PIATA

ECONOMIA DE PIATA
Economia de piaţă este un sistem organizatoric al activităţilor economice care funcţionează sub
acţiunea mecanismelor specifice pieţei în căutarea echilibrului optim dintre resursele alocate şi satisfacerea
nevoilor.

Conditii indeplinire economia de piata:

1. fundamentale: existenţa proprietăţii private, sistemul liber al preţurilor,
competiţia deschisă;
2. comportamentale: abilitatea întreprinzătorului şi dorinţa acestuia de a realiza
profit;
3. contextuale: libertatea economică delimitată de sistemul de reglementare
politic, economic, social.

Definire economie de piata:

1. Economia de piaţă este un sistem economic în care mecanismele naturale (ale pieţei) sunt singurele care tind
să asigure echilibrele dintre cerere şi ofertă şi alocarea resurselor cu excluderea oricărei intervenţii a statului şi
monopolurilor.

2. Economia de piaţă este un sistem de organizare şi funcţionare a economiei în care raportul dintre cerere şi
ofertă determină priorităţile în producerea bunurilor, metodele de organizare şi combinare a factorilor de
producţie, iar persoanele şi categoriile de persoane au acces la bunurile produse prin intermediul nivelului şi
dinamicii preţurilor
.
3. Economia de piaţă este modalitatea evoluată, complexă şi eficientă prin care se realizează cooperarea dintre
partenerii economici; un sistem economic a cărui organizare şi funcţionare se bazează pe proprietatea privată şi
se realizează prin mecanismele pieţei, într-un cadrul reglementat legislativ
.
4. Economia de piaţă este un mecanism complex de coordonare a oamenilor, activităţilor şi firmelor printr-un
sistem de pieţe şi preţuri. Definirea conceptuală a economie de piaţă poate continua.

Noţiunea de economia de piaţă este sinonimă cu: capitalismul, economia de schimb, economia liberă,
economia modernă, etc.

Trasaturi economie de piata:

1. echilibrul dintre cerere şi ofertă – acesta determină priorităţile în realizarea bunurilor în economie;
2. preţurile – reprezintă barometrul de apreciere a stării de fapt a sistemului economic şi sursa decizională atât
pentru producător cât şi pentru consumator; In economia de piaţă formarea preţurilor nu trebuie să fie îngrădită
ci, trebuie lăsată la latitudinea mecanismelor pieţei.
3. economie multipolară – există mai multe centre de decizie autonome ce sunt interconectate;
4. pluralismul formelor de proprietate – rolul esenţial este deţinut de proprietatea privată alături de celelalte
forme de proprietate iar subiecţii fiecăreia dintre ele îşi asumă riscurile şi incertitudinea în mod autonom şi
deplin;
5. tranzacţii libere şi directe – fiecare dintre agenţii economici, în funcţie de interesul personal, îşi selectează
în mod liber partenerii acţionând în mod raţional;
6. prezenţa statului în economie – rolul statului este de „arbitru” care face regulile şi veghează la respectarea
lor de către toţi „jucătorii” de pe piaţă; Statul este totodată el însuşi un jucător, ca oricare altul, cumpărător şi
producător, care respectă regulile pe care le-a stabilit.

Factorii de productie:

1) munca
2) natura
3) capitalul
4) progresul tehnic
5) resursele informaţionale
6) abilitatea întreprinzătorului

Pentru asigurarea unui suport informaţional de analiză pertinentă a factorilor de producţie, se impune
structurarea lor pe grupe cât mai omogene, astfel:

a) după conţinutul factorilor de producţie se disting cei de natură: umană, economică, tehnică şi socială;
b) după modul de acţiune deosebim factori: direcţi şi indirecţi;
c) după sfera de cuprindere, se grupează în factori: comuni şi specifici.

Termenul de piaţă poate avea mai multe semnificaţii:

 locul sau spaţiul unde au loc schimburile sau relaţiile dintre agenţii economici care vând şi cumpără;
 formă de organizare a schimburilor;
 întâlnire şi/sau confruntare între cererea şi oferta de bunuri, indiferent
de locul unde acestea se desfăşoară, în scopul de a realiza schimbul la preţuri care se stabilesc prin negociere

piaţa îndeplineşte o serie de funcţii - rol , puse adesea în legătură cu acţiunea concurenţială manifestată de
jucătorii participanţi, astfel:
a) adaptarea în scop de compatibilitate a intereselor şi doleanţelor cumpărătorilor cu cele ale vânzătorilor –
jocul cererii şi ofertei;
b) asigurarea reglării vieţii economice şi sociale – echilibrul prin preţuri al cererii şi ofertei;
c) piaţa asigură recuperarea resurselor avansate de producători prin mecanismele de vânzare – obţinerea
profiturilor;
d) asigură alegerea obiectivă a căilor şi metodelor de satisfacere a trebuinţelor – prevenirea
subiectivismului în cadrul schimburilor;

In contrast cu avantajele oferite de acţiunea mecanismelor pieţei, practica a demonstrat că acestea conduc către
o serie de neajunsuri, cum ar fi:
- cu tot gradul ridicat de libertate oferit de piaţă, cei săraci şi neajutoraţi „beneficiază” doar de ceva mai mult
decât „dreptul” de a flămânzi şi a sărăci şi mai mult – producătorii se adresează doar celor care au
putere de cumpărare;
- instabilitatea şi volatilitatea pieţei conduce către crizele economice şi
recesiune – nesiguranţă pe termen mediu şi lung;
- principiul „laissez-faire” face ca preţurile să rezulte din acţiunea mecanismelor pieţei doar într-o economie cu
o concurenţă perfectă dar, cum aceasta este imperfectă, acţiunile monopolurilor şi oligopolurilor duc la
creşterea nejustificată a preţurilor – suveranitatea producătorului asupra consumatorului;

Asupra acestor neajunsuri, statul trebuie să intervină prin pârghii economice şi fiscale pentru asigurarea şi
menţinerea echilibrului general. Cu toate acestea, crizele nu se lasă mult aşteptate

Cererea:
Cererea este o categorie economică ce exprimă, în condiţii social - istorice date, nevoia socială, adică
“ce” şi “cât” este necesar să se produce pe o anumită piaţă.

Cererea joacă un rol de maximă importanţă în organizarea şi utilizarea factorilor de producţie.

a) Factorii obiectivi de influenţă a cererii:

1. preţul - reprezintă „cheia” modificării nivelului cererii într-o anumită perioadă de timp; Cu cât
preţul unui bun creşte cu atât se va restrânge numărul de indivizi care vor dori să-l cumpere iar când preţul va
scădea, va spori numărul cumpărătorilor care îl vor agrea. În ce priveşte cantitatea de bunuri cerută, situaţia
este similară: ca scădea la o creştere a preţului şi invers, va creşte când preţul se va reduce. Economic gândind,
producătorului nu-i este indiferent preţul la care poate desface o cantitate sau alta dintr-un produs.
Preţul produselor interschimbabile şi complementare poate fi semnificativ în stabilirea mărimii cererii într-o
anumită perioadă.
2. venitul - pe măsură ce veniturile cresc se înregistrează o tendinţă generală de cumpărări mai mari
pentru o gamă largă de produse; Atunci când cresc veniturile se înregistrează o cerere mai mare la bunurile
normale şi va scădea la bunurile inferioare. În situaţia de scădere a veniturilor, se va reduce cererea pentru
bunurile normale şi va creşte cerea pentru bunurile inferioare.
3. mărimea pieţei se apreciază prin numărul potenţialilor cumpărători. Un oraş cu 8 milioane de
locuitori va cumpăra, de regulă, de trei ori mai mult din aproape orice produs, comparativ cu un alt oraş cu
numai 1 milion de locuitori. În cadrul pieţei, cererea este determinată nu doar de factorii de natură obiectivă ci
şi de cei subiectivi.

b) Factorii subiectivi care influenţează mărimea cererii sunt:

- gusturile cumpărătorilor,
- factorii demografici,
- tradiţia,
- tendinţa impusă de „curentele” din modă,
- comportamentul unor consumatori relevanţi,
Cererea nu este stabilă, rigidă pe o perioadă de timp îndelungată, fiind influenţată în mod deosebit de
acţiunea factorilor prezentaţi mai sus. Dintre aceştia, preţul acţionează într-un mod hotărâtor asupra nivelului
cererii. Opusul rigidităţii este elasticitatea.Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea
unuia dintre factorii de influenţă. Cum cererea este, în primul rând, dependentă de preţ, elasticitatea ei se
raportează, de regulă, la preţ

Se poate afirma că cererea este elastică, pentru un anumit bun, dacă la un anumit procent de modificare
a preţului, procentul de modificare a cantităţii cerute este mai mare. Cererea este inelastică, atunci când la un
anumit procent de modificare a preţului rezultă un procent mai mic de modificare a cantităţii cerute.

Oferta:
Oferta reprezintă cantitatea maximă de bunuri sau servicii pe care, cei care le produc sau le prestează,
sunt dispuşi să o ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de timp, la un anumit preţ.
Ofertanţii sunt dispuşi, de regulă, să ofere o cantitate mai mare dintr-un bun, la un preţ mai mare decât
la un preţ mai mic. Cuba ofertei arată care este nivelul de preţ care-l poate determina pe ofertant să pună pe
piaţă o anumită cantitate de bunuri.

Factorii de influenţă a ofertei sunt:

a) preţul resurselor – dacă preţul factorilor de producţie scade, ofertanţii sunt dispuşi să crească producţia şi
implicit curba oferte se deplasează spre dreapta (oferta creşte);
b) preţul altor bunuri –bunurile substituibile, ale căror preţuri scad într-o perioadă de timp, vor duce la
reducerea oferte pentru anumite bunuri oferite, de regulă, la preţuri mai mari;
c) tehnologizarea – are ca efect creşterea productivităţii muncii şi, implici, reducerea costurilor de producţie;
Prin urmare, curba ofertei se va deplasa spre dreapta pentru că, producătorii vor fi tentaţi de a produce mai
mult;
d) numărul ofertanţilor – orice nou producător intrat pe piaţă va deplasa spre dreapta curba ofertei şi invers,
retragerea din diverse motive de pe piaţă a unor producători va duce la scăderea ofertei şi la creşterea preţului;
e) evoluţia pieţei - apariţia de noi consumatori, dezvoltarea unor sectoare adiacente, orientarea consumului
spre anumite bunuri sau servicii, contribuie în mod semnificativ la modificarea ofertei;
f) costul producţiei – o scădere a costului producţiei va duce la o creştere a ofertei şi invers; Acest factor, în
economia de piaţă, este apreciat ca fiind semnificativ în contextul posibilităţii de anticipare a evoluţiei
celorlalţi factori de influenţă.
g) fiscalitatea - toţi producătorii plătesc, de regulă, taxe şi impozite la producţia realizată, acestea aflându-se
într-o relaţie direct proporţională cu volumul producţiei; Dacă nivelul fiscalităţii creşte se va înregistra o
scădere a producţiei şi invers. Acest factor de influenţă se află la îndemâna statului care, are posibilitatea de a
regla oferta pentru anumite bunuri şi servicii într-o perioadă de timp.
h) condiţiile naturale şi social - politice – stabilitatea naturală şi social politică conduce înspre o creştere a
ofertei;

O însumare algebrică a influenţei factorilor de mai sus, în condiţiile în care nivelul preţurilor este
constant, oferă nivelul de modificare totală a ofertei.
Ca şi în cazul cererii, nici oferta nu se modifică liniar, evoluţia ei fiind dependentă atât de factorii de mai sus
cât mai ales de modificarea permanentă a preţului. Prin urmare, evoluţia ofertei înregistrează o anumită
elasticitate.

Echilibrul pietei:
Echilibrarea ofertei şi cererii pe o piaţă competitivă are loc la preţul la care forţele cererii şi ofertei
sunt în balanţă. Acesta este preţul la care cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită.
La un preţ deasupra punctului de echilibru cantitatea pe care producătorii doresc sa o ofere va excede
cantitatea pe care consumatorii vor dori să o cumpere. Se înregistrează astfel un surplus de bunuri care exercită
o presiune în bloc asupra preţurilor. Similar, un preţ mai mic decât preţul de echilibru va genera o stare de
insuficienţă şi cumpărătorii vor fi dispuşi să cumpere la preţuri mai mari, preţul urcând astfel către preţul de
echilibru.
Metodele şi tehnicile utilizate de către întreprinderi în cadrul pieţei sunt multiple. Acestea gravitează în
jurul a două mecanisme de echilibrare a pieţei : monopolul şi concurenţa. Gradul de apelare la aceste
mecanisme diferă de la o ţară la alta şi de la o etapă istorică la alta, cu accente diferite în procesul general al
globalizării.
Controlul asupra preţurilor, crearea condiţiilor de dezvoltare a firmelor, impunerea pe piaţă de noi
produse, toate acestea converg spre ţelul capitalismului: maximizarea profiturilor. În cadrul oricărei pieţe,
există şi se manifestă două tendinţe majore: concurenţa şi monopolul.

Concurenţa :
Este o confruntare între participanţii la piaţă pentru a obţine condiţii mai bune de producţie, desfacere,
operaţiuni şi tranzacţii băneşti sau de activităţi economico-sociale, având drept deziderat obţinerea de avantaje,
de regulă, un profit mai mare. Prin urmare, concurenţa nu este altceva decât o luptă, competiţie între
participanţii la jocurile pieţei din care, cei mai buni câştigă. Concurenţa are teren de manifestare piaţa. Ea se
desfăşoară după o serie de reguli ale jocului, cunoscute ca norme de reglementare a producţiei, schimbului sau
a tranzacţiilor financiare, interne şi internaţionale.

Prin concurenţă, care provine din limba latină: concurrere = a concura, se înţelege, într-un sens mai
larg, atât participanţii la o competiţie sportivă, economică sau de altă natură care respectă regulile jocului cât
şi, opusul acestora, adică acea întrecere în care nu sunt respectate regulile jocului, se aleargă de unul singur pe
culoarul competiţional iar ceilalţi, potenţial copetitori, stau în tribună (monopolul). Cuvântul concurenţă
înseamnă:
- în economie - rivalitatea dintre diferiţi ofertanţi pentru a câştiga clienţi sau dintre diferiţi cumpărători de a
obţine preţurile cele mai avantajoase;
- în sport - o manifestare organizată, în care participanţii se întrec pentru un scop comun;
- în natură - o luptă a diferitelor vietăţi pentru supravieţuire, în condiţiile de resurse limitate;
- în drept - este o aplicabilitate a mai multor resurse în aceleaşi circumstanţe. La ora actuală, funcţie de
condiţiile de manifestare, sunt cunoscute cel puţin următoarele tipuri de concurenţă:

Concurenţa perfectă:
Acest model descrie o formă ipotetică a pieţei în care nici un producător sau consumator nu are puterea
de a influenţa preţurile de pe piaţă, astfel, concurenţa perfectă este acea competiţie purificată de orice element
de nocivitate (monopol).
Pentru ca „jucătorii” de pe piaţă să-şi etaleze aptitudinile iar concurenţa să se desfăşoare în condiţii
perfecte, piaţa ar trebui să îndeplinească următorii parametri:
- atomicitate - pe o piaţă oarecare, există un număr mare de mici producători şi consumatori, fiecare fiind însă
atât de neînsemnat, încât acţiunile unuia nu au impact asupra cantităţilor produse sau preţurilor de vânzare ale
celorlalţi, firmele considerând preţul dat,
- omogenitate - bunurile şi serviciile sunt substitute perfecte (pot fi înlocuite),
- informaţii complete – atât firmele producătoare cât şi consumatorii cunosc preţurile fixate, de toate firmele
şi sunt perfect informaţi, cu privire la toate elementele pieţei şi schimbările care pot interveni pe ea;
- acces egal la tehnologie - toate firmele au acces la tehnologiile de producţie.
- mobilitate - resursele (incluzând informaţia) sunt mobile, firmele producătoare putând părăsi pieţele în care
înregistrează pierderi, orientându-se spre cele profitabile.
- intrare liberă - orice firmă poate intra sau ieşi de pe piaţă după bunul plac.
- fluiditatea pieţei - apare atunci când cumpărătorii pot în mod liber să-şi aleagă furnizorii, iar producătorii pot
în mod liber să intre sau să părăsească o piaţă anume. În acest caz, nu există bariere juridice sau instituţionale
la intrarea unor noi producători concurenţi pe piaţa unui anumit produs;
Într-o astfel de situaţie, preţul se stabileşte la un nivel ce corespunde punctului de intersecţie a curbelor
ofertei cu acea a cererii pentru produsul respectiv. Creşterea preţului peste nivelul de echilibru impune o
creştere a ofertei faţă de cerere, iar concurenţa între producători, ar conduce la scăderea preţului.
Concurenţa va putea să fie considerată pură sau perfectă, dacă trăsăturile prezentate mai sus sunt
îndeplinite în mod simultan. Sistemul preţurilor de echilibru ale concurenţei perfecte apare ca un sistem de
semnale prin care se transmit orice informaţii de către agenţii economici, orientându-i pe fiecare spre
producţiile cele mai
rentabile.

Concurenţa imperfectă:

Piaţa poate fi marcată de o concurenţă imperfectă, atunci când condiţiile necesare pentru existenţa
concurenţei perfecte nu sunt satisfăcute.
Concurenţa imperfectă presupune ca piaţa, pe care acţionează participanţii, ca urmare a confruntării
dintre aceştia să stabilească raportul dintre cerere şi ofertă precum şi preţul bunurilor şi serviciilor. Efectul
acestei acţiuni îl reprezintă obţinerea avantajelor individuale pentru participanţi, adică, a profitului. In cazul
concurenţei imperfecte, unul sau toate dintre principiile concurenţei perfecte sunt încălcate. La o primă vedere
s-ar părea că, acest tip de concurenţă se desfăşoară fără reguli.
Elementele care caracterizează concurenţa imperfectă sunt:
- inconstanţa numărului de vânzători şi cumpărători,
- existenţa unui înalt grad de diferenţiere (reală sau imaginară) dintre
bunuri),
- un anumit control al preţurilor (mai mare sau mai mic),
- acţiunea „barierelor” de intrare în ramură,
- manifestarea rivalităţilor în ce priveşte calitatea , relaţiiloe cu publicul, etc.

Concurenţa imperfectă are reguli generale de comportament dar, acestea nu îngrădesc acţiunile
individuale ale participanţilor în marja de acţiune a jaloanelor reglementate. Imaginaţia producătorilor şi
consumatorilor joacă un rol important în funcţionarea mecanismelor pieţei imperfecte.
Forme de concurenţă imperfectă:
a. monopolul - există un singur vânzător al unui bun economic.
b. oligopolul – pe piaţa acţionează un număr redus de vânzători ai unui bun economic.
c. monopson - o piaţă cu un singur cumpărător al unui bun economic.
d. oligopson - situaţie în care există doar un număr restrâns de cumpărători ai unui bun economic.
Concurenţa imperfectă poate apărea pe anumite pieţe din cauza lipsei de informare a cumpărătorilor şi
vânzătorilor despre preţuri şi despre bunurile de pe piaţă.

Concurenţa neloială:
Atunci când activitatea participanţilor la jocul pieţei se realizează prin folosirea de procedee nelegale,
contrare uzanţelor reglementate şi, sunt aduse atingeri de natură economică sau juridică partenerilor, piaţa este
definită ca fiind guvernată de o concurenţă neloială.
Procedeele care caracterizează concurenţa neloială sunt numeroase. Acestea, sunt reprezentate de acte
sau fapte contrare legii şi uzanţelor cinstite, şi pot fi grupate în: infracţiuni, contravenţii şi delicte civile. Cei
care sunt depistaţi că au încălcat regulile jocului sunt scoşi de pe piaţă.
Concurenţa de tip Bertrand sau duopolul:

Acest model al concurenţei în economie, purtând numele matematicianului

francez Joseph Louis François Bertrand (1822-1900) are la bază competiţia firmelor
aflate în duopol şi, acţionează în condiţiile în care:
- există două firme care produc produse omogene;
- firmele nu cooperează;
- firmele au acelaşi cost marginal;
- costul marginal este constant;
- cererea este lineară;
- firmele concurează prin preţuri şi îşi stabilesc preţurile simultan;
- amândouă firmele au comportament strategic;
- amândouă firmele concurează doar prin preţuri şi oferă cantitatea cerută;
- consumatorii cumpără de la firma cu preţurile cele mai mici sau de la fiecare firmă cantităţi egale,
dacă preţurile stabilite de fiecare dintre cele două firme sunt egale.

Concurenţa prin preţuri :

In etapa actuala este cel mai des întâlnit acest model, ca practica de menţinerea şi mai ales de câştigare
a pieţelor.
Concurenţa prin preţuri înseamnă că, firmele pot să îşi modifice cu uşurinţă cantităţile oferite, însă
odată ce au ales un anumit preţ, este foarte greu, dacă nu imposibil ca acestea să-l modifice, de exemplu
barurile, magazinele sau alte companii care practică preţuri ne-negociabile.

Monopolul:

Puţine sunt persoanele care să nu deplângă creşterea preţurilor. Iar când aceasta se întâmplă într-un
domeniu cu un singur ofertant, diagnosticul este clar: monopol.
Monopolul este o formă de concurenţă imperfectă, cu toate că se apropie de concurenţa perfectă,
caracterizată prin diferenţierea produselor aparţinând aceeaşi ramuri. Astfel, concurenţa nu se realizează
preponderent pe seama preţului ci, a produselor care aparţin, de regulă, unui singur ofertant.
Efectele negative pentru consumator, asociate de obicei cu activitatea
monopolistului – acel vânzător unic al unui anumit bun din sectorul privat – sunt adesea, rezultatul interacţiunii
statului în calea schimburilor libere. Uneori statul, el însuşi participant la jocurile pieţei, „vinde” privilegii
speciale acelor care reuşesc să plătească preţul oficial sau mita sau să satisfacă cerinţele statului.
O întreprindere are situaţia de monopol atunci când ea este unicul producător al unui produs omogen
din ramură, în prezenţa unui număr mare de cumpărători.
Consecinţa este următoarea:
- preţul nu mai este stabilit, în mod exogen, prin jocul liber al forţelor pieţei, ca în cazul concurenţei perfecte,
- preţul este fixat, împreună cu volumul producţiei, de însăşi firma producătoare.
Prin urmare, o întreprindere, pusă în situaţia de a fi monopolistă, trebuie să fie singura care oferă
produsele respective pe piaţă, fără alţi producători concurenţi (naţionali sau străini), iar produsul să nu fie
substituibil.
Apariţia monopolurilor are la bază mai multe cauze şi îmbracă mai multe forme, cu roluri şi funcţii
diferite, într-o economie naţională.
În economiile de piaţă, monopolurile se manifestă ca :
a. înţelegerile între marile firme – se referă la împărţirea pieţelor, stabilirea cotelor de producţie şi a mărimii
preţului de vânzare a produselor pe piaţă.
b. monopolul natural - economia de scară realizată în anumite domenii contribuie la scăderea costurilor de
producţie într-o măsură atât de mare încât alte firme cu un volum mai redus de activitate nu ar putea ajunge la
o asemenea performanţă.
Exemple : reţelele de distribuţie a electricităţii, gazelor şi apei, reţelele de termoficare, sistemele de irigaţii,
reţeaua de căi ferate. Dublarea sau triplarea acestor reţele numai din dorinţa de a exista întreprinderi
concurente ar fi iraţional din punct de vedere economic, întrucât pe de o parte, ar necesita o dublare sau triplare
a volumului de investiţii, iar pe de altă parte, între aceste întreprinderi s-ar putea realiza înţelegeri secrete,
pentru fixarea preţurilor şi, în fond, problema restaurării concurenţei tot nu s-ar rezolva.
c. monopolul legal – se referă la anumite produse sau sectoare de interes strategic
(apărarea naţională) şi de interes public care trebuie să intre sub incidenţa controlului public. În această
privinţă pot fi menţionate: fabricarea şi distribuţia unor medicamente sau substanţe farmaceutice (morfină)
producţia şi comercializarea tutunului şi alcoolului, precum şi producţia şi utilizarea uraniului, a izotopilor
radioactivi, producţia banilor, timbrelor etc.
d. monopolul tehnologic - generat în special de proprietatea asupra patentului de invenţie şi a dreptului de
autor, ceea ce conferă inventatorului sau autorului, controlul exclusiv asupra noului produs sau asupra noii
tehnologii pe întreaga perioadă prevăzută de lege (15-17 ani pentru patente). De altfel orice producător al unui
produs nou vândut pe piaţă dispune, o perioadă de timp, de poziţia de monopol, perioadă care va dura până
când alte firme vor veni pe piaţă cu produse similare sau substituibile. În condiţiile contemporane, monopolul
tehnologic este foarte răspândit datorită, pe de o parte, sistemului în care se desfăşoară cercetările şi inovările,
iar pe de altă parte, datorită preocupărilor de a stimula şi extinde activitatea de cercetare-dezvoltare,
generatorul principal al procesului de inovare.
e. monopolul asupra mărcii comerciale - cuprinde astăzi un mare număr de produse ale industriei moderne.
Imaginea produsului creată de originalitatea modelelor reînnoite la anumite intervale de timp, şi garanţia
calităţii produselor sunt legate de marca comercială care este unică, irepetabilă şi recunoscută prin investiţia
făcută în reclama insistentă, prin seriozitatea şi promptitudinea cu care sunt serviţi clienţii.
f. monopolul exercitat prin control - cum este cazul pentru: energie, petrol, unele minerale ca bauxita, cuprul,
staniul etc. datorită în special rarităţii acestora şi proprietăţii asupra unor zăcăminte importante.
Caracteristicile monopolului sunt:
a. unicitate şi gigantism: existenţa unei firme sau a unui număr redus de firme care ocupă aproape în
exclusivitate un segment important al pieţei (producţia şi vânzarea unui produs), controlând sau influenţând
preţul şi cantităţi realizate, ori “impunerea”unor condiţii de vânzare.
b. produse diferenţiate: specializarea unor firme pe un anumit tip, dimensiune sau calitate de produs pentru a
se deosebi de celelalte firme.
c. bariere de intrare: în special de natură tehnologică, comercială, economică şi financiară. O nouă firmă nu
poate să realizeze un produs competitiv dacă în domeniul respectiv mai există întreprinderi profilate pe acelaşi
produs, cu costuri reduse, datorită avantajului oferit de economia de scară şi de aplicarea stocului de cunoştinţe
acumulat de cercetările proprii. Bariere de intrare reprezintă şi legislaţia privind proprietatea industrială.
d. lipsa de informaţiei: preţul nu constituie singura sursă de informaţie. Riscul şi incertitudinea afectează
deciziile firmelor atât în domeniul cererii, cât şi, mai ales, în cel al dezvoltării sau al ofertei viitoare.
e. inerţia factorilor de producţie: aceasta constituind o discrepanţă faţă de fluiditatea cererii şi ofertei din
domeniul produselor şi serviciilor. Caracterul specializat al capitalului fizic şi al forţei de muncă dă rigiditate
factorilor de producţie. De exemplu, un laminor din siderurgie nu poate fi transferat în industria uşoară sau în
altă ramură, iau un oţelar nu poate fi transferat direct pentru a face muncă de ţesător decât în urma reconversiei
profesionale