistic, s-a constatat că exploziile în rata natalităţii, structura demografică a
sexelor, mobilitatea geografică şi socială a populaţiei reprezintă factori criminogeni importanţi.
Relaţia existent între rata natalităţii şi criminalitate este de natură indirectă, la amplificarea
delincvenţei juvenile, contribuind o multitudine de alţi factori, între care putem evidenţia structura
familială, carenţele instructiv-educative, rolul negativ al mass-media ş.a. Mobilitatea socială şi
urbanizarea Mobilitatea socială este determinată cel mai adesea de urbanizare şi are astfel consecinţe
criminogene certe. Mobilitatea conduce la dezorganizarea instituţiilor sociale existente şi la crearea
altora noi. Creşterea rapidă a mediului urban care nu permite amenajarea cartierelor, mediul ethnic
urban, manifestat în forme multiple, cu structuri modificate permanent; rapiditatea transformărilor
social-culturale; toate acestea supun personalitatea umană la perturbaţii evidente. Scăderea
controlului social atât informal, cât şi formal determină creşterea delicvenţei.
1 J. Pinatel, in P. Bouzat et J. Pinatel, op.cit, pag. 89 - pag. 121. 2 H. Mannheim, Comparative
Criminology, Routledge and Kegan Paul, 1965, pag. 419-709.
 3.2. Factorii individuali 3.2.1. Factori ereditari Cercetarea influenței eredității asupra
comportamentului criminal s-a făcut prin studierea familiei și a gemenilor.
a) Studii referitoare la familie:

Ereditatea înseamnă transmiterea însuşirilor şi caracterelor fizice, psihice de la părinţi la copii prin
mijlocirea plasmei germinative1. Purtătorii eredităţii sunt celulele germinative, mai exact cromozomii
şi genele, care, prin fecundare dau naştere şi se dezvoltă o noua fiinţa, căreia i se transmit caracterele
părinţilor. Aceste caractere transmise de la părinţi la copii constitue zestrea ereditară. Una din cele
mai importante funcţii ale familiei constă în educarea şi formarea tinerilor în vederea integrarii lor
optime în viaţă şi activitate socială. În cadrul grupului familial, părinţii exercită direct sau indirect,
influenţe educaţional-formative asupra propriilor copii. Cuplul conjugal, prin întreg sistemul său de
acte comportamentale, constituie un veritabil model social care are o influen-ţă hotărâtoare asupra
copiilor privind concepţia lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu
diferite norme şi valori sociale. Totuși simplaexistență a ascendenților sau descendenților (criminali)
infractori nu este o dovadă certă a eredității criminalității deoarece este posibil ca mediul individului
să fie factorul determinant. Nu este exclus în anumite cazuri ca ereditatea să aibă o preponderență
mai însemnată (cazul copiilor proveniți din părinți infractori și care au fost încredințați spre adopție
sau plasați în instituții de ocrotire și care au părăsit căminul devenind delincvenți).
1T.Pop, Curs de criminologie, Institutul de arte grafice “Ardealul”, Cluj, 1928, pag. 539.
b) Studii referitoare la gemeni:

Gemenii au fost studiaţi din cele mai vechi timpuri, simpla lor existenţă trezind curiozitatea. În
criminologie studiul gemenilor a permis separarea tulburărilor predominant ereditare de cele de
mediu. Unii gemeni provin dintr-un singur ovul fecundat – gemeni univitelini sau monozigoţi şi sunt
identici – dar marea majoritate provin din doua ovule fecundate deodată –gemeni bivitalini sau
dizigoţi şi nu sunt identici.
Studiul lui Lange realizat pe un grup de 30 perechi de gemeni (13 monozigoţi, 17 dizigoţi) a relevat
existenţa unor similitudini între infracţiunile acestora. Astfel, când unul din gemenii monozigoţi
fusese închis, s-a constatat că şi celălalt fusese condamnat pentru fapte penale similare, în schimb
niciunul din gemenii dizigoţi nu înfăptuise infracţiuni. În baza aceluiaşi studiu s-au observat
trăsăturile comune ce stau la baza comportamentului criminal. Acestea sunt : - inafectivitatea - lipsa
stăpânirii de sine - influenţabilitatea. 3.2.2. Factori anatomo – fiziologici În studierea
comportamentului deviant (criminal) a fost elaborată teoria atavismului evoluționist (Caesare
Lombrosso). Potrivit acestei teorii (rezultată în urma unui studiu practic pe 5.907 delincvenţi),
caracteristicile fizice ale individului sunt indicatorii de bază ai degenerării şi inadaptării, caracterele
omului primitiv putând apărea la anumiţi indivizi sub formă de „stigmate anatomice" (malformaţii
craniene, asimetria feţei, anomalii ale urechilor, buzelor, nasului, ochilor, mâinilor, picioarelor,
părului, etc.). La aceste anomalii C.Lombrosso mai adaugă şi epilepsia precum şi alte anomalii de
natură psihologică sau fiziologică. Anomaliile sunt cele ce predispun indivizii pentru comiterea unor
acte criminale. în opinia sa, C.Lombrosso consideră că un criminal este înnăscut, atunci când sunt
întrunite mai multe anomalii de natură atavică. Concepţiile lui C.Lombrosso privind teoria
criminalului înnăscut au fost aprig criticate de către oamenii de ştiinţă care l-au urmat în domeniu, pe
motiv că nu au un fundament şi rigoare ştiinţifică.
3.2.2.1. Sistemul nervos central (SNC) - cercetarea relaţiei dintre sistemul nervos central şi
comportamentul deviant (agresiv), în trecut, s-a realizat folosind măsurători indirecte 2.
2A. Raine, The Psychopathology of Crime, Academic Press, 1993, pag. 103 – 127 – trece în revistă
indicatorii neuropsihologici ai disfuncţiilor creierului şi comportamentului anormal. 3A. Raine –
op.cit, 1993, pag.130.
Pentru a determina eventualele anormalități din lobul frontal (cărei influențează performanțele
neuropsihice) şi lobul temporal (care controlează emoțiile și impulsurile) 3 sunt utilizate: tomografia
computerizată (C.T.), rezonanța magnetică (MRI), tomografia cu emisie
pozitronică (PET), tomografia cu foton unic (SPET) - ,,o integrare a descoperirilor acestor studii dă
naștere ipotezei că disfuncția lobului frontal poate caracteriza delincvenții violenți în timp ce
disfuncția lobului temporal poate caracteriza agresiunea sexuală” 4. 3.2.2.2 Sistemul nervos
autonomic (SNA) – care controlează multe dintre funcţiile involuntare ale corpului. Creierul este
implicat în mai multe activități ale corpului, care nu sunt conștiente pentru noi, și intră în
responsabilitatea SNA (funcții involuntare ale corpului ca presiunea sângelui, activitatea inimii,
plămânilor, cea intestinală, nivelul hormonilor, fiind influențat de sistemul limbic, care, la rîndul lui,
controlează motivația, dispoziția, foamea, setea, furia și agresivitatea, amintirea, sexualitatea etc. –
acestea joacă un rol destul deimportant în conduita antisocială. 3.2.2.3. Neurotransmițătorii
4A. Raine – op.cit, 1993, pag.150. 5P.A.Brennam, S.A.Mednik, J.Volavka, Biomedical Factors in
Crime, San Francisco, 1995, pag. 82.
Neurotransmițătorii reprezintă substanțe chimice care permit transmiterea impulsurilor electrice
înăuntrul creierului și baza procesării informațiilor – stau la baza tuturor tipurilor de comportament,
inclusiv a celui antisocial5. Aceștia (peste 40 descoperiţi până în prezent) pot influența capacitatea de
concentrare, dispoziția, somnul, greutatea și pot determina apariția unor efecte adverse, în momentul
în care concentrațiile lor sunt dezechilibrate. Stresul cronic, lipsa somnului, dieta necorespunzătoare,
consumul de alcool, neurotoxinele și predispoziția genetică pot duce la dezechilibrarea balanței
extrem de fragile a acestor substanțe chimice (determină comportamentul antisocial). 3.2.2.4.
Hormonii Tulburările funcționării și dezvoltării sistemului glandular au consecințe asupra întregului
organism, producând modificări de comportament la unii indivizi. Aceste modificări determină
oboseală, anxietate, depresie, pierderi de memorie, insomnie, atacuri de panică, etc. care conduc la un
comportament agresiv și criminal. Motivul poate fi analizat după conținut și intensitate, ca și
parametri cei mai importanti ai acestuia. Conținutul se identifică și se apreciază pe baza stării de
necesitate pe care o reflectă motivul și a valențelor comportamentale pe care le reclamă satisfacerea
lui.
Din acest punct de vedere putem diferenția mai multe tipuri de motive, caracteristic piramidei lui
Maslow, respectiv motive fiziologice (foame, sete, siguranță, etc), motive
psihologice (acceptare socială, autorealizare afectivă, etc) sau motive cognitive (de cunoaștere, de
explicare sau interpretare). 3.2.3. Factori psihici
Studiile experimentale asupra învăţării au pus în lumină existenţa multor aspect – fenomene psihice
distinct – cu pondere variată în diferitele moment ale soluţionării unei situaţii particulare; în ultimul
secol, despărţindu-se fenomenele psihice de cele strict biologice, s-a înrădăcinat o clasificare în trei
grupe6:
6A.Cosmovici, Psihologie Generală, Collegium, Policrom, 1996, pag. 93. 7A.Cosmovici, op.cit, pag.
93. 8A.Cosmovici, op.cit, pag. 219-221.
a) fenomene cognitive – senzaţii, percepţii, reprezentări, memorie, imaginaţie, limbaj şi gândire –
sunt factorii orientativi, de cunoaştere a situaţiei;
b) procese afective – trebuinţe, aspiraţii (motivaţii), emoţii, sentimente – sunt factori propulsivi,
determină acţiunea (inclusiv crima);
c) reacţii motorii – reflexe, instincte, deprinderi, acţiuni voluntare, voinţa – sunt factori de mişcare,
de punere în aplicare a dorinţei, ideii (inclusiv aceea a comiterii crimei).

3.2.3.1. Motivul
Motivul7 este acel fenomen psihic ce are un rol esențial în declanșarea, orientarea și modificarea
conduitei fiecăruia dintre noi, putând fi comparat cu combustibilul ce alimentează motorul stilizat
interior, este cauza internă a conduitei noastre. Motivul poate fi analizat dupa conţinut şi intensitate,
ca şi parametri cei mai importanţi ai acestuia. Conţinutul se identifică şi se apreciază pe baza stării de
necesitate pe care o reflectă motivul şi a valenţelor comportamentale pe care le reclamă satisfacerea
lui. Din acest punct de vedere putem diferenţia mai multe tipuri de motive, caracteristic piramidei lui
Maslow, respectiv motive fiziologice (foame, sete, siguranţă, etc), motive psihologice (acceptare
socială, autorealizare afectivă, etc.) sau motive cognitive (de cunoaştere, de explicare sau
interpretare). Intensitatea exprimă încărcătura energetică a motivului şi se concretizează în forţa de
presiune a lui asupra mecanismelor de decizie şi executie. Din punct de vedere al intensităţii,
motivele pot fi puternice, moderate şi slabe.
3.2.3.2. Stările afective8 sunt trăiri care exprimă gradul de concordanță sau neconcordanță dintre un
obiect (ființă sau lucru) sau o situație și tendințele noastre: ele sunt în indisolubilă
legătură cu trebuinţele, tendinţele, interesele şi aspiraţiile noastre, oglindind în fiecare moment
situaţiile prezente – rezultatele propriei conduit în raport cu propriile dorinţe şi impulsuri; totodată,
într-o măsură mai mare sau mai mică, constituie imbolduri către anumite reacţii, manifestări, acţiuni.
Stările affective se pot împărţi în două mari grupe:
a) stări afective statice – stările afective elementare: durerea şi plăcerea senzorială; agreabilul şi
dezagreabilul; dispoziţiile şi emoţiile – nu sunt motive de activitate îndelungată, deşi pot provoca
reacţii momentane puternice.
b) stări afective dinamice – sentimente şi pasiuni sunt cele mai puternice şi durabile motive ale
comportamentului uman.

3.2.3.3. Gândirea
Gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt de prelucrare și integrare a informației despre lumea externă
și despre propriul eu. Prin ea se realizează saltul calitativ al activității de cunoaștere de la particular la
general, de la accidental la necesar, de la simpla constatare a existenței obiectului la interpretarea și
explicarea lui logic-cauzală, se face trecerea de la procesele psihice cognitiv senzoriale la cele
cognitiv superioare.
Prin urmare, gândirea este procesul psihic de reflectare mijlocită şi generalizat-abstractă - sub forma
noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor - a însuşirilor comune, esenţiale şi necesare ale obiectelor şi
a relaţiilor logice, cauzale între ele.
3.2.3.4. Inteligenţa nu poate fi măsurată direct – principala unitate de măsură IQ, poate măsura
abilitatea de lecturare, de interpretare sau motivaţia rezolvării sarcinilor – intelogenţa redusă nu este,
prin ea însăşi, un factor causal a crimei.
Inteligența reprezintă capacitatea mentală care implică, în principal, abilitatea de a raționa, de a
rezolva probleme, lucruri abstracte, de a înțelege lucruri complexe, de a învăța repede.
Nu se referă neapărat la învățarea clasică, din carte, ci mai degrabă la modul în care percepem și
înțelegem spațiul care ne înconjoară.
Se consideră că ar exista nu unul, ci șapte tipuri de inteligență, cum ar fi: vizual – spațiala; verbal –
lingvistică; logico – matematică; kinestezică; muzicală; inter – personal şi intra – personală.
Inteligența se măsoară cu ajutorul coeficientului IQ. Se pornește de la ideea că între oameni există
diferențe în ceea ce privește potențialul intelectual. Diferența dintre ei este exprimată printr-un scor,
care arată cât de inteligentă este o persoană, în raport cu media.
Nivelurile IQ:
0 – 19 Deficiență mentală gravă (idioțenie)
20 – 49 Deficiență mentală medie (imbecilitate)
50 – 69 Deficiență ușoară (debilitate)
70 – 79 Inteligență de limită
80 – 89 Inteligență sub medie
90- 99 Inteligență de nivel mediu (slabă)
100 – 109 Inteligență de nivel mediu (bună)
110 – 119 Inteligență deasupra nivelului mediu
120 – 129 Inteligență ridicată
130 – 139 Inteligență foarte ridicată
> 140 Inteligență excepțională
IQ-ul este puternic corelat cu realizările academice,alegerea profesiei și succesul la locul de muncă.
3.2.3.4. Comceptul de personalitate. Criminologii au fost sceptici în privinţa forţei legăturii dintre
personalitate şi criminalitate.
În ceea ce privește personalitatea criminală, teoriile dezvoltate în acest domeniu se clasifică în cele
care abordează studiul trăsăturilor și cele ce le înglobează pe acestea în tipologii.
Astfel, teoriile tipologice descriu acest fenomen pornind de la general la particular, susținând că
există un numar redus de structuri ale personalității ce determină apariția comportamentului criminal.
În cazul celei de-a doua grupe de teorii, și anume cea care pune accentul pe trasatură, descrie
fenomenul pornind de la particular la general, susținând faptul că există anumite trăsături de
personalitate esențiale ce declanșează și chiar pot prezice un viitor comportament criminal.
Unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai abordării personalității criminale din perspectiva
trăsăturilor este Jean Pinatel. Concepția acestuia este aceea conform căreia “cu toții avem porniri
criminale, dar majoritatea dintre noi ni le inhibăm”.
În acest sens, acesta consideră că fiecare dintre noi, la un moment dat, în situații inedite, avem
posibilitatea de a deveni infractori, însă ceea ce ne diferențiază de infractorii autentici este faptul că
nu trecem la săvârșirea actului în sine. Jean Pinatel definește personalitatea criminală ca fiind “un
instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operațional… un sistem de referințe, o construcție
abstractă care se substituie unei realități subiective”.

3.3. Factorii de natură socială – economici, culturali, politici – vizează mediul social al
individului. 3.3.1. Factori economici Starea economică a unui stat, a unei zone mai restrânse, poate
determina sau influenţa anumite comportamente umane, inclusive conportamentul infracţional.
Factorii economici ce pot fi cosideraţi cu conţinut criminogen sunt: industrializarea, şomajul, nivelul
de trai şi crizele economice1. Industrializarea este cea care oferă locuri de muncă, posibilităţi de
instruire şi specializare oferind creşterea nivelului de trai al oamenilor. Fenomenul de industrializare
produce unele efecte secundare, cum ar fi:
1I.Chipăilă, Criminologie generală, Editura Sitech, Craiova, 2009, pag. 80-92. 2D.Szabo,
Criminologie, Montreal, 1967, pag. 200.
- creşterea masivă a mobilităţii orizontale a unei întregi populaţii rurale, care se deplasează spre
zonele industrializate. Înlocuirea mediului social rural la cel urban, în care individual a devenit un
necunoscut, este de natură să producă efecte negative asupra acestei categorii de oameni, provocând
modificări în structural or de personalitate;
- industrializarea produce o specializare cu efecte de înstrăinare;
- industrializarea afectează grav echilibrul ecologic, producând efecte care accentuează starea de stres
a muncitorilor şi a celorlalţi membri ai societăţii.

Șomajul explică un anumit procent de acțiuni infracționale. Influența sa se exercită nu numai prin
scăderea bruscă și excesivă a nivelului de trai ci și prin instabilitatea emoțională pe care o
ocazionează. Șomajul atacă în mod serios echilibrul interior al individului, punându-l în
imposibilitatea de a-și mai putea realiza, prin mijloace legale, aspirațiile sale.
El atinge grav structura familială și baza sa 2. Autoritatea tatălui se diminuează considerabil, rolul său
de susținător al familiei fiind alterat. Inversarea rolurilor familiale poate produce stări de confuzie, de
dezechilibru interior, anxietate, alcooolism, dorința de revanșă împotriva societății. Anumite studii
evocă o creștere puternică a procentului de tâlhării, furturi, înșelăciuni etc în perioadele de recesiune
economică. Nivelul de trai. Trebuie evidențiat faptul că sărăcia nu are doar o dimensiune economică
obiectivă ci și o dimensiune spirituală. Dimensiunea obiectivă se raportează la un nivel de trai mediu
intr-o societate dată.
Dimensiunea subiectivă se referă la percepția individuală, la evaluarea personal pe care individual o
face statutului său economic, situației financiare într-un mediu social și în epoca în care trăiește. În
funcție de nevoi, aspirații și obligații unii își vor considera nivelul de trai satisfăcător, alții de-a
dreptul mizer. Astfel, același salariu poate fi considerat foarte bun de unele personae, în timp ce
altele îl pot considera jenant sau insificient pentru a trăi decent. Alături de sărăcie, care îi poate
determina pe unii indivizi să comită infracţiuni, se adaugă şi dorinţa de îmbogăţire, care, şi ea poate
impinge spre delicvenţă.
Alături de șomaj sunt implicați în scăderea nivelului de trai și alți factori precum: angajarea pe timp
limitat și angajarea sezonieră, șomajul parțial și mai ales inflația care bulversează echilibrul
economic familial spulberând rapid economiile făcute în timp, cu multă greutate 3. Crizele
economice. Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se accentuează în timpul
crizelor economice care afectează producția, nivelul salariilor și rata șomajului. În lipsa unei protecții
sociale corespunzătoare, persoanele afectate pot fi foarte vulnerabile în ceea ce priveşte predilecţia
spre criminalitate şi pot fi considerate la limita riscului comiterii faptelor antisociale. Lumea
occidentală nu a cunoscut crize economice grave din 1945 până azi dar a suferit recesiuni de mica
amploare care au afectat în special economia americană. Aceste recesiuni economice nu au rămas
fără urmări asupra criminalității în contextul general al unei economii de abundență. Impulsul de a
cumpăra al americanului este atât de mare încât poate cădea în depresie când procesul se oprește.
Aceasta a făcut ca în timpul recesiunii din 1958 clienții să se apuce brusc de furat din magazine într-
un ritm de 250 milioane dolari pe an.
3J. Pinatel, op.cit, Paris 1963, pag.97. 4Facem referire la acei factori care au un rol predominant în
socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor. 5Gh. Nistireanu, C. Păun, op.cit, pag. 151.
3.3.2. Factori culturali4
În sens larg, cultura reprezintă totalitatea valorilor material şi spirituale create de societatea
omenească de-a lungul istoriei. În criminologie interesează în mod deosebit acei factori culturali care
au rol predominant în socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor şi care, finalmente, îi conduc la
săvârşirea faptelor antisociale5.
Familia În mediul familial întâlnim, pe lângă deschideri civilizatoare, conforme cu normele moralei,
religiei, justiției, procese formative spre acte criminale. Căci, în mare parte, părinții sunt ignoranți,
procedând cât se poate de greșit în formarea personalității copiilor, sunt dominați de vicii exercitând
influențe negative asupra copiilo, sunt prea ocupați cu activitățile personale (serviciu, distracții, etc.),
încât să se mai poată îngriji de educația copiilor, sunt indolenți față de problemele familiei și
dificultățile sale economico – financiare, brutalizează copiii, deformîndu-le psihicul și astfel îi educă
în spiritul deviației, infracționalismului.
Una din cele mai importante cercetări criminologice referitoare la influența perturbărilor familiale
asupra delincvenței juvenile a fost realizată în America de soții Glueck, care, în lucrarea ,,Unraveling
Juvenile Delinquency’’ 6(Delincvența juvenilă nerelevată) au constatat următoarele: un număr
important de copii delincvenți și-au schimbat reședința în timpul copilăriei, sunt prost întreținuți din
punct de vedere material și igienic, au părinți despărțiți ori necăsătoriți, sunt privați de beneficiul
culturii. Personalitatea copiilor delincvenți este mai amorfă și lipsită de ambiție în fața exigențelor
vieții, normele lor de comportament sunt mai puțin numeroase și lipsite de conținut. Cel mai adesea
ei sunt stresați datorită coeziunii reduse a familiilor lor, a stării de încordare dintre părinți, a
atmosferei familiale nefavorabile, a lipsei de supraveghere și chiar de interes din partea părinților. În
relevanță la copiii delincvenți se remarcă o atitudine de ostilitate și indiferență față de familia din
care fac parte, precum și față de societate. Influența familiilor divorțate ori despărțite constituie un
factor criminogen major pentru copiii delincvenți. De asemeea, familiile de infractori își implică
uneori proprii copii în activitățile pe care le desfășoară ori îi influențează pe calea imitației,
împrumutându-le percepte morale contrare eticii societății. Statutul marital
6D. Szabo, op.cit, pag. 260-263. 7E.H.Sutherland, Donald R.Cressey, Criminology, New York, 1974,
pag. 218. 8J. Moruzi, Criminologie, 1930, pag.202; I.C.Părăianu, Omul și criminalitatea, București,
1943.
Statutul marital este un factor care de multe ori poate influența comportamentul criminal,
determinînd tipul modelului comportamental cu care o persoană vine în contact 7. Școala
Teoriile secolului al XX-lea susțin că mediul școlar, prin valențele sale instructiv – educative,
contribuie la formarea personalității umane, practica socială probând că știința de carte servește mai
mult binelui și progresului social, decât răului criminal 8.
Instrucția imprimă personalității umane chibzuință, prevedere,precauție, cinste și onestitate etc. care
rețin pe om de la săvârșirea de fapte din domeniul criminalității. La fel, educația morală, realizată de
familie, școală, biserică, mass – media etc., opune o rezistență puternică proliferării criminalității în
societate.
,,De când chiulul și slabele performanțe școlare sunt aproape întotdeauna prezente la viitorii
sociopați, ar trebui să fie posibilă identificarea copiilor care necesită tratament dupa rezultatele
școlare (…) faprul că lipsa disciplinei domestice (casnice) anticipează dificultăți pe termen lung
sugerează îcercarea unui pragram în care școlile să încerce să substituie lipsa disciplinei parentale
în scopul de a preveni chiulul și eșecurile școlare’’. 9 Anturajul Influența anturajului iînseamnă în
linii mari determinarea copilului de a face ceva ce în alte circumstanțe nu ar face, ceva ce nu îi este
caracteristic, ceva ce nu își doreste să facă însa totuși face pentru a se integra. Deși se crede că
influența anturajului apare în adolescență, acesta apare de fapt încă din copilarie, începând chiar de la
vârsta de 2 ani. Aici se manifestă sub forme mai "ușoare" sub formă de șantaj, de exemplu un copil
poate fi determinat să părăsească locul de joacă sau grupul de copii dacă nu vrea sa dea o jucărie sau
nu vrea să se joace cu un alt copil.
9L.Robins, Deviant Children Grown Up, Baltimore, 1996, pag. 306-307. 10S.Glueck, E.Glueck,
Unraveling Juvenile Delinquency, Cambridge, 1950, pag.163-164 11D.Elliot, D.Huizinga, S.Ageton,
Explaining Delinquency and Drog Use, California,1985, pag.34-35
Conform studiului realizat de S.Glueck și E.Glueck s-a descoperit faptul că mai mult de 98%din cei
500 de delincvenți observați aveau în mare măsură prieteni delincvenți în timp ce ceilalți 500 non-
delincvenți mai puțin de 8% aveau prieteni delincvenți. 10
,,Tinerii nu sunt împinși către delincvență de stres sau sunt incapabili să reziste unui impuls natural
către delincvență datorită controalelor sociale slabe; ei observă și învță în interacțiunile grupului că
unele comportamente delincvente sunt încurajate și recompensate de grup și că recompensele
anticipate depășesc în greutate posibilele costuri sau pedeapse sociale au o orientare convențională
(…) altele au o orientare care accentuează comportamentul delincvent (…). Primul (principalul)
context de învățare a devianței este anturajul (grupul de adolescenți egali)’’. 11
Discriminarea
Discriminarea este considerate ca un factor criminogen important fiind asociată cu prejudecata. O
asemenea asociere este făcută deoarece sentimentele discriminatorii constituie obstacole culturale
care au o importanță aparte în comportamentul infracțional.
Discriminarea este refuzul de a trata un grup social în conformitate cu aspirațiile sale. Ea se poate
exercita la diferite niveluri:
- Al claselor sociale
- Al apartenenței religioase
- Al grupurilor etnice
- Al instruirii
- Al participării la activități sociale
- Al emigrării etc.

Aceste preferințe diverse nasc prejudecăți, atitudini negative cu privire la ansamblul grupurilor
minoritare. Prejudecățile nasc sentimente de frustrare care, de regulă, declanșează porniri agresive.
Religia
În același cadru general este incontestabil rolul religiei în procesul formativ – educativ al
personalității umane, de unde rezultă că este de mare interes pentru cunoașterea domeniului
criminalității problema influenței credinței în Dumnezeu. Este necesară abordarea acestei probleme
deoarece deși normele și valorile morale stăvilesc, dacă sunt trăite, comportamentul criminal, totuși
cel mai puternic și mai eficace mijloc informativ al oamenilor este religia.
S-a ajuns la concluzia că anumite secte religioase practică infracționalismul pentru obținerea unor
avantaje materiale, precum și faptul că în perioadele de crize economice și politice profunde pot avea
loc și fenomene infracționale cu substrat religios (distrugeri de lăcașe de cult, profanări etc.)
Mass – media
Studiile efectuate au relevat influența deseori negativă exercitată de mass – media. Criminologii
occidentali au menționat pe primele locuri violența în mass – media și în special video – violența.
Cercetările s-au concentrat asupra acestui aspect, rezultând următoarele:
- Violența pe micul ecran furnizează modele de comportament negativ. Este demn de remarcat că
aceste filme sunt comerciale, făcute pentru a se obține cât mai mulți bani din vânzarea lor și, în
consecință, abordează fără nicio reținere acele teme cu efecte în planul instinctului, al inconștientului
uman. Influența este mai puternică asupra spectatorului tânăr.
- Determină creșterea nivelului agresiv în rândul celor ce urmăresc asemenea filme sau emisiuni
- Desensibilizează auditoriul cu privire la gravele prejudicii pe care le produce violența.

,,Consecințele trăirii într-o lume imaginară condusă în principal de violență pot fi mult mai vaste.
Violența televizată este o demonstrație dramatică a puterii care comunică mult despre norme sociale
și legături, despre scopuri și mijloace despre câștigători și perdanți, despre riscurile vieții și prețul
încălcării regulilor societății”12. Toxicomania Registrul infracţional cunoaşte, pe zi ce trece, o
diversitate tot mai largă. “Delicvenţa, mai mult decât orice alt fenomen, se dezvoltă şi pătrunde în
zone şi medii de mare subtilitate umană, în principal în mediul adolosecenţilor şi tinerilor”. Alcoolul
Alcoolismul continuă să fie și în epoca noastră una din cele mai primejdioase plăgi sociale. El
alimentează, încurajează, promovează și favorizează criminalitatea, zdruncină sănătatea fizică și
intelectuală a omului, îi dezlănțuie pasiunile, oferind astfel un teren prielnic de acțiune a
criminalității. Cercetările moderne asupra alcoolismului și consecințelor sale nefaste generale pun în
lumină efectele dezastruoase pe care le poate avea alcoolismul părinților asupra descendenților
acestora. Ereditatea după părinții alcoolici determină efecte precum mortalitateasporită a copiilor,
frecvența mare a avorturilor la femei, imbecilitatea, degenerarea fizică și psihică, rezistențafizică și
psihică redusă, lipsa de voință și aversiune față de muncă, irascibilitate, agresivitate, sociopatii. Sub
imperiul alcoolului se comit acte de vandalism contra patrimoniului public și privat, infracțiuni de
viol, infracțiuni de ultraj contra ordinii și liniștii publice, asasinate odioase etc. Acesta constituie un
factor criminogen preponderent în cazul vandalismului săvârșit în public de asociații ori grupări de
infractori. Conducătorii acsto asociații sau grupări de infractori recurg la aceast factor care animă
acțiunea infractorilor pentru îndeplinirea planului adoptat, căci ei devin fanatici și săvârșesc cele mai
violente acte criminale. 3.3.3. Factori politici Influența factorilor politici asupra criminalității apare
ca deosebit de puternică în doua situații specifice: războiul și revoluția.
12G.Gerbner, Television Violence, Victimization and Power, 1980, pag. 710-711
Războiul înțeles ca război total, dus de o națiune contra alteia, cu excluderea războaielor civile,
constituie un fenomen de dezorganizare socială care favorizează creșterea criminalității și antrenează
o transformare temporară a structurii sale. În perioadele de război criminalitatea atinge după expresia
lui Ferri un nivel de suprasaturare.
Nu se constată o creștere imediată a criminalității dupa începerea ostilităților, dar la scurtă vreme
după aceasta se constată o înaltă creștere a criminalității al cărei vârf se situează aproape de sfârșitul
ostilităților, sau cel mai târziu câteva luni după sfârșitul acestora.
Își face apariția terorismul ca formă a luptei pentru putere, urmărind înlăturarea adversarilor mai
importanți și anihilarea neutrilor. Luptele armate depășesc ororile războiului clasic, combatanții fiind
puternic motivați psihologic.
Ca și războaiele, revoluțiile și revoltele produc o suprasaturare criminală prin dezorganizarea socială
pe care o antrenează. Acestea desemnează o stare de criză politică de mare amploare finalizată pe
cale conflictuală, prin care se urmărește înlăturarea de la putere a unui grup conducător, cucerirea
puterii politice și schimbarea orânduirii sociale.
Atât în timpul desfășurării efective a evenimentelor revoluționare, cât și în perioada de tranziție care
urmează, criminalitatea cunoaște o adevărată explozie. Revenirea la limitele normale de stabilitate
este dificilă, presupunând modificări structurale de ordin politic, economic, social și nu în ultimul
rând readaptarea structurilor de personalitate a indivizilor.
3.4. Factori naturali
În secolul XIX Guerry a crezut că poate formula ,,legea termică a criminalității’’ după care crimele
contra persoanei predomină în regiunile din sud în timpul sezonului cald iar crimele contra populației
în regiunile din nord în sezonul rece. De asemenea s-a crezut că mai au importanță presiunea
barometrică, umiditatea, vântul și precipitațiile. Aceste constatări au lăsat sceptici pe cea mai mare
parte a criminologilor, pentru care dacă există o corelație între mediul fizic și delincvență, relația este
indirectă.
În perioada de tranziţie, în România, se constată o creştere a ratei infracţiunilor la 192% locuitori, în
1958, la o rată de peste 700% în 1993.
Fenomenul creşterii delicvenţei are mai multe cauze:
- starea de anomie a perioadei de tranziţie, care devine mult mai transparent şi operează la toate
nivelurile macrosociale (migrarea populaţiei rurale către oraş, şomajul, urbanizarea etc.),
microsociale (dezagreagarea familiei prin creşterea ratei divorţurilor, a concubinajului) şi
instituţionale (corupţia la niveluri înalte);
- ineficacitatea controlului social după 1989, atât la nivelul familiei, al şcolii, al instituţiilor statale,
cât şi al indiferenţei opiniei publice etc.;
- inegalităţile sociale brutal apărute după o lungă perioadă de egalizare social a oamenilor, când
norma nu mai este o parte a conştiinţei sociale, prin scăderea încrederii în legi şi în autoritatea
instituţiilor, prin adoptarea de legi nedrepte sau lacunare, prin proliferarea subculturii delicvente şi
etnice;
- adoptarea de mijloace ilicite pentru realizarea scopurilor în condiţiile în care calitatea vieţii scade
şi sursele de anomie proliferează. Comportamentul unei părţi a populaţiei se adpatează la condiţiile
sociofamiliale şi instituţionale anomice 13.

13Gh. Scripcaru,V. Astărăstoae, Criminologie clinică, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pag.123.
Din aceste considerente, cea mai mare dificultate în reconstituirea sistemului factorilor determinanţi
ai comportamentului criminal rezidă în scoaterea în evidenţă a cauzei ( aceasta constituind nucleul
sistemului factorilor determinanţi ai conduitei criminale). Prin urmare, tot ce se întâmplă în natură
are o cauză determinabilă, iar explicarea fenomenelor nu este posibilă fără relevarea ei. Concluzie
Fără îndoială, legătura dintre acești factori și criminalitate este un subiect sensibil și delicat abordat
de numeroși scriitori în încercarea de a contura niște idei clare în vederea prevenirii și combaterii
comportamentului criminal. Explicarea comportamentului criminal reprezintă problema centrală a
criminologiei, ea presupunînd stabilirea cauzei, reconstituirea sistemului factorilor determinanţi în
jurul ei, precum şi elucidarea procesului de geneză al comportamentului criminal. În concluzie, cea
mai mare dificultate în reconstituirea sistemului factorilor determinanţi ai comportamentului criminal
rezidă în scoaterea în evidenţă a cauzei ( aceasta constituind nucleul sistemului factorilor
determinanţi ai conduitei criminale). Prin urmare, tot ce se întâmplă în natură are o cauză
determinabilă, iar explicarea fenomenelor nu este posibilă fără relevarea ei. Acelaşi lucru se poate
spune şi despre crimă.

4.1. DREPTUL DE A PEDEPSI

Prima întrebare la care va trebui să răspundem este aceea de a şti dacă există sau nu un drept de a
pedepsi. Indiscutabil că abordarea acestei chestiuni din perspectivă filozofică ar determina o analiză
interminabilă, de aceea preferăm să răspundem la această întrebare aşa cum a făcut-o Traian Pop, în
cursul său de criminologie. El considera că infracţiunea este o consecinţă firească a vieţii sociale şi,
în aceeaşi măsură pedeapsa trebuie să fie consecinţa firească a comiterii infracţiunii. Ea este absolut
necesară pentru conservarea ordinii şi vieţii sociale, fiind reacţia firească a societăţii împotriva
actului antisocial. Din acest motiv pedeapsa este un fenomen natural, îndeplinind o funcţie necesară
apărării sociale1. Următoarea întrebarea care se pune, în cazul în care am stabilit că există un drept de
a pedepsi, este aceea de a stabili fundamentul acestui drept. Răspunsurile la această întrebare pot fi
încadrate în trei categorii: teorii absolute, teorii utilitare, si teorii eclectice. Sistemele bazate pe teorii
absolute nu se preocupă în mod special de scopul sau de utilitatea pedepsei ci au mai presus de toate
satisfacerea unor idei pasionale, (răzbunarea), mistice ( îmbunarea zeilor), religioase (expiaţiunea
divină) sau morale (ideea de justiţie). Este drept şi just ca cel care a comis o infracţiune să-şi
primească răsplata pentru fapta sa, ea fiind o retribuţie proporţională cu râul comis, este mijlocul de
expiaţiune a infracţiunii. Forma cea mai rudimentară a expiaţiunii a fost răzbunarea privată, apoi
răzbunarea socială, răzbunarea religioasă sau expiaţiunea divină şi talionul. Sistemele bazate pe
teoriile utilitariste pornesc de la ideea că pedeapsa se justifică prin necesitate sa şi ea nu serveşte nici
unei idei sau pasiuni, ci doar unor interese practice. Nu este important fundamentul pedepsei ci sunt
mult mai importante funcţia şi scopul pedepsei. Societatea are dreptul să pedepsească, nu din
considerente de ordin moral ci pentru că pedeapsa este o măsură şi utilă pentru conservarea şi
apărarea ei. Ceea ce s-a întâmplat nu se poate modifica şi de aceea, trebuie să ne preocupe viitorul, ca
infractorul să nu mai comită în viitor alte infracţiuni. Sistemele bazate pe teoriile eclectice încearcă
să medieze aceste extreme, pedeapsa având un dublu fundament, adică se aplică în scopuri
pragmatice dar este limitată în acelaşi timp şi de exigenţe de ordin moral. Dreptul de a pedepsi se
întemeiază în acelaşi timp pe justiţie şi utilitate. El are două limite justiţia şi utilitatea.
1T.Pop, Curs de criminologie, Institutul de arte grafice “Ardealul”, Cluj, 1928, pag. 539.
4.1.1. Evoluţia dreptului de a pedepsi
În doctrina criminologică se consideră că în evoluţia dreptului de a pedepsi distingem 4 perioade, şi
anume:
a) Perioada răzbunării cu două epoci distincte:
- epoca răzbunării private. În această perioadă infracţiunea şi pedeapsa aveau un caracter privat.
Pedeapsa izvora din dorinţa de răzbunare a individului şi din instinctul de conservare al victimei care
aplica ea însăşi pedeapsa. Responsabilitatea penală era obiectivă şi colectivă.
- epoca răzbunării publice. În această perioadă pedeapsa este o reacţie socială izvorâtă din pasiunea
vindicativă a societăţii şi în interesul ei. Responsabilitatea penală era colectivă şi obiectivă.
b) Perioada răzbunării divine sau expiaţiunii. Această concepţie teocratică atribuie dreptului de a
pedepsi o origine divină. Statul, autorităţile sunt reprezentanţii vizibili ai divinităţii, iar legile sunt o
revelaţie divină. Prin infracţiune se lezează divinitate, iar pedeapsa este mijlocul prin care divinitatea
va fi satisfăcută.
c) Perioada de tranziţie determină apariţia primelor corective ale răzbunării, şi anume talionul şi
compoziţia. Talionul a fost prima limitare a dreptului de a pedepsi şi un progres însemnat în evoluţia
dreptului de a pedepsi. Genul şi măsura răzbunării sunt limitate la genul şi măsura infracţiunii. (ochi
pentru ochi, os pentru os şi dinte pentru dinte). Compoziţia este un al doilea pas important în evoluţia
dreptului de a pedepsi, fiind o limitare nu numai a răzbunării ci şi a talionului, şi constă în
transformarea economică a răzbunării şi talionului. Ea costă în compensarea cu bani a răzbunării.
Dacă la început negocierea compensaţiei o făceau victima şi infractorul, ulterior autoritatea este cea
care stabileşte această compensaţie, trecându-se treptat spre perioada etatică.
d) Perioada etatică are 4 etape şi anume:
- perioada barbară. Această perioadă se caracterizează prin atrocitatea pedepselor bazate pe ideea
intimidării şi exemplarităţii. Pedepsele aplicate erau pedepsele corporale, neexistând pedeapsă
privativă de libertate. Arestarea avea doar un caracter preventiv şi dura până la aplicare sancţiunii
corporale (moartea, bătaia, mutilările).
- perioada umanitară. Unul dintre iniţiatorii reformării dreptului penal este Cesare Beccaria, iar
consacrare definitivă a umanitarismului se realizează odată cu revoluţia franceză. Ideile dominate ale
epocii umanitare au constituit şcoala clasică penală.
Se înlocuiesc pedepsele corporale cu cele privative de libertate, se consacră principiul nullum crimen
sine lege şi nulla poena sine lege, egalitatea pedepselor, personalizarea pedepselor, etc.
- epoca pozitivistă. Iniţiativa reformării şcolii clasice o are italianul, Cesare Lombroso. Influenţat de
ideile evoluţioniste a lui Darwin şi teoria recapitulaţiei a lui E. Haeckel, el afirmă că infractorul nu
este decât o varietate biologică inferioară omului normal. Infracţiunea nu este decât un produs, al
cauzelor sau anomaliilor antropologice.
Criminalul este înnăscut iar pedeapsa nu se poate justifica pe considerente morale, pentru că
infractorul nu are nici o vină că s-a născut infractor. Pedeapsa este doar o măsură de apărare a
societăţii, nefiind nici măcar necesar ca infractorul înnăscut să comită infracţiuni. Din raţiuni de
apărare împotriva unei potenţiale infracţiuni a criminalului înnăscut se pot lua preventiv măsuri de
siguranţă.
- epoca contemporană. Este dominată de conceptul de „drepturi fundamentale al omului.” Orice
sancţiune poate fi aplicată doar în măsura în care nu contravine vreunui drept fundamental ale
omului.

4.2. FORME DE CRIMINALITATE 4.2.1. Delincvenţa juvenilă

Noţiunea de delincvenţă juvenilă nu a înregistrat unele transformări în decursul timpului, ea urmând
a fi utilizată în literatura de specialitate în diferite sensuri.
Astfel, conceptului de minor delincvent şi apoi de minor constituţional anormal i s-a substituit
ulterior conceptul de minor inadaptat la valorile societăţii în care trăieşte . M. Cusson1 defineşte
delincvența juvenilă ca fiind totalitatea infracţiunilor comise de adolescenţi, pedepsibile de codul
penal. Într-o recentă lucrare se arată că în sfera delincvenței (inclusiv a celei juvenile) ar trebui
incluse numai faptele penale, subliniindu-se eşecul încercărilor de redefinire a conceptului dintr-o
altă perspectivă decât cea a dreptului penal.
1M.Cusson, Devianţa, în Boudon Raymond (coord.). Tratat de sociologie, Bucureşti, Ed. Humanitas,
1997. 2Gh. Nistoreanu şi colaboratorii, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag. 97.
I.Câmpeanu, Educaţia şi prevenirea delicvenţei, Editura Fundaţiei Chemarea Iaşi, 1996, pag.98.
3A.Kardiner, L’individu dans la societe, Gallimond, Paris, 1969, pag.178.
Considerăm2 că definirea delincvenței juvenile trebuie să aibă în vedere evoluţia acestui concept în
documentele ONU, aceasta fiind simptomatică şi pentru evoluţia gândirii criminologice în ultimii 45
de ani. Astfel, cu ocazia desfăşurării lucrărilor primului Congres pentru prevenirea crimei, Geneva
1955, atenţia participanţilor a fost reţinută în principal de problema delincvenței juvenile, aceasta
fiind privită ca un subiect extrem de larg, înglobând atât problemele tinerilor delincvenţi, cât şi pe
cele ale minorilor abandonaţi, orfani sau cu tulburări de comportament 3. Cu prilejul celui de-al doilea
Congres ţinut la Londra în 1960, dezbaterile au sfârşit prin elaborarea unei Recomandări, potrivit
căreia nu trebuie utilizat, pe cât posibil, termenul de delincvență juvenilă decât în cazul săvârşirii
unei fapte prezentată de legea penală ca infracţiune, evitându-se în acest fel pedepsirea unor forme de
conduită necorespunzătoare sau de neadaptare care pot fi considerate ca normale la minori în
procesul lor de dezvoltare psihosomatică. Conceptul de delincvență juvenilă care fusese restrâns prin
Recomandarea din 1960, a fost plasat într-un context mai larg cu ocazia Congresului al şaselea de la
Caracas în 1980. Accentul a fost pus nu numai pe aplicarea sancţiunilor penale faţă de minorii
delincvenţi, dar în egală măsură pe necesitatea adoptării măsurilor de justiţie socială în favoarea
tuturor minorilor în pericol.
În opinia noastră4 o eventuală definire a conceptului de delincvență juvenilă, ar trebui să aibă în
vedere nu numai faptele săvârşite de minori/ pedepsibile potrivit Codului Penal, dar şi conceptul de
minor în pericol (în dificultate), care cuprinde minorii care nu au încălcat legea penală dar sunt în
pericol să o facă. Ideea că delincvența juvenilă şi criminalitatea adulţilor sunt două aspecte ale
aceleiaşi maladii sociale, admisă altădată, nu mai este de actualitate.
4U.Schiopu, E.Verza, Psihologia vârstelor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, pag. 325.
5Jacques Leaute, Criminologie et science pénitentiaire, PUF, 1972, pag. 424 şi următoarele
6S.M.Rădulescu, M.Piticariu, Devianţa comportamentală şi socio-psihică, Editura Academiei,
Bucureşti, 1989, pag. 9 7 Publicată în M.Of. nr. 398/20.IX.1998
O serie întreagă de studii citate de J. Leaute 5 au demonstrat că mulţi minori delincvenţi nu devin
niciodată adulţi criminali şi mulţi dintre adulţii criminali nu au fost niciodată minori delincvenţi.
Specificul delincvenței juvenile6 şi în special măsurile de tratament au inspirat luarea unor măsuri
asemănătoare şi pentru adulţi, cum ar fi libertatea -supravegheată, prevalenţa mediului deschis faţă de
mediul închis etc. În acest context, deşi unii spun că este o noţiune de suetă, credem că prioritară ar
trebui să fie activitatea de prevenire, pe cât posibil a efectelor cauzelor de inadaptare a minorilor,
întrucât, există şi un segment important din criminalitatea adultă care este format din cei care au
început să comită infracţiuni încă din timpul minorităţii. 4.2.1.1. Delincvenţa juvenilă componentă
a criminalităţii Arătam că în sfera conceptului de delincvență juvenilă identificăm conceptul de
minor delincvent care are în conţinutul său minorii care au săvârşit o faptă penală şi răspund penal şi
minorii care au săvârşit o faptă penală şi nu răspund penal. Întrucât prima categorie şi anume aceea
de minori care au săvârşit o faptă penală şi răspund penal se suprapune conceptului de minor
infractor şi despre ea vom discuta ulterior, ne vom axa atenţia asupra celei de-a doua categorii şi
anume minorii care au săvârşit o faptă penală dar nu răspund penal.
Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 26/1997, aprobată prin Legea nr. 108/1998 7, s-a dorit să se acopere un
gol legislativ prin reglementarea situaţiei minorului care săvârşeşte o faptă penală dar nu răspunde
penal, stabilindu-se prin dispoziţiile articolului 16 din actul normativ menţionat, şi
anume că, „copilul care a săvârşit o faptă penală dar care nu răspunde penal, beneficiază de
protecţie". Se mai stabileşte că nu răspunde penal copilul care nu a împlinit vârsta de 14 şi 16 ani, sau
care are vârsta între 14 şi 16 ani, dacă nu se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ, legiuitorul
circumscriind astfel mai precis, la care categorii de minori se referă. O situaţie specială o reprezintă
categoria „copiilor străzii", pentru care există o reglementare specială în Hotărârea de Guvern a
României nr. 972/1995, capitolul VI, punctul C. Astfel putem concluziona că această categorie de
minori ar trebui integrată conceptului general de copii în pericol (în dificultate). Credem că şi o altă
opinie s-ar impune, în sensul că mare parte dintre „copiii străzii" pot fi integraţi conceptelor de
minori delincvenţi şi minori infractori (criminali), aceştia fiind şi minori care săvârşesc fapte penale
şi nu răspund penal dar şi minori care săvârşesc fapte penale şi răspund penal.
Includerea „copiilor străzii8” în conţinutul conceptului de minor delicvent nu ar fi aşadar
întâmplătoare, ea fiind motivată de faptul că aceşti copii au ieşit de sub controlul parental şi chiar
modul lor de ciată care „cochetează” cu delicvenţa, impune acest lucru. Fără pretenţia de a da un
răspuns la această problemă, concluzionăm prin a arăta că regăsim categoria „copiilor străzii" ca un
punct comun, de interferenţă, a conceptelor de „minor în pericol”, „minor delincvent” şi „minor
infractor” (criminal). Conceptul de minor infractor
8R.M.Stănoiu, O.Brezeanu, T.Dianu, Tranziţia şi criminalitatea, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1994, pag. 35-39. 9I.Toarbă, V.Brânză, op.cit., p. 28; Stela Teodorescu, Psihologia conduitei, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, pag. 47; R.M.Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1999, pag.75; M.Ralea, T.Herseni, Introducere în psihologia socială, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1966, p. 17; P.P.Neveanu, Mielu Zlate, Tinca Creţu, Psihologie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1998.
Dacă în literatura de specialitate9 conceptele de minor în pericol şi minor delincvent au generat
discuţii în special cu privire la conţinutul lor, definiţia conceptului de minor infractor este unanim
acceptată. Criteriul normativului juridic penal este admis de specialişti în definirea acestui concept.
Ca atare, minorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care răspunde penal este
considerat ca fiind minor infractor.
În sistemul dreptului penal român, răspunderea penală a minorului este determinată de noţiunea de
discernământ şi de vârstă (art. 99 cp.)10. Potrivit acestor dispoziţii (alin. 1) minorii până la vârsta de
14 ani, beneficiază de o prezumţie absolută de lipsă de discernământ. Pentru cei între 14 şi 16 ani,
această prezumţie este relativă şi deci, minorilor li se poate aplica o sancţiune dacă se stabileşte că au
avut discernământ în momentul săvârşirii infracţiunii (alin. 2). Atunci când o persoană ajunge la
vârsta de 16 ani, ea devine, potrivit legii penale, responsabilă, şi deci, discernământul nu este
verificat obligatoriu (alin. 3). Potrivit dispoziţiilor art. 100 Cod penal faţă de minorul care răspunde
penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. În cazul aplicării unei pedepse
care, potrivit dispoziţiilor art. 109 Cod penal poate să fie închisoarea sau amenda penală, minorul
beneficiază de o circumstanţă, scuza minorităţii. Acesta are ca efect reducerea la jumătate a limitelor
pedepselor.
10Articolul minorităţii în Codul Penal se găseşte în Titlul 4; de la art. 113-127 măsuri educative, art.
121 eliberarea minorului înainte de a deveni major, art. 122 revocarea eliberării minorului, art. 123
pedepsele pentru minori 11 A.Kardiner, op.cit, pag. 27. 12 M.Voinea, Fl.Dumitrescu, Psihologie
judiciară, Editura Silvy, Bucureşti, 1999, pag. 125. 13 R.Gassin, Criminologie, Paris, Dalloz, Ed. a II-
a, 1990, pag. 75.
O altă problemă11 care ne reţine atenţia, este situaţia specială a tinerilor adulţi infractori. Mai exact
este vorba despre acea categorie de vârstă cuprinsă de regulă între 18-21 ani, iar potrivit unor autori
putând merge la 25 ani.
Deşi categoria tinerilor adulţi12, care săvârşesc fapte penale nu poate fi inclusă în categoria minorilor
infractori (criminali), limita maximă de vârstă pentru aceştia din urmă fiind de 18 ani, credem că într-
o viitoare reglementare s-ar impune acordarea unui regim juridic special acestei categorii de vârstă,
unele argumente fiind prezentate în continuare.
Acest concept a fost elaborat în criminologie şi chiar în politica penală prin anii 1950, ideea
fundamentală la care răspunde fiind aceea că tânărul adult este o personalitate în formare, în curs de
socializare, în timp ce adultul are deja o personalitate formată şi este relativ puţin susceptibil să
evolueze. R. Gassin13, susţine ideea că formarea personalităţii şi socializarea tânărului adult este
departe de a se fi încheiat odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, continuându-se în realitate până în
jurul vârstei de 25 ani, când se finalizează dezvoltarea psihică a individului.
De aici, necesitatea14 de a se crea un regim legislativ specific în ceea ce priveşte responsabilitatea şi
sancţiunile faţă de tinerii adulţi infractori ca o categorie intermediară, de trecere de la vârsta
minoratului la vârsta adultă. 4.2.1.2. Caracterizarea delicvenţei juvenile În general, noţiunea de
delincvenţă juvenilă cuprinde o multitudine de noţiuni, conduite şi situaţii de viaţă care sunt legate
între ele, dar aduse în acelaşi plan prin utilizarea normativului penal. Termenul de delincvenţă
juvenilă se referă la conduitele morale ale tinerilor care nu au împlinit încă vârsta de 18 ani (vârsta
majoratului în majoritatea statelor lumii) şi la diferite forme de comportament, precum şi la diferite
categorii de minori sau adolescenţi:
14R.Galli, Educazione familiale et societe, Brescia, La Scuola, Editrice, 1966, pag. 72; M.Gilly,
“Elev bun, elev slab”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, pag. 39.
- cei ce încalcă legea penală (adevăraţii delincvenţi);
- cei abandonaţi de părinţi sau educatori şi care se integrează în unele anturaje nefaste cu potenţial
delincvent;
- cei ce au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar ca urmare a aplicării unei pedepse aspre,
brutale, şi vagabondează prin diferite locuri;
- cei ce au nevoie de protecţie şi îngrijire din mai multe motive (dezorganizarea familiei, decesul
părinţilor, manifestarea tulburărilor de comportament).

Pentru a fi clasificaţi ca fiind delincvenţi, tinerii trebuie să manifeste un comportament a cărui natură
delictuală nu se poate defini decât prin consecinţele sale. Dacă acea consecinţă nu s-a produs, atunci
tânărul nu poate fi decât un potenţial delincvent, ce este sancţionat totuşi în mod preventiv (masuri
disciplinare, internare, supraveghere, încredinţare). Putem trage concluzia că delincvenţa juvenilă, în
ansamblul ei, nu este altceva decât consecinţa absenţei sprijinului moral oferit de adult, a lipsei de
protecţie şi îngrijire primite în familie, a eşecului activităţii de educaţie morală primită în şcoală. Un
minor delincvent este, de fapt, o victimă şi nu un vinovat conştient de responsabilităţile ce i se
impută. Delincvenţa juvenilă apare astfel, ca un efect al lipsei de responsabilitate din partea părinţilor
şi a familiei, a educatorilor, a factorilor răspunzători de formarea conduitei morale a tânărului. În
unele ţări, în lucrările de sociologie a devianţei, termenul de delincvenţă juvenilă sau fenomen
delictual se referă strict la ansamblul abaterilor şi încălcărilor normelor juridice penale.
De asemenea, în cadrul legislaţiei penale a diferitelor ţări, crima (infracţiunea) se deosebeşte de
delincvenţa juvenilă prin faptul că prima intră sub incidenţa dreptului penal, iar a doua referindu-se la
delictele civile sau penale comise de tineri. În ţara noastră, conform Codului Penal şi legilor penale
speciale pentru desemnarea ansamblului de acte şi fapte penale sancţionate, comise de minori, dar şi
de adulţi şi conform legii de executare a pedepselor nr. 254/2013, este folosită noţiunea de
infracţionalitate (fenomen infracţional), care poate fi utilizată interdisciplinar cu noţiunea de
delincvenţă. Din punct de vedere strict juridic, un comportament delincvenţional este definit ca un tip
de conduită ce încalcă legea, privită ca ansamblu de reguli normative, edictate şi aplicate de către
autoritatea statal - politică.
Unii autori, pornind de la caracteristicile comune ale acestei forme particulare de devianţă,
manifestate în societate, disting următoarele trăsături ale delincvenţei: 15 Violarea unei anumite legi
(penală, civilă, militară) ce prescrie acţiuni şi sancţiuni punitive împotriva celor ce o încalcă;
manifestarea unui comportament contrar conduitelor morale ale grupului, fie ele formale sau
informale, implicite sau explicite; săvârşirea unei acţiuni antisociale ce are un caracter nociv pentru
indivizi şi grupurile din care fac parte aceştia. Perspectiva juridică nu poate realiza o delimitare
strictă între comportamentul delictual al tinerilor şi particularităţile comportamentului infracţional al
adulţilor, deoarece ea nu permite identificarea cauzelor, ci doar fixarea unui set de criterii cu ajutorul
căruia putem face distincţia între o conduită ilicită, deviantă de la norma legală şi un comportament
normal, acceptat în societate. Din acest motiv, noţiunea de delincvenţă juvenilă este confundată
adesea cu cea de criminalitate (infracţionalitate), de unde şi existenţa unor ambiguităţi în ceea ce
priveşte termenii: delict, infracţiune, delincvenţă.
15G.A. Theodorson, A Modern Dictionary of Sociology, Editura Thomas Y. Grawell Company, 1969,
pag. 73. 16 Codul Penal al României adoptat prin Legea nr. 286/2009 (M.Of. nr. 510 din 24 iulie
2009) și a fost modificat succesiv prin Legea nr. 27/2012 (M.Of. nr. 180 din 20 martie 2012), Legea
nr. 63/2012 (M.Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012) și Legea nr. 187/2012 (M.Of. nr. 757 din 12
noiembrie 2012), iar conform art. 246 din Legea nr. 187/2012, noul C. pen. a intrat în vigoare la data
de 01 februarie 2014, iar potrivit art. 250, la aceeași dată s-a abrogat C. pen. din 1968, cu
modificările și completările ulterioare.
În articolul 15 din Codul Penal se prevede că “fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie,
nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o” 16. Se poate observa de aici că o faptă poate
deveni infracţiune doar dacă dobândeşte anumite trăsături: să prezinte pericol
social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea penală. Prima trăsătură a infracţiunii,
aceea de pericol social, se referă la aspectul material sau obiectiv al infracţiunii, a doua priveşte
latura morală sau subiectivă, iar a treia are în vedere aspectul legal al infracţiunii (incriminarea).
În consecinţă, când ne referim la termenul de delincvenţă juvenilă trebuie să cunoaştem sensul în
care dorim să utilizăm această noţiune: dacă o utilizăm pentru a desemna o conduită ce este
dependentă de competenţa oficială a sistemului penal, ea nu implică şi evaluarea măsurii în care
această conduită este sau nu indezirabilă. Dacă din punct de vedere normativ „caracterul indezirabil
poate fi, dar nu înseamnă că şi este, o condiţie esenţială a incriminării, aceasta nu implică să fie si o
condiţie a faptelor ca atare17”. Caracterul indezirabil al faptelor imputabile unui adolescent este şi el
produsul unei percepţii generale a publicului în legătură cu noţiunea de delict sau infracţiune, ce
trebuie să intre sub incidenţa legii şi să fie sancţionate. Astfel, comportamentul de evadare, fuga din
familie, numită de legislaţia pentru minori „vagabondaj”, pot fi considerate uneori ca făcând parte
dintr-un comportament normal, bazându-se pe multiplele motivaţii legate de conflictele cu familia,
cu părinţii sau educatorii, sau chiar de tendinţa de a se aventura, tipică vârstei adolescentine. Furtul
de bunuri poate reprezenta iarăşi un act cu ajutorul căruia adolescentul îşi afirmă curajul şi gustul
pentru risc sau pur şi simplu, o acţiune întâmplătoare, favorizată de o anumită „ocazie”. Din aceste
motive, „cariera infracţională” a unui adolescent nu se aseamănă cu cea a unui adult, faptele sale
ilicite putând fi cauza unei greşeli ale educatorului în procesul de educaţie şi nu motivaţii antisociale
ale tânărului făptuitor. Scopul legislaţiei nu este de a trata şi sancţiona delincventul adolescent ca pe
cel adult, ci mai degrabă de a-l reeduca şi proteja, deşi noţiunea de culpabilitate se menţine aceeaşi în
ambele cazuri.
17S.Rădulescu, D.Banciu, Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. Adolescenţa între
normalitate şi devianţă, Editura Medicală, Bucureşti, 1990, pag. 73.
4.2.2. Criminalitatea feminină 4.2.2.1. Structura şi volumul Ceea ce se poate afirma cu certitudine
este faptul că numărul de femei implicate în activitate infracţională este mai scăzut decât al
bărbaţilor, atât la vârsta minorităţii cât şi la majori. Există de asemenea, şi o diferenţă a tipului de
infracţiuni comise.
Se susţine, de către unii autori, că infracţionalitate feminină nu este evaluată corect deoarece este o
criminalitate de obicei ascunsă ( premeditarea aduce cu sine o mică probabilitate ca femeia criminal
să fie descoperită, faptul că femeia este de obicei instigatoare la infracţiuni şi de cele mai multe ori
adesea doar autorul este sancţionat.) În doctrina germană, plecându-se de la datele statistice din
Germania ( de la 17,5% criminalitatea feminină în 1972 şi 23.5% în 1990), Austria ( 19%
criminalitate feminină în 1990)
şi Elveţia (20% criminalitate feminină în 1992) s-a constata o tendinţă de creştere a criminalităţii
feminine atât cantitativ, ajungându-se până la 20% dintre infracţiuni în anii 1990, cât şi calitativ
deoarece acestea comit infracţiuni din ce în ce mai grave, depăşind limitele tradiţionale, adică furturi
din magazine ( 39.8%), furturi din poşete şi genţi (28%) şi falsificarea de reţete pentru eliberarea
unor anumite medicamente cu efect psihotrop (32%), către noi domenii de tipul falsificării cărţilor de
credit sau folosirii frauduloase a acestora, până la tâlhării şi criminalitate organizată 18. În SUA
creşterea criminalităţii masculine a fost între 1970 şi 1990 de 40 % iar a celei feminine de 80 %). Pe
o poziţie opusă se situează doctrina franceză care consideră că nu există o creştere a criminalităţii
feminine, în Franţa cel puţin, acesta aflându-se la acelaşi nivel de aproape 200 de ani (1826-1830 era
de 19 %; 1875-1880 era de 15%; 1910 era de 14%; 1958-1978 între 12 şi 13% , 1992 era de 14. 97
%). E adevărat că există o diversificarea a criminalităţii feminine dar acelaşi lucru se poate observa şi
în ceea ce priveşte criminalitate masculină. Dacă ar exista o legătură între statutul social al femei şi
criminalitate ar trebuia ca în ultimii 50 de ani, când emanciparea femeilor a devenit o realitate
cotidiană, criminalitatea acestora să crească odată cu gradul de emancipare. Doctrina română se
situează pe poziţia doctrinei franceze considerând că procentul de 10 la % criminalitate feminină este
cel corect.
18 H.J.Schneider, Kriminologie, Vol. III, Editura C.H.Beck, München, 1992, pag. 192.
S-a luat în calcul şi faptul că sistemul procesul penal şi sancţionator penal adoptă o atitudine diferită
faţă de femei decât faţă de bărbaţi. Există tendinţa de a se aplica sancţiuni mai uşoare femeilor care
comit infracţiuni, ţinându-se cont de faptul că trebuie să îşi crească copii, de faptul că recunosc cu
mai mare uşurinţă comiterea faptelor, ceea ce uşurează activitatea organelor judiciare şi prin faptul că
trezesc un mai mare sentiment de compasiune decât criminalii bărbaţi.
4.2.2.2. Explicaţii ale criminalităţii feminine Criminologia tradiţională susţinea că femeia nu poate
comite orice infracţiune deoarece este lipsită de forţa necesară, specificul criminalităţii feminine fiind
faptul că ea comite infracţiuni uşoare datorate lipsei sale de forţă. Cercetările recente au infirmat
această teză a criminalităţii datorate forţei femei, ea putând comite crime de o ferocitate deosebită
folosindu-se de mijloace ajutătoare ( arme, otrăvuri, etc.). O primă categorie de autori explică
delincvenţa prin structura biopsihică a femei iar o a doua categorie explică fenomenul pe temei
sociologic. Deşi justificare sociologică pare mai credibilă ea explică cu dificultate faptul că nu a
crescut criminalitate feminină în proporţia cu care a crescut rolul şi implicarea femeii în viaţa socială.
De asemenea este greu de înlăturat din discuţie şi dimensiunea biopsihologică a femei. Una din
teoriile feministe explică diferenţa de criminalitate între femei şi bărbaţi plecându-se de la teoria
riscului şi anume faptul că lumea fiind dominată de bărbaţi, ei sunt implicaţi în toate sferele vieţii
sociale existând, din acesta cauză, şi un risc crescut ca bărbaţii să intre în conflict cu normele sociale.
Deoarece femeile nu sunt implicate în activităţile importante atunci nici nu sunt supuse riscului de a
comite infracţiuni. Această abordare a fost criticată, argumentându-se faptul că riscul nu este un
specific masculin ci el este universal, sugerându-se că riscul este astăzi perceput mult mai acut decât
în trecut, deşi era aproape la acelaşi nivel, din cauza actualei mediatizării a acestuia. Tot teoriile
feministe au explicat creşterea numărului de fete implicate în găştile de cartier ca fiind o
masculinizarea a feminităţii lor ca şi cum participarea într-o gaşcă de cartier este un specific
masculin. Concluzia autorului unui studiu care analizează implicare fetelor în găştile de cartier este
că acest fenomen este foarte complex.
El nu vizează doar dimensiunea genului căruia îi aparţin şi este şi o problemă de mediu social şi
poziţie socială. Poate şi mai important este faptul că participarea la o bandă este o criză specific
adolescentină, de căutare a independenţei 19. Multe fete intră în acele găşti din considerente
sentimentale deoarece vor să-i demonstreze iubitului, de obicei membru al unor astfel de găşti faptul
că sunt foarte puternice. Pentru această categorie, ataşamentul faţă de gaşcă dispare odată cu
ataşamentul pentru membrul găşti care a determinat intrarea ei acolo. Apoi acestea revin la o
conduită socială normală.
19J.Laider, G.Hunt, Accoplishing feminity among the girls in the gang, in British Journal of
Criminologie, 2001, pag. 676.

4.3. CRIMINALITATEA VIOLENTĂ

4.3.1 Caracterizare general

Violenţa este un fenomen la fel de vechi ca şi omenirea. O dată cu dezvoltarea civilizaţiei

manifestările acesteia nu s-au diminuat ci, dimpotrivă, au luat proporţii catastrofale. Războaiele,
comploturile, revoluţiile, execuţiile, torturile, terorismul au devenit practic normă de viaţă pentru
omenire. Triburile şi naţiunile erau distruse atît în timpurile biblice, cît şi în secolul XX civilizat.
Violenţa este un indiciu al crizei personale a individului care nu mai găseşte ieşiri logice dintr-un
sistem închis. Ea este şi o consecinţă a crizei societăţii care nu mai oferă modele viabile membrilor
săi, nu mai reuşeşte să-şi impună valorile şi nu mai este în măsură să-şi facă respectate normele.
Fenomenul infracţional, în sens larg, pare a fi legat dintotdeauna de specia umană, fapt care
îndreptăţeşte întrebarea dacă nu cumva umanitatea poartă în ea un germene al răului.
Acestui fapt i s-au dat explicaţii multiple fiecare cu doza ei de adevăr şi subiectivitate.
De altfel, utilizând speculativ conceptele „eros” şi „thanatos” ca pe instincte generatoare de viaţă şi
moarte, Sigmund Freud a ajuns la concluzia că agresivitatea este instinct şi că, în consecinţă,
împotriva ei nu se poate face mare lucru. Când agresivitatea depăşeşte cadrul definit prin
supravieţuire, nefiind motivată de nevoile individului şi ale speciei, ea capătă un aspect distructiv,
negativ. S-a demonstrat statistic că dintre factorii sociali, crizele generalizate (războaie, revoluţii,
crize economice majore) sunt însoţite de creşteri spectaculoase ale fenomenului infracţional şi al
violenţei, în special.
Violenţa nu are ca unică determinare criza socială, cauzalitatea acesteia având un spectru larg, dar
prin aceasta se relevă rolul important pe care dezechilibrele sociale îl joacă în producerea
infracţiunilor cu violenţă.
Manifestările tipice ale violenţei sunt: lipsirea de viaţă, cauzarea leziunilor corporale, atentarea la
inviolabilitatea sexuală, capturarea ostaticilor, extorcarea şi alte metode de înstrăinare a averii,
aplicarea torturii şi altor măsuri ilicite de influenţare asupra persoanelor arestate sau aflate sub
urmărire penală, abuzul de putere, lipsirea de anumite drepturi şi libertăţi, comportamentul crud cu
copiii etc.
Genurile de violenţă enumerate sunt denumite în literatura juridică drept „infracţiuni violente".
Totuşi nici pînă în prezent nu e determinată definitiv sfera acţiunilor de acest gen.
Astfel, unii autori includ aici omorurile intenţionate, cauzarea intenţionată a leziunilor corporale
grave şi huliganismul, care constituie un grup aparte în cadrul criminologiei. A.E. Jalinski
menţionează că categorisirea aceasta e ilogică, deoarece e inexplicabil de ce nu include cauzarea
leziunilor corporale uşoare, violurile etc.
Alţi cercetători consideră drept infracţiuni violente: huliganismul, leziunile corporale, omorurile şi
violurile. Unii completează cu hărţuirea, pentru că înţeleg prin infracţiuni violente toate infracţiunile
legate de violenţă sau ameninţarea cu aplicarea acesteia. L.D. Gauhman, exâminînd problema dată
sub aspect juridico-penal, nu o limitează doar la violenţa fizică, ci consideră că metoda violentă de
comitere a infracţiunilor include de asemenea ameninţarea cu aplicarea violenţei.
Dicţionarul explicativ al lui V.Dali din sec. XVIII tratează violenţa drept „forţare, robire, necesitate,
violenţă, acţiune ruşinoasă, ofensatoare, ilegală şi samovolnică". în legislaţia penală noţiunea de
violenţă e legată obligatoriu de aplicarea în mod ilegal şi social-periculos a forţei fizice faţă de o altă
persoană, împotriva voinţei ei, în scopul cauzării suferinţelor fizice, leziunilor corporale sau lipsirii
de viaţă.
Această noţiune nu cuprinde ameninţarea cu aplicarea violenţei, deoarece aceasta nu provoacă
nemijlocit cauzarea leziunilor corporale altor persoane. Ameninţînd pe cineva cu lipsirea de viaţă sau
prejudicierea sănătăţii, infractoml nu are obligatoriu intenţia de a-i cauza real daune fizice. De aceea
dreptul penal şi criminologia tratează violenţa fizică şi ameninţarea cu aplicarea acesteia drept două
metode independente de comitere a infracţiunii.
Din punct de vedere al criminologiei, noţiunea de „criminalitate violentă" este teoretic întemeiată.
La baza grupării acţiunilor date într-o categorie separată, semnificativă sub aspect criminologie, se
află următoarele criterii:
- obiectul atentatului - relaţiile sociale protejate de legislaţia penală, care asigură inviolabilitatea
statutului fizic a persoanei;
- forma vinovăţiei-intenţia directă;
- metoda de acţiune a infractorului - violenţa fizică sau psihici
- violenţa este comisă împotriva voinţei victimei.

Reieşind din aceşti indici, prin infracţiuni violente trebuie să înţelegem acţiuni intenţionate penal
sancţionabile, care atentează asupra valorilor fizice (viaţa şi sănătatea) ale persoanei şi se comit
contrar voinţei persoanei prin violenţă fizică sau psihică.
4.3.2. Evoluţia istorică a infracţiunilor cu violenţă
Problemă violenţei nu este problemă nouă în istoria omenirii de multe milenii. Legea penală din toate
timpurile şi în toate societăţile a recunoscut gradul de pericol social deosebit de
ridicat pe care îl reprezintă infracţiunile cu violenţă, constituind unul din grupul celor mai frecvente
fapte împotriva cărora s-a acţionat pe multiple planuri.
Încălcarea dreptului la viaţă, integritate corporală, a libertăţii sexuale etc., creează o stare de
nesiguranţă socială, un dezechilibru serios pentru însăşi existenţa societăţii 1. Săvâşirea faptelor de
violenţă constituie expresia unei conştiinte profund înapoiate la indivizii caracterizaţi prin grave
deficienţe morale şi printr-o agresivitate deosebit de periculoasă pentru societate. Orice faptă de
violenţă a persoanelor creează o stare de pericol pentru securitatea întregii societăţi. De aceea
incriminarea tuturor formelor de fapte contra vieţii persoanei are ca scop apărarea relaţiilor sociale şi
a valorilor sociale de care sunt legate – viaţa şi libertatea individului uman. Dreptul la viaţă şi
libertate este recunoscut ca drept natural absolut, acordat din momentul naşterii şi garantat oricărui
individ, indiferent de conduita şi situaţia lui. Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu
structurarea primelor comunităţi umane arhaice. Anterior acestui fapt esenţial nu se poate afirma
existenţa criminalităţii, „deoarece acolo unde nu este morală şi norme, nu există crime”. 4.3.3.
Violenţa domestică 4.3.3.1. Definiţii ale violenţei domestice În sens larg, violenţa domestică
semnifică utilizarea forţei şi a constrângerii de către o persoană, grup sau clasă socială, în scopul
impunerii propriei voinţe asupra altora Definiţia violenţei domestice potrivit Consiliului Europei-
Comitetul de Miniştri: „Violenţa în familie reprezintă orice act sau omisiune comisă în interiorul
familiei de către unii dintre membrii acesteia, care aduce atingere vieţii, integrităţii corporale sau
psihologice sau libertăţii altui membru al aceleiaşi familii sau vatămă în mod serios dezvoltarea
personalităţii lui/ei. Conform Legii nr.217/2003, „violenţa în familie reprezintă orice acţiune fizică
sau verbală săvârşită cu intenţie de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi
familii, care provoacă o suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material”. O alta definiţie
a violenţei domestice ar fi:
1D.S.Luminosu, V.Popa, Istoria sociologiei teorii contemporane, Editura Helicon, 1996, pag. 333.
2Centrul de resurse Juridice, Institutul pentru cercetare şi prevenire a criminalităţii, Prevenirea şi
intervenţia eficientă în violenţa domestică, Bucureşti, 2003, pag. 6
„Violenţa domestică este o serie repetată de comportamente coercitive şi de atac fizic, sexual şi
psihic pe care o persoană le manifestă faţă de partener, în scopul controlării şi dominării acestuia,
utilizând forţa şi/sau incapacitatea de apărare a victimei, ce apare în cadrul unei relaţii de cuplu.
Include şi abuzurile de tip economic şi social2”.
Din punct de vedere clinic, Stark şi Flitcraft au formulat o definiţie larg acceptată: „Violenţa
domestică este o ameninţare sau o provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei răniri fizice în
cadrul relaţiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domociliu. Atacul fizic
sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau abuzuri verbale: distrugerea bunurilor care aparţin
victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute la adresa
altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor,
lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului şi a altor surse de îngrijire şi
protecţie”. Aria de cuprindere a violenţei domestice se referă la: abuzul asupra copilului; violenţa
maritală; abuzul şi violenţa asupra părinţilor/membrilor vârstnici ai familiei. 4.3.3.2. Cauzele
violenţei domestice
În literatura de specialitate se găsesc cinci perspective care îşi propun să descrie cauzele violenţei
domestice3: I. Perspectiva biologică Conform acestei perspective, violenţa şi agresiunea sunt
determinate de traume sau de factorii endocrini. În urma unor cercetări, Rosenbaum şi colegii au
descoperit o legătură între agresiunea maritală şi traumatismele craniene. Această legătură a fost
explicată prin faptul că traumatismele craniene determină o deteriorare neurologică care determină, la
rândul ei, diminuarea controlului asupra impulsurilor, afectează gândirea, cauzează dificultăţi de
comunicare şi creşte nivelul stresului în familie. Perspectiva biologică a fost criticată deoarece,
descoperirea acestor legături, poate absolvi agresorii de responsabilitatea acţiunilor lor. II.
Perspectiva psihopatologică Punctul de plecare a acestei perspective este concepţia lui Freud despre
„masochismul feminin”, conform căreia femeia este descrisă ca dorind să fie bătută, asemenea unui
copil neajutorat, dependent şi rău. Alte teorii psihologice susţin că violenţa domestică este o
schimbare a traiectoriei comportamentului auto-distructiv dinspre sine spre o altă persoană.
Cercetătorii domeniului propun şi o evaluare psihologică a profilului bărbatului violent. Astfel, în
urma unor cercetări, s-a ajuns la următoarea concluzie: personalitatea bordelină este considerată
majoritară în categoria abuzatorilor, faţă de cea antisocială.
3G.Irimescu, Asistenţa Socială a persoanelor abuzate, Editura Universității "Alexandru Ioan Cuza",
2006.
III. Perspectiva sistemică Această perspectivă vede familia ca pe un sistem compus din subsisteme
care interacţionează reciproc. Astfel, se consideră că o agresiune produsă în familie este o reacţie în
lanţ declanşată de un membru al familiei. IV. Perspectiva socială Conform acestei perspective,
violenţa domestică apare din cauza unor diferenţe de vârstă, sex, mediu social, interese, de tipurile de
familii etc. La aceste cauze se mai adaugă şi violenţa societăţii în care trăieşte familia (dacă
societatea acceptă violenţa, acest lucru va conduce la violenţă în familie). Tot ca o cauză a violenţei
în familie este considerat mediul în care trăieşte persoana şi, în special, comportamentul „altora”
semnificativi. S-a demonstrat că, în timpul copilăriei şi adolescenţei, copilul observă comportamentul
părinţilor, care sunt considerate primele studii de comportament. Astfel, dacă un copil creşte într-un
mediu agresiv, există riscul de a deveni el însuşi violent la maturitate. Teoria nu se opreşte numai la
mediul familial, ci se extinde chiar până la expunerea la violenţa prin televiziune. Această idee este
una discutabilă, existând mai multe teorii. Unii cercetători consideră că nu este nici o legătură
evidentă între vizionarea unor emisiuni TV şi comportamentul agresiv. Alţi cercetători consideră că
expunerea la violenţa prin televiziune şi jocuri video este posibil să nu acţioneze ca o legătură directă
cauzală cu agresivitatea, ci poate cauza desensibilizarea. Aceasta, împreună cu violenţa din societate,
ar putea fi o justificare a utilizării violenţei de către individ. V. Perspectiva feministă Această
perspectivă susţine că violenţa îndreptată asupra femeii poate fi privită în contextul societăţii care se
bazează pe forma de organizare patriarhală. Această societate, în care poziţia femeii este cea de
subordonare faţă de bărbat, legitimează inegalitatea între sexe. Astfel, feminiştii consideră că
problema abuzului este un rezultat al dezechilibrului de putere din cadrul relaţiilor dintre bărbaţi şi
femei. 4.3.3.3. Forme al violenţei asupra femeii
În literatura de specialitate, există mai multe clasificări ale formelor de violenţă domestică. O
clasificare generală a formelor de violenţă ne este ilustrată de A. Neculau 4, după cum urmează:
4A.Neculau, G.Ferreol, Violenţa. Aspecte psihosociale, Ed. Polirom, 2003, pag.5.
a) Violenţa privată.
- violenţa criminală;
- mortală: omoruri, asasinate, otrăviri, execuţii capitale etc.
- corporală: lovituri şi răniri voluntare;
- sexuală: violuri;
- violenţa non-criminală;
- suicidară: suicidul şi tentativa de suicid;
- accidentală (accidente de automobil);
b) Violenţa colectivă.
- violenţa cetăţenilor împotriva puterii;
- terorismul;
- grevele şi revoluţiile;
- violenţa puterii împotriva cetăţenilor;
- terorismul de stat;
- violenţa industrială;
- violenţa paroxistică;
- războiul.

După opinia altor specialişti, există două tipuri de violenţă şi două categorii de agresori 5: 1. Violenţa
expresivă - care defineşte pe acei agresori care tind să „explodeze” în situaţiile conflictuale, neavând
resursele necesare pentru a se controla. Un asemenea tip de violenţă este determinat fie de deficitele
existente în capacităţile de comunicare cu ceilalţi şi în controlul exercitat asupra situaţiei, fie de
repertoriul limitat de strategii interpersonale necesare pentru soluţionarea situaţiei. 2. Violenţa
instrumentală - care caracterizează pe acei agresori cărora nu le lipsesc capacităţile intelectuale şi
sociale pentru a se controla şi a căror acte de violenţă nu au un caracter impulsiv. Asemenea tip de
violenţă este raţionalizată, controlată şi dirijată, în mod conştient, asupra unei anumite victime.
Formele cele mai cunoscute de violenţă domestică sunt: Abuzul fizic care se defineşte ca fiind „orice
act sau omisiune comisă în interiorul familiei de către unul din membrii acestuia, care aduce atingere
vieţii, integrităţii corporale sau psihologice, ori libertăţii altui membru al aceleiaţi familii, periclitează
în mod serios dezvoltarea personalităţii lui sau a familiei”(Consiliul Europei, Recomandarea R (85)
4 cu privire la problematica violenţei intrafamiliale).
Aceasta reprezintă cea mai raportată formă de abuz şi poate include:
- loviri cu palmele, cu pumnii, cu obiecte contondente;
- tras de păr, zgârierea;
- ruperea oaselor;
- arsuri;
- izbirea victimei de pereţi sau mobilă, aruncarea obiectelor;
- folosirea armelor;
- poate include de asemenea şi distrugerea bunurilor din casă, a mobilei, omorârea animalelor
domestice, negarea trebuinţelor de bază (deprivarea de somn şi/sau alimentaţie);
- ameninţări la integritatea corporală, ameninţări cu moartea etc.

Abuzul sexual: se defineşte ca fiind „orice contact sexual nedorit de către partener. Acest tip de abuz
nu presupune neaparat folosirea forţei fizice, ci el poate fi realizat prin intimidare, ameninţare,
hărţuire şi contrângere. Exemple de abuz sexual ar fi: glume deocheate, partenera este tratată ca un
obiect sexual, îi este criticată sexualitatea, gelozie extremă, partenera este forţată să întreţină relaţii
sexuale cu el sau cu alţi bărbaţi, partenerul foloseşte arme sau obiecte în actele sexuale, sadism,
mutilare etc.
Abuzul psihologic (emoţional) care cuprinde: degradarea continuă şi umilirea partenerei, sarcasme,
luarea în derâdere a acesteia, ameniţări, dispreţ, insulte în public, observaţii umilitoare. Aceste
comportamente instalează sentimentul de teroare permanentă, scade stima de sine a partenerei,
dezvoltă o neîncredere permanentă în sine şi în forţele proprii, un sentiment de neajutorare care
împiedică victima să părăsească relaţia abuzivă.
Abuzul economic este o formă de violenţă psihologică pasivă şi poate fi definit ca exerciţiul unui
control inechitabil asupra resurselor comune, fie că se referă la controlul accesului la buget pentru
menaj, fie la împiedicarea partenerei de a-şi găsi sau menţine o slujbă sau de a-şi continua educaţia,
fie chiar de negare a drepturilor femeii asupra bunurilor comune.
Abuzul social care reprezintă izolarea victimei şi incapacitatea acesteia de a ieşi din relaţia abuzivă.
Acest tip de abuz este strâns legat de cel economic şi cuprinde: abuz verbal în faţa altor persoane,
glume, critici referitoare la aspectul fizic al femeii, la inteligenţa sa, acuzaţii de infidelitate,
comportamente de control (urmărirea femeii la serviciu, la prieteni, telefoane de verificare etc.),
încuierea femeii în casă sau în afara ei etc.
Majoritatea cazurilor de violenţă împotriva femeilor se prezintă ca o combinaţie de violenţă fizică,
psihologică şi sexuală, susţinută de o violenţă de sorginte socială şi incluzând uneori şi violenţă
economică.
În viziunea autoarei Simona-Gabriela Sînzianu 6, tabloul formelor de violenţă ar arăta astfel:
6S.G. Sînzianu, Violenţa în familie prezentată în presa din România, Editura Lumen, 2006, pag. 17.
a) În funcţie de natura faptelor:
- violenţa efectivă;
- violenţa fizică: lovituri, crimă, strangulare etc.;
- violenţa sexuală: obligare forţată de intreţinere de raporturi sexuale (atât cu partenerul, cât şi cu alţi
bărbaţi), fantezii pornografice etc.
b) Individul producător de violenţă:
- violenţa simbolică;
- violenţa verbală: înjurături, insulte etc.;
- violenţa emoţională: refuzul afecţiunii, înjosire, critici, gelozie, respingere;
- violenţa psihică: intimidare, ridiculizare, şantaj, ameninţări, posesie, izolare etc.;
- violenţa economică: controlul strict asupra bugetului, furtul, preluarea controlului asupra altor sume
de bani etc.
c) În funcţie de starea de sănătate psihică:
- violenţa realizată cu discernământ: răzbunare;
- violenţa realizată fără discernământ: boală psihică
d) În funcţie de „ţinta” violenţei:
- violenţa asupra persoanei: copiilor, femeilor, bărbaţilor;
- violenţa asupra bunurilor;
- violenţa contra naţiunii;
- violenţa contra vieţii publice;
- violenţa contra statului.

4.4. PREVENIREA CRIMINALITĂŢII

4.4.1. Noţiune şi trăsături caracteristice
A. Definiţie
Se poate spune că prevenirea, reprezintă un ansamblu de măsuri împotriva acţiunii factorilor
generatori sau favorizatori ai infracţiunii, pentru asigurarea respectului faţă de legea penală şi
promovarea ordinii şi disciplinei în relaţiile sociale.
Activitatea de prevenire se înfăţişează ca o succesiune de acte susceptibile să declanşeze un proces
cauzal autentic îndreptat spre anihilarea, paralizarea sau slăbirea factorilor potenţial favorizatori ai
infracţiunii.
Prevenirea nu acţionează sau nu trebuie să acţioneze numai asupra factorului uman, ci asupra
întregului complex ce favorizează comiterea unei infracţiuni.
Se poate vorbi astfel de o dublă acţiune a prevenirii: asupra factorului uman implicat într-o
infracţiune şi asupra celorlalţi factori, ce pot interveni într-un potenţial câmp infracţional.
B. Clasificare
În literatura de specialitate sunt prezentate mai multe clasificări ale prevenirii, pe care le vom
prezenta în continuare:
1) - prevenirea penală
- prevenirea extrapenală
Prevenirea penală se realizează prin intermediul legii penale care impune o anumită autoritate, o
anumită conduită şi care are un caracter inhibator asupra individului, caracter dat de sancţiunea
stipulată în norma juridică penală.
Prevenirea extrapenală este acea prevenire care se realizează prin mijloace nepenale, cu caracter
social, economic, curativ.
Cea mai importantă formă a prevenirii extrapenale o reprezintă prevenţia socială, considerându-se că
există o relaţie directă între condiţiile sociale ale delincvenţei şi comiterea delictului.
2) - prevenirea generală
- prevenirea specială (situaţională)
Prevenirea generală vizează factorii potenţiali care ar putea determina producerea unei infracţiuni. Ea
abordează educaţia în ansamblu a individului şi acţionează fără a avea un scop precis.
Această formă a prevenirii are în vedere cadrul general al relaţiilor sociale existente care, la un
moment dat, ar putea fi afectate prin acţiunile sau inacţiunile unor indivizi (ex. de prevenire generală
- prezenţa poliţistului în locurile publice sau zonele de risc criminogen).
Prevenirea specială vizează anumiţi factori care au contribuit la producerea unei infracţiuni şi care,
pe viitor, s-ar putea constitui în factori favorizanţi în comiterea altor infracţiuni.
Prevenirea specială vizează două aspecte:
• educaţia anumitor; grupuri de persoane, cu risc crescut de victimizare, aşa-numitele „grupuri ţintă”;
• educaţia acelor indivizi determinaţi, potenţiali autori de infracţiuni.
Exemplu de prevenire situaţională - prezenţa poliţiştilor în locurile în care se comit frecvent
infracţiuni sau unde, datorită condiţiilor din acea zonă, este posibilă comiterea unor infracţiuni.
3) - prevenirea antedelictum
- prevenirea postdelictum
Prevenirea antedelictum (înainte de săvârşirea faptei) vizează înlăturarea, în tot sau în parte, a
factorilor care pot favoriza producerea unei infracţiuni. Această formă de prevenire acţionează în
două direcţii:
- pentru reducerea riscului victimal în rândul membrilor comunităţii, în general, sau a unor grupuri
determinate, cu un risc de victimizare ridicat, precum: minorii, femeile, bătrânii, bolnavii etc.;
- vizează posibilii autori de infracţiuni, cât şi condiţiile favorizate exogene.
Prevenirea postdelictum (după săvârşirea faptei) vizează, la rândul său, două aspecte:
a) prevenirea realizată prin aplicarea sancţiunii penale pentru fapta săvârşită şi care, de obicei, se
realizează în instituţii specializate, fapt ce presupune izolarea individului de comunitatea din care
face parte şi încadrarea lui într-un program strict, restrictiv şi frustrant;
b) prevenirea postdelictum propriu-zisă, care vizează îmbunătăţirea oportunităţilor de reintegrare
socială a infractorului după efectuarea regimului impus de sancţiunea penală.
4) - prevenirea primară
- prevenirea secundară
- prevenirea terţiară
Prevenirea primară are drept obiectiv reducerea şanselor de comportament criminal în societate.
Acest lucru nu-1 poate face poliţia fără sprijinul societăţii, în acest context, rolul poliţiei este de a
furniza informaţii, de a participa, elabora şi asista la programele educaţionale, având această tematică
şi de a colabora cu toate structurile ce au ca scop reducerea criminalităţii.
Prevenirea secundară priveşte activităţile ce sunt făcute în mod normal de poliţie. Unul din
obiectivele acestei preveniri este acela de a preîntâmpina ofensele comise asupra persoanelor, care au
drept rezultat, de cele mai multe ori, săvârşirea unor acte criminale.
Prevenirea terţiară leagă descoperirea infractorului, arestarea făptuitorului, procedura de aducere în
faţa instanţei şi regimul de detenţie, de îngrijirea, restabilirea şi reintegrarea infractorului, cât şi toate
aspectele care privesc prevenirea revictimizării şi implicarea serviciilor de asistenţă a victimelor.
Această clasificare reprezintă o delimitare strict teoretică a tipurilor de prevenire identificate până în
acest moment. Din punct de vedere practic însă, toate aceste forme nu se pot delimita strict, ele fiind,
într-un grad mai mic sau mai mare, într-o permanentă întrepătrundere, fapt ce îngreunează
identificarea lor precisă.
C. Trăsăturile caracteristice ale prevenirii
Prevenirea se caracterizează prin următoarele trăsături:
a) are un caracter continuu
Având în vedere cadrul social fluctuant, precum şi influenţele acestuia asupra membrilor comunităţii,
activitatea de prevenire trebuie să aibă o continuitate, adaptându-se în permanenţă la problemele şi
cerinţele societăţii. Totodată, evoluţia individului uman reprezintă un element de bază în cadrul
acţiunii preventive.
Factorii diferiţi care influenţează viaţa individului trebuie să influenţeze în egală măsură şi activităţile
de prevenire. Continuitatea evoluţiei individului imprimă acelaşi caracter şi activităţii de prevenire
desfăşurată de societate prin instituţiile sale specializate.
b) are un caracter permanent
Mobilitatea vieţii sociale, care oferă noi oportunităţi de manifestări a aspiraţiilor şi a nevoilor omului,
este cea care imprimă un caracter permanent activităţii de prevenire.
În societate are loc în permanenţă schimbul material uman, denumit şi „schimbul de generaţii“, fapt
care implică şi impune necesitatea reluării permanente a modalităţilor tradiţionale de prevenire a
activităţilor impuse de specificul situaţiei existente la un moment dat, la care se adaugă metode noi ce
vizează îmbunătăţirea rezultatelor acţiunilor şi activităţilor de prevenire.
c) vizează atât posibilii autori de infracţiuni cât şi victimele potenţiale. Această trăsătură rezultă din
obligaţia poliţiei de a apăra drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Apărarea vieţii şi
integrităţii fizice şi psihice a cetăţenilor, a proprietăţii lor reprezintă obiectivul primordial în
activitatea desfăşurată de către orice poliţie dintr-un stat de drept.
d) acţionează asupra factorilor exogeni ce influenţează săvârşirea unei infracţiuni.
Prin această acţiune se urmăreşte, în special, eliminarea sau centralizarea celor favorizanţi şi
valorificarea celor inhibatori prin diferite metode.
Dubla acţiune de neutralizare a factorilor favorizanţi şi de valorificare a celor inhibatori prezintă o
importanţă deosebită, deoarece ea conduce, pe de o parte, la evitarea victimizării unor membri ai
comunităţii, iar, pe de altă parte, la evitarea introducerii altora în penitenciare şi instituţii de
reeducare, unde există un mediu viciat şi în care educaţia este mai dificil de realizat.
e) urmăreşte respectarea normelor penale, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
Orice încălcare a normelor sociale implică cu fermitate necesitatea unei reacţii prompte a societăţii
împotriva celui care a produs o astfel de încălcare. Sub alt aspect, prevenirea urmăreşte indicarea
acelor atitudini şi comportamente care să permită autoprotecţia împotriva crimei.
4.4.2. Cadrul juridic de organizare a activităţii de prevenire a criminalităţii
Scara alarmantă a criminalităţii, aflată în continuă creştere, obligă la o mai bună organizare a
efortului general de apărare a valorilor sociale fundamentale, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Astfel, se impune cu necesitate ca prevenirea criminalităţii să devină o misiune permanentă a
organelor de poliţie. Statul este cel care, în funcţie de ordinea prioritară stabilită prin politica sa în
domeniul apărării sociale, combaterii criminalităţii şi realizării unui climat de ordine şi linişte
publică, trebuie să realizeze un echilibru între munca de prevenire şi cea de combatere a
criminalităţii. Acest echilibru trebuie privit sub aspect dinamic, în sensul deplasării accentului către o
latură sau cealaltă, în funcţie de priorităţile stabilite prin politica statului respectiv.
Legea fundamentală a ţării, Constituţia României din 2003, reglementează drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor, iar Legea nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei
Române enumeră clar atribuţiile ce revin Poliţiei în activitatea sa de apărare a cetăţeanului şi de
protejare a drepturilor sale.
Astfel, Constituţia României reglementează în art.22 - dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi
psihică, în art.23 - libertatea individuală, în art.26 - viaţa intimă, familială şi privată şi în art,44 -
dreptul de proprietate privată.
Tot în sensul prevenirii criminalităţii, Legea nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei
Române prevede în art. l:
„ Poliţia Română face parte din Ministerul de Interne şi este instituţia care exercită atribuţii privind
apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice,
prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, în condiţiile legii.“
La fel ca şi majoritatea statelor europene, şi România a elaborat propriile programe de prevenire a
criminalităţii. Astfel, în luna decembrie 2004, a intrat în vigoare Hotărârea nr. 2074 privind
aprobarea Strategiei naţionale de prevenire a criminalităţii.
În cuprinsul acestei strategii se precizează că rata relativ crescută a criminalităţii reprezintă o
ameninţare gravă împotriva democraţiei, siguranţei publice, ordinii de drept şi capacităţii
instituţionale în România. Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt puse în pericol de fiecare dată
când un cetăţean devine victimă a criminalităţii.
Criminalitatea generează teamă în rândul populaţiei, slăbeşte încrederea acesteia în autorităţi şi în
capacitatea lor de a se implica activ în dezvoltarea economică a statului.
Având în vedere aceste premise, o strategie de prevenire a criminalităţii se impune în mod firesc ca o
prioritate naţională.
Obiectivele acestei strategii se împart în generale şi specifice.
A. Obiective generale:
1. reducerea fenomenului şi a ratei criminalităţii;
2. creşterea gradului de siguranţă publică;
3. reducerea riscului de victimizare;
4. reabilitarea şi reinserţia socială a infractorilor.
B. Obiective specifice:
1.identificarea factorilor de risc, a cauzelor şi circumstanţelor favorizante ale săvârşirii
infracţiunilor;
2. conştientizarea asupra pericolului criminalităţii;
3. dezvoltarea de programe şi politici legislative în scopul diminuării
criminalităţii şi în vederea realizării obiectivelor stabilite;
4. compatibilizarea instituţională şi funcţională cu structurile europene.
La nivelul Inspectoratului General al Poliţiei Române, a fost adoptată Dispoziţia inspectorului
general al Poliţiei Române privind activitatea desfăşurată de Poliţia Română pentru prevenirea
criminalităţii.
Din art.l din dispoziţia sus-menţionată reiese faptul că „prevenirea şi combaterea criminalităţii
constituie atributele esenţiale ale Poliţiei Române, (...) şi au ca obiectiv prioritar apărarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor şi ale comunităţii, precum şi apărarea ordinii publice în
condiţiile legii.“
Activitatea de prevenire a criminalităţii desfăşurată de poliţie se fundamentează pe următoarele
elemente: a) studierea fenomenului infracţional şi a cauzelor care îl generează; b) prognozarea
schimbărilor cantitative şi calitative ale structurii criminalităţii pe termen mediu sau lung, la nivel
naţional, regional şi local; c) derularea de activităţi şi programe menite să împiedice sau să
descurajeze comiterea de infracţiuni; d) utilizarea eficientă a resurselor materiale, financiare şi umane
disponibile. Pe plan internaţional, în domeniul activităţii de prevenire a criminalităţii, se remarcă
Recomandarea R 19/1987 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei, care:
„Luând în considerare preocuparea crescândă a publicului faţă de creşterea numărului infracţiunilor,
efectul limitat al măsurilor represive penale şi încărcătura deosebită care rezultă din acestea pentru
sistemele de justiţie penală; (...)
Recomandă Statelor membre să includă prevenirea ca misiune permanentă în programele
guvernamentale de luptă împotriva criminalităţii în scopul de a crea prin acestea obligaţii concrete de
acţiune şi de a prevedea creditele necesare acestui scop; în acest context, să se asigure că există
responsabilităţi precise în cadrul instanţelor guvernamentale pentru organizarea şi dezvoltarea
prevenirii criminalităţii“.
4.4.3. Modele contemporane de prevenire a criminalităţii
Abordarea modernă a criminalităţii se adresează „contextelor comportamentale în care apar
infracţiunile şi atitudinile prevalente care fac delictele mai uşor de comis 1”. S-a constatat că eforturile
de a creşte competenţa socială şi stima de sine a populaţiei în ansamblul său, are efecte benefice
extinse şi dincolo de persoane aflate în situaţii de risc. În această situaţie se impune o prezentare a
utilităţii programelor de prevenire, pentru a oferi toate informaţiile necesare, dar şi a preveni
abuzurile din partea unor impostori. Modelul medical de prevenire s-a dovedit fecund şi pentru
criminologie. În medicină, prevenirea primară caută să reducă incidenţa bolilor prin prevenirea
apariţiei de noi cazuri; prevenirea secundară încearcă să detecteze cât mai devreme posibil tulburarea
pentru a oferi un tratament eficient acesteia; prevenirea terţiară caută să înlăture apariţia
incapacităţilor şi a handicapurilor ce pot fi asociate bolii de bază.
1 M.Hough şi N.Tilley: Getting the Grease to the Squeak. Research Lessons for Crime Prevention,
Home Ofice, Police Research Group, London, 1997.
Deci, întreaga activitate de prevenire ţinteşte spre a preveni să se întâmple ceea ce încă nu a apărut :
instalarea unei tulburări în cazul prevenţiei primare, continuarea şi înrăutăţirea tulburării în cazul
prevenţiei secundare şi incapacitatea şi handicapul în cazul prevenţiei terţiare.
Privite individual, programele de prevenire sunt de o mare diversitate – pentru minori şi familie,
pentru comunităţi mai mari sau mai mici, pentru tineri în pericol şi pentru infractori versaţi, pentru
suporterii competiţiilor sportive, pentru imigranţi etc. – dar la o analiză prin prisma obiectivului
principal urmărit, programele sunt orientate spre infractor, spre victimă, spre mediu sau spre
comunitate.
Astfel, programele centrate pe infractor pot fi „dure“ (închisoarea este eficace pentru recidivişti) sau
„blânde“ (mediere, reparaţie, muncă în folosul comunităţii).
Specificul acestor programe constă în aceea că sursa comportamentului infracţional este localizată la
nivelul individului, în structura personalităţii sale.
Programele centrate pe victimă vizează protecţia acesteia sau a bunurilor sale printr-o serie de măsuri
fizice, achiziţionarea de dispozitive, evitarea expunerii la contactul cu infractorii. În principal, se
pune accentul pe situaţiile în care victima se află în locuri publice (în pieţe, la bancă, în magazine, în
parcuri) şi mai puţin în spaţiul privat (crima din spatele uşilor închise).
Sfaturile de prevenire a criminalităţii se învârt în jurul crimei publice. Şi în timp ce poliţia şi sistemul
justiţiei penale încep încet să se implice, violenţa privată este în continuare privită ca ceva diferit faţă
de violenţa publică. Sfatul de prevenire a criminalităţii, incluzând multe din sfaturile pentru evitarea
agresiunii sexuale, se focalizează pe domeniul public.
Este mai uşor să dai sfaturi privind verificarea banchetei din spate a maşinii sau să nu aştepte în staţii
de autobuz slab iluminate, decât a se găsi modalităţi pentru a sfătui femeile să nu aibă încredere în
bărbaţii aşa-zişi „de încredere“.
4.4.4. Modalităţi practice de prevenire a unor genuri de infracţiuni
În ultima perioadă de timp, date de statistică şi evidenţă operativă, care au fost folosite şi la
întocmirea evaluărilor lunare şi trimestriale ale rezultatelor Poliţiei, au evidenţiat faptul că,
infracţiunile săvârşite în stradă au înregistrat o creştere alarmantă.
Din această categorie de fapte penale, majoritare sunt furturile din auto ( în cadrul infracţiunilor de
furt ) şi tâlhăriile ( în cadrul infracţiunilor cu violenţă ).
Pentru prevenirea şi combaterea acestei categorii de infracţiuni, efectivele Poliţiei desfăşoară
permanent acţiuni, controale, razii poliţieneşti, ajutate fiind şi de unele activităţi premergătoare, cum
ar fi: situaţii furnizate de diversele aplicaţii informatice, analize şi prognoze
ale evoluţiei fenomenului infracţional întocmite de structurile care îşi desfăşoară activitatea pe linie
de prevenire, analizele situaţiei operative etc.
Dintre aplicaţiile informatice funcţionale la nivelul Poliţiei Capitalei, poate fi menţionată „Evidenţa
Grafică a Faptelor Penale“, în care sunt implementate informaţii privind: infracţiunile judiciare
comise, date privind autorul/autorii infracţiunii, data săvârşirii infracţiunii, locul şi ora comiterii,
modul de operare etc.
Cu ajutorul acestei baze de date se întocmesc, ori de câte ori este nevoie, analize tactice care
furnizează informaţii grupate după fiecare tip de date implementate în sistem.
Astfel, prin interogarea bazei, se trag concluzii, la nivel de Capitală, sector sau secţie de poliţie,
privind un anumit tip de infracţiuni, frecvenţa apariţiei acelei fapte penale într-un anumit interval
orar, modul de operare al unor infractori sau grupuri şi zonele unde aceştia îşi desfăşoară în mod
curent activitatea infracţională, zonele unde se comit în număr mai mare fapte antisociale, precum şi
alte informaţii necesare analizării fenomenului infracţional şi dispunerii măsurile necesare
contracarării acestuia.
O altă măsură destinată prevenirii şi combaterii infracţiunilor a fost înfiinţarea, la nivelul întregii ţări,
a Sistemului „112 - Apel unic în caz de urgenţă“, iar la nivelul Capitalei, înfiinţarea dispeceratelor
„112“ în cadrul sectoarelor de poliţie. Prin intermediul acestui sistem, cetăţenii pot sesiza, pe lângă
cazurile care reclamă necesitatea intervenţiei unităţilor sanitare mobile şi a pompierilor, şi cazuri în
care este nevoie de intervenţia promptă a forţelor de poliţie.
Înfiinţarea Apelului „112“ a făcut posibilă micşorarea considerabilă a timpilor de reacţie a
echipajelor la evenimente (10-12 minute de la înregistrarea sesizării), aceasta având ca rezultat, de
cele mai multe ori, prevenirea comiterii unor infracţiuni, aplanarea stărilor de conflict înainte ca
acestea să degenereze, precum şi, uneori, prinderea în flagrant a autorilor infracţiunilor.
Formaţiunile specializate în analiza şi prevenirea criminalităţii, pe lângă activităţile desfăşurate
permanent pentru pregătirea antiinfracţională şi antivictimală a populaţiei, elaborează studii şi
prognoze ale fenomenului infracţional, pe diferite segmente ale criminalităţii, prin care sunt
identificate zonele cu potenţial criminogen, categoriile de persoane potenţiale victime ale
infracţiunilor, precum şi persoanele predispuse la săvârşirea de fapte antisociale.
Un rol deosebit de important în activitatea de prevenire revine Poliţiei de Proximitate. Tendinţele
actuale ale infracţionalităţii, crima organizată, recrudescenţa violenţei la nivel individual,
intrafamilial şi de grup, amploarea faptelor penale de natură economică şi a celor care determină
accentuarea sentimentului de insecuritate personală, impun o orientare flexibilă a strategiilor de
acţiune necesare activităţii poliţiei la schimbările din societate, care influenţează la rândul lor
criminalitatea.
Ca o consecinţă a acestor fenomene, este mai mult decât utilă o extindere a interesului în relaţiile
poliţie-comunitate, urmărindu-se elaborarea unor metodologii de acţiune care să aibă la bază
principiile descentralizării şi al strânsei interacţiuni între cetăţeni şi poliţişti, în calitate de coautori ai
siguranţei publice. Aceasta filozofie se bazează, pe convingerea că identificarea şi diminuarea
factorilor care favorizează criminalitatea depinde de instituirea unor forme noi de relaţii între poliţie
şi persoanele din comunitate, care să permită acestora din urma participarea activă la stabilirea
priorităţilor activităţii poliţiei şi implicarea ei în eforturile de ameliorare a calităţii vieţii.
Rolul poliţistului care activează în domeniul relaţionalii cu comunitatea se diferenţiază de cel al
poliţistului tradiţional prin aceea că nu se mai ocupă în exclusivitate de combaterea criminalităţii ci
îşi consacră o mare parte a timpului său informării cetăţenilor cu privire la misiunile poliţiei.
Relaţiile comunitare presupun un proces de comunicare în dublu sens, care să exprime atât punctul
de vedere al poliţiei cât şi al membrilor comunităţii în rezolvarea unor probleme de interes comun.
Responsabilităţile în domeniul controlului social trebuie împărţite între comunitate şi poliţie, aceasta
din urmă reprezentând doar un element esenţial în cadrul unui sistem general care asigură menţinerea
şi respectarea valorilor morale.
Activitatea poliţistului în cadrul relaţiilor poliţie-comunitate se axează pe întreţinerea şi revitalizarea
unor raporturi interumane în cadrul comunităţii şi asigură o intervenţie operativă şi eficientă
împotriva faptelor antisociale şi a autorilor acestora.
În consecinţă, s-a conturat un nou concept şi anume acela de „poliţie de proximitate“, care reprezintă
de fapt un parteneriat între poliţie ca instituţie care realizează menţinerea ordinii şi liniştii într-o
societate, veghind la respectarea valorilor morale ale acesteia pe de o parte, iar de cealaltă parte chiar
comunitatea respectivă, în calitate de beneficiar al ordinii menţionate, dar şi de contribuabil la
menţinerea acestora.
Poliţistul de proximitate îşi dedică activitatea consilierii şi informării cetăţenilor cu privire la
prevederile unor acte normative, la modalităţile prin care aceştia pot evita să devină victimele unor
infracţiuni sau autori ai unor fapte penale, având în acelaşi timp şi abilităţi de cercetare, documentare
şi rezolvare a unor fapte penale.
Direcţii prioritare de acţiune ale poliţiei de proximitate, misiunile poliţiei de proximitate sunt definite
în funcţie de nevoile cetăţenilor. Poliţia trebuie să cunoască foarte bine aceste nevoi pentru a fi
capabilă să le soluţioneze.
Formele care periclitează securitatea publică, cauzele şi condiţiile favorizatoare variază de la un
cartier la altul şi evoluează de-a lungul timpului. La fel trebuie să evolueze şi metodele de combatere
a acestor acte.
Eficacitatea în acest domeniu cere sa fie îndeplinite trei exigenţe majore:
 poliţie care să comunice cu populaţia;
 poliţie care să colaboreze cu toate instituţiile care au atribuţii pe linia securităţii publice;
 stabilirea cu comunitatea de măsuri optime pentru soluţionarea problemelor acestora.

Obiective ale poliţiei de proximitate

• Responsabilizarea poliţiştilor pe un teritoriu determinat. Rolul central al poliţistului de proximitate,
capacitatea sa de iniţiativă la care se face apel, comunicarea pe care trebuie să o stabilească cu
publicul, toate acestea au condus la introducerea în cadrul poliţiei a unor noi metode de lucru şi
organizare. Poliţistul de apropiere îşi exercită, prin natura sa, activitatea zilnică şi responsabilitatea
pe un teritoriu bine determinat (un cartier, o stradă), în acest sens, poliţiştii de proximitate (apropiere)
au fost desemnaţi din rândul poliţiştilor cu experienţă, care dispun de reale capacităţi de comunicare
cu publicul.
• Anticiparea evenimentelor. Un lucru esenţial este acela că poliţistul de proximitate nu se foloseşte
de mijloace represive pentru a obţine informaţia şi prognozează evenimentele faţă de care intervine
prin mijloace necoercitive.
Trebuie spus faptul că nu vor putea fi evitate niciodată toate situaţiile care impun folosirea forţei, însă
poliţia de proximitate urmăreşte tocmai reducerea acestui gen de intervenţie, punând accentul pe
convingerea individului.
Printr-o bună cunoaştere a situaţiei operative din sectorul de competenţă, printr-o evaluare
permanentă a riscurilor care se manifestă, putem în bună măsură să prevenim, chiar să acţionăm
înaintea producerii evenimentului nedorit.
• O poliţie prezentă mai mult în mijlocul publicului. Acest obiectiv îndrăzneţ este o dorinţă mai
veche; insistentă şi legitimă a cetăţenilor, fiind justificată mai ales de faptul ca există cartiere sau
zone unde absenţa poliţiştilor sporeşte sentimentul de insecuritate. Tocmai de aceea prezenţa
poliţiştilor, mai ales în zonele şi la orele în care riscul de agresiune se manifestă evident, are o dublă
funcţie şi anume determină o sporire a încrederii cetăţenilor în poliţie şi permite, în acelaşi timp, o
mai bună cunoaştere a situaţiei operative, de care se va ţine cont la repartizarea în teren a efectivelor
(în funcţie de harta criminalităţii pentru fiecare zonă).
• Relaţii cu cetăţenii bazate pe încredere. Poliţia de proximitate, conştientă de faptul că reuşita
depinde de calitatea relaţiilor cu populaţia, ia toate măsurile necesare pentru ca primirea publicului să
se facă in condiţii cât mai bune, respectând intimitatea cererii, în acelaşi timp
asigurând operativitate în rezolvarea acestora, acordând o atenţie deosebită persoanelor mai
vulnerabile, pot deveni mai uşor victime (copii, victime ale violenţei intrafamiliale, ale agresiunilor
sexuale, persoanelor în vârstă, turiştilor străini, etc.).
• Cooperarea cu alte instituţii. Plecând de la ideea de parteneriat, toate instituţiile începând cu
familia, şcoala, biserica, serviciile sociale şi grupurile comunitare şi terminând cu poliţia sunt
elemente esenţiale ale unui sistem general care asigură menţinerea şi respectarea valorilor morale, ele
trebuind să acţioneze concret pentru menţinerea ordinii într-un stat de drept, în vederea realizării unui
parteneriat benefic pentru ambele părţi, se vor încheia protocoale de colaborare cu toate instituţiile cu
atribuţii în domeniul menţinerii climatului de siguranţă publică, respectiv Primării, Garda Financiară,
Protecţia Consumatorului, Inspectoratul de Sănătate Publică etc.
Atribuţiile poliţiei de proximitate
 Realizează cunoaşterea populaţiei, sub aspectul numărului locuitorilor, structurii, obiceiurilor şi
tradiţiilor cu caracter local, domiciliului şi reşedinţei;
 Este prezent în fiecare zi minim 6 ore pe jos în cartier pentru ca cetăţenii să îl poată aborda;
 Stabileşte contacte permanente cu administratorii asociaţiilor de proprietari, factorii responsabili
din cadrul unităţilor de învăţământ, societăţilor comerciale, organizaţiilor neguvernamentale,
administraţiei publice locale pentru identificarea factorilor de risc privind ordinea publică şi siguranţa
cetăţeanului şi stabilirea măsurilor comune de prevenire şi combatere a faptelor antisociale;
 Participă la şedinţele asociaţiilor de proprietari şi la alte evenimente din cartier;
 Consiliază cetăţenii care fac parte din categoriile cu grad înalt de risc din punct de vedere al
victimizării;
 Mediază şi rezolvă amiabil conflictele interumane;
 Formează sau participă la ateliere, care au ca obiect de activitate îmbunătăţirea siguranţei publice
şi personale;
 Receptează problemele populaţiei şi împreună cu instituţiile abilitate stabilesc măsuri pentru
rezolvarea acestora;
 Atrage şi mobilizează cetăţenii în derularea unor programe de prevenire a criminalităţii în cartiere,
pe bază de voluntariat;

Rezolvă reclamaţiile şi sesizările cetăţenilor, ce nu au caracter penal şi nu presupun aplicarea de

sancţiuni contravenţionale, care privesc:
 stări conflictuale;
 tulburarea liniştii publice în unităţile de învăţământ, asociaţii de locatari, societăţi comerciale etc.;
 fapte antisociale ale căror victime sunt persoane cu probleme sociale (minori, bătrâni, persoane cu
handicap sau afecţiuni neuropsihice etc);

Celelalte sesizări şi reclamaţii ale cetăţenilor, din competenţa formaţiunilor de ordine publică, vor fi
soluţionate de către ofiţerii din cadrul birourilor sau şefii sectoarelor de siguranţă publică, după cum
urmează:
- colaborează cu mass-media pentru ameliorarea siguranţei publice;
- efectuează acte de constatare şi sancţionare numai în cazul infracţiunilor şi contravenţiilor flagrante;
- întreţine permanent relaţii de colaborare cu poliţiştii din formaţiunile operative privind evoluţia
situaţiei operative din sectorul de activitate, ţine zilnic evidenţa evenimentelor înregistrate şi prezintă
conducerii rapoarte privind activităţile desfăşurate, problemele cu care se confruntă populaţia şi
propuneri de îmbunătăţire a muncii;
- analizează zilnic evenimentele înregistrate în sectorul de responsabilitate, pe care le prezintă şefilor
şi le evidenţiază pe harta criminogenă.