Auroră polară

Aurora polară este un fenomen optic ce constă într-o strălucire intensă observată pe cerul nocturn în
regiunile din proximitatea zonelor polare, ca rezultat al impactului particulelor de vânt solar în câmpul
magnetic terestru. Când apare în emisfera nordică, fenomenul e cunoscut sub numele de aurora
boreală, termen folosit inițial de Galileo Galilei, cu referire la zeița romană a zorilor, Aurora, și la titanul
care reprezenta vânturile, Boreas. Apare în mod normal în intervalele septembrie-octombrie și martie-
aprilie. În emisfera sudică, fenomenul poartă numele de auroră australă, după James Cook, o referință
directă la faptul că apare în sud.

Fenomenul nu este exclusiv terestru, fiind observat și pe alte planete din Sistemul Solar, precum Jupiter,
Saturn, Marte și Venus. Totodată, fenomenul este de origine naturală, deși poate fi reprodus artificial
prin explozii nucleare sau în laborator.

Mecanism
Aurora apare în mod obișnuit atât ca o strălucire difuză cât și ca o cortină extinsă în spațiu orizontal. Câteodată se
formează arcuri care își pot schimba forma permanent. Fiecare cortină este compusă dintr-o serie de raze paralele
și aliniate pe direcția liniilor de câmp magnetic, sugerând faptul că fenomenul de pe planeta noastră este aliniat
cu câmpul magnetic terestru. De asemenea, variabilitatea unor anumiți factori poate determina formarea de linii
aurore de tonalități și culori diferite.[1]

Aurora polară terestră

Aurora polară terestră e provocată de ciocnirea unor particule încărcate electric (de exemplu electroni) din
magnetosferă cu atomi din straturile superioare ale atmosferei terestre, aflate la altitudini de peste 80 km. Aceste
particule electrice au o energie de 1 până la 15 keV iar coliziunea lor cu atomii de gaz din atmosferă determină
energizarea acestora din urmă. Prin fiecare coliziune o parte din energia particulei este transmisă atomului atins,
într-un proces de ionizare, disociere și excitare a particulelor. În timpul ionizării, electronii se desprind de atom,
care încarcă energie și determină un efect de ionizare de tip domino în alți atomi. Excitația rezultă în emisie,
ducând atomul în stări instabile, dat fiind că aceștia emit lumină în frecvențe specifice când se stabilizează. Dacă
procesul de stabilizare a oxigenului durează până la o secundă, azotul se stabilizează și emite lumină instantaneu.
Acest proces, esențial în formarea ionosferei terestre, este comparabil cu cel ce stă la baza ecranului de televizor:
electronii ating suprafața de fosfor, alterând nivelul de energie al moleculelor, fapt care rezultă în emisiunea de
lumină.

În general, efectul luminos este dominat de emisiunea de atomi de oxigen în straturile superioare ale atmosferei
(aproximativ 200 de kilometri de altitudine), care produce tonalitatea verde. Când se produc furtuni puternice,
straturile inferioare ale atmosferei sunt atinse de vântul solar (la aproximativ 100 de kilometri altitudine),
producând tonalitatea roșu închis prin emisiunea de atomi de azot (predominantă) și oxigen. Atomii de oxigen
emit tonalități de culori variate, deși, de cele mai multe ori, se întâlnesc roșul sau verdele.
Auroră artificială
Aurorele se pot forma de asemenea prin explozii nucleare în straturile superioare ale atmosferei (la 400 km).
Acest fenomen a fost demonstrat prin aurora artificială creată în urma testului nuclear american Starfish Prime la
9 iulie 1962. Atunci, cerul din regiunea Oceanului Pacific a fost iluminat de către auroră pentru mai mult de șapte
minute. Acest efect a fost anticipat de omul de știință Nicholas Christofilos, care lucrase la alte proiecte
referitoare la exploziile nucleare. Potrivit veteranului american Cecil R. Coale, anumite hoteluri din Hawaii au
organizat petreceri ale bombei curcubeu pe acoperișurile lor pentru a acompania proiectul Starfish Prime,
contrazicând rapoartele oficiale care indicau aurora artificială ca improbabilă. Fenomenul a fost filmat pe Insula
Samoa, situată la o distanță de 3 200 Km de insula Johnston, locația exploziei.

Simulări ale efectului în laborator au început să fie produse la finalul secolului al XIX-lea de către omul de știință
norvegian Kristian Birkeland, care a demonstrat, utilizând o cameră de vid într-o sferă, că electronii erau atrași de
regiunile polare ale sferei. Recent, cercetătorii au reușit să creeze un efect auroral de culoare verde, cu vizibilitate
redusă pe Terra, emițând raze radio pe cerul nocturn. La fel ca în cazul fenomenului natural, particulele atingeau
ionosfera, stimulând electronii din plasmă. La ciocnirea electronilor cu atmosfera terestră erau emise razele de
lumină. Acest experiment a adus noi informații despre efectele ionosferei în comunicațiile prin radio.[2]

Aurore pe alte planete

Auroră pe Jupiter. Punctul luminos din extremitatea stângă reprezintă limita câmpului magnetic exercitat de
satelitul Io, în timp ce punctele de mai jos sunt provocate de Ganymede și Europa

Atât Jupiter cât și Saturn posedă câmpuri magnetice mult mai puternice decât cele terestre (Uranus, Neptun și
Mercur sunt de asemenea magnetice) și dispun ambele de centuri de radiații. Efectul de auroră polară a fost
observat pe ambele planete, mai clar, cu telescopul Hubble.[3]

Aceste efecte de auroră par să fie provocate de vânturile solare. Pe de altă parte, lunile planetei Jupiter, în special
Io, sunt la rândul lor surse importante producătoare de aurore. Aurorele sunt formate de curenții electrici din
câmpul magnetic, generați de mecanismul de dinam relativ la mișcările de rotație a planetei și de translație a lunii
sale. În particular, Io are vulcani activi și o ionosferă, iar curenții săi generează emisiunea de unde radio, fenomen
studiat din 1955.[3]

Ca și cele terestre, aurorele de pe Saturn creează regiuni ovale totale sau parțiale în jurul polului magnetic.[3] Pe
de altă parte, aurorele produse pe această planetă durează de obicei zile, spre deosebire de cele terestre care
durează abia câteva minute. Evidențele[4] arată că emisiile de lumină din cadrul fenomenelor de auroră produse
pe Saturn sunt datorate participării emisiilor de atomi de hidrogen.

Sonda spațiala Mars Express a detectat în 2004 o auroră pe Marte. Marte deține un câmp magnetic mai slab decât
cel terestru, iar până la acel moment se credea că lipsa unui câmp magnetic puternic ar face imposibilă apariția
unui asemenea efect[3][5]. S-a constatat că sistemul de aurore de pe Marte este similar celui de pe Terra, fiind
comparat cu furtunile de slabă și medie intensitate petrecute pe Pământ. Cum planeta se plasează întotdeauna cu
latura sa diurnă spre planeta noastră, observarea efectelor de auroră e posibilă doar prin intermediul misiunilor
spațiale care să învestigheze partea nocturnă a planetei roșii.Venus, care nu posedă un câmp magnetic, prezintă
de asemenea fenomenul de auroră, prin care particulele atmosferice sunt ionizate în mod direct de către
vânturile solare, fenomen prezent de asemenea pe Pământ.