Floarealbastră

MihaiEminescu

Uneseu de 2-3 paginiîn care să prezinți tema și viziunea despe lume într-un text poetic
aparținând romantismului:

Până la romantism, literatura reflecta realitatea exterioară.Odată cu apariţia acestui curent

cultural, poezia şi proza ajung să se raporteze diferit la lumea exterioară, punând în lumină
interioritatea artistului. Romantismul respinge aşadar clasicismul, fixându-și punctul de interes
asupra sentimentelor unice şi irepetabile ale fiinţei şi asupra misterelor fundamentale ale
existenţei. În consecinţă, artistul romantic aduce în prim plan imaginea inadaptaţilor, a
revoltaţilor sau a fiinţelor neînţelese.
În lirica romantică sentimentul dominant este cel al iubirii, pentru
că aceasta era privită ca o cale specific umană de împlinire, deci de
cunoaştere a misterului existenţei. Tot ca o formă de cunoaştere percepe şi Mihai Eminescu
iubirea, lirica sa trădând forme ale iubirii total diferite, în funcţie de experienţele trăite de poet.

1. Încadrarea în curentul romantic

PoeziaFloare albastră estepublicată în 1873, în revista Convorbiri literare.Acest text,
discursul trădează, prin temele, motivele utilizate, atitudinea instanţei lirice faţă de iubire şi chiar
prin construcţia discursului, o poetică explicită a romantismului.
În primul rând, poezia Floare albastră fructifică în manieră romantică tema iubirii. La
romantici tema iubirii apare în corelaţie cu tema naturii, pentru că natura vibrează la stările
sufleteşti ale eului. De aceea, speranţa împlinirii prin iubire apare, în poema analizată, proiectată
într-un cadru paradisiac, la fel ca în Sara pe deal, Dorinţa, Lacul sau Povestea teiului. Dar
poema depăşeşte însă cadrul unei idile, implicând condiţia omului de geniu..
Pe de altă parte, Floare albastră îşi are punctul de plecare în mitul romantic al aspiraţiei
către idealul de fericire, de iubire pură, întâlnit şi la Novalis sau Leopardi. Motiv romantic de
largă circulaţie europeană, floarea albastră simboliza iubita capabilă să-i ofere poetului fericirea
veşnică după moarte, candoarea iubitei, fascinaţia infinitului.

2. Prezentarea temei prin referire la două imagini poetice

Organizată în patru secvenţe, în funcţie de vocea feminină şi cea masculină, poezia

stabileşte o antiteză între două viziuni diferite asupra lumii şi , implicit, asupra dragostei: fata
reprezintă făptura comună ce trăieşte într-o lume concretă, guvernată de afecte, în vreme ce
bărbatul simbolizează omul de geniu, care se ghidează în funcţie de raţiune, fiind preocupat
numai de sferele înalte ale cunoaşterii ştiinţifice. În acest sens, incipitul discursului (prima
secvență, strofele I-III)surprinde reproşul iubitei şi devine o expresie a intuiţiei feminine care
simte, în diversitatea preocupărilor abstracte ale bărbatului, pericolul înstrăinării. Spaţiile
gândirii, ale cunoaşterii la care aspiră bărbatul sunt creionate la nivel textual prin intermediul
metaforelor :"râuri în soare ","câmpiile asire "," întunecata mare ".
Secvenţa a doua(strofa a patra) trădează ironia geniului la adresa simţului comun, care
îşi ghidează existenţa după principiul carpe diem!
Absenţa unei reale comunicări între cele două lumi se face simţită în a treia secvenţă a
discursului poetic, când fata îşi invită iubitul la împlinirea prin iubirea comună . Spaţiul unde
fata proiectează posibila unire a cuplului este constituit pe baza elementelor specifice cadrului
natural din lirica eminesciană: codrul, izvoarele, valea, balta, luna etc. Acesta e un topos
protector, un adevărat Eden, în care luna devine singurul martor al poveştii de
dragoste.Chemarea la iubire organizează secvenţa poetică gradat, într-un scenariu/ ritual erotic
cu etapele: descrierea naturii umanizate, invitaţia în peisajul rustic şi intim, conversaţia ludic-
erotică, jocul erotic/ „încercarea" iubirii pe un fir de românită (natura ca martor al iubirii),
portretul fetei ca o zeita teterestră, gesturile de tandreţe, sărutul, îmbrăţişarea, întoarcerea în sat,
despărţirea.
Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia este aceea care adresează chemarea la
iubire; ea încearcă atragerea bărbatului în paradisul naturii, ca aspiraţie spre refacerea cuplului
adamic, a perfecţiunii umane primordial redate de mitul androginului, în schimb, fiinţa poetică se
află în ipostaza demonului, investit cu cunoaştere daimonică, în accepţie plato-niciană,
condamnat la singurătate şi la neputinţa de regăsire a paradisului pierdut.
Ultima secvenţă poetică (strofele XIII-XV) este a doua intervenţie a vocii lirice din
strofa a patra, continuare a meditaţiei bărbatului asupra acestei iubiri trecute pe care o
proiectează acum în ideal şi arnintire. Cadrul obiectiv al idilei se încheie cu despărţirea, iar în
planul subiectiv se accentuează lirismul.
Trăirea dionisiacă, simbolizată de ipostaza feminină, este înlocuită de detaşarea apolinică
(ipostaza masculină) şi de asumare a sentimentului de tristeţe. Verbele la timpul trecut („stăm",
„te-ai dus", „a murit) susţin decalajul temporal şi tonalitatea elegiacă.Contrastul dintre vis şi
realitate, ca şi incompatibilitatea dintre cele două lumi care o clipă s-au întâlnit în iubire pentru
ca apoi să se reaşeze în limitele lor sunt sugerate de versul final, de o dulce tristeţe:  „Totuşi este
trist în lume.”

3. Elemente de construcţie a discursului poetic

Contrastul dintre cele două lumi este anticipat încă din titltu. Astfel, format dintr-un
epitet cromatic, titlul trimite, prin substantivulfloare la lumea caldă a contingentului, lumea
realului, dar şi la lumea rece a absolutului, la lumea ideilor, prin adjectivul albastră. Aşadar,titlul
anticipează ideea centrală a textului, aceea a incompatibilităţii dintre geniu şi iubirea comună.
 Compoziţia, de factură romantică, se realizează prin alternarea a două planuri, care
trădează, de fapt, confruntarea dintre două moduri total diferite de raportare la lume: cunoaşterea
absolută, raţională şi cunoaşterea specifică omului comun, pe baza afectelor.
Pe de altă parte, această idee a incompatibilităţii se relevă şi din modalitatea de
construcţie a discursului liric.Limbajul utilizat aparţine registrului popular, evidenţiindu-se şi la
acest nivel ironia la adresa omului comun. (exemple.......................)
Elementele de prozodie trădează preferința scriitorului pentru structurile clasice.
Discursul liric este organizat în 14 strofe, dispuse în patru secvențe poetice. Rimaîmbrățișată,
mărura de 8 silabe și ritmul trohaic trădează aspectul ludic al acestui ritual al iniţierii prin
iubire, având ca scop minimalizarea simţului comun, ironizarea subtilă a celui care nu vede
dincolo de satisfacerea instinctualităţii.

4. Exprimarea unei opinii despre felul în care tema și viziunea despre lume se reflectă în
textul studiat

În opinia mea, poezia Floarea albastră de Mihai Eminescu reflectă tema iubirii într-un
mod specific romantic, aceasta fiind văzută ca o cale specific umană de împlinire, deci de
cunoaștere a misterului existenței.
Când afirm aceasta, am în vedere cele două forme de raportare la sentimentul de iubire
care se reflectă la nivelul textului. Pe de o parte, este vorba despre iubirea comună, terestră, a
instanței feminine, pentru care dragostea reprezintă o manifestare plenară a sentimentelor de
afecțiune și duioșie, în spațiul protector al cadrului natural paradisiac. Pe de altă parte, pentru
instanța lirică masculină această formă de iubire reprezintă doar o scurtă inscursiunea în lumea
afectelor, de care se detașează însă, reîntorcându-se în sfera înaltă a cunoașterii raționale și a
aspirației înspre absolut.
În concluzie, poezia Floare albastră rămâne un punct de referință pentru viziunea
romantică a scriitorului asupra lumii, prefigurând prin tematica, motivele și probleme abordate
poemul Luceafărul.