COMPORTAMENTUL

ECONOMIC AL
PRODUCĂTORULUI

1
Universitatea Titu Maiorescu Camera de Comerţ şi Industrie Primăria comunei Turcineşti Primăria comunei Ciofrângeni Fundaţia "Infomat" Asociaţia "Civitas 2005"
Tipologia costurilor

2
 => ȋn funcţie de tipologia factorilor
de producţie consumaţi, în cadrul firmei
întâlnim următoarele categorii de costuri:
costuri materiale (K circulant + A) şi
costuri salariale.
CT = Cmaterial+ Csalarial
Cmaterial = K circulant + A

3
 => ȋn funcţie de variaţia la
modificarea producţiei, în cadrul firmei
întâlnim următoarele categorii de costuri:
- cost fix (CF);
- cost variabil (CV);
- cost total (CT);

4
a) costuri fixe (CF) formate din acele
consumuri de factori de producţie care rămân
neschimbate, indiferent de variaţia
volumului producţiei (de exemplu:
amortizarea capitalului fix, cheltuieli cu
chiriile, asigurările etc.);
b) costuri variabile (CV) formate din acele
consumuri de factori de producţie care cresc
sau descresc corespunzător variaţiei
volumului producţiei (de exemplu:
salariile, energia, materiile prime etc.). 5
 Unele consumuri pot varia strict
proporţional cu producţia (de exemplu:
consumul de materii prime), altele nu variază
strict proporţional cu producţia (de exemplu:
plata orelor suplimentare care se plătesc
la un tarif suplimentar celui normal);
c) costul total (CT) al firmei, format din
costurile fixe şi cele variabile
CT = CF + CV
6
=> costul salarial se include atât ȋn
cheltuielile fixe (salariile fixe), cât şi ȋn
cheltuielile variabile (salariile variabile).

7
REPREZENTAREA GRAFICA A COSTURILOR

8
 => ȋn funcţie de volumul producţiei, în
cadrul firmei întâlnim următoarele
categorii de costuri:
- costuri globale/totale (pe ȋntreaga
producţie);
- costuri unitare (medii);
- costuri marginale.

9
 Costurile unitare (medii) sunt
costurile pe unitatea de produs şi se
calculează raportând costul total la
volumul producţiei
.

10
 Costul marginal arată sporul de
cheltuieli generat de creşterea cu o unitate
a producţiei (costul ultimului bun produs).

11
12
13
 Curba costului marginal intersectează
curba costului mediu în punctul de minim
al costului mediu.
Curba costului marginal, “trage“după ea
curba costului mediu, astfel:
- dacă Cmg < CTM => CTM scade
- dacă Cmg > CTM => CTM creşte
- dacă Cmg = CTM => CTM minim
14
Aceste relaţii se manifestă în perioadă
scurtă de timp. În perioada lungă de
timp dependenţele costurilor de
producţie se schimbă. Astfel, pe termen
lung, datorită progresului tehnic şi
tehnologic, costul are tendinţa de
scădere, concomitent cu creşterea
randamentului factorilor de
producţie.
15
 Reducerea costurilor de producţie reprezintă o
preocupare permanentă pentru agenţii economici.
Metode:
- reducerea cheltuielilor salariale pe produs prin
creşterea productivităţii muncii;
- procurarea de factori de producţie mai ieftini;
- reducerea consumului de materii prime, materiale,
combustibil etc.;
- reducerea cheltuielilor administrative;
- optimizarea timpului de lucru;
- creşterea randamentului utilizării capitalului fix etc.
16
 Pentru producător se pune problema
determinării producţiei optime
(producţia la care costul mediu total este
minim) => Cmg = CMT.

17
 Pe termen scurt, firma oferă cantităţi
de produse care se pot determina pe
curba costului marginal, cu condiţia ca
preţul să fie deasupra curbei CVM =>
curba ofertei este o parte a curbei
costului marginal, care se află deasupra
curbei costului variabil mediu.

18
COSTUL DE OPORTUNITATE AL PRODUCȚIEI
Economiştii îşi pun întotdeauna întrebarea:
Cât costă să produci unele bunuri sau
servicii? Răspunsul care se dă este
producţia pe care o putem prevedea, a
altor bunuri sau servicii la care am
renunţat = > costul de oportunitate.
Costul de oportunitate = costul de
producţie dacă nu există monopol asupra
resurselor. Costul de producţie definit
drept cost de oportunitate este constituit din
două componente: costul explicit şi costul
implicit. 19
Costul explicit reprezintă plăţile pe
care firma le face pentru obţinerea
materiilor prime, materialelor, energiei,
forţei de muncă, plata transportului acestor
elemente (efectuat către terţi etc.) => reprezintă
acele cheltuieli necesare producţiei pentru
procurarea şi aducerea de factori din
afara firmei, pe care firma le efectuează
pentru fiecare ciclu de producţie. ("cost de
buzunar“).
Costul implicit reprezintă acele cheltuieli
inerente producţiei care nu presupun plăţi
către terţi, ci consum din capitalul
existent al firmei. Aici intră amortizarea
(clădirilor, maşinilor, utilajelor şi a altor
echipamente), consumul de muncă al
proprietarilor firmei care îndeplinesc diverse
activităţi în firmă, aducând servicii reale
firmei => pune în evidenţă necesitatea
recuperării capitalului fix investit.
Din punct de vedere contabil, se
consideră cost de producţie costul
explicit şi numai parţial costul implicit
respectiv, amortizarea.
Suma costului explicit şi implicit
reprezintă costul de producţie şi deci,
costul de oportunitate al firmei.
Dacă venitul firmei depăşeşte costul de
producţie => profitul economic (răsplata
posesorului de capital pentru valorificarea
resurselor implicate).
Dacă venitul este egal cu costul de
producţie, atunci nu se obţine profitul
economic.
Profitul contabil - rezultat din diferenţa
dintre venitul firmei şi costul contabil,
este mai mare decât profitul
economic. El cuprinde, pe lângă
acesta, şi aşa-numitul profit normal.
Costul pe termen lung are evoluţie diferită, fiind
influenţat de două fenomene:
a) efectul economiilor de scară (reducerea CTM
la creşterea producţiei - perfecţionării
tehnologiilor, organizării producţiei, ridicării
calificării etc.);
b) efectul dezeconomiilor de scară (creşterea
CTM odată cu creşterea producţiei, datorită
cheltuielilor suplimentare pentru dezvoltarea
infrastructurii productive, creşterii dificultăţilor
cu aprovizionarea şi cu desfacerea ş.a.)
=> randamentul de scară,
crescător/descrescător.
Cele două efecte se intercondiţionează, de
regulă în sensul succesiunii lor în timp.
Evoluţia acestui cost rezultă din figura
următoare care indică rolul randamentelor
legate de dimensiunile firmei pe curba CTM pe
termen lung.
 Concluzie: având în vedere relaţia cost – preţ –
profit, producătorul va acţiona întotdeauna (pe TS şi
pe TL ) în direcţia maximizării profitului şi
minimizării costurilor de producţie. Cauze:
- caracterul limitat al resurselor, care apare ca o
restricţie la producător, determină o atenţie sporită
asupra reducerii costului pe unitatea de efect util;
-competiţia dintre producători, care îndeamnă
pe fiecare în parte să producă bunuri economice
cu costuri de producţie cât mai reduse şi
respectiv cu preţ competitiv şi de calitate.
CONŢINUTUL ŞI INDICATORII EFICIENŢEI
ECONOMICE
Eficienţa economică este un concept
general – teoretic prin care se exprimă
calitatea activităţii economice de a
utiliza în mod raţional factorii de
producţie în procesul realizării
obiectului de activitate al întreprinderii.
Eficienţa reprezintă o cerinţă esenţială
pentru economie şi ea trebuie să ghideze
în permanenţă acţiunile şi deciziile
economice.
Eficienţa economică se exprimă ca un raport între
rezultatul activităţii şi efortul exprimat prin cantitatea
factorilor utilizaţi pentru obţinerea acestui rezultat. Deşi
se utilizează şi indicatorii fizici pentru exprimare (mai
ales pentru a exprima randamentul tehnic sau
tehnologic sau consumurile pentru obţinerea unui efect
util) eficienţa este înainte de toate, un concept valoric.
Ea se exprimă sau se măsoară ca raport între
valoarea producţiei rezultate (ieşite din producţie) şi
valoarea resurselor intrate.
Eficienţa este cu atât mai mare cu cât la aceeaşi
cantitate de factori utilizaţi se obţine o valoarea mai
mare a producţiei (efect/efort), sau când o cantitate
dată de produse, este obţinută cu un consum minim
de factori de producţie (efort/efect).
 În funcţie de această eficienţă se exprimă prin
următorii indicatori:
a) randamentul factorilor de producţie
consumati

R.F. =

Raportul exprimă rezultatele obţinute (valoarea

producţiei obţinute prin vânzarea pe piaţă) la o
unitate de factori utilizaţi => optimizarea raportului
este o problemă de maximizare.
 b) consumul specific de factori de producţie

C.s.f. =

În acest caz, eficienţa se exprimă prin eforturile

(consumul de factori) ce revin la o unitate de
producţie sau venit. Cu cât cheltuielile sau
consumurile de factori pe unitate sunt mai mici,
cu atât eficienţa economică este mai mare. În
acest caz, optimizarea înseamnă minimizarea
raportului.
 c) coeficientul capitalului (k) = raportul
dintre capital (K) şi producţie (Q), exprimat în
monedă).
Coeficientul capitalului se determină în mai
multe variante:
1)coeficientul mediu al capitalului, ca raport
între capitalul total utilizat şi volumul
(valoarea) producţiei totale.
KM =
2)coeficientul marginal al capitalului, ca
raport între creşterea capitalului şi creşterea
producţiei:

Kmg =
Coeficientul marginal este adesea preferat întrucât
investiţia anuală este mai uşor de identificat decât
stocul total de capital. El are o relevanţă mai
mare la nivelul ramurilor economice, exprimând
evoluţia eficienţei economice a capitalului.
 d) rentabilitatea producţiei sau întreprinderii
Rentabilitatea exprimă capacitatea
întreprinderii de a aduce profit şi se exprimă
prin intermediul ratei rentabilităţii sau ratei
profitului, după formula:

r’ = x 100

Rata rentabilităţii are relevanţă îndeosebi

la nivelul întreprinderilor. Ea diferă de la o
întreprindere la alta.
 e) productivitatea muncii
Productivitatea este un concept care
exprimă eficienţa sau randamentul cu
care sunt utilizaţi factorii de producţie
în procesul de producere a bunurilor şi
serviciilor.
Ea exprimă legătura cantitativă între
producţia obţinută şi factorii utilizaţi.
 Prima formă de exprimare – şi cea uzuală –
este productivitatea muncii. Aceasta:
-exprimă rodnicia muncii în procesul de
producere a bunurilor;
- se măsoară prin cantitatea de bunuri
creată pe un lucrător, pe o unitate de timp
(formă directă e determinare) sau prin
consumul de muncă necesar sau realizat
pentru crearea unei unităţi de produs
(exprimare indirectă).
 Productivitatea îmbracă mai multe forme
şi se exprimă printr-o varietate mare de
indicatori în funcţie de mai multe criterii:
1. Din punct de vedere al nivelului
activităţii pe care o măsoară se disting:
productivitatea la nivelul întreprinderii şi al
subunităţilor acesteia, până la locul de muncă;
productivitatea la nivel de ramură;
productivitatea la nivelul economiei
naţionale.
 2. După forma de exprimare se deosebesc:
- productivitatea fizică, numită şi reală,
determinată în unităţi fizice (tone, metri) sau
natural convenţionale (mărimea şi evoluţia ei
nu sunt influenţate de factorul monetar, de
evoluţia preţurilor);
- productivitatea valorică (monetară), se
determină ca raport între valoarea producţiei şi
factorii (factorul) de producţie (de exemplu,
valoarea producţiei sau valoarea adăugată pe
un lucrător ocupat).
 3. Din punct de vedere al ariei de
cuprindere a indicatorilor se pot distinge:
- productivitatea parţială (a unui
factor de producţie) – muncă, natura sau
capital;
- productivitatea globală (a tuturor
factorilor de producţie).
 4. După modul de calcul al indicatorilor se
determină productivitatea medie şi
productivitatea marginală.
5. După modul în care se reflectă rezultatele
activităţii economice se determină
productivitatea brută, calculată prin
raportarea valorii totale a producţiei (care
cuprinde şi toate consumurile materiale) şi
productivitatea netă, determinată pe baza
valorii nou create sau a valorii adăugate (prin
raportare la factorii de producţie).
Indicatorii principali ai productivităţii muncii

1. Productivitatea medie a muncii

Producţia (fizică, valorică)
WL =
Munca vizibilă (vie)
(Numărul de lucrători, numărul orelor de muncă etc.)

2. Productivitatea netă a muncii

Produsul net (val. adăugată)
W ne =
Munca vizibilă
 4) Productivitatea marginală exprimă eficienţa
consumului suplimentar de factori şi se determină,
astfel:
Q (Y )
Wma =
Fp ( L.K .)
 3) La nivelul economiei naţionale cel mai util şi
expresiv indicator al productivităţii muncii se
determină ca raport între produsul naţional sau
venitul naţional şi numărul celor ocupaţi.
VN (Y )
Wn 
L
Acest indicator exprimă produsul sau venitul
naţional ce revine în medie pe un lucrător ocupat
şi se foloseşte pentru comparaţii internaţionale şi
pentru caracterizarea nivelului de dezvoltare
economico – socială.
 Productivitatea marginală (sau produsul
marginal) a muncii reprezintă producţia
suplimentară care rezultă din utilizarea unei
unităţi suplimentare de muncă în producţie,
ceilalţi factori de producţie rămânând
neschimbaţi.
Dacă factorul muncă sporeşte de la L1 la L2, iar
cantitatea de producţie de la Q1 la Q2 atunci
productivitatea marginală a muncii este următoarea:
Q Q 2  Q1
Wma = 
L L 2  L1
 Productivitatea = indicator de performanţă
economică, un indicator calitativ care reflectă
într-o formă sintetică perfecţionarea tehnicii şi
tehnologiilor, calificarea şi perfecţionarea
salariaţilor, organizarea producţiei etc.
La întreprinderilor, creşterea productivităţii
muncii este factor de bază al creşterii producţiei
de bunuri şi servicii, cu acelaşi număr de
persoane ocupate.
Producţia = Numărul salariaţilor x
productivitatea muncii (Q = L X WL)