Ion Diaconescu

DUPĂ
REVOLUȚIE 9

NE/MIR4
 ION DIACONESCU

DUPĂ REVOLUȚIE

© Editura NEMIRA, 2003

Comercializarea în afara granițelor țării fără acordul editurii este interzisă.

Difuzare:
S.C. Nemira & Co, B-dul Ion Mihalache nr. 125, sector 1, București
Tel.: 224.14.28; 224.10.08; Tel./Fax: 224.18.50

Clubul cărții: O.P. 2 CP. 52 , București

e-mail: difuzare@nemira.ro
www.nemira.ro

Tipar executat la S.C. TIPARG S.A.

Pitești, B-dul N. Bălcescu, nr.93
Tel.: 0248-221 275; Fax: 0248-221 348
E-mail: tiparg@geostar.ro

ISBN 973-569-621-5
 Cuvânt înainte

Așa după cum mi-am propus la finalul volumul al doilea, am

continuat seria amintirilor cu acest al treilea volum intitulat După
Revoluție. Astfel se încheie un ciclu complet ce reprezintă activi­
tatea mea politică, activitate ce a constat îndeosebi într-o luptă dură
și neîncetată cu regimul comunist și cu cel post-comunist, tributar
în bună parte aceleiași mentalități. O activitate politică, desfășurată
de-a lungul unei jumătăți de secol, în condiții extrem de vitrege,
era normal să se soldeze cu succese și, dar și cu inerente înfrângeri.
Acest ciclu este format din trei volume. Primul volum, intitulat
Temnița, destinul generației noastre, apărut în 1998, se referă la cei
17 ani de detențiune, 1947-1964, petrecuți în închisorile comuniste;
cel de-al doilea volum, intitulat După temniță, cuprinde amintirile
din cei 25 de ani, 1964-1989, de activitate în clandestinitate; iar cel
de-al treilea volum, prezentat acum sub titlul După Revoluție, se
referă la lupta politică desfășurată de PNȚCD după Revoluția din
decembrie 1989.
Amintirile la care mă refer în aceste trei volume sunt personale,
dar faptele menționate reprezintă sacrificiile și contribuția multora
dintre fiii cei mai buni ai acestui popor, reprezentând cel puțin două
generații, care au scris cu sânge și teribile suferințe cel mai dramatic
capitol din istoria României modeme.
Menționam în primele două volume că, pentru redactarea lor,
n-am beneficiat de însemnări zilnice sau măcar periodice, și a
trebuit să mă sprijin numai pe propriile amintiri sau pe unele docu­
mente ce mi-au căzut ocazional în mână, situație care mi-a creat
foarte multe dificultăți. Din păcate, nici pentru volumul prezent nu
am avut la dispoziție asemenea însemnări. Pentru primele două
volume această situație s-a datorat unor cauze obiective, nu puteam
să scriu în pușcărie sau în condițiile de strictă supraveghere din
clandestinitate. Dar, în ceea ce privește perioada de după Revoluție,
5
Ion Diaconescu

această lipsă se datorează în special comodității mele și poate

faptului că nu eram decis să aștern pe hârtie aceste amintiri. Desigur,
în condițiile actuale, aș fi putut suplini lipsa unor însemnări, pentru
redactarea acestui volum făcând apel la mass-media și la toate
documentele oficiale, deoarece activitatea politică după Revoluție
a fost publică și s-a oglindit în toate aceste documente. Este unul
dintre puținele avantaje sesizabile pe care ni le-a adus Revoluția!
Din păcate, modul cum s-a oglindit lupta PNȚCD în toată
această perioadă de după Revoluție a fost foarte mult viciat. Mass­
media, în cea mai mare parte dominată de forțe politice ostile
partidului nostru, departe de a fi obiectivă, a prezentat lucrurile astfel
încât să creeze o imagine negativă PNȚCD-ului și luptei noastre.
De aceea, precum am mai spus și în alte ocazii, nu mi-am
propus să scriu o istorie propriu-zisă a acestor vremuri, aceasta
rămâne desigur sarcina istoricilor calificați. Dar prin acest al treilea
volum al amintirilor mele am urmărit să arăt în adevărata lor lumină
evenimentele politice petrecute după Revoluția din decembrie
1989. Am ținut să arăt rolul pe care PNȚCD, impulsionat de
responsabilitățile ce-i reveneau datorită trecutului său, l-a avut în
această bătălie politică și, mai ales, să arăt cauzele care au deturnat
după Revoluție societatea românească de la evoluția sa normală.
Adică am căutat să dau răspuns la întrebarea pe care ne-o
punem adesea: de ce acele vremuri frumoase la care visam în anii
grei din temniță se lasă încă așteptate, deși au trecut deja 13 ani de
la Revoluție, de la prăbușirea regimului comunist?
Desigur, aprecierile sunt personale și, ca urmare, suspecte de
subiectivism, mai ales că eu însumi sunt unul dintre participanții
la evenimentele prezentate. Dar trebuie să mărturisesc că, scriind
aceste amintiri, am fost dominat permanent de această grijă, să
judec totul cu bună credință și am făcut eforturi mari să nu cad în
păcatul subiectivismului. M-am confruntat, de asemenea, și cu o
altă dificultate. Evenimentele la care se referă acest al treilea volum
sunt de dată recentă și foarte mulți dintre eroii implicați în ele sunt
încă activi politic. în aceste condiții, am manifestat chiar o reținere
în a prezenta toate faptele petrecute pentru a nu aluneca într-o
polemică politică. Câteodată am trecut peste unele întâmplări de
natură să irite, am preferat să nu le relatez, decât să le răstălmăcesc
sau să le denaturez. Acum înțeleg perfect rațiunea pentru care foarte
mulți autori de amintiri au cerut ca lucrarea respectivă să fie dată
publicității după 20 de ani. Cu trecerea anilor, se creează o altă
perspectivă și multe dintre aceste evenimente vor căpăta un alt
6
 După Revoluție

înțeles, vor fi mai puțin influențate de patima politică, ceea ce va

fi în avantajul celor care vor scrie mai târziu. De asemenea, din
aceeași rațiune, m-am abținut să fac prea multe aprecieri privitoare
la colegii mei din partid, majoritatea fiind încă implicați în
activitatea politică.
în legătură cu această problemă, m-a surprins faptul că, în
ultima vreme, a apărut o serie întreagă de cărți reprezentând
amintirile din activitatea politică ale unor personalități angajate
încă din plin în viața politică. Eu am considerat întotdeauna că
lucrările de amintiri reprezintă un fel de bilanț întocmit la sfârșit
de carieră de către aceia care au simțit nevoia să explice unele
acțiuni din timpul activității lor, lucruri mai puțin cunoscute și
înțelese la vremea respectivă. Aceste cărți de amintiri, publicate cât
timp autorii lor sunt încă în plină activitate politică, pierd oarecum
caracterul de amintiri și devin mai mult lucrări de propagandă.
în ceea ce mă privește, eu mă consider definitiv retras din
viața politică activă și legăturile mele cu PNȚCD sunt numai de
natură afectivă, consecință a unei lupte de o viață întreagă în slujba
acestui partid, cu tot ce a însemnat el ca principii, oameni și fapte.
Iar amintirile respective nu mă au pe mine ca punct central, ci
însuși PNȚCD.
în încheiere, simt nevoia sufletească să cer iertare celor pe care,
poate, i-am nedreptățit în aprecierile mele: nu am fost dominat de
nici un resentiment, iar eventualele erori sunt cauzate de regretabile
limite omenești.
 O întâlnire istorică

O dată cu împușcarea lui Ceausescu în ziua de Crăciun a anului

1989, noul regim FSN instalat la putere în urma Revoluției a
considerat că, pentru moment, și-a atins obiectivul principal și a
decretat încetarea Revoluției. Ca urmare, toată agitația pusă la cale
și întreținută cu multă insistență după fuga lui Ceaușescu a fost
oprită, teroriștii au dispărut ca prin minune în neant, adică acolo de
unde veniseră, iar noul guvern a purces la consolidarea noii puteri.
Partidul Național Țărănesc Creștin-Democrat, pe baza
nucleelor sale de luptă și rezistență, care asiguraseră supraviețuirea
partidului în clandestinitate în toată perioada dictaturii comuniste,
a ieșit iarăși la lumină încă din ziua de 22 decembrie 1989,
punându-și în mișcare forțele călăuzite de vechile sale principii care
așteptau cu înfrigurare momentul eliberării. Astfel, partidul a fost
reconstituit în structuri, program și statut cu maximă operativitate,
devenind prima forță politică înscrisă în mod oficial după
Revoluție, în data de 11 ianuarie 1990. Prin această revoluție din
decembrie 1989, indiferent de momentul pe care voim să-l
acceptăm ca sfârșit al ei, țara intra într-o fază nouă a zbuciumatei
sale istorii, fază care se va dovedi a fi tot atât de dramatică ca și
jumătatea de secol de dictatură comunistă care o precedase. Dar nu
pentru toată lumea politică problemele ce stăteau în fața țării erau
aceleași și, desigur, nici gradul lor de dificultate nu era identic, totul
se judeca în funcție de obiectivele urmărite de fiecare. Astfel, pentru
FSN, noua putere de la cârma țării, obiectivul consta în răsturnarea
dictaturii ceaușiste și înscăunarea unui socialism cu fața umană
după chipul și asemănarea socialismului pe care încerca să-l intro­
ducă în URSS Mihail Gorbaciov. Acest sistem nu schimba modul
de organizare a societății, care rămânea tot de tip comunist atât în
:eea ce privește economia, cât și celelalte aspecte ale vieții sociale.
Noutatea o reprezenta gradul de libertate pe care îl preconiza, sau
cel puțin îl afișa în declarații. în acest sens, ar fi trebuit ca întreaga
9
Ion Diaconescu

activitate de conducere a societății să se facă la lumina zilei, iar

măsurile luate să fie supuse controlului și voinței opiniei publice.
Teoretic vorbind, soluția nu părea rea. Atâția gânditori din istoria
omenirii au ajuns la concluzia că soluția ideală de organizare a
societății umane ar fi cea de tip comunist. însăși transpunerea pe plan
social a doctrinei creștine ar avea în vedere o societate finală de tip
comunist. Numai că majoritatea acestor gânditori, precum și doctrina
creștină aveau în vedere realizarea unei asemenea societăți doar în
deplină libertate, iar ordinea astfel constituită va trebui să reprezinte
o lume permanent liberă, să nu se aducă nici o îngrădire spiritului
omenesc. Adică, pentru a instaura o asemenea ordine, trebuie mai
întâi realizată o anumită mentalitate, un anumit nivel al conștiinței
politice, iar societatea actuală este foarte departe de aceste premise.
Revoluția bolșevică din 1917 acaparase puterea din Rusia prin forță
și a menținut-o tot timpul prin teroare, având ca suport lupta de clasă
și nu crearea unui om nou, moral, adică o societate având la bază
dragostea dintre indivizi, iar rezultatele s-au văzut.
Recunoscând că libertatea este cheia de boltă a conviețuirii
sociale durabile și eficiente, Mihail Gorbaciov a avut ideea de a
introduce regulile democratice în funcționarea unui organism creat
în conformitate cu principiile revoluției bolșevice. Desigur, el și-a
zis că cei 70 de ani de regim comunist, timp în care s-au succedat
mai mult de două generații, au fost suficienți ca oamenii să înțe­
leagă superioritatea regimului comunist, să-l accepte și să se
încadreze cu entuziasm în acest sistem prin voința lor. Acum, după
atâția ani de experimentare a acestei inovații în URSS, în România
și în alte câteva țări, soluția adoptată s-a dovedit un eșec total,
deoarece nu este cu putință libertate fără dreptul de proprietate, nu
poate funcționa un regim democratic în care nu există proprietatea
privată. Hibridul care s-a creat în viața economică, bazată pe între­
prinderi exploatate în regim liber de economie de piață, dar cu
capitalul statului, a dus la falimentarea tuturor acestor întreprin­
deri, cauza principală a gravei situații economice din prezent și a
gradului extraordinar de mare de corupție.
Partidul Național Țărănesc, în trecutul său, a fost, prin program
și prin măsurile adoptate în perioadele de guvernare, inițiatorul și
susținătorul unei politici eficiente de transformare a multitudinii de
mici loturi țărănești în ferme agricole, dispunând prin asociere de
suprafața necesară unei exploatări eficiente și o valorificare renta­
bilă a produselor. Dar aceste ferme, numite în epoca respectivă tot
cooperative, se realizau în mod liber de către țărani, proprietatea
io
 După Revoluție

individuală rămânea intangibilă și conducerea exploatației astfel

constituite se alegea democratic, produsul rămânând integral la
dispoziția cooperatorului respectiv. Numai astfel această soluție era
compatibilă cu regimul democratic aflat la conducerea țării în acea
perioadă. CAP-urile din timpul comunismului erau, de fapt, tot
întreprinderi de stat care semănau doar la nume cu cooperativele
țărăniste pentru a induce în eroare lumea.
De aceea, consecvenți principiilor noastre de totdeauna, în
primele zile de după Revoluție, am stabilit problemele prioritare ce
trebuiau rezolvate de noul regim al țării. Acestea erau democratizarea
vieții politice și, concomitent cu aceasta, privatizarea rapidă a întregii
economii, cele două obiective condiționându-se reciproc. Desigur,
în situația în care se găsea atunci țara, soluția preconizată de FSN de
adoptare a unui socialism cu față umană era mai ușor de realizat. Se
menținea organizarea existentă a economiei din perioada comunistă
și se înlocuiau câțiva dintre conducătorii compromiși. Acestora urma
să li se dea mult mai multe responsabilități, un fel de descentralizare
a conducerii. Dar așa cum am arătat mai sus, această soluție, pe
termen lung, ducea la dezastru economia națională.
Soluția preconizată de noi era mult mai dificilă, presupunea
restituirea mai întâi a tuturor proprietăților spoliate de regimul
comunist și privatizarea celor nou create. Iar, în entuziasmul nostru
de început, consideram că această operație putea fi efectuată într-un
an de zile. Chiar dacă termenul de un an, până la urmă, s-a dovedit
nerealist, totuși țările din jurul nostru, aflate în aceeași situație, care
au adoptat această cale, au rezolvat în mare problema în doi-trei ani
și alta este situația lor astăzi în raport cu România.
Cu aceste gânduri, în primele zile după Revoluție, partidul
nostru a trimis o scrisoare noii puteri prin care ne exprimam
sprijinul pentru guvernul FSN și ceream insistent să avem o
întâlnire pentru a pune bazele unei eventuale viitoare colaborări.
Răspunsul la această scrisoare a venit abia după vreo două săptă­
mâni și, prin acest răspuns, eram invitați pentru seara de 12 ianuarie
1990 să avem o convorbire cu conducerea FSN. între timp, înce­
puse să circule o serie întreagă de zvonuri care vorbeau tot mai
insistent de intenția conducerii de a transforma Frontul Salvării
Naționale într-un partid politic. Grăitor în acest sens era chiar și
primul comunicat dat de Consiliul FSN în noaptea de 22 decembrie
prin care se anunțau dizolvarea tuturor structurilor de putere ale
clanului ceaușist și preluarea puterii de către acest consiliu.
Programul FSN în zece puncte formulat cu acea ocazie vorbea de
11
Ion Diaconescu

democrație și alegeri libere, separarea puterilor în stat, democra­

tizarea învățământului, respectarea drepturilor minorităților, integra­
rea europeană, dar nu se pomenea nici un cuvânt despre economia
de piață și despre retrocedarea proprietăților private. Pentru a-1 face
credibil, acest manifest fusese publicat și în numele unor disidenți
cunoscuți anticomuniști ca Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea
Dinescu și Ion Caramitru, persoane care apoi au dispărut din
viitoarele structuri ale FSN-ului.
Conducerea PNȚCD și-a făcut cunoscut de îndată punctul de
vedere privind această problemă. Noi am considerat FSN ca un
organism ad-hoc creat în timpul Revoluției, care coagula toată
populația țării ce se ridicase împotriva dictaturii comuniste și care
cuprindea toate persoanele și grupările politice de orientare
democratică ce se manifestaseră împotriva vechii puteri. Guvernul
ce se constituise ca emanație a acestui FSN era format în exclu­
sivitate din vechi cadre din eșalonul al doilea al PCR, situație pe
care am considerat-o normală deoarece numai asemenea cadre
puteau beneficia de subordonarea și sprijinul aparatului de stat, care
provenea în totalitate din cadrele PCR. Dar aceasta am considerat-o
ca o soluție tranzitorie până la ținerea primelor alegeri democratice
și intrarea vieții în normalitate. Pentru aceasta, până atunci, FSN-ul
nu trebuia să se transforme în partid politic, deoarece, în acest caz,
el ar beneficia de toate structurile statului, luând locul fostului
PCR. Toată schimbarea s-ar reduce la înlocuirea unei firme cu alta.
După aproape o jumătate de secol de dictatură comunistă cruntă,
despre ce fel de condiții echitabile se putea vorbi între un partid care
avea în subordine toate structurile și toate mijloacele materiale ale
țării în comparație cu niște partide care acum porneau la drum și
nu aveau la dispoziție nici măcar o mașină de scris?
Transformarea FSN-ului în partid politic concorda întrutotul
cu înscăunarea unui socialism cu față umană la conducerea țării,
puterea exercitându-se prin acest partid unic, FSN, în locul PCR.
Adică avusese loc o întreagă revoluție ca să schimbăm doar o
firmă. Probă că acest lucru se urmărea sunt și unele declarații ale
lui Ion Iliescu din acele zile. Astfel, în afară de o primă declarație
care suna cam așa: Tovarăși, acum vom construi adevăratul
socialism, pe care am amintit-o și în volumul anterior, mi-a mai
rămas în memorie o altă declarație tot a lui Ion Iliescu făcută unui
corespondent de presă francez. întrebat de acesta dacă în noua
Românie de după Revoluție vor funcționa mai multe partide, Ion
Iliescu, eschivându-se a da un răspuns clar, a recurs la o perifrază
zicând: Se poate face democrație și cu un singur partid politic.
12
 După Revoluție

Cu aceste îngrijorări și cu aceste puncte de vedere dinainte

stabilite, în seara de 12 ianuarie ne-am prezentat la Palatul Victoria
pentru a avea întrevederea cu conducerea FSN pe care o solicitasem.
Delegația noastră era formată din Comeliu Coposu, Ion Diaconescu
și Ion Puiu din garda veche, Liviu Petrina și Iftene Pop din grupul
celor cu care fuzionasem recent. Intrarea s-a făcut mai discret, printr-
o ușă laterală, partea centrală a Palatului fiind ocupată de un grup
mare și foarte virulent care manifesta împotriva intenției FSN de a
se menține pe linia comunistă. Această manifestație nu avea nici o
legătură cu noi, era o simplă coincidență cu prezența noastră la Palat.
Este de reținut faptul că, deși agitația împotriva așa-zișilor teroriști
încetase, totuși, frecvent, în centrul orașului, cu precădere pe artera
dintre Piața Universității și Piața Victoriei aveau loc manifestații
prin care se atrăgea atenția puterii că Revoluția s-a făcut pentru
răsturnarea regimului comunist și că schimbarea nu trebuie să se
limiteze la alungarea lui Ceaușescu. Aceste manifestații erau
reverberații ale marilor agitații antiteroriste provocate chiar de noua
putere începând din seara de 22 decembrie și probabil că acum
puterea era nemulțumită din cauza prelungirii acestor efecte negative.
Aveam sentimentul că întrevederea programată era foarte importantă
pentru evoluția vieții politice din țară și probabil de aceea mi-au
rămas în amintire o mulțime de detalii referitoare la aceasta.
Din partea puterii erau prezente vreo cincisprezece persoane,
toată conducerea FSN în frunte cu Ion Iliescu, președinte, Dumitru
Mazilu, vicepreședinte, o serie de miniștri importanți, mai puțin
Petre Roman. Traversând coridoarele Palatului până la sala unde
avea loc reuniunea, ușile diverselor birouri erau deschise și în ele
se înghesuiau o serie de funcționari care ne făceau o manifestație
de simpatie, mai ales adresată foștilor lor colegi Petrina și Pop, care
lucraseră în acest Palat. Această manifestație era foarte importantă
în ceea ce privește starea de spirit din societatea bucureșteană din
acel moment, mai ales dacă ținem seama că ne găseam chiar în
sediul FSN de la Palatul Victoria.
Convorbirile au demarat într-o ambianță de cordialitate,
ambele părți manifestându-și dorința de a avea o colaborare rodnică
pentru a rezolva grelele probleme care stăteau în fața țării în acel
moment. Ca un exemplu în acest sens, mi-aduc aminte că în acea
zi fusese la mine secretarul primăriei de la Boțești și mă rugase să
intervin la autorități pentru stoparea unui decret dat de Ceaușescu
doar cu câteva zile înainte de Revoluție, prin care se desființa un
număr mare de comune, printre care și Boțești. Am profitat de
13
Ion Diaconescu

ocazie și am ridicat această problemă. Iliescu cunoștea subiectul și

era convins că măsura respectivă era o aberație. Ca urmare, a
chemat un secretar și a cerut să redacteze imediat hotărârea de
anulare a acelui decret. Deci, maximum de operativitate și de
fructuoasă colaborare!
în timpul discuțiilor au apărut și unele aspecte, să le numesc
mai picante. Astfel, Liviu Petrina, un temperament mai vulcanic,
se simțea obligat în luările lui de cuvânt să lanseze o serie de atacuri
virulente împotriva regimului comunist. Ion Iliescu, în vreo două
rânduri, l-a oprit cu câteva apostrofări exprimate pe un ton de
dojană ironică, de maniera: Dumneata vorbești, domnule Petrina?
Se poate, lasă-i pe dânșii să vorbească, nu dumneata! Atitudinea
lui Iliescu era foarte interesantă. Desigur, Petrina, ca întregul aparat
de stat, fusese și el membru al Partidului Comunist. Mai mult, unii
îl acuzau, deoarece lucrase în diplomație, și de colaborare cu
Securitatea, dar Petrina mi-a explicat că sarcinile pe care le avea
pe linie de serviciu nu pot fi considerate colaborare cu Securitatea.
Dar Ion Iliescu, referitor la această problemă, adoptase aceeași
poziție ca majoritatea vechilor PNȚ-iști care nu vedeau cu ochi buni
intrarea în PNȚCD a foștilor membri PCR. Probabil că la ora aceea
Ion Iliescu credea că cele aproape 4 milioane de foști membri PCR
sunt o zestre pentru noul partid FSN, iar cei care migrau spre alte
partide erau considerați trădători.
Intrând în problema de fond pentru care venisem la întâlnire,
noi ne-am prezentat punctul de vedere în sensul celor arătate mai
sus, cerându-le, în concluzie, să nu transforme FSN-ul într-un partid
politic. La cererea noastră, Iliescu a replicat cu o întrebare spusă
pe un ton cam glumeț: Atunci noi ce facem? Ne înscriem și noi și
candidăm pe listele partidelor acestora noi care apar? Desigur —
i-a răspuns Coposu - și asta este o soluție, dar pot fi găsite și alte
soluții, nimănui nu i se poate lua dreptul de a face politică.
De fapt, convorbirile se purtau în reprize, cu întreruperi foarte
mari, deoarece în piață, sub geamul biroului unde ne găseam, avea
loc manifestația de care am amintit. Iliescu și Mazilu a trebuit să
se ducă de mai multe ori la manifestanți, la cererea insistentă a
acestora, noi urmărind de sus, de la geam, mersul evenimentelor.
Discursurile se rosteau de pe un tanc, ce ținea loc de tribună, și
revendicarea majoră consta din interzicerea Partidului Comunist,
iar Iliescu nu a fost lăsat să plece până când nu a luat această
hotărâre de interzicere a PCR-ului. De fapt, propunerea o avansase
mai întâi Mazilu. Această decizie nu însemna însă că în România
14
 După Revoluție

nu se va mai putea experimenta o doctrină comunistă sub altă

firmă. De altfel, Consiliul FSN din 17 ianuarie 1990 va anula
hotărârea lui Iliescu.
în lungile pauze intervenite în discuțiile noastre au avut loc o
serie de convorbiri în general bilaterale. Astfel, am avut o lungă și
amicală discuție cu generalul Victor Stănculescu prezent la reuniune.
Cu această ocazie, el mi-a vorbit de trecutul și de familia sa, în frunte
cu tatăl său, un distins general, care i-a dat o educație militară prin
excelență. Datorită acestui fapt, el nu a avut nici o atracție față de
problemele politice și nici pe viitor nu se gândea să intre în politică.
Era un mod indirect de a-mi spune că participarea lui la FSN nu avea
nici o conotație politică, se implicase numai ca militar absolut
independent și era deci disponibil pentru orice combinație într-o
formulă care să asigure exercitarea puterii în faza aceasta de tranziție
așa cum o imaginam noi. Din acest punct de vedere, mie mi s-a părut
o persoană interesantă și mă gândeam serios la folosirea lui într-o
viitoare combinație în cadrul unei administrații independente.
Probabil că a avut tot atunci convorbiri în acest sens și cu Ion Puiu
care ajunsese la aceeași concluzie ca și mine.
O altă discuție am avut-o în altă pauză cu Voican Voiculescu,
și el prezent la reuniune ca unul dintre oamenii de bază ai noii puteri
instalate la Revoluție. Voican m-a abordat direct cu întrebarea:
Cum este posibil, domnule Diaconescu, ca noi, cei tineri, care am
făcut Revoluția, acum să ne retragem din politică și să veniți
dumneavoastră, cei bătrâni, care nu ați participat la Revoluție, să
preluați conducerea țării?!
La aceasta eu i-am răspuns cam așa: Lupta cu comunismul a
început din 1944, iar noi, cei bătrâni, am fost permanent pe
baricade, în pușcării, în ilegalitate și chiar și în zilele Revoluției.
Războiul respectiv nu s-a consumat în două zile, 21 și 22
decembrie. In afară de aceasta, cine a spus că ar trebui să vă
retrageți din politică? Noi cerem numai ca acest FSN să nu se
transforme în partid politic, ca astfel să nu preia rolul PCR-ului
monopolizând viața politică a țării ca un partid unic. Există multe
posibilități de a rezolva problema. Una a sugerat-o domnul Iliescu
de a se candida pe listele diverselor partide după afinități. După
mine, soluția cea mai bună este cea practicată de Jaruzelsky în
Polonia.
Părea că nu o știe și m-a întrebat imediat: Care este asta?
l-am explicat că Jaruzelsky, care se găsea în poziția de secretar
general al Partidului Comunist Polonez și președinte al Poloniei,
15
Ion Diaconescu

în momentul când a decis să instaureze un regim democratic în țară,

nu s-a mai prezentat la alegeri cu Partidul Comunist la putere.
Acesta, având toate pârghiile puterii în mână, ar fi viciat rezultatul
alegerilor și ca urmare a lăsat să participe la alegeri numai partidele
nou create prin mișcările revoluționare. Ca o compensație însă, ca
să se audă în noul Parlament și vocea Partidului Comunist, s-a
convenit în cadrul unui acord cu opoziția să se dea un număr de
locuri Partidului Comunist, după o listă făcută de conducerea acelui
partid. Nu-mi mai amintesc acum ce procentaj reprezentau aceste
locuri. Vbican a găsit foarte interesantă soluția și m-a întrebat cam
ce procent gândim noi că li s-ar putea acorda lor. I-am răspuns că
nu am definitivat această discuție în cadrul partidului, dar, după
aprecierea mea, consider că s-ar cuveni cam 20-25%. Rămâne de
discutat. Voican părea convins că aceasta este soluția bună și mi-a
promis că o va transmite de îndată conducerii FSN. L-am rugat și
eu să comunice cât mai curând propunerea și să ne cheme pentru
a definitiva acest aranjament. Să aibă în vedere că pentru cele
75-80% rămase la dispoziția alegătorilor, vor concura o sumedenie
de partide, deci nu există riscul de a se monopoliza, pe această cale,
puterea de către o anume formațiune.
Cam pe la ora 12 noaptea, reuniunea a luat sfârșit, urmând ca
fiecare să examineze propunerile celeilalte părți și să-și fixeze
poziția finală. încă și astăzi, după 13 ani, consider că această
reuniune a fost de maximă importanță. Era o întâlnire istorică, între
două lumi antagonice. De o parte, PNȚCD ce reprezenta forțele
care luptaseră pentru libertatea țării, lumea victimelor comunis­
mului, iar de partea cealaltă, noua putere instalată la Revoluție, care,
prin structura ei, reprezenta și vechea lume comunistă opresoare.
Dacă reuniunea s-ar fi soldat cu o înțelegere, alta ar fi evoluția
vieții politice din țară și alta ar fi fost poziția României acum. Dacă
s-ar fi acceptat punctul nostru vedere, FSN-ul rămânea un organism
neutru, însărcinat, prin consimțământul și sprijinul nostru, al tuturor,
cu administrarea interimară a țării până la alegerile preconizate să
aibă loc prin octombrie-noiembrie 1990. Această administrație
interimară urma să anuleze o serie de măsuri ceaușiste care iritau în
cel mai înalt grad opinia publică și să democratizeze viața politică
introducând libertatea mijloacelor de propagandă, creând astfel
condițiile pentru organizarea partidelor politice și pregătirea
alegerilor libere. Pe baza rezultatelor alegerilor preconizate se putea
constitui o nouă administrație, legitimată prin vot democratic, iar toți
conducătorii FSN existenți în acel moment la cârma țării ar fi
16
 După Revoluție

continuat să fie prezenți pe scena politică având un sfert din numărul

parlamentarilor și putând să constituie atunci un nou partid sau să
adere la alte formațiuni. Sunt convins că noul guvern, constituit în
aceste condiții, ar fi avut o orientare majoritară de centru, emancipat
în mod sigur de presiunea și controlul pe care continuau să le exercite
în acel moment asupra țării structurile fostului PCR, care reprezentau
și conduceau de fapt FSN-ul. Un guvern cu o asemenea orientare,
eliberat de visul ireal al unui comunism cu fața umană, ar fi trecut
imediat la reforme hotărâte, fără șovăieli și, în doi-trei ani țara ar fi
intrat pe făgașul normal și economia noastră ar fi fost la nivelul celei
din Cehia, Ungaria etc., țări care au mers pe acest drum.
Dar nu a fost să fie așa! Noua administrație instalată după
revoluție era preocupată să se perpetueze la putere și acest lucru se
putea realiza numai considerând FSN-ul un partid politic, care,
având la dispoziție întregul aparat de stat și toate structurile socie­
tății, putea să organizeze în pripă un simulacru de alegeri, obținând
astfel o legitimare. Se înțelege că, în atare condiții, nu se mai punea
problema unei reforme care să ducă la liberalizarea vieții economice
și la o economie de piață. O astfel de reformă ar fi subminat bazele
noului regim care era construit pe vechile structuri comuniste.
Până la urmă, noua putere a mers pe acest drum și, mereu cu
gândul la un socialism cu față umană, s-a opus permanent
procesului ce ar fi dus la înscrierea vieții politice pe un drum
normal. Toate măsurile în acest sens, pe care, sub presiunea străzii
și a evoluției situației internaționale, a trebuit totuși să le ia, le-a
luat cu foarte mare întârziere și fără convingere, de cele mai multe
ori mimând doar reforma. Consecința acestei grave greșeli politice
este situația în care se găsește astăzi țara.
Ca urmare a reuniunii din 12 ianuarie, conducerea FSN nu ne-a
trimis nici un răspuns la propunerile noastre, ci, după vreo zece zile,
a anunțat oficial transformarea FSN-ului în partid politic, acesta
fiind de fapt răspunsul lor.
Pe 23 ianuarie, Consiliul FSN, cu 125 de voturi pentru, 8
contra și 5 abțineri, a hotărât participarea FSN-ul la alegeri, pe care
le-a programat pentru 20 mai, deci în mare grabă, încât partidele
să nu se poată pregăti.
între timp, PNȚCD și-a continuat cu multă insistență procesul
de organizare a partidului și de stabilire a contactelor cu celelalte
forțe politice care începuseră să apară. Valul de adeziuni pentru
partidul nostru se menținea la cotele cele mai înalte.
Din această perioadă consemnez câteva evenimente mai
17
Ion Diaconescu

importante care mi s-au întipărit în memorie.

Primul îl reprezintă venirea lui Ion Rațiu în țară, după un exil
de 50 de ani la Londra. Nepot al lui Viorel Tilea, ultimul ambasador
român la Londra înaintea celui de-al doilea război mondial, fusese
luat de acesta funcționar în cadrul ambasadei încă de foarte tânăr
și a desfășurat o activitate politică la umbra lui Tilea. Mai mult
succes a avut în domeniul afacerilor, ajutat, desigur, și de soția sa
care provenea dintr-o familie de lorzi englezi cu o frumoasă situație
materială. Pe la începutul anilor 80, Rațiu s-a retras din afaceri în
favoarea fiului său, Nicolae, iar el s-a consacrat din acel moment
în exclusivitate vieții politice. Desigur, amintindu-și că era des­
cendent al lui Ioan Rațiu memorandistul, unul dintre primii preșe­
dinți ai Partidului Național Român, el s-a orientat către PNȚ și a
stabilit o serie de legături cu diverși fruntași ai partidului din țară
și din exil. în volumul meu anterior de amintiri am menționat că în
cadrul acestor preocupări politice, Ion Rațiu a organizat Uniunea
Mondială a Românilor Liberi, un soi de federație care să cuprindă
multitudinea de organizații ale exilului românesc apărute între timp.
Acest UMRL n-a putut să-i adune chiar pe toți românii, dar arată
clar aspirațiile lui Rațiu de a accede la postul de conducător al
vieții politice românești. Chiar venirea lui în țară s-a făcut după un
scenariu special care punea în lumină această preocupare a lui.
Pentru aceasta, el a trimis în țară mai întâi un apropiat al său, pe
Ion Ghica, cu însărcinarea de a-i organiza o primire specială și de
a pune bazele filialei din țară a UMRL.
Cu multă insi stență, Ghica a mobilizat toată conducerea PNȚCD
în frunte cu Coposu, prezentându-ne cu toții la Aeroportul Băneasa,
cu strigăte de Trăiască Ion Rațiu!, când acesta a descins dintr-un
avion special închiriat pentru deplasarea la București. Nu-mi mai
amintesc acum toate detaliile acelei primiri, dar, în tot cazul, se
încerca să se acrediteze ideea că ne-am deplasat cu toții la aeroport
să ne primim șeful care revenea în țară după un exil de 50 de ani.
Evenimentele ulterioare vor arăta că această supoziție avea un temei.
Tot în acea perioadă a mai venit de la Paris un alt exilant
marcant, Radu Câmpeanu, acesta numai după vreo 20 de ani de exil.
El provenea din vechiul Partid Național Liberal, dar menținuse
legăturile și cu o serie de fruntași de la PNȚ. în tot cazul, și el se
manifestase ca un viitor candidat la conducerea vieții politice
românești. Cum PNL-ul nu se organizase încă după Revoluție,
Câmpeanu s-a adresat pentru început lui Coposu și PNȚ-ului, care
18
 După Revoluție

i-au dat primele ajutoare pentru demararea activității politice a

partidului, stabilindu-se dintr-un prim început o strânsă colaborare
între cele două formațiuni. Aceasta a reprezentat, de fapt, o reeditare
a vechii colaborări inițiate de Maniu din perioada 1944-1947, când
s-a realizat o alianță politică cu PNL-ul și cu Partidul Social Democrat
condus de Titel Petrescu, pentru apărarea libertății și a democrației
țării. Spiritul acestei vechi alianțe a dăinuit în perioada pușcăriilor, iar
în acel moment se creaseră premisele pentru revigorarea lui.
Un alt eveniment important din aceea perioadă l-a constituit
înființarea Asociației Foștilor Deținuți Politici din România. Era o
dorință unanimă a zecilor de mii de supraviețuitori ai închisorilor
și lagărelor comuniste crearea unui cadru organizat pentru a pune
în valoare și a permanentiza spiritul care ne-a animat în lupta
comună. Cu încuviințarea noastră, și-a asumat sarcina de a pune
bazele acestei asociații Constantin Lățea, persoană cunoscută în
închisoare sub numele de maiorul Lățea. El și-a instalat biroul în
holul de la etaj al sediului PNȚCD și, în câteva zile, a înscris sute
de foști deținuți politici. Când a ajuns la o cifră apreciabilă de
înscriși a venit în birou la noi (Coposu și cu mine lucram în același
birou) și ne-a spus că este cazul să se numească, cel puțin provi­
zoriu, un președinte al asociației. Venise să-i ofere lui Coposu
această onoare. Coposu mi-a cerut părerea, iar eu i-am spus că n-ar
fi bine ca președintele partidului sau altcineva din conducere să
preia această funcție, prin aceasta asociația va deveni o anexă a
PNȚCD-ului și se vor ivi nemulțumiri. Coposu a recunoscut că așa
este și, mai mult, i-a spus lui Lățea să prevadă neapărat în statut că
este interzis ca președintele asociației să facă parte din conducerea
unui partid politic. Această prevedere a fost înscrisă în statutul
asociației și cât a trăit Coposu a fost respectată, dar după moartea
sa mi s-a spus că a fost scoasă din statut. Coposu declinând oferta,
Lățea a întrebat atunci totuși pe cine recomandăm pentru
președinția asociației. Coposu i-a zis lui Lățea să preia el această
demnitate. Lățea a obiectat că și el este președinte al Organizației
Sector 6 a PNȚCD, iar Coposu i-a spus să se retragă de la
conducerea sectorului și să preia conducerea Asociației Foștilor
Deținuți, care este mai importantă. Astfel primul președinte al
acestei asociații a fost maiorul Lățea.
 Mitingul din 28 ianuarie. Dezlănțuirea prigoanei

Ca o primă reacție la hotărârea puterii de a transforma FSN-ul

într-un partid politic, conducerea PNȚCD a decis organizarea pentru
ziua de duminică, 28 ianuarie, a unui mare miting de protest față de
această gravă decizie. Era și o modalitate de a testa astfel forța
partidului, acesta fiind primul miting după reluarea activității în
legalitate. S-a cerut și autorizația respectivă de la Primărie, care a
fost dată, dar condiționat, manifestanții să nu ajungă la Piața
Victoriei, ci să se oprească la Piața Romană. De fapt, Consiliul FSN
dăduse pe 24 ianuarie un decret prin care hotărâse ca mitingurile să
aibă loc numai în zilele nelucrătoare, în parcurile nominalizate prin
decret sau la sediile partidelor respective. Reacționând la acest
decret, PNȚCD făcuse declarații, considerându-1 o aberație care
contravenea flagrant spiritului Revoluției.
Prin urmare, am informat printr-o scrisoare primăria că vom ține
un miting în ziua de 28 ianuarie în centrul capitalei. în ceea ce privește
limitarea mitingului la Piața Romană, nu-mi mai amintesc dacă
aceasta a fost solicitarea primăriei sau propunerea noastră. în duminica
respectivă, pe la ora prânzului, o coloană uriașă a pornit de la sediul
PNȚCD, pe o vreme splendidă și, traversând centrul orașului, a atras
întreaga populație care se găsea la plimbare. La sediul PNL s-au
adăugat manifestației și grupul liberal în frunte cu Radu Câmpeanu.
Mitingul era un mare succes, corespondenții de presă l-au apreciat la
circa 100 000 de participant. Tema dominantă era „Jos comunismul!“,
hotărârea guvernului fiind interpretată ca o cale de a se perpetua un
regim comunist la cârma țării. în condițiile create, nu s-a mai pus nici
un moment problema să ne limităm manifestația până la Piața
Romană. în câteva minute, Piața Victoriei și toate străzile din
împrejurimi au fost umplute de o mulțime uriașă, care striga sloganuri
anticomuniste, dar fără să se producă nici o dezordine și nici un
incident care să pună în pericol ordinea publică sau integritatea cuiva.
O manifestație exemplară, cu adevărat democratică!
Dar noua putere, care nu asimilase încă virtuțile democrației,
nu avea încredere în atitudinea pașnică a demonstrației și, pentru
20
 După Revoluție

a se apăra de un eventual atac, făcuse o mare mobilizare de forțe

militare. întregul sediu al guvernului era înconjurat de cel puțin trei
cordoane de jandarmi înarmați, probabil mai existau și alte forțe
îmbrăcate civil pe care nu le puteam identifica. Conducerea parti­
dului era în fața manifestației și ajungând în piață ne-a întâmpinat
un ofițer cu întrebarea: Ce doriți?
La aceasta, noi am răspuns că vrem să stăm de vorbă cu
conducerea țării pentru a-i prezenta doleanțele noastre. După ce au
transmis celor din Palat cererea noastră, s-a convenit ca o delegație
de vreo 10-20 de persoane să intre la discuții cu conducerea FSN. îmi
este imposibil să reconstitui acum componența delegației. în tot cazul,
Coposu și cu mine eram primii. Am fost conduși în rotonda unde se
țineau de obicei ședințele de guvern și unde, în afară de delegația
noastră, au mai intrat în jur de o sută de persoane, majoritatea
rămânând în picioare, aceștia reprezentând desigur FSN-ul.
în condițiile acestea, nu se punea problema unor negocieri
liniștite și constructive, ci a fost mai mult o manifestație cu
vociferări și acuze de o parte și de alta, cu puține șanse de a se
ajunge la o înțelegere. Erau speriați de amploarea mitingului nostru
și ne acuzau întruna că am venit să-i dăm jos cu forța. Am încercat
să-i lămurim că nu am venit cu această intenție, dar nu păreau
convinși. După vreo oră de discuții, sau mai exact de ceartă, Ion
Iliescu ne-a cerut să mergem cu toții în balcon, să vadă manifestanții
că nu suntem arestați, probabil că în piață apăruseră zvonuri în acest
sens, și Coposu să ceară manifestanților să plece, deoarece
autoritățile au luat act de cererile mulțimii. Am fost de acord să
ieșim în balcon, dar Coposu să nu ceară oamenilor să plece, ci
Iliescu, luând cuvântul, să promită că va renunța la hotărârea luată,
anunț care va determina manifestanții să plece. Până la urmă, am
ieșit cu toții în balcon, mulțimea ne-a făcut o manifestație de
simpatie, Coposu a spus câteva cuvinte arătând care sunt cererile
noastre, dar nu le-a spus oamenilor să plece. Rezulta că autoritățile
nu cedează. Am reintrat înăuntru și am rămas în așteptare pe
coridoare, autoritățile păreau că pregătesc ceva. După vreo jumătate
de oră de așteptare, timp în care o parte din delegația noastră ieșise
din sediul guvernului, am fost introduși în cea mai mare sală a
Palatului Victoria, care era plină până la refuz de câteva sute de
muncitori aduși între timp acolo. Aceștia vociferau, ne amenințau
și ne insultau permanent. Am luat loc la masa lungă din sală
împreună cu Ion Iliescu și cu alți reprezentanți ai puterii, dar nu mai
putea fi vorba de nici o negociere. Masa mare a muncitorilor
21
Ion Diaconescu

vocifera permanent, în sală era un vacarm general. Toată regia cred

că avea drept scop să ne sperie, să ne lăsăm păgubași de a mai face
opoziție noului guvern. Mi-au rămas până acum în memorie o serie
din sloganurile și acuzele vociferate de muncitori: Unde ai fost,
domnule Coposu, când eu căram cu traista mălaiași la copilașii
mei? Ai stat la New York și ai mâncat icre negre și ai băut șampanie
și acum ai venit să-ți iei moșiile înapoi! Iar unul dintre ei, care se
găsea în fața noastră, cu un deget acuzator dă sentința: Eu i-aș
împușca pe bandiții ăștia!
Iliescu, care era lângă noi, a ridicat mâna și a făcut gestul
obișnuit de liniștire a spiritelor, zicând pe un ton foarte împăciuitor:
Măi copii, nici chiar așa.
La un moment dat vine la mine o fată tânără și începe să mă
acuze și să mă insulte că mi-am părăsit ca un nemernic copilașul,
că nu am grijă de el etc. Eu, care știam că nu am nici un copil, m-am
uitat mirat în jurul meu, crezând că vorbește cu altcineva.
Ea m-a apostrofat: Te faci că nu știi despre ce este vorba. Cu
dumneata vorbesc, domnule Puiu. Eu nu sunt Puiu, suntDiaconescu,
am replicat eu, și fata a plecat imediat, fâstâcită de gafa făcută. Este
adevărat că Puiu avusese o legătură extraconjugală din care rezultase
un copil, dar, de povestea aceasta, știau numai câțiva prieteni apropiați
și, desigur, Securitatea. De unde putea ști această fată povestea aceasta
când ea nici nu-1 cunoștea pe Puiu, îl confunda cu mine? Rezultă că
se puseseră în circulație o serie de bilete cu sloganuri acuzatoare,
difuzate printre muncitori, care, necunoscând persoanele, se mai
încurcau. Biletele probabil că fuseseră întocmite de fosta Securitate,
încă în funcțiune, singura care cunoștea aceste lucruri.
între timp, afară se petreceau lucruri grave de care noi, cei
dinăuntru, nu știam. Piața Victoriei fusese invadată de o mulțime de
camioane încărcate cu muncitori, adunați de prin întreprinderi,
mobilizarea făcându-se pe linie PCR, care, înarmați cu bâte și răngi,
au început să lovească participanții ca să spargă mitingul, exact ca
în 8 noiembrie 1945, manifestație la care noi, cei vârstnici,
participasem. Manifestanții noștri veniseră la un miting pașnic,
civilizat^ fără arme și, sub loviturile agresorilor, a trebuit să se
retragă. în retragere, un grup dintre ei a trecut pe la sediul Televi­
ziunii unde a continuat câtva timp manifestația. S-a mai petrecut un
fapt grav. Când au apărut camioanele cu muncitori în Piață, Radu
Câmpeanu, aflat acolo în acel moment, probabil s-a speriat și a
dispus ca grupul liberal să se retragă de la miting, dar a făcut acest
lucru printr-o declarație oficială, care a cerut să fie dată publicității,
și anume că începând din acel moment PNL nu mai participă la
22
 După Revoluție

manifestație. Gestul lui voia să însemne că ne consideră pe noi

vinovați de ceva, că PNL se desolidariza de noi și că nouă ne revenea
întreaga răspundere. Acesta a fost primul gest de trădare din partea
lui Câmpeanu, după care vor veni și altele, ajungând în final la
concluzia că el nu reprezintă un partener serios pe care să ne
sprijinim în lupta noastră.
Am plecat de la Palatul Victoria, seara târziu, cred că ne-au dat
ei vreo mașină, retrăgându-ne printr-o ușă din dos, fiindcă piața era
încă ocupată de muncitori și era periculos să o traversezi. A doua
zi, luni dimineața, ne-am prezentat cu toții la sediu ca după război,
în timp ce comentam cele întâmplate, au început să sune telefoanele
de pe întreg teritoriul țării, de la sediile noastre județene și chiar
municipale, anunțându-ne că sunt atacați de bande de huligani, pe
post de muncitori, că sediile sunt devastate, membrii răniți, se
înregistrau chiar două crime. Din faptul că toate aveau loc în același
moment rezulta clar că erau ordonate și coordonate de undeva de
sus, de la putere, era un act premeditat de reprimare a oricăror
manifestări democratice. Lumea trebuia să înțeleagă că, de fapt, nu
s-a schimbat nimic, tot structurile vechi comuniste sunt stăpâne pe
țară, povestea cu drepturile omului și democrația era o marfa de
export pentru imaginea noului regim pe plan internațional. între
timp, încep să apară, aduse de camioane, grupuri masive de așa-ziși
muncitori care înconjoară sediul nostru central, aducându-ne tot
felul de insulte. Am dispus imediat închiderea porților de la stradă
pentru a crea, astfel, un obstacol în calea asediatorilor și am dat
telefon la guvern să trimită o gardă, fiindcă suntem asediați. în circa
o jumătate de oră a sosit chiar primul-ministru Petre Roman. Șeful
guvernului era calm, părea că avea situația sub control, nu se temea
că asediatorii vor trece peste ordinele lui, știa el ce știa.
După ce a discutat câteva minute cu noi, Petre Roman a ieșit
în balcon și s-a adresat mulțimii care ne asedia. Nu-mi mai amintesc
dacă s-a adresat cu tovarăși sau domnilor. în tot cazul a fost un
discurs amical, ca între prieteni, din care mi-a rămas în minte o frază
îndelung comentată, care a făcut mare vâlvă. Referindu-se la noi,
Roman a zis: Acum s-au demascat, țara îi știe cine sunt.
Demascarea făcea parte din terminologia rămasă de la regimul
comunist, adică ne-am demascat ca dușmani ai poporului, poporul
fiind reprezentat de regimul comunist, iar, acum, de FSN, iar noi eram
niște extremiști, reacționari, care se împotriveau mersului istoriei.
Poate pe Roman La luat gura pe dinainte când a rostit această expresie
cu demascarea, dar împrejurările în care a folosit-o arătau clar că
aveam de-a face cu o luptă între comuniști și anticomuniști, iar
23
Ion Diaconescu

regimul de la putere îi reprezenta, desigur, pe primii. După ce i-a

temperat cu discursul său, Roman le-a cerut să plece și să ridice
asediul. Ca să-i convingă, a adus un TAB în care l-a suit pe Coposu
și l-a trimis acasă, dând astfel impresia asediatorilor că au făcut totuși
ceva. L-au scos pe Coposu cu TAB-ul din sediu. Noi am mai rămas
în sediu până seara și ne-am strecurat apoi afară cu grijă, căci pe
trotuar mai puteau fi unii dintre cei care ne asediaseră.
Cu aceasta, consecințele mitingului nostru și reacția puterii
erau departe de a se fi terminat. Mai întâi, a urmat o schimbare
radicală la sediile noastre. în locul mulțimii care venea în avalanșă
către noi, acum, numărul vizitatorilor se redusese dramatic, cei
nou veniți se speriaseră și, în mare parte, fugiseră, rămăseseră
îndeosebi oamenii de nădejde căliți în prigoana pușcăriilor. Mai
mult decât atât, plecând de la partid, pe trotuar mă așteptau o
mulțime de astfel de noi recruți, spunându-mi în șoaptă, să nu fie
auziți și de alții, că ei au dat zilele trecute adeziuni la PNȚCD și
exista riscul ca acestea să fie găsite de Securitate la perchezițiile
ce se vor face și se temeau de pușcărie. Mă rugau pe mine din suflet
să le caut și să le distrug, pentru că doreau să aibă liniște. încercam
să-i lămuresc că nu este nici un pericol, dar neputându-i convinge
până la urmă le promiteam că o să caut adeziunile și o să le distrug.
Ca să se înțeleagă adevărata stare de spirit în sânul întregii
populații, relatez impresii de la prima mea vizită făcută la Boțești
după Revoluție. Trecând prin sat, am observat aceeași atitudine la
consătenii mei pe care o cunoscusem cu ocazia primei vizite când
am venit de la pușcărie. Toți fugeau din calea mea pentru a nu fi
văzuți că au vreo legătură cu mine. Acum, trecând prin fața bisericii,
preotul, care se găsea pe treptele de la intrare, mi-a spus cu un glas
șoptit că va veni să-mi facă o vizită. îl consideram prieten. I-am
răspuns că îl aștept, dar l-am așteptat degeaba. Nu a venit. Pe la 10
seara, când am stins lumina, aud o bătaie discretă în ușă. Era
preotul! Păi la ora asta, părinte? Nu am vrut să mă vadă lumea
intrând aici. Am lăsat mașina la biserică. Părinte, i-am replicat eu,
dacă am ajuns în halul acesta să ne fie frică de o asemenea vizită,
nu te supăra, eu nu te mai primesc acum. Nu vreau să ai ceva de
suferit. - și i-am închis ușa.
A doua zi, a venit fratele meu, preotul de la Cândești, care era
complet alarmat. Mi-a spus că nu s-a schimbat nimic în mediul în
care era el, erau absolut aceiași oameni, aceleași structuri și, ca unul
care trecuse prin multe, mă sfătuia insistent să stau liniștit, că altfel
ajung din nou la închisoare. Am încercat să-l conving că nu este
24
 După Revoluție

nici un pericol, dar nu știu dacă am reușit. Dacă la București lumea

a reacționat la aceste evenimente în felul relatat mai înainte, ce se
putea aștepta de la cei izolați prin diverse sate, unde, într-adevăr,
nu se schimbase nimic!
De fapt, cu mitingul din 28 ianuarie și cu reacțiile puterii din
29 ianuarie, se poate spune că apele s-au separat. Pentru noi, ei erau
continuatorii regimului comunist și ca ideologie, și ca structuri, și
ca metode de luptă, botezați de noi atunci cripto-comuniști. Toate
manifestările mimând democrația pe care le făceau nu erau decât
încercări de a-și crea o imagine favorabilă pe plan internațional fără
să se gândească la o reformă de fond.
Pentru ei noi eram aceiași extremiști de pe vremea lui Maniu pe
care nu i-au putut lichida nici temnițele, nici presiunile din perioada
ilegalității și cu care ei au fost permanent în război. Prezența noastră
pe scena politică era și este permanent un motiv de război între două
forțe antagoniste ireductibile. Până în ziua de azi, bătrânilor
comuniști, cum ar fi Silviu Brucan, când aud de țărăniști li se
încrețește pielea și lansează în cadrul programelor TV, la care au acces
deplin, cele mai veninoase atacuri la adresa noastră.
încercarea noastră din 12 ianuarie de a stabili un modus vivendi
între cele două tabere a cunoscut un eșec total, eșec care a fost
determinant pentru atmosfera de tensiune și luptă din societatea
românească care a dăinuit până în prezent. Atunci, ca urmare a
evenimentelor menționate mai sus, s-a creat o falie în viața politică
românească între două curente, două grupări ireconciliabile. Una,
condusă de FSN, reprezenta vechea societate comunistă care căuta
căi de acomodare cu împrejurările politice internaționale noi fără a-și
pierde beneficiile puterii, cealaltă grupare lupta pentru o lume nouă,
cu adevărat liberă, reprezentată de PNȚCD și toate acele forțe
risipite într-o multitudine de partide și organizații civice, grupare ce
avea de învins dificultăți uriașe.
Am stat și m-am gândit adesea ce s-a întâmplat cu societatea
românească, cum a fost posibil ca într-o lună de zile să apară o
asemenea metamorfoză. Pe 22 decembrie sute de mii de oameni
au ieșit în stradă și au strigat „Jos comunismul!", iar pe 29 ianuarie,
aceiași oameni fugeau ca potâmichile ca să nu fie identificați ca
anticomuniști. Singura explicație veridică ar fi următoarea:
societatea românească în cea mai parte a ei era încă departe de a se
fi trezit din spaima pe care regimul comunist o imprimase asupra
tuturor într-o jumătate de secol de represiune. Această teroare se
exercita prin Securitate și aparatul de stat, totul sub controlul
structurilor Partidului Comunist. La 22 decembrie, aceste structuri
25
Ion Diaconescu

ale partidului și aparatul represiv l-au trădat pe Ceaușescu și n-au

reacționat în nici un fel pentru a-1 apăra pe dictator. Mai mult, prin
pasivitatea lor chiar i-au încurajat pe manifestanți. L-au trădat pe
Ceaușescu care pierduse orice credibilitate pe plan intern și extern,
mai ales, sprijinul patronilor de la Moscova, care cereau debarcarea
lui și au ajutat în acest sens prin emisarii lor. Debarcându-1 pe
Ceaușescu și ucigându-1, ca să focalizeze asupra lui tot pasivul
regimului comunist, structurile PCR nu se gândeau nici un moment
să renunțe la putere și, pentru mai multă siguranță, se menținea
contactul cu Moscova ca, în eventualitatea unui derapaj antico­
munist, să se ceară o mână de ajutor de acolo. Pe 29 ianuarie nu
mai era în joc persoana lui Ceaușescu, ci însăși soarta lor, a struc­
turilor comuniste, iar acestea nu se voiau în nici un chip duse de la
putere. De aceea, au reacționat dur în toată țara, îndeosebi împotriva
noastră, principalii instigatori și oponenți ai regimului. Iar poporul,
care în 22 decembrie urmase pe cei mai curajoși în lupta pentru
libertate, când, practic, nu a întâmpinat nici o rezistență, dovedea
acum, în 29 ianuarie, că nu se eliberase de teroarea comunistă și
nu avea curajul să reziste acestor structuri. Contribuia desigur mult
la această stare de spirit și faptul că la Moscova era încă un regim
comunist, iar lumea era convinsă că toate relele de acolo veneau.

CPUN
Structurile statului rămăseseră aceleași din timpul regimului
comunist sau, mai exact, din timpul lui Ceaușescu, dar vremurile
se schimbaseră, până și la Moscova se făcea caz de libertate și de
democrație. De aceea, după reacția dură din 29 și 30 ianuarie, ca
oamenii să înțeleagă cine este stăpân în țară, FSN-ul condus de Ion
Iliescu s-a gândit să constituie și o formă de democrație care să dea
oarecare aspect de legitimitate noului regim. Pentru aceasta, după
o serie de negocieri cu partidele nou apărute, FSN-ul reușește să
impună un Consiliul Provizoriu de Unitate Națională (CPUN), care
vroia să reprezinte un fel de parlament până la alegerea acestuia prin
sufragiu național.
CPUN-ul constituit pe 9 februarie 1990 avea în total 241 de
membri, dintre care 106 reprezentau Consiliul FSN, iar 105
reprezentau celelalte partide înființate până în acel moment, câte 3 de
fiecare partid, 27 de reprezentanți ai minorităților și 3 de la AFDPR.
CPUN se voia a fi un organism care să acopere întregul spectru
politic al țării, dar, în timp ce fiecare partid era reprezentat de câte trei
26
 După Revoluție

delegați, FSN-ul, care și el se prezenta la alegeri ca un partid cu o

singură listă, avea 106 delegați, mai mulți decât toate partidele la un
loc. Dar aceasta nu era încă de ajuns. Majoritatea celor 35 de partide
nou înființate erau niște ficțiuni, clientelă sigură a puterii. La fel și
reprezentanții minorităților, care erau omologați tot de către putere,
în realitate, din cei 241 de membri, adevărata opoziție putea conta doar
pe vreo 25 de voturi, doar 10%, celelalte 90% reprezentând puterea
și acoliții ei, procentaj mult diferit de acel 20-25% cât sugerasem eu
în discuțiile din 12 ianuarie cu Voican Vbiculescu că s-ar putea acorda
de drept FSN-ul. La început, noi am intenționat să nu facem parte din
acest Consiliu, dar, după o lungă chibzuință, am decis să participăm
pentru a valorifica orice șansă de a duce lupta cu puterea. Noul
organism ținea câte o ședință săptămânală, sub președinția lui Iliescu
și avea menirea să aprobe, ca un organ legislativ, toate hotărârile luate
de guvern. Pentru aceasta se crease și un birou al Consiliului care
trebuia să pregătească lucrările ce urmau să se dezbată în plen, biroul
reunindu-se și el o dată pe săptămână. Eu am avut „cinstea” să fac
parte și din acest birou ca reprezentant al opoziției, nu-mi mai amintesc
dacă au mai fost și alți opozanți în cadrul acestui birou. Din Consiliu,
în afară de mine, au făcut parte și Ioan Lup și Liviu Petrina, ca
reprezentanți ai PNȚCD.
Din activitatea CPUN îmi amintesc că am aprobat o lege
electorală, fixând data alegerilor pentru Parlament și președinția
țării pentru 20 mai. Noi am fi dorit ca alegerile să aibă ioc mai târziu
ca să avem timp să ne pregătim, dar, din aceleași motive, FSN-ul
le-a grăbit cât mai mult. Odată, în cadrul biroului, Iliescu m-a
întrebat cum era în trecut, una sau două camere ale Parlamentului,
l-am răspuns că erau două camere, Camera Deputaților și Senatul,
dar Senatul se alegea pe alte criterii și avea și prerogative diferite
de cele ale Camerei. Aflând aceasta, au hotărât ca noul Parlament
să aibă tot două camere, pentru a se marca revenirea la o formulă
democratică, dar, în același timp, ca să nu se complice procesul
electoral, ambele camere să fie alese după aceeași metodologie și
să aibă aceleași prerogative, ceea ce era o soluție absurdă. De fapt,
interesau mai mult aparențele decât eficiența legislativului.
Tot din activitatea acestui birou, îmi aduc aminte că s-a pornit
la un moment dat o campanie de scoatere din guvern a generalului
Militaru, care deținea funcția de ministru al Apărării Naționale.
Acuza care i se aducea consta în faptul că era socotit omul
Moscovei, legat organic de structurile din URSS. Eu personal nu
știam mare lucru despre acest general, dar, din principiu, am fost
27
Ion Diaconescu

alături de cei care îl atacau, mai ales că Iliescu îl apăra cu

înverșunare. Deși, în general, în cadrul Biroului și al Consiliului
FSN, puterea avea o majoritate zdrobitoare, se mai întâmplau
câteodată și cazuri speciale când opoziția se făcea simțită, cum a
fost și în cazul Militaru. în timpul ședinței, Iliescu nu a cedat, dar
seara, acasă, m-am pomenit cu un telefon de la el spunându-mi că
acuzațiile aduse generalului Militaru nu sunt îndreptățite, dar,
pentru a liniști lucrurile, a hotărât să renunțe la el și să-l înlocuiască
pe postul de ministru al Apărării Naționale cu generalul Victor
Stănculescu, cerându-mi acordul pentru această înlocuire. Eu, care
eram încă sub influența discuției pe care o avusesem la 12 ianuarie
cu generalul și care îmi făcuse o bună impresie, și ținând seama și
de relatările lui Puiu, care avusese mai multe discuții tot în acest
sens, am răspuns că sunt de acord, considerând alegerea bună.
După o jumătate de oră am văzut la TV, în cadrul jurnalului,
schimbarea făcută. în vremea aceea nu se vorbea, și eu nu știam
nimic de acuzele care se aduceau generalului Stănculescu privind
implicarea sa în evenimentele de la Timișoara cu ocazia Revoluției.
Ședințele CPUN erau folosite de mulți dintre reprezentanți ca
tribună pentru a se afirma și a se face cunoscuți în vederea unei
viitoare cariere politice. Din delegația noastră cel mai activ era Liviu
Petrina, el era și cel mai tânăr. Fire impulsivă, cu rost și câteodată
fără rost, de mai multe ori, în timpul unei ședințe, se repezea la
microfon și se manifesta ca un critic acerb al comunismului. Ieșirile
lui la microfon erau însoțite de fluierături, huiduieli și strigăte de
genul: Taci din gură, colonele! Nu ți-e rușine să vorbești?!
îi ziceau colonele, acuzându-1 că ar fi fost colonel de securitate.
Petrina fusese membru PCR și ne explicase că lucrase în
diplomație, dar că nu făcuse parte din Securitate, iar CNSAS a
confirmat afirmațiile sale, nefiind găsit pe listele de colaboratori
publicate recent de acest for. Dar, dintre cei 241 de reprezentanți
CPUN, majoritatea fuseseră membri PCR, unii în conducerea
partidului, și, desigur, mulți colaboraseră și cu Securitatea, dar
nimeni nu-i împiedica să vorbească acum în Parlament. Mai mult,
unii dintre ei își permiteau câteodată să aibă și cuvinte critice la
adresa conducerii FSN și, totuși, nu erau huiduiți ca Petrina. Nici
eu, când vorbeam, desigur, nu eram aplaudat, dar nici huiduit.
Petrina era un cumulard, avea toate aceste păcate, era un fost
comunist care acum se lepădase de partid, atacându-1 și, ce era cel
mai grav, trecuse în rândurile PNȚCD, adică în tabăra dușmanilor
de moarte ai PCR, ceea ce nu se putea ierta. Partea curioasă era că
28
 După Revoluție

și Mircea Dinescu, pe care eu îl număram printre cei 10% adversari

ai FSN în cadrul CPUN, se asocia la manifestația anti-Petrina.
Dinescu, mimând revolta, se repezea la microfon și striga furios, spre
satisfacția sălii care aplauda batjocura: Ce aveți, domnilor, cu domnul
colonel? Lăsați omul să vorbească! Domnule colonel, poftiți la
microfon!
Delegația AFDPR în cadrul CPUN era formată din Constantin
Lățea, președintele asociației, Radu Ciuceanu, vicepreședinte, și
Ticu Dumitrescu, secretarul asociației. Pe maiorul Lățea îl
cunoșteam din pușcărie. L-am amintit și mai înainte când am vorbit
despre înființarea AFDPR. Pe Ciuceanu și Ticu Dumitrescu nu îi
știam, acum îi vedeam pentru prima oară. De altfel, Ciuceanu nu
era membru PNȚCD, iar Ticu Dumitrescu făcuse parte din
Organizația de Tineret PNȚ din Prahova. Când ne-a arestat pe noi,
el era prin ultima clasă de liceu, așa că nu aveam cum să-l cunosc
și nici prin închisoare nu ne-am întâlnit. Mai tânăr și mai impulsiv
din fire, Ticu Dumitrescu era și el unul dintre cei care apăreau
frecvent la microfon vorbind în numele foștilor deținuți. Din păcate,
el nu se consulta cu președintele Asociației, nu-i aducea la
cunoștință intenția lui de a ridica o problema și, în scurt timp, s-au
creat o tensiune și un conflict deschis între Ticu și ceilalți doi. Am
asistat de mai multe ori la certuri între ei, prilej cu care Lățea îi
atrăgea atenția că el este președintele Asociației și el este în drept
să exprime punctul de vedere al acesteia. Eu am încercat de fiecare
dată să aplanez conflictul fără prea mult succes.
Printre armele cu care FSN a luptat împotriva noastră a fost și
calomnia, aruncând fel de fel de acuze sau, cel puțin, insinuări
printre care și aceea că liderii partidului, în frunte cu Comeliu
Coposu, ar fi fost informatorii Securității. Pentru a-și susține
acuzele, imediat după Revoluție, Voican Vbiculescu care devenise,
printre altele, stăpân pe arhiva Securității a sustras din dosare o serie
de declarații date de noi cu ocazia nenumăratelor anchete la care
am fost supuși, le-a multiplicat și le-a difuzat la sediiȚPNȚCD și
prin mediile politice ca dovadă că am fost informatori. Intr-o zi, pe
când eram la CPUN, a venit Radu Ciuceanu la mine și, cu un aer
alarmat, mi-a arătat vreo două declarații ale lui Coposu date cu
ocazia unei astfel de anchete. I-am explicat că în cei 25 de ani, din
1964 până în 1989, am fost anchetați de nenumărate ori, am avut
și dosar de urmărire penală, alții au fost din nou condamnați, am
dat câteva sute de declarații. Nu părea convins, probabil că el și
majoritatea celorlalți nu mai fuseseră anchetați și a mai adus și
29
ion Diaconescu

argumentul că președintele Coposu avea și numele conspirativ

Utopicus. I-am arătat că declarațiile erau semnate Coposu și i-am
cerut să nu se lase manevrat de asemenea capcane comuniste. La
ora aceea, noi nu știam că nu numai informatorii aveau nume
conspirative, ci și noi, cei urmăriți. Erau nume date de Securitate
și folosite în materialele lor interne. Abia după ce am văzut dosarele
de la Securitate am descoperit acest aspect cu numele conspirative,
care făcuse pe unii să ne suspecteze drept informatori. Aproape
zilnic apărea câte o astfel de declarație, eram obișnuit de acum cu
ele, și nici nu am mai comentat cu Coposu cele ce îmi spusese
Ciuceanu. Cred însă că Ciuceanu a arătat aceste declarații și lui Ticu
Dumitrescu, probabil cu același aer suspicios, iar Ticu, aflat deja în
conflict cu el, i-a adus la cunoștință lui Coposu cele colportate de
Ciuceanu. Desigur, Coposu a fost scandalizat și revoltat de cele
întâmplate și acest fapt a constituit, până la urmă, motivația unui
adevărat război care s-a dat în cadrul AFDPR între Ticu, în poziția
de apărător al lui Coposu, și Radu Ciuceanu, în apărarea căruia
intervenise și Lățea, acuzați de denigrarea lui Coposu. De fapt, a fost
o luptă pentru putere, pentru ocuparea poziției de președinte al
AFDPR, luptă ce a fost câștigată de Ticu Dumitrescu, care beneficia
indirect și de sprijinul lui Coposu, pe care îl apăra. Nici eu și, după
știința mea, nici Coposu nu ne-am implicat sub nici o formă în
această dispută și nu-mi aduc aminte să fi participat vreodată la
reuniunile Asociației Foștilor Deținuți.
Din perioada CPUN-ului mai trebuie menționate evenimentele
sângeroase care s-au petrecut în zilele de 15-19 martie la
Târgu-Mureș cu ocazia comemorării Revoluției maghiare din 1848.
Ele au avut la bază atitudinea pe care o bună parte din populația de
origine maghiară din țară o avea cu privire la consecințele Tratatului
de Pace de la Trianon din 1918 și care profita de orice ocazie pentru
a revendica niște drepturi care considera că i se cuvin. Schimbările
de regim politic sunt cele mai potrivite ocazii pentru a realiza
obiectivele urmărite. Astfel, după cum se știe, în 1940, jucând
cartea Germaniei, Ungaria a obținut jumătatea de nord a Ardealului,
instaurând aici o administrație maghiară. în 1944, o dată cu sosirea
sovieticilor, majoritatea populației maghiare a aderat la Madosz,
secția maghiară a Partidului Comunist și, deși Ardealul de Nord
revenise României, minoritatea maghiară a reușit turul de forță de
a menține, în bună parte, o administrație de limbă maghiară. Ca
represalii la Revoluția maghiară din 1956, aceasta a fost românizată
poate în mod excesiv și, cu ocazia Revoluției din 1989, etnia
maghiară a considerat că este iarăși momentul potrivit pentru a
30
 După Revoluție

recâștiga pozițiile pierdute în 1956. Pe acest fundal, cu prilejul

aniversării Revoluției din 1848 s-au întâmplat ciocniri violente
intre români și unguri, cu mai mulți răniți și câțiva morți,
evenimente mediatizate pe larg prin mijloacele de propagandă pe
plan internațional, în general în defavoarea românilor. Ungaria s-a
oucurat întotdeauna de o imagine mai bună decât România,
îndeosebi după Revoluția din 1956.
Legat de aceste evenimente, mi-a rămas în memorie o
întâmplare semnificativă. Eram la partid când a venit corespon­
dentul unui mare ziar german pentru a-mi lua un interviu cu privire
la întâmplările de la Târrgu-Mureș. Desigur, eu am apărat cauza
României, dar, în spiritul democrației și al prevederilor internațio­
nale în materie, atitudine izvorând din convingerile mele politice.
Am fost șocat să constat că interlocutorul meu era total de partea
maghiară și ataca România în mod vehement. Mă gândeam cu
durere în ce situație se găsește țara pe plan internațional dacă un
corespondent al unui mare ziar german vorbește astfel. Am încercat
politicos să-l combat și am dat ca exemplu cazul lui Cofariu, un
român care a fost groaznic schingiuit de un grup de unguri, dar, prin
grija propagandei maghiare, tot Occidentul a publicat imaginile
respective cu explicație inversă: un maghiar măcelărit de români.
Interlocutorul meu mi-a făcut concesia să spună: Da, victima era
român, dar agresorii erau tot români. în fața unei atât de evidente
rele credințe m-am blocat, nu mai știam ce să răspund. La plecare,
l-am condus până în hol.
Aici, doi ziariști m-au întrebat: Ce a vrut ungurul acesta? Nu
este ungur - am zis eu - este neamț, corespondentul unui ziar
foarte mare din Germania. Este corespondent al acestui ziar, dar
este de etnie maghiară. - mi-au spus și numele pe care nu-1 mai
rețin. Este cunoscut în toată lumea ca un mare șovin maghiar!
Am răsuflat ușurat, un șovin maghiar avea mai puțină
credibilitate, pe când un ziarist german cu asemenea atitudine ar fi
fost foarte dăunător pentru România.

Alegerile din 1990

După cum am menționat, alegerile generale pentru Parlament

și președinția țării au fost fixate în mare grabă pentru data de 20
mai, puterea voind să profite la maximum de climatul de teroare
pe care reușise să-l instituie în țară. Stăpân era tot PCR-ul cu numele
schimbat în FSN, iar cei care vor cădea în ispită să creadă că
31
Ion Diaconescu

lucrurile s-au ^schimbat și se vor alătura PNȚCD vor suferi

consecințele. în asemenea climat, lipsiți de minime mijloace
materiale, trebuia să continuăm organizarea partidului, să ne
nominalizăm candidații pentru președinție și parlament. De
asemenea, să încercăm să combatem, în timpul campaniei
electorale, valul de calomnii, insulte și amenințări la adresa noastră
cu care noua putere intoxicase întreaga țară. FSN-ul folosea exact
armele utilizate în campania electorală din 1946, singura diferență
consta în aceea că, în 1946, lumea nu era timorată și a încercat să
reziste cu mult curaj presiunii comuniste. Acum, în 1990, deși se
chema că avusese loc o revoluție anticomunistă, după o jumătate
de secol de teroare, aproape nimeni nu mai îndrăznea să miște în
front. Și dacă în marile orașe ale țării și îndeosebi în București,
lumea era mai orientată sub raport politic și se mai puteau organiza
întruniri și chiar manifestații ale noastre, în provincie, îndeosebi la
țară, era imposibilă desfășurarea oricărei activități PNȚCD.
Mi s-a întipărit definitiv în memorie o întâmplare petrecută în
acest sens în timpul respectivei campanii electorale. într-o zi, câțiva
ziariști străini și reprezentanți ai cercurilor politice din Occident,
aflați la sediul nostru, mi-au cerut să-i iau cu noi la o întrunire pe
care o organizăm în mediul rural. Trebuie să menționez că
evenimentele din România de la acea dată erau insistent
monitorizate de către o mulțime de ziariști și oameni politici din
Occident care vroiau să înțeleagă care este de fapt situația reală din
România. Ei știau că avusese loc o revoluție anticomunistă intens
mediatizată, dar care le părea că nu a dus totuși la căderea regimului
comunist. Cererea lor m-a pus în încurcătură, pe de o parte, în
aceste condiții vitregi nu eram sigur că pot să organizez o întrunire
într-un sat, pe de altă parte nu puteam să ne prezentăm în așa hal
de slăbiciune și să le refuz cererea. Pe când mă frământam să găsesc
o soluție, îl văd în hol pe profesorul Vasile Stancu de la Dobrești,
satul lui Mihalache, căruia îi dădusem de câteva săptămâni
împuternicire să reorganizeze PNȚCD-ul în acea comună. îi spun
și lui problema care mă preocupa și el se oferă imediat să facem
această întrunire la Dobrești, sub forma unui parastas la mormântul
lui Ion Mihalache. Am relatat în volumul anterior de amintiri
împrejurările prin care s-au adus osemintele lui Mihalache de la
Râmnicul Sărat, unde murise în închisoare, la Dobrești. Am găsit
ideea lui Vasile Stancu foarte bună și în ziua respectivă câțiva din
conducerea partidului, împreună cu oaspeții noștri străini, ne-am
deplasat la Dobrești. între timp, am telefonat și la Pitești, la județ,
32
 După Revoluție

și a sosit și de acolo un grup de cel puțin zece reprezentanți. Astfel,

în vechea bisericuță de la cimitirul din Dobrești, ne-am strâns
pentru acest parastas vreo treizeci de oameni veniți de la București
și Pitești, iar din Dobrești, cu multă bunăvoință, se puteau număra
încă vreo 10-15 oameni. S-a făcut parastasul, s-au rostit și vreo două
discursuri ocazionale și am pornit pe jos, cu toții, să coborâm vreo
sută de metri de drum de la biserică la șosea, unde lăsasem mașinile.
Acest drum este separat, pe partea dreaptă, printr-un gard, de
grădina lui Mihalache, în continuarea căreia se află curtea și casa
lui. în grădina lui Mihalache, în timpul regimului comunist, se
făcuse un hangar, nu știu pentru ce activitate, și, în timp ce coboram
drumul, din acest hangar au ieșit trei-patru femei și un bărbat
huiduind și aruncând cu pietre în noi. Puținii oameni care erau cu
noi, speriați, n-au reacționat. Ne-am ferit și nu-mi amintesc să fi
fost răniți. Am vrut să plecăm imediat spre București, însă Vasile,
care făcuse unele pregătiri, a insistat să oprim la casa lui, un
kilometru mai jos, să luăm o gustare. Dar, în timp ce eram la masă,
aceiași agresori au ajuns și ei pe jos și au început să arunce cu pietre
în ușa și geamurile lui Vasile Stancu și nimeni nu intervenea să-i
oprească. Vizavi de casa lui Stancu este postul de miliție și am
trimis pe cineva să-i anunțe și să cer protecție pentru ziariștii străini.
Șeful miliției a răspuns: E o problemă politică, nu ne amestecăm!
Nu s-au amestecat și noi am scăpat cu fuga.
Deci fusesem la Dobrești și făcusem un parastas pentru
Mihalache care murise ca un martir în temnițele comuniste și chiar
din grădina lui a ieșit un grup de indivizi care ne-a atacat cu pietre
și ne-a urmărit până am părăsit satul. Că s-au găsit acești 4-5 nebuni
capabili de așa ceva nu este un lucru ieșit din comun, dar că din
întreg satul Dobrești pentru care Mihalache făcuse atât de mult, nu
s-a găsit nimeni să ne apere, nu mai vorbesc de miliție, era un lucru
foarte grav. Aceasta arată gradul de teroare în care se găsea societatea
românească în acel moment, far victimele nu erau niște inși la
întâmplare, erau ziariști și oameni politici străini, veniți în vizită, eu
însumi fiind o persoană cunoscută în tot satul Dobești, satele noastre
fiind aproape lipite. Acestea erau condițiile în care noi trebuia să ne
desfășurăm campania electorală. Sunt curios ce au scris acei străini
în relatările lor despre vizita în satul argeșean.
Iar Ion Iliescu se mai mira că străinii considerau țara condusă
încă de un guvern comunist!
Episodul de la Dobrești nu era însă un eveniment singular. Peste
câteva zile, când Comeliu Coposu a venit din Ardeal, mi-a povestit
33
Ion Diaconescu

că el însuși, în satul natal Bobota, din județul Sălaj, a avut parte de o

primire asemănătoare, cu huiduieli și amenințări. De asemenea, Ion
Puiu, care era așa de mândru de Bucovina lui, nu a avut o soartă mai
bună pe meleagurile natale. Iar Ion Rațiu, aflat în campanie electorală
la Buzău, abia a fost salvat din ghearele unui grup de propagandă.
Aveam de-a face cu o tactică politică aplicată pe întregul teritoriu al
țării. îndeosebi numele lui Coposu era pus cu insistență în circulație
ca un personaj malefic, care trebuie extirpat din societatea
românească. îndată ce un grup PNȚCD ajungea într-un sat, se dădea
alarma că a venit „Căposu“ și echipe de huligani, pregătite din timp,
interveneau să-i alunge pe acești musafiri periculoși.
în privința dotării materiale trebuie să mulțumesc și acum cu
recunoștință acelor prieteni din străinătate care ne-au vizitat și care
ne-au donat o serie de mijloace modeme obișnuite în activitatea
politică în țările avansate, cum ar fi calculatoare, xerox etc., până
și un post de radio-difuziune. Din păcate, în condițiile în care ne
găseam noi, toată această aparatură nu ne era de mare folos. La noi,
în acel moment, mai utile erau ciomegele și pietrele. Dar, chiar dacă
nu le puteam folosi, am depozitat cu grijă această aparatură în
subsolul sediului, gândindu-ne că pe unele dintre ele le vom putea
vinde ulterior pentru a acoperi nevoile financiare ale partidului. După
cum am menționat deja, în cadrul strategiei noastre politice aveam
în vedere strângerea rândurilor cu toate forțele politice considerate
de noi în acel moment ca autentic democratice. Se crea astfel o forță
mai mare, capabilă să reziste la loviturile puterii. Criteriile după care
trebuia să fie selectate aceste formațiuni nu erau încă definite în mod
clar, așa că pentru moment am pornit de la vechea situație, moștenită
din vremea lui Maniu. Adică am refăcut vechiul pact de amiciție cu
PNL și PSD, pact care își menținuse oarecum valabilitatea până
atunci. Fiindcă legea electorală nu prevedea nici un prag, am convenit
ca fiecare să meargă la alegerile parlamentare pe liste proprii, dar
pentru președinte să propunem un candidat comun, de preferat o
personalitate independentă. Abia am încheiat acest protocol ca să
avem surpriza că Radu Câmpeanu l-a și încălcat, proclamându-se
candidat la președinția țării din partea PNL. Când l-a întâlnit, Coposu
i-a reproșat cu duritate această lipsă de loialitate, dar Câmpeanu a
susținut întruna, pentru cine avea vreme să-1 creadă, că și pentru el
a fost o surpriză, că adunarea PNL, care avusese loc, l-a proclamat
cu atâta hotărâre candidat, fără vierea lui, că nu a mai putut de înapoi.
în realitate, ca și la 12 ianuarie, cu ocazia mitingului,
Câmpeanu observase că toate loviturile puterii se focalizaseră pe
PNȚCD și își făcuse un plan care avea logica lui. El și PNL vor
34
 După Revoluție

putea profita de această situație, adică cei care nu vor voi să voteze
FSN-ul și nu vor avea nici curaj să voteze PNȚCD-ul, care era un
partid proscris, se vor îndrepta spre liberali care nu erau considerați
așa de periculoși pentru țară. în condițiile create trebuia să punem
și noi un candidat propriu la președinție, formula candidatului
independent nemaifiind valabilă. Coposu, din cauza vârstei, dar și
a atmosferei ce i se crease în țară, a refuzat categoric să candideze
și atunci am hotărât să fim pragmatici - să punem un candidat care
avea posibilități să ne ajute financiar pentru campania electorală.
Astfel, ne-am îndreptat spre Ion Rațiu, care avea un nume istoric
și oarecare popularitate și care atât aștepta. L-am pus candidat al
PNȚCD la președinție, el obligându-se să contribuie cu o sumă
importantă la această campanie electorală. Contribuția financiară
a lui Rațiu, deși nu a venit la nivelul convenit, el contabilizând în
acest fond și cheltuielile făcute pentru propaganda proprie, a fost
totuși binevenită și ne-a ajutat să ne mai mișcăm.
De fapt, hotărârea pentru candidatura lui Ion Rațiu a fost luată
la început în cadrul unui grup restrâns, dar ea a fost apoi oficializată
în ședința Comitetului Național al partidului din 6 aprilie. La
această ședință au fost depuse mai multe candidaturi, obținându-se
următoarele rezultate: Ion Rațiu 44 de voturi, Ioan Alexandru 15
voturi, Ion Lup 7 voturi și Nicolae Lupan 3 voturi-.
Pentru Parlament, Coposu, în respect pentru tradiție, a ținut
să candideze cap de listă la Cameră în județul Sălaj, care era județul
lui și al lui Maniu, era unul dintre cele două județe în care Maniu
candida totdeauna, al doilea fiind Alba.
Menționez că pe vremea lui Maniu se putea candida în două
județe și, în caz de alegere, puteai opta pentru unul dintre ele.
Eu, văzând atmosfera care era la țară, i-am atras atenția lui
Coposu că era riscant să candideze la Sălaj, mai bine era să
candideze la București, dar el nu a cedat.
De asemenea, Puiu a ținut să candideze în Bucovina, la
Suceava. în aceste condiții eu am candidat cap de listă la București,
pentru Cameră, secundat de Constantinescu-Klaps și
lonescu-Galbeni.
La Senat, la București, a candidat academicianul Caius lacob.
Printre alți candidați menționez pe Ion Rațiu la Cluj, Gabriel
Țepelea la Bihor, Ioan Alexandru la Hunedoara etc.
în timpul campaniei electorale și al alegerilor s-au înregistrat
tot felul de evenimente grave, urmare a climatului de teroare și a
gradului de timorare existent. Astfel că alegerile erau considerate
35
Ion Diaconescu

pierdute dinainte. Semnificativ pentru această stare de timorare a

opiniei publice era faptul că mulți prieteni și cunoștințe mă
consultau cu foarte multă îngrijorare dacă nu cumva în cabina de
vot exista un aparat care să înregistreze cu cine ai votat. Căutam
să-i liniștesc, dar sunt sigur că, până la urmă, foarte mulți, când au
pus ștampila, au avut în vedere și acest lucru. Listele noastre au avut
ca semn electoral Ochiul, vrând prin aceasta să le amintim măcar
bătrânilor actele de vitejie din timpul alegerilor din 1946, când am
avut același semn electoral.
Secția unde am votat eu era în cartierul Mărgeanului, aproape
de locuință, și cred că eram în bună parte necunoscut. Rar se găsea
câte unul care tresărea când mă vedea, semn că mă văzuse undeva
sau că mă reținuse de la cele vreo două apariții la TV care ni se
permiseseră și nouă. Pe de o parte, mă gândeam că era chiar bine
că sunt necunoscut pentru că în atmosfera creată se putea găsi
vreun isteț să-mi dea cu ceva în cap pentru a-și manifesta loialitatea
față de putere. Probabil că delegații pe care îi aveam la
supravegherea urnelor și-au pus și ei probleme de acest gen.
Rezultatele alegerilor au fost dezastruoase pentru PNȚCD, cred că
au fost cele mai slabe rezultate obținute de acest partid în
îndelungata sa istorie de peste 120 de ani. Pentru alegerile
prezidențiale, rezultatele nu au fost mult diferite de cele cu care
eram obișnuiți pe vremea regimului comunist. Ion Iliescu a obținut
12 232 498 de voturi, adică 85,07%, Radu Câmpeanu 1 529 188
de voturi, adică 10,64% și Ion Rațiu 617 007, adică 4,29%. Pentru
alegerile parlamentare, având în vedere numărul mare de formațiuni
care au prezentat candidați, rezultatele au fost mai dispersate, astfel
FSN a obținut peste 9 000 000 de voturi, adică 67%, UDMR înjur
de 1 000 000 de voturi, adică 7%, PNL înjur de 900 000 de voturi,
aproape 7%, iar PNȚCD în jur de 350 000 de voturi, adică 2,5%.
în afară de acestea, au mai fost 23 de formațiuni care au înregistrat
scoruri inferioare celor de mai sus, dintre acestea, 16 au obținut câte
un singur deputat. în baza acestor rezultate FSN a obținut 263 de
deputați și 91 de senatori, UDMR 29 de deputați și 12 senatori, PNL
29 de deputați și 10 senatori, iar PNȚCD 12 deputați și 1 senator.
Locurile PNȚCD au fost repartizate astfel: trei deputați și un senator
la București, șase deputați în Transilvania, doi în Banat și unul în
Muntenia. Deci Comeliu Coposu la Sălaj și Puiu la Suceava, așa
cum mă temeam, nu au fost aleși. Eu împreună cu
Constantinescu-Klaps și lonescu-Galbeni am fost aleși deputați de
București, iar academicianul Caius lacob, senator de București. Au
36
 După Revoluție

mai fost aleși ca deputați Gabriel Țepelea la Bihor, Ioan Alexandru

la Hunedoara, Ion Rațiu la Cluj, Valentin Gabrielescu la Timișoara,
Adrian Nicoară la Brașov, Petru Maior la Sibiu, Petru Ștefanuț la
Arad, Vasile Gionea la Prahova și Dumitrescu la Caraș-Severin.
Este de remarcat că rezultatele noastre au fost puțin mai bune la
București, Prahova, în Ardeal și Banat, adică zone unde populația
avea un nivel mai ridicat de educație civică. în Moldova și Câmpia
Dunării dezastru total, nici un parlamentar. Deci se poate spune că
Radu Câmpeanu a avut dreptate cu tactica lui. Băgând capul la cutie
și făcând o opoziție binevoitoare față de FSN, i-a determinat pe
aceștia, să îndrepte tirul săgeților aproape în exclusivitate către
PNȚCD și să trateze PNL cu oarecare bunăvoință. Iar toată masa
electoratului român, complet dezorientată și timorată, s-a ferit să
dea votul PNȚCD, despre care nu știa decât calomniile și grozăviile
pe care le vehicula de zeci de ani puterea comunistă. Cei care, cât
de cât, s-au emancipat și s-au gândit să nu mai voteze cu FSN,
despre care auziseră că este înrudit cu PCR, au preferat să voteze
cu PNL sau alt partid oarecare din mulțimea de partide nou apărute,
în nici un caz nu trebuia dat votul PNȚCD, căci printr-un asemenea
gest te demascai drept un dușman învederat al comunismului și
dacă întâmplător se afla acest lucru, riscai consecințe grave. De
altfel, această tactică nu era o invenție descoperită de Radu
Câmpeanu, ci o experimentase cu succes în perioada 1945-1947 un
alt lider liberal, Gheorghe Tătărăscu, și o va mai pune în aplicare
și după momentul 1990 tot Câmpeanu, un an mai târziu.
Partea curioasă era că mulți oameni de bună credință nu-și
dădeau seama de aspectul imoral al acestui joc politic și continuau
să-l laude pe Câmpeanu pentru strategia aplicată.
Astfel, îmi amintesc că la puțin timp după alegeri, m-am
întâlnit la o festivitate cu bunul meu prieten din detențiune de la
mina Nistru, Sorin Botez. în acel moment, el era proaspăt deputat
liberal, iar eu proaspăt deputat țărănist. Sorin, ca un bun prietenia
ținut să mă consoleze pentru înfrângerea suferită în alegeri. în
același timp, a ținut să dea și o explicație celor întâmplate. El zicea
că succesul liberalilor s-a datorat în exclusivitate lui Radu
Câmpeanu, care s-a dovedit un mare lider politic, un lider
charismatic, pe când noi, în frunte cu Comeliu Coposu, pe care îl
considera complet depășit, nu puteam să avem un rezultat mai bun.
Comentariul lui Sorin Botez, pe care îl știam de bună credință, m-
a întristat mult și nu am mai avut răbdarea să-i explic cum stau
lucrurile în realitate.
37
Ion Diaconescu

Ani mai târziu, când lucrurile au luat o altă întorsătură, am avut

ocazia să rediscut problema cu Sorin și el mi-a dat de data aceasta
dreptate. A fost de acord cu punctul meu de vedere privind rezultatul
alegerilor din 1990.
înfrângerea noastră catastrofală în alegeri a avut darul să creeze
și o serie de tensiuni în partid, apărând voci care învinuiau pentru
această situație conducerea partidului, îndeosebi pe Comeliu Coposu,
care avea marea vină că era printre cei mai în vârstă în partid.
Totdeauna după un mare insucces se caută un țap ispășitor, fiecare
se spală pe mâini de contribuția lui la vina colectivă și împinge
răspunderea mai sus, către președinte. De fapt, cauza principală a
înfrângerii rezida în condițiile vitrege ce existau în țară în acel
moment. Dar cei care aspirau la putere se gândeau să dezlănțuie o
campanie de întinerire a partidului cu gândul de a-și face loc către
vârf. Astfel, într-o bună zi ne-am pomenit, Coposu și cu mine, cu o
delegație numeroasă provenind din rândurile trei ale partidului, inși
ale căror nume nici nu mi le mai amintesc acum și care nu dețineau
funcții importante în partid, delegație ce i-a cerut lui Coposu, pur și
simplu, să se retragă într-o poziție onorifică. Pe mine mă mai
mențineau ca un fel de organ executiv, dar prizonier al unui comitet
atotputernic compus din ei. I-am trimis la plimbare, spunându-le că
în democrație toate funcțiile și toate promovările nu se fac prin
puciuri, ci numai prin alegeri libere în cadrul forurilor statutare. Prin
urmare, aceasta este calea pe care trebuie să o folosească.
Am prezentat acest episod pentru a înțelege atmosfera care se
crease în partid după înfrângerea din alegeri.

Cazul Puiu
în general, partidul acționa ca un tot unitar, dar desigur erau
și manifestări disidente, unele gesturi de insubordonare față de
conducerea lui Coposu.
Cel mai activ în această direcție era Ion Puiu.
întotdeauna în cursul activității noastre avea tendința de a se
erija în șef. Așa procedase cu ocazia primului nostru proces, când,
fără consimțământul nostru, se proclamase șef al grupului, așa a
procedat și în alte împrejurări. Acum, după Revoluție, își fixase un
birou special în cea de-a doua clădire a sediului, izolat de noi,
dispunând de un secretar și un aghiotant propriu. Aceasta n-ar fi
fost ceva grav, dar grav era că el a început să emită fel de fel de
38
 După Revoluție

ordine și comunicate sub semnătură proprie fără să se consulte cu

noi, ca și cum partidul devenise un organism bicefal. Această
situație a creat probleme neplăcute pe plan internațional. Noi, sub
semnătura lui Coposu, numisem un reprezentant în Germania care
să țină legătura cu UCD, de la care primeam și unele ajutoare.
Puiu, fără să ne avertizeze, a dat și el delegație altei persoane, sub
semnătură, tot pentru UCD. Nemții, care sunt foarte scrupuloși, au
fost surprinși și ne-au reproșat această lipsă de disciplină în
conducerea partidului, fapt ce ne-a deranjat foarte mult și a creat
tensiune în partid. Manifestările lui Puiu, în afara normelor uzuale
practicate în activitatea partidului, puneau zilnic tot felul de
probleme dificile, care creau o imagine negativă, de lipsă de unitate
a partidului. Astfel, îmi aduc aminte cum odată, pe la începutul
reluării activității noastre în legalitate, m-a căutat Coposu și m-a
rugat cu insistență să particip la o reuniune unde era programat el,
dar din diverse motive nu putea merge. Coposu era informat că și
Puiu va participa la această reuniune și desigur, în lipsa lui, acesta
va prelua conducerea ședinței și va prezenta un punct de vedere cu
care el nu era de acord. Nu-mi amintesc care era problema, dar el
m-a rugat să prezidez ședința, să-l scuz că nu a putut veni și să
prezint punctul de vedere oficial al partidului.
Am ajuns la reuniune cu vreo trei minute întârziere și
într-adevăr Puiu, fără să se intereseze dacă vine Coposu, deschisese
ședința și își prezenta poziția. Era o situație delicată. Să-l întrerup,
se evidenția un conflict major la conducerea partidului, să-l las să
conducă ședința, nesocoteam rugămintea lui Coposu. Am așteptat
până Puiu și-a întrerupt pentru câteva secunde perorația și am
intervenit cu aerul că de-abia din acel moment începe ședința
propriu-zisă, intervenția inițială a lui Puiu fiind o uvertură în afara
programului. I-am informat pe participanți că președintele Coposu,
din motive obiective, nu poate veni și le-am prezentat punctul de
vedere oficial al partidului. După puțin timp, Puiu a părăsit ședința
ostentativ și astfel de ce mi-era frică nu am scăpat, era evident
pentru toți cei prezenți că la vârful partidului exista un conflict grav.
Deranjante erau, de asemenea, declarațiile pe care Puiu le făcea în
fața delegațiilor din străinătate, el prezentând PNȚCD ca un partid
extremist, aproape șovin, care ar fi dispus să treacă la răzbunare,
urmare a suferințelor îndurate.
In acest sens îmi amintesc o altă întâmplare petrecută cu ocazia
vizitei unor parlamentari străini. Coposu fiind reținut cu alte
probleme, am participat eu la această întâlnire. Colegi din conducerea
39
Ion Diaconescu

partidului mi-au atras atenția ca întâlnirea să se desfășoare cu

oarecare discreție, deoarece, dacă află Puiu de ea, va veni și va face
iarăși declarații incendiare. La început totul a decurs normal, eu
prezentând în liniște programul și strategia partidului, în
conformitate cu principiile noastre de bază, oaspeții luând notă
după declarațiile mele. Dar, cu toate precauțiile luate, Puiu a aflat
de vizită, a venit imediat și, cu prima ocazie, a intrat peste cuvântul
meu și a început o perorație pe un ton violent care i-a speriat pur
și simplu pe oaspeți. Aceștia s-au oprit din scris și se uitau alarmați
la mine, neînțelegând ce se întâmplă. Puiu țipa în continuare. Până
la urmă, cu ajutorul altor colegi din conducere, pretextând un
program la care Puiu nu trebuia să lipsească, am reușit să-1 scoatem
de la această ședință și să intrăm în normalitate. După plecarea lui
am explicat oaspeților că Puiu este unul dintre colegii care au
suferit 17 ani de pușcărie m condiții groaznice, care i-au provocat
asemenea stări sufletești. îl înțelegem perfect, dar ideile exprimate
de el nu reprezintă punctul de vedere al partidului. în final, oaspeții
și-au exprimat compasiunea pentru suferințele lui Puiu și ale
noastre și înțelegerea față de aceste manifestări.
Ceea ce îl deosebea, în principal, pe Puiu de ceilalți membri ai
vechiului PNȚ era poziția lui de accentuat naționalism. Fără a fi
xenofob sau antisemit, era totuși preocupat într-un înalt grad de
apărarea drepturilor istorice ale românilor. De aceea, el considera că
în ierarhia preocupărilor politice ale PNȚ-ului pe primul loc trebuia
să fie problema națională, prin aceasta înțelegând restaurarea
României în granițele de după primul război mondial, adică revenirea
Basarabiei în frontierele țării.
în conjunctura existentă, noi consideram ca prioritare celelalte
obiective, adică instaurarea unui regim cu adevărat democratic și
a unei economii de piață, integrarea țării în structurile euro-
atlantice, urmând ca recuperarea teritoriilor pierdute să fie realizată
atunci când condițiile internaționale vor face posibil acest obiectiv.
Desigur, această preocupare a lui Puiu era de înțeles. El era
originar din ținutul Herța ocupat de sovietici o dată cu Basarabia,
în 1940, iar mama sa fusese deportată de ruși în Uniunea Sovietică
și murise în exilul siberian.
între timp, se constituise și o Organizație a Tineretului
PNȚCD, președinte fiind un domn Rădoi, un apropiat al lui Puiu
și întreaga organizație era coordonată și oarecum subordonată lui
Puiu. Probabil că în rândurile acestei organizații de tineret existau
un curent și o oarecare agitație pe tema întineririi partidului,
40
 După Revoluție

problemă care ne preocupa și pe noi în cel mai înalt grad. însă

doream ca această reformă să se facă respectând regulile
democratice și principiile dințotdeauna ale partidului, pentru care
luptaserăm o viață întreagă. în acest climat, pe la începutul lui
iunie 1990, deci la vreo zece zile după alegeri, când am venit
dimineața la sediu, am găsit porțile închise, legate cu sârmă, iar
sediul ocupat de Organizația de Tineret. Aceștia dăduseră
publicității un comunicat prin care anunțau că au preluat
conducerea partidului, îl mai mențineau pe Coposu ca președinte
de onoare, Puiu devenea președinte activ, iar toate celelalte
funcțiuni din partid erau preluate de acești tineri. Noi, ceilalți
vârstnici din partid, eram pur și simplu eliminați. L-am căutat pe
Puiu care nu era de găsit. Cum nu puteam cere ajutor poliției, am
făcut apel la organizațiile noastre de sector și în circa o oră au fost
prezenți câteva sute de membri de bază ai partidului care au
reocupat sediul și au alungat pe puciști. S-a întrunit imediat Biroul
partidului și s-a decis excluderea tuturor rebelilor din partid. Puiu,
care a participat și el la ședință, a încercat să-i apere, să minimalizeze
vina acestora, dar faptele erau prea grave pentru a fi tolerate. De
fapt, se aflase că în noaptea respectivă, când a avut loc puciul, Puiu
a fost la sediu și cred că a fost de acord cu conținutul manifestului.
S-a cerut ca toți membrii din Birou să semneze hotărârea de
excludere a rebelilor, dar Puiu a refuzat să semneze. în aceste
condiții, Biroul a considerat că el s-a situat în afara partidului și s-a
dat un comunicat prin care, începând din acel moment, Puiu era
considerat autoexclus din PNȚCD. Astfel, după o jumătate de an
de colaborare după Revoluție, ne-am despărțit cu mult regret de
Puiu, despărțire rămasă definitivă până la moartea sa. A fost un
luptător pasionat, un visător în felul lui, de el m-au legat atâtea fapte
din lupta noastră politică. Prin temperamentul lui însă și prin
ambițiile sale era un colaborator foarte dificil, era foarte greu de
lucrat cu el. Păcat însă că prin plecarea lui se pierdea unul dintre
motoarele principale ale partidului.
O parte din conducerea tineretului, implicată în acest puci,
provenea din gruparea lui Ioan Alexandru, Liviu Petrina și Iftene
Pop, grupare cu care PNȚCD a fuzionat în primele zile după
Revoluție. Ei erau mai ales apropiații lui Ioan Alexandru,
participând la seminariile pe care acesta le ținea pe tema moralei
creștine. De aceea, cu ocazia anchetei care s-a făcut după puci în
interiorul partidului, Ioan Alexandru a încercat cu multă insistență
să-i apere, considerând gestul lor ca o copilărie, o greșeală regretată
41
Ion Diaconescu

de ei. Nu știu dacă regretele erau sincere. în tot cazul, greșeala era
mult prea gravă ca să se poate trece cu prea multă ușurință peste
ea. După eliminarea lor din partid nu am mai avut nici o știre despre
activitatea lor, probabil că s-au retras definitiv din viața politică.
întinerirea cadrelor partidului a constituit permanent după
Revoluție și după reluarea activității partidului una dintre
problemele principale ale noastre. în condiții normale de pace și
de viață politică democratică, această întinerire nu constituie o
problemă, ea se rezolvă de la sine, într-un proces continuu, fără
sincope și tulburări. în mod obișnuit, liderii politici, când depășesc
vârsta de 70 de ani, se retrag din activitate și ocupă poziții onorifice.
Generația forte a partidelor este reprezentată de cei în vârstă de
40-60 de ani care au și puterea de muncă și experiența necesare unei
funcții politice de răspundere. Tineretul partidelor, înțelegând prin
acesta generația în vârstă de 20-30 de ani, reprezintă ucenicii
partidelor, cei care aduc suflul și vigoarea tinereții și care în acești
ani, încadrați în diverse funcții, acumulează și experiența necesară.
Trecerea de la o categorie la alta se face lent, de la sine, este un
proces continuu, care asigură unitatea și menținerea partidelor
respective în actualitate. Când apar tulburări în viața politică a țării
și activitatea politică este întreruptă, se întrerupe și acest proces de
regenerare a cadrelor și apar falii între generații. Astfel, la noi în
țară, în perioada 1937-1947 nu a mai existat o viață politică
normală, și nu a mai funcționat acest mecanism de regenerare
automată a partidelor. PNȚCD a rămas cu aceleași structuri din
1937 și nu s-a realizat de la sine nici încadrarea tineretului în
diverse funcții specifice acestei vârste. Pentru aceasta, în 1946, noi,
conducerea tineretului PNȚ din aceea vreme, am ridicat problema
respectivă în fața conducerii partidului și, în urma unei reuniuni
importante, s-au corectat aceste neajunsuri. Ca urmare, repre­
zentanții tineretului au fost cooptați în Comitetul executiv al
partidului și în diverse alte structuri unde aportul tinerilor era
binevenit. Comitetul executiv în care am promovat era un for de
150 de membri, iar noi, cei cooptați, aveam mulți ani de ucenicie
în partid, dar nu am fi îndrăznit pentru nimic în lume să cerem locuri
în Delegația Permanentă sau în Biroul partidului, să stăm la masă
cu Maniu și Mihalache. Puciștii din iunie 1990 erau niște tineri
veniți de două-trei luni în partid, majoritatea total necunoscuți de
noi, tineri care până atunci nici nu auziseră de Maniu, Mihalache
și PNȚ și care, nici mai mult nici mai puțin, voiau să preia
conducerea partidului pe baza singurului argument că erau tineri.
42
 După Revoluție

în aceste condiții, desigur că nu se putea sta de vorbă și colabora

cu ei, nu realizasem supraviețuirea partidului cu atâtea suferințe,
în condiții dramatice, ca să-l predăm acum unor tineri practic
necunoscuți. Totuși, evenimentele de la începutul lui iunie 1990,
acest puci, au fost un semnal de alarmă pentru noi și se va accentua
și mai mult preocuparea noastră de a crea condițiile optime pentru
a se asigura primenirea și regenerarea partidului în concordanță cu
trecerea timpului.

Fenomenul Piața Universității

O dată cu încetarea oficială a Revoluției, survenită cam pe 26

decembrie 1989, nu a mai apărut pe străzile Bucureștiului,
îndeosebi în zona centrală, acel calm cu care eram obișnuiți pe
vremea lui Ceaușescu, când lumea își exprima durerile și revolta
scrâșnind din dinți. Dar nici nu avea curajul să facă cel mai mic gest
de revoltă sau măcar de protest. Acum situația era schimbată,
aproape zilnic, ca un ecou întârziat al marilor mișcări din timpul
Revoluției, aveau loc manifestații prin care oamenii își exprimau
nemulțumirea datorată faptului că procesul de decomunizare a țării
bătea pasul pe loc sau se desfășura în pas de melc. Oamenii simțeau
că ceva nu era în regulă, că era o mare discrepanță între visele din
zilele revoluției și cele ce se petreceau acum, când, în ciuda
declarațiilor noilor conducători care vorbeau de libertate și reformă,
viața economică și socială a țării se desfășura după vechile canoane,
era foarte puțin schimbată. Până la mitingul PNȚCD din 28
ianuarie, noua putere s-a apărat de acești manifestanți cu poliția și
jandarmii, dar această modalitate de apărare nu era convenabilă.
Spre deosebire de perioada comunistă, acum Bucureștiul era
invadat de ziariști și de tot felul de delegați străini care înregistrau
totul, iar un guvern menținut la putere cu poliția și jandarmii nu
putea avea o imagine acceptabilă pe plan internațional. De aceea,
cu ocazia marelui miting PNȚCD din 28 ianuarie, le-a venit ideea
să recurgă la vechile structuri PCR din fabrici, care sub o firmă
anonimă, clasa muncitoare, au trecut la atac, au dispersat
manifestația respectivă și, din acel moment, vor constitui forța de
șoc la care se va apela permanent pentru contracararea
manifestațiilor opoziției. Altfel cum ar fi putut FSN-ul să
organizeze și să mobilizeze în câteva zile o forță de zeci de mii de
oameni care să execute în mod disciplinat ordinele date? Nu s-a
43
Ion Diaconescu

organizat o forță nouă, ci s-au preluat în bună parte organizațiile

PCR existente, care s-au subordonat automat noului guvern,
deoarece acesta era format în exclusivitate din vechile structuri
comuniste. încrederea era reciprocă, cu toții proveneau din aceeași
familie și contau și pe o colaborare fructuoasă în viitor. De aceea,
în lunile februarie, martie și în cursul campaniei electorale care a
urmat, atât în București, cât și pe întreg cuprinsul țării, puterea s-a
sprijinit pe aceste structuri pentru a împiedica manifestațiile
noastre. Tot prin ele s-a creat climatul de timorare pe care au reușit
să-l imprime și pe care s-a construit răsunătoarea victorie în
alegerile din mai 1990. în asemenea condiții, puterea putea afirma
că actele de intimidare nu erau executate de aparatul de stat, poliție,
jandarmi etc., ci proveneau din rândul populației civile, în special
masa muncitorească respingând cu înverșunare activitatea opoziției
și prezența ei în viața politică a țării.
Printre aceste forțe muncitorești la care s-a apelat, un loc de
frunte l-au avut minerii, îndeosebi cei din Valea Jiului, unde, după
mișcările de protest din 1977, PCR-ul cu ajutorul Securității și al
unor substanțiale subvenții își crease o puternică organizație de
partid pe care acum FSN-ul o va folosi cu mult succes. Astfel,
după câte s-a spus, un prim grup organizat de mineri din Valea Jiului
și-a făcut apariția la București încă din 29 ianuarie, grup ce a
contribuit eficient la represaliile împotriva PNȚCD din acel
moment. Mai târziu, când expedițiile minerilor din Valea Jiului la
București au luat amploare și au făcut istorie, această vizită a lor a
fost consemnată de analiștii politici ca prima mineriadă.
Nu am ținut o evidență a acestor mineriade, de aceea pentru a
reconstitui adevărul am încercat să mă ajut de lucrarea Istoria
României în date 1940-1995 a lui Marin Nedelea, care consem­
nează în ziua de 18 februarie 1990 o manifestație neautorizată,
care a pornit din Piața Unirii și a ajuns până în Piața Victoriei. Sosiți
aici, consemnează mai departe autorul, o parte dintre demonstrați
s-au dedat la acte violente, au atacat sediul guvernului, aujDătruns
în interior și au devastat și molestat persoane de acolo. In urma
acestui atac, seara au sosit în capitală 5 000 de mineri din Valea
Jiului, care au ocupat Piața Victoriei pentru a apăra guvernul.
Aceasta ar fi deci a doua mineriadă despre care eu nu-mi mai
amintesc. Ne întrebăm noi cum a fost posibil ca în cursul aceleiași
zile, în timp ce avea loc o manifestație antiguvernamentală să
sosească din Valea Jiului o trupă de șoc de 5 000 de mineri, din
proprie inițiativă, pentru a face ordine în București. Atâta
44
 După Revoluție

promptitudine și exces de organizare sunt greu de realizat chiar și

în operațiunile militare. Acest lucru nu se putea îndeplini decât dacă
din timp era organizată această trupă cu toate mijloacele necesare,
inclusiv transportul, și dacă acțiunea era programată măcar cu o zi
înainte. Nici vorbă nu putea fi de o reacție spontană a muncitorilor
din Valea Jiului ca urmare a unor evenimente din București despre
care atunci luau cunoștință. Totul arată că aveam de-a face cu o
colaborare strânsă și bine pusă la punct între putere și organizația
minerilor din Valea Jiului, colaborare ce va fi pusă în valoare cu
ocazia evenimentelor care vor urma.
Tot în lucrarea Istoria României în date 1940-1995, se
consemnează că, pe 23 aprilie 1990, după mitingul electoral
PNȚCD, o parte dintre manifestanți s-au baricadat în Piața
Universității din București, blocând circulația pe bulevardul
Bălcescu până la mijlocul lunii iunie. Acțiunea a căpătat denumirea
de Fenomenul Piața Universității. Mitingul din 23 aprilie a fost o
mare manifestație (o apreciez la 10-20 de mii de participanți), ce
a avut loc în Piața Aviatorilor, fiind organizat de PNȚCD în cadrul
campaniei electorale. La acesta a participat și fostul premier italian
Emilio Colombo, care a pronunțat un însuflețit discurs. Reamintesc
faptul că, în acel moment, partidul nostru era deja membru al
Internaționalei Creștin-Democrate, iar creștin-democrația italiană
ne-a acordat un important sprijin în perioada grea de început. în
aceeași zi însă a mai fost organizată o manifestație de Asociația de
Revoluționari 16-21 Decembrie și de o asociație civică, având ca
punct de întâlnire Cimitirul Eroilor. Acești manifestanți, plecând
de aici, au traversat centrul orașului și au ajuns la Piața Aviatorilor,
trecând și pe la mitingul nostru, după care s-au îndreptat spre Piața
Universității, pe care au ocupat-o. Lucrurile s-au desfășurat în acest
mod și nu cum lasă să se înțeleagă istoricul menționat care prezintă
situația ca și cum Piața Universității ar fi fost ocupată exclusiv de
un grup PNȚCD. De fapt, puterea a încercat permanent să
acrediteze ideea că Fenomenul Piața Universității era o acțiune
planificată și manevrată din umbră de PNȚCD, care încerca pe
această cale, mai puțin obișnuită în viața democratică, să submineze
pozițiile puterii. De fapt, fenomenul Piața Universității era un
produs al stării de spirit care domnea atunci în societatea
românească - am în vedere categoriile evoluate din punct de vedere
politic - care vedea că obiectivele pentru care se luptase în timpul
Revoluției fuseseră complet abandonate. Mai mult, cu ajutorul
puternicului aparat de stat moștenit din perioada comunistă se
45
Ion Diaconescu

încerca perpetuarea fostului regim sub o altă firmă. Revendicările

acestei mișcări erau în totalitate cuprinse și în programul PNȚCD
și, desigur, ele se mai regăseau și în programul altor formațiuni
politice. Ceea ce ne deosebea pe noi, PNȚCD, de această mișcare
erau modalitățile de a ne exprima. Noi mergeam pe metodele
clasice de a face propagandă prin întruniri, discursuri publice,
manifeste etc., activitate obișnuită a partidelor politice în regim
democratic, pe când mișcarea respectivă mergea spre manifestări
de stradă în spiritul Revoluției din decembrie, influențată mult și
de faptul că majoritatea participanților erau tineri. Era o diferență
privind metoda de abordare a problemei, dar obiectivele fiind
identice, PNȚCD a sprijinit de la început această mișcare și noi i-am
acordat nu numai simpatia, ci și girul nostru moral. Dar PNȚCD
nu a inițiat, nu a condus și nu a coordonat această mișcare. Mai mult
decât atât, manifestanții s-au ferit să țină legătura cu noi și chiar
ne-au cerut să nu apărem în mijlocul lor și să ne manifestăm ca
atare. Poate că această atitudine a lor față de PNȚCD se datora
faptului că partidul nostru era în aceea vreme ținta celor mai dure
și mai perfide atacuri și nu doreau să fie asociați cu victimele
acestor atacuri. Este posibil, de asemenea, că unii lideri ai acestei
mișcări se gândeau să înființeze un nou partid politic având ca
fundament acest fenomen, Piața Universității, și nu voiau să
împartă valul de simpatie populară cu partidul nostru. Nu știu care
a fost motivul real. în tot cazul, noi am respectat această dorință a
lor, nu ne-am implicat, nici un lider al nostru nu a luat cuvântul în
piață ca reprezentant al partidului și am trecut numai ocazional prin
acel loc, împinși de curiozitate. Guvernul a încercat la început, de
mai multe ori, să-i disperseze și să evacueze piața, dar, de îndată
ce forțele de represiune se retrăgeau, piața era ocupată de un număr
și mai mare de manifestanți. Cu această ocazie, aveau loc ciocniri
și tulburări care dădeau un aspect de continuă revoluție în centrul
orașului. Hotelul Intercontinental era ocupat în exclusivitate de
ziariști și corespondenți străini, care transmiteau cu promptitudine
tot ce se întâmpla în această piață, creând o imagine defavorabilă
noii puteri de la București. Situația era cu atât mai gravă, cu cât țara
se găsea în plină campanie electorală. Din aceste rațiuni, după mai
multe încercări eșuate, puterea a cedat, renunțând pentru moment
la evacuarea pieței, așteptând desigur să treacă alegerile, ca apoi,
în baza rezultatului favorabil al scrutinului pe care contau, să-și
creeze o justificare pentru lichidarea mișcării.
Câștigând pentru moment partida, manifestanții s-au instalat
46
 După Revoluție

temeinic în piață, au adus corturi pentru dormit și au înconjurat

întreg spațiul cu cordoane și panouri având inscripția Zona liberă
de comunism.
Iar dacă această piață astfel delimitată era zonă liberă de
comunism însemnă că restul țării trăia tot sub comunism, ceea ce
era destul de adevărat, un comunism reformat, de tip gorbaciovist.
Atmosfera în piață era de-a dreptul entuziasmantă. Tot locul
răsuna de sloganuri și cântece compuse ad-hoc, cu subiecte la ordinea
zilei, care au devenit populare în întreaga țară și dintre care unele
rezistă până azi. Nu mai departe, chiar acum, când scriu aceste
rânduri, am văzut cu multă satisfacție la TV reluarea unora dintre
aceste sloganuri la mitingurile organizate de Partidul Popular Creștin-
Democrat și de tineretul de la Chișinău, în lupta acestora pentru
apărarea limbii române și a specificului național românesc în
Basarabia. De data aceasta, ei luptau cu comunismul de tip sovietic.
în Piața Universității era, îndeosebi seara, un adevărat show
cu mii de spectatori veniți din tot Bucureștiul, chiar și din provincie,
să asiste la spectacol. Grație posturilor străine de radio și de
televiziune, fenomenul devenise foarte cunoscut în întreaga țară și
în străinătate. în câteva rânduri, oaspeții străini din rândurile
creștin-democrației, sosind în vizită la noi, ne-au cerut să meargă
seara în piață, să vadă pe viu fenomenul de care se vorbise atât. Erau
încântați de ceea ce vedeau, mai ales atmosfera tinerească plăcea
foarte mult. Aspectul politic al manifestațiilor era susținut de o
serie de oratori, reprezentanți ai societății civile, care se perindau
la tribuna improvizată în balconul Universității din centrul pieței.
Din acest loc, respectivii oratori, prin discursurile lor, întrețineau
motivația politică a acestei acțiuni. Ideile care se degajau din aceste
cuvântări și din toate sloganurile scandate erau identice cu cele
cuprinse în așa-numitul Manifest de la Timișoara și care se regăseau
și în toate manifestările noastre politice. Mai întâi, având în vedere
că majoritatea manifestanților luaseră parte la Revoluție și că
această acțiune se considera o reeditare și o continuare a spiritului
Revoluției, se cerea să se facă lumină cu privire la tot ce s-a
întâmplat în decembrie 1989, îndeosebi descoperirea vinovaților
pentru cei peste o mie de morți. Persista sentimentul, aproape
general în rândul manifestanților, că aceia care ordonaseră și
executaseră represiunea de la Timișoara, cei care executaseră
represiunea de la București din noaptea de 21 -22 decembrie și mai
ales cei vinovați de toate crimele care s-au petrecut în cele câteva
zile după fuga lui Ceaușescu continuau să facă parte din structurile
47
Ion Diaconescu

noii puteri, în loc să fie demascați și pedepsiți. Dar revendicarea

dominantă consta în cererea de punere în aplicare a punctului 8 din
Manifestul de la Timișoara. Acest punct 8 prevedea ca toți care
fuseseră membri în Comitetul Central al PCR, cei care făcuseră
parte din structurile Securității și activiștii plătiți ai PCR, să fie
privați de drepturi politice timp de trei legislaturi parlamentare.
Aceste idei existau și în gândirea noastră politică, iar în statutul
PNȚCD era prevăzut încă de la început că nici o persoană care
făcuse parte din una dintre aceste categorii să nu poată fi primită
în acest partid. Aplicarea acestui punct 8 ar fi separat definitiv
apele și cred că ar fi accelerat mult procesul de decomunizare a țării
și reforma necesară s-ar fi îndeplinit încă din primii ani. Pentru
aplicarea lui însă, ar fi fost nevoie de încă o revoluție, așa cum se
cerea adesea cu ocazia mitingurilor noastre. Pentru că de fapt
puterea era deținută în cea mai mare parte chiar de aceste categorii
pe care punctul 8 le dorea puse sub interdicție politică.
Fenomenul Piața Universității, după opinia mea, nu a avut un
lider propriu-zis, a fost o acțiune colectivă rezultată din starea de
spirit existentă în acel moment îndeosebi în masa tineretului.
S-a vorbit într-o perioadă de Marian Munteanu, președintele
Ligii Studenților, ca lider al acestei acțiuni, aceasta probabil datorită
faptului că mulți dintre participanți erau studenți. Evoluția sa
politică ulterioară n-a corespuns nici spiritului Pieței Universității,
nici așteptărilor legate de persoana sa.
Astfel că, până la urmă, acest fenomen a rămas ca o pagină
frumoasă, dar izolată, din lupta pentru libertate și adevăr a
poporului român. Dacă s-ar fi creat o structură care să coordoneze
mișcarea i s-ar fi asigurat o continuitate și cred că astfel s-ar fi putut
pune bazele unui nou partid politic.

Mineriada a treia

O dată cu convocarea noului Parlament rezultat din alegerile

de la 20 mai, puterea a considerat că a sosit momentul să se termine
și cu golanii din Piața Universității, denumire dată chiar de Ion
Iliescu acestor manifestanți. Nu mai era cazul să se țină seama de
restricțiile impuse de campania electorală și se puteau justifica
măsurile de lichidare a manifestației pe considerente sanitare și de
fluidizare a circulației în centrul Capitalei.
La început s-a făcut apel la toate forțele oficiale de ordine, poliție,
48
 După Revoluție

jandarmi, dar cum acestea nu reușeau, s-au adus imediat în sprijinul

lor, cu camioanele, grupuri masive de muncitori de la o serie de
uzine bucureștene. Astfel, în după-amiaza zilei de 13 iunie, alături
de forțele de ordine a apărut în piață, între altele, un puternic grup
de la UMGB care sub deviza UMGB face ordine! s-a dedat la o
luptă deschisă cu manifestanții aflați în piață.
Eu nu eram în Piața Universității, dar din balconul sediului
PNȚCD puteam vedea ce se întâmpla pe câmpul de luptă. Era un
vacarm de nedescris, cu strigăte, lovituri etc. La un moment dat,
două mașini de transport ale Poliției au fost răsturnate și li s-a dat
foc. Autoritățile au acuzat că aceasta a fost opera manifestanților,
dar eu am stat de vorbă cu oameni de la fața locului care susțineau
că incendiatorii erau chiar din rândurile organelor de ordine ca să
creeze motivul pentru declanșarea represaliilor. înregistrarea unei
convorbiri telefonice între generalii Chițac și Diamandescu
confirmă această afirmație.
Mai mult decât atât, autoritățile au acuzat că în seara aceleiași
zile, grupuri de manifestanți au atacat sediile Poliției, Ministerului
de Interne și Televiziunii, devastând și incendiind. Dar în acele
momente, manifestanții se luptau din greu să-și apere pozițiile din
Piața Universității, cum ar fi putut să ducă o luptă ofensivă în alte
zone ale orașului? De altfel, chiar imaginile prezentate la televizor
arată o serie de manifestanți agitându-se jos, în curtea Poliției, și,
în același timp, se vede ieșind fum pe geamul de la etajul aî V-lea
al clădirii respective în care nu pătrunsese nimeni. De aceea, eu cred
în veridicitatea variantei care afirmă că atât incendierea mașinilor
din piață, cât și atacurile de la Poliție, Ministerul de Interne și
Televiziune au fost simulacre puse la cale de autorități și executate
de agenți ai puterii cu scopul de a justifica represaliile care erau în
curs de pregătire.
în acest timp, în după-amiaza de 13 iunie și în noaptea care a
urmat, o serie de trenuri pline cu mineri au plecat din Valea Jiului
spre București, chemate în sprijinul puterii. Degeaba a încercat
inginerul Ioan Mănucu din conducerea Regionalei CFR Craiova să
oprească acest marș pe calea ferată spre București, dispozițiile de
sus de la guvern aveau prioritate. Pe peronul Gării de Nord din
București, trenurile cu mineri erau așteptate de reprezentanți ai
autorităților care îi conduceau imediat spre teatrul de operații din
Piața Universității. Se spunea că Voican Voiculescu avea rolul
principal privind regia întregii operații. îmbrăcați în salopetele lor
de mineri, cu căști pe cap și având în dotare lămpașul, cele vreo
49
Ion Diaconescu

10.000 de mineri păreau o armată în uniformă aflată în stare de

război. Arma lor predilectă erau răngile de oțel folosite în mină
pentru copturitul abatajelor sau, în lipsa acestora, bâtele de diverse
calibre. Armata minerilor a invadat Piața Universității și s-a dedat
la acte de sălbăticie, lovind fără milă tot ce le-a stat în cale, oameni
cu mâinile goale, oameni aflați întâmplător pe stradă. Peste o mie
dintre cei schingiuiți au fost încărcați în mașinile Poliției, care
așteptau într-o perfectă colaborare, transportându-i la închisorile de
la Măgurele și Băneasa.
Din Piața Universității, operațiile s-au extins în interiorul
Universității București și al Institutului de Arhitectură, pe
considerentul că o parte dintre manifestanți erau studenți și își
aflaseră refugiu în aceste instituții. Studenții găsiți aici au fost
arestați după ce au fost schingiuiți, iar sălile respective devastate.
Un punct important urmărit de armata de represiune era sediul
PNȚCD, apărat pe timp de noapte de un simplu portar.
în ziua de 14 iunie, dis-de-dimineață, bandele de mineri au luat
cu asalt acest sediu, au rănit grav, invalidându-1 pentru toată viața,
pe portar și pe un alt membru aflat întâmplător în sediu și au
devastat clădirea respectivă într-un asemenea mod că până și
vandalii ar fi fost invidioși. Tot ce se putea distruge, mobilier,
instalații, uși, ferestre, totul a fost zdrobit. Toate utilajele scumpe,
calculatoare, xeroxuri, toată aparatura primită ca ajutor de la
prietenii din străinătate, pe care o depozitasem la subsolul sediului
pentru a o valorifica mai târziu, a fost zdrobită și transformată într-
o mare movilă de fiare în curtea clădirii. Dacă măcar le-ar fi furat,
le-ar fi folosit cineva!
Au mai fost atacate în aceeași perioadă, dar cu pagube mai
mici, sediul Partidului Liberal, redacția ziarului România liberă, iar
la locuința lui Comeliu Coposu s-au făcut unele stricăciuni, s-au
furat o serie de bunuri și s-a încercat să se dea foc.
Ion Rațiu având faima unui om bogat, desigur că locuința lui
de pe strada Armindenului nr. 4, cartierul Primăverii, a ^constituit
un punct de atracție pentru bandele așa-zise de mineri. în aceeași
zi, un grup din aceștia, în strânsă colaborare cu organele de miliție,
au atacat și devastat locuința lui Rațiu, furând bunuri în valoare de
30.000 de dolari și 100 000 de dolari numerar avut în casă. Ion Rațiu
a fost terorizat cu această ocazie și scos din mâinile invadatorilor
de către Dan Iosif, sub pretext că-1 duce la guvern. Acest aspect este
în conformitate cu aserțiunile lui Dan Iosif, dar nu există nici o
dovadă în acest sens. Ulterior, în urma plângerilor făcute de Rațiu
50
 După Revoluție

și a anchetei care s-a făcut, i s-au restituit 20.000 de dolari ca să se

probeze bunăvoința regimului, rămânând o pagubă de 110.000 de
dolari, care n-a mai fost niciodată recuperată.
în dimineața respectivă eu am venit, ca de obicei, cu tramvaiul
până în Piața Unirii și de aici m-am îndreptat pe jos spre sediu, cu
intenția să trec prin Piața Universității, să văd ce se întâmplă.
Observând de la distanță bătălia care se dădea, m-am gândit că nu
era prudent să trec pe acolo și m-am îndreptat pe linia tramvaiului
21, prin spatele bisericii Sfântul Gheorghe. Străzile erau pustii,
oamenii nu aveau curaj să iasă din casă. La un moment dat, și-au
făcut apariția două femei solide, în uniformă de mineri, cu câte o
bâtă în mână, la vânătoare de victime. Erau pe același trotuar cu
mine și drumul meu se întâlnea cu al lor. Mă gândeam că dacă fug
din calea lor abia le incit să mă urmărească și să mă atace așa că,
având inima cât un purice, dar afișând cel mai indiferent și pașnic
aer, mi-am continuat liniștit drumul. Când am ajuns în dreptul lor,
una s-a oprit și a zis cu un ton interogativ suspicios: Ăsta e de la
țărăniștii? Nu am auzit ce a răspuns cealaltă, iar eu, mimând
calmul, mi-am continuat liniștit drumul și n-am fost atacat. După
vreo treizeci de metri, a sosit din urmă o mașină care a oprit în
dreptul meu, iar șoferul, căruia nu-i știam numele, dar îmi era o
figură cunoscută de la partid, m-a tras în mașină dojenindu-mă cu
asprime: Ce faceți, domnule, cum umblați singur pe aici pe stradă,
vreți să vă recunoască un miner să vă omoare? Vreau să mă duc
la sediu - i-am răspuns eu. Ce sediu, sediul este ocupat de mineri
și devastat, duceți-vă acasă și nu mai ieșiți până s-o termina
răzmerița! Tânărul avea dreptate, eu făcusem o mare imprudență.
M-am lăsat scos de el din zona periculoasă și apoi, cu un
tramvai, am ajuns până acasă, iar până în ziua de 16 iunie nu ne­
am putut apropia de sediu. Am ținut însă contactul între noi și am
urmărit mersul evenimentelor apelând la autorități pentru apărarea
libertăților și drepturilor noastre.
în acest timp, cohortele de mineri și-au continuat acțiunile de
terorizare și curățire a centrului Bucureștiului de orice urmă de
opozant al puterii. La final, după ce au fost ospătați de autorități,
însuși președintele țării, Ion Iliescu, le-a mulțumit public pentru
isprava făcută, ispravă ce va cântări enorm în crearea imaginii
negative a țării pe plan internațional.
Aceasta a fost consemnată în istorie ca cea de-a treia
mineriadă, cea mai teribilă, și până în prezent vedem din când în
când la televizor imagini șocante filmate de reporteri străini care
51
Ion Diaconescu

arată brutalitățile acestor mineri chemați de putere și ale căror fapte

au fost patronate de ea.
Din sediul PNȚCD practic au rămas numai zidurile, restul tot
ce putea fi deplasat a fost distrus. De fapt, mobilierul din sediu nici
nu era al nostru, fusese al Organizației PCR Sector 2, noi închiriind
localul cu mobilier cu tot, deci, de fapt, autoritățile, cu ajutorul
minerilor, și-au distrus mobilierul propriu.
în afară de aparatura distrusă pomenită mai sus, în sediu se mai
găsea și un post de radio-emisie primit cadou de la RPR din Franța,
pe care îl pusesem la punct pentru ca peste vreo două zile să putem
începe emisiunile, se făcuseră formele necesare la autorități. Cu
ocazia mineriadei, postul n-a fost distrus, a dispărut fără urmă și
de atunci, cu toate diligențele noastre, nu a mai fost găsit. De
asemenea, în sediu se mai găsea și o casă de bani, în care erau
strânse cu grijă toate rezervele noastre primite de la prietenii de
peste hotare, și care a fost spartă, iar conținutul sustras. în
conformitate cu plângerile înaintate de conducerea partidului la
Poliție și Procuratură, pagubele făcute de mineriada respectivă la
sediul PNȚCD au fost următoarele:
- aparatura electronică provenind din donații externe aflată în
depozit la subsolul sediului (calculatoare de diverse tipuri, xeroxuri,
monitoare, mașini de tipărit, stație de radio-emisie, video-camere,
casetofoane, aparate foto etc.) în valoare totală de 220.005 de dolari
conform cu înregistrările contabile de la sediu;
- aparatura aflată prin birouri (mașini de calcul, mașini de
scris, inventar birou etc.) și un automobil Ford Capri, mâna a doua,
primit ca donație, în valoare totală de 1.173.000 de lei la cursul din
iunie 1990;
- valuta din casa de bani echivalentul a 62.367 de dolari, în
care este inclusă și o pungă cu 40.031.000 de lire italiene (care
reprezintă 32.025 de dolari);
- 587.570 de lei numerar în casă.
Casa de bani a fost tăiată cu aparatul de sudură și devalizată
de tot conținutul ei. O parte valoroasă a pierderii era reprezentată
de această pungă cu lirele italiene pe care o primisem eu personal
cu puțin timp înainte de alegeri de la prietenii noștri din Italia.
Menționez că în vremea aceea nu exista nici o restricție legală în
a primi ajutoare din străinătate, fie chiar bănești, și mai toate
partidele au beneficiat atunci de asemenea ajutoare de peste hotare.
După terminarea mineriadei, am făcut plângeri la autorități,
cerând restituirea banilor și a bunurilor sau despăgubirea pentru
52
 După Revoluție

daunele făcute. Pentru a ajuta ancheta, am arătat că în tot timpul

cât sediul a fost ocupat de mineri, puteau fi văzuți în curte diverși
polițiști în uniformă, că în fața sediului au fost văzute o serie de
mașini ale căror numere le-am indicat, că adesea a fost zărit pe
trotuar inspectând cum merg lucrurile însuși Voican Voiculescu,
adică toate elementele pentru stabilirea celor vinovați și a
responsabilităților puterii în această problemă. Nu ni s-a răspuns
nimic, mai mult, au insinuat că noi, conducerea, am mâncat banii
partidului și acum aruncam vina pe mineri. După vreo două
săptămâni, am avut satisfacția însă ca poliția să ne restituie punga
cu lirele italiene, dar în care se mai găsea numai echivalentul a
28.780 de dolari, în loc de 32.025, cu precizarea că a fost găsită la
un puști din Valea Jiului, strecurat printre mineri. Motivația era
cusută cu ață albă, însă noi ne-am bucurat că prin restituirea pungii
am recuperat o parte din pierderea bănească și am putut demonstra
că într-adevăr pierderile respective au fost reale și nu înșelătorii de-
ale noastre.
Dar după plecarea minerilor, am mai descoperit un fapt ce
ținea de domeniul misterului. în clădirea secundară din curtea
sediului, unde se pare că, la origine, au funcționat administrația și
serviciile necesare pentru proprietarii clădirii principale, și în care
acum era sediul propriu-zis al PNȚCD, am descoperit că în zidurile
unei camere de la parter fusese încastrată o voluminoasă casă de
bani. Camera respectivă era folosită de noi ca redacție a ziarului
Dreptatea. Partea stângă a ușii de intrare în această cameră era
supradimensionată, de fapt era o îngroșare nejustificată către
interior a peretelui respectiv, și în acest spațiu fusese încastrată casa
de bani. In fața ei se găsea un raft plin cu cărți de propagandă
comunistă și nimeni nu mișcase din loc acel raft. De altfel, în tot
sediul se mai găseau o mulțime de cărți și materiale de propagandă
comunistă pe care noi nu le-am distrus, ne gândeam că va veni
careva după ele să le ia. Până la urmă le-au ars minerii.
Tocul ușii era făcut în așa fel încât încadra toată această
proeminență a zidului și totul indica faptul că această ascunzătoare
fusese făcută de foarte multă vreme, posibil chiar o dată cu
construcția inițială. în tot cazul, lucrarea era foarte bine executată și
nimănui nu-i putea veni în gând că aici ar putea fi îngropate lucruri
de valoare. Cât timp sediul a fost ocupat de mineri, cineva care a știut
de „comoară” a venit la sigur, singura greșeală pe care a comis-o a
constat în faptul că la început a crezut că accesul era din coridor și a
făcut vreo două sondaje din exterior. Aici a dat de zidul gros al
53
Ion Diaconescu

clădirii și s-a mutat în interior, a îndepărtat raftul cu cărți și, dând la

o parte un glet de vreo doi centimetri, a ajuns la ușa unei mari case
de bani pe care a tăiat-o cu aparatul de sudură și apoi a devalizat-o.
Casa de bani a rămas și acum încastrată în zidire.
Ca urmare a acestei descoperiri, am chemat toate autoritățile
de resort, în frunte cu primul-ministru Petre Roman, să deschidă o
anchetă pentru a se elucida problema, dar fiind indisolubil legată
de mineriadă, nu s-a dat curs nici unei anchete. Pentru dezlegarea
enigmei, unii și-au exprimat părerea că acea „comoară” ar fi fost
îngropată în perioada când în clădire a funcționat Ministerul Apelor,
condus de Ion Iliescu, sau în perioada în care acolo a funcționat
Organizația PCR Sector 2. Nici una dintre aceste variante nu stă în
picioare. Aspectul lucrării arată că ea este mult mai veche, executată
o dată cu o reparație capitală a clădirii. în afară de aceasta nu ar fi
avut nici o rațiune ca ascunderea „comorii” să se fi făcut în timpul
stăpânirii comuniste, s-ar fi știut de ea și ar fi fost recuperată înainte
să ni se dea nouă acest sediu.
Singura explicație plauzibilă, după părerea mea, ar fi
următoarea. Această casă de bani a fost încastrată în zid înainte de
perioada comunismului de către proprietarii clădirii, poate chiar
înainte de primul război mondial, având în vedere că respectiva
construcție a fost făcută cam prin anul 1900. în actele familiei,
desigur că a existat informația respectivă și o schiță cu amplasarea
ascunzătorii, dar proprietarii nu au avut nici o ocazie să-și
recupereze bunurile.
In perioada comunistă, dacă se știa de ea ar fi fost confiscată
imediat. Clădirea a fost ocupată și înainte de perioada comunistă
de unele instituții, astfel la arestarea mea în 1947, în această clădire
era un club englezesc, Union Jack Club, al Misiunii Britanice la
București. Dar n-am înțeles de ce proprietarii de drept n-au venit
să-și revendice „comoara” în cele cinci luni de după Revoluție, când
nimeni nu s-ar fi opus. Explicația ar fi următoarea. Proprietarii
clădirii și respectiv ai comorii muriseră între timp și cei care știau
de ascunzătoare și aveau schița nu erau aceiași cu cei care o
îngropaseră și n-ar fi avut nici un drept legal să o revendice. în
condițiile acestea au așteptat un moment prielnic, un moment de
haos, când nu mai era nimeni stăpân pe clădire și atunci, cei ce
dețineau secretul au venit în mare grabă și-au recuperat valorile
aflate în casa de bani.
54
 După Revoluție

Ei aveau schița, dar nu știau pe unde să ajungă la comoară, de

aceea au făcut mai întâi niște sondaje de pe coridor și dând de
zidurile groase ale clădirii s-au mutat în interior și îndepărtând acel
glet de 2 cm au ajuns la ușa casei de bani. Dar toate aceste lucruri
nu le putea face decât în complicitate cu poliția sau securitatea,
aceia care dețineau puterea asupra clădirii și asupra grupului de
mineri care o devastaseră în acele două zile. Se înțelege că nu se
putea obține complicitatea acestor organe de supraveghere decât
prin cointeresarea lor la câștig. Toată această poveste a „comorii”,
reprezentând doar un capitol din faimoasa mineriadă a treia, a
rămas îngropată în mister și nu cred că va fi elucidată vreodată.
Sediul partidului astfel devastat devenise de neutilizat și, în
consecință, ne-am adresat autorităților să ne pună la dispoziție un
alt sediu. Petre Roman, care între timp fusese confirmat în
continuare ca prim-ministru, ne-a dat posibilitatea să alegem, fie
să ne mutăm în vechiul sediu de pe strada Clemenceau, care fusese
proprietatea partidului, fie să repare pe cheltuiala statului actualul
sediu de pe bulevardul Carol. Am fost cu Petrina și am cercetat
vechiul sediu al partidului și am rămas decepționați. Clădirea
respectivă avusese mult de suferit la cutremurul din 1977 și sala
principală, care era utilizată pentru reuniuni importante, fusese
împărțită cu ziduri transversale în trei birouri, ca să nu se
prăbușească plafonul vechi. Arăta mult mai bine clădirea de vizavi,
unde funcționase Organizația PNȚ a Capitalei, dar ni s-a spus că
pe aceea nu ne-o dau deoarece nu este proprietatea noastră, ea
fusese doar închiriată de PNȚ. în condițiile acestea, am optat pentru
repararea actualului sediu din bulevardul Carol și timp de câteva
luni PNȚCD a funcționat în două camere închiriate la Hotelul
Athenee Palace. Clădirea și instalațiile au fost refăcute în mod
mulțumitor, dar din mobilier nu s-a mai recuperat nimic, a trebuit
să procurăm noi altul în decursul anilor. De asemenea, nu s-a mai
recuperat nimic din paguba suferită de partid, în valoare de circa
300.000 de dolari, pagubă ce consta în valută, lei și aparate
electronice aflate în sediul PNȚCD.
în ceea ce privește pe cei peste o mie de arestați din Piața
Universității, menționez că, încă după o lună, se mai găseau închiși
la Măgurele și Băneasa, astfel că pe 13 iulie 1990 a avut loc un nou
miting al studenților cerând eliberarea lor.
55
 Regrupări pe scena politică

La o lună după alegerile din 20 mai, în 20 iunie 1990, Ion

Iliescu a depus jurământul de credință și a rostit discursul de
învestitură în fața celor două Camere, iar o săptămână mai târziu.
Petre Roman a anunțat în Parlament compoziția și programul noului
guvern.
Noul Parlament astfel constituit va avea ca principală sarcină
elaborarea noii Constituții a țării și va funcționa de fapt ca o
Adunare Constituantă, care, desigur, pe lângă elaborarea Consti­
tuției, va îndeplini și rolul de organ legislativ al puterii. în ceea ce
privește programul guvernului, totul se va reduce la gestionarea
afacerilor curente și la satisfacerea cererilor diverselor categorii în
suferință încă de pe vremea lui Ceaușescu. Pentru acoperirea
acestor cereri s-au utilizat cele două miliarde de dolari lăsate de
Ceaușescu rezervă în visteria țării. Astfel, pe la începutul toamnei,
când cu ocazia unei întruniri la Brașov participanții au cerut alți
bani, Petre Roman și-a întors buzunarele pe dos semn că sacul s-a
golit, nu mai era nici un ban rezervă.
Cât despre un program temeinic despre reformarea societății
moștenite de la regimul comunist nici nu se punea problema. Țara
se găsea guvernată de un regim de concepție gorbaciovistă, cu o
democratizare cât de cât a vieții politice și cu niște reforme care să
reprezinte un surogat de economie de piață într-o societate de tip
socialist-comunist.
în acest sens, încă de pe vremea CPUN-ului, în luna februarie,
FSN dăduse un decret prin care aproba organizarea și desfășurarea
unor activități economice pe baza liberei inițiative, dar în cadrul
unor întreprinderi mici, cu maximum douăzeci de salariați, asociații
familiale cu scop lucrativ sau activități prestate de persoane fizice,
independent.
In 27 iulie, se adoptă Legea privind reorganizarea unităților de
stat ca regii autonome și ca societăți comerciale, adică asistăm la
o descentralizare a vieții economice, fiecare serviciu public sau
întreprindere căpătând autonomie deplină privind gestiunea întregii
activități ca și în economia privată. Dar diferența era enormă: în
economia capitalistă, conducerea societăților o au proprietarii
acestor întreprinderi ale căror interese se suprapun perfect cu
interesele întreprinderilor respective, pe când în noul sistem hibrid
creat, în care statul rămâne proprietar, aceste interese nu mai coincid
și se deschide larg poarta corupției în viața economică.
56
 După Revoluție

în condițiile create, planificarea economiei de stat dispare,

fiecare întreprindere urmând să-și rezolve toate problemele prin
mijloace proprii, atribuțiile statului proprietar rezumându-se la a
numi conducerea acestor întreprinderi, prerogativă ce va fi
exercitată, în majoritatea cazurilor, pe criterii politice. De altfel,
noul guvern nu mai dispunea nici de instrumentele de supraveghere
și control din timpul comunismului reprezentate de partid, securitate,
miliție, sindicate, sau chiar dacă aceste organisme mai existau, ele
nu mai dispuneau de puterea și vechile prerogative.
Soluția care se impunea consta în trecerea rapidă la priva­
tizarea acestor întreprinderi. Dar, pe vremea aceea, FSN și
majoritatea forțelor care ocupaseră scena politică nici nu vroiau să
audă de privatizare, de capitaliști și moșieri, nu voiau să audă de
investitori străini pe considerentul că nu ne vindem țara.
Consecința acestei politici a fost angajarea țării pe un periculos
tobogan, coborând din ce în ce mai jos și ajungând la situația
catastrofală din prezent a economiei țării.
Sub raport politic asistăm la o turbulență continuă, cu partide
care se fac și se desfac peste noapte, cu tot felul de alianțe a căror
traiectorie este foarte greu de urmărit. Numărul partidelor a trecut
rapid de o sută și se afla în continuă creștere. în cele ce urmează
menționez câteva dintre aceste evenimente politice care au avut
oarecare semnificație pe plan național.
Astfel, în luna mai 1990, are loc congresul de constituire a
Uniunii „Vatra Românească”, asociație care se voia o replică la
UDMR (Uniunea Democrată a Maghiarilor din România)
constituită tot pe criterii etnice. Asociația respectivă își trăgea seva
din comunismul de tip naționalist al lui Ceaușescu, structurile sale
proveneau tot din vechile structuri PCR și pe baza acestei uniuni
se va constitui în scurt timp Partidul Unității Naționale Române -
PUNR, care va deveni un aliat credincios al FSN și al formațiunilor
succesoare acestuia. Tot programul acestei uniuni și al PUNR se
va reduce la o luptă împotriva șovinismului maghiar dusă de pe
pozițiile șovinismului român.
în iulie 1990, s-a înscris la Tribunalul București o disidență a
Partidului Național Liberal numită Partidul Național Liberal-Aripa
Tânără, transformată ulterior în PL’93. Liderii acestui partid, Dinu
Patriciu, Horia Rusu, Radu Boroianu, Călin Popescu Tăriceanu,
Andrei Chiliman, Viorel Cataramă, proveneau din generația tânără
și aveau ca pretext pentru disidența lor promovarea unui liberalism
radical, așezând în centrul doctrinei drepturile naturale ale
57
Ion Diaconescu

individului, libertatea, securitate și proprietate. Dar, după felul cum

a evoluat partidul respectiv, cred că erau împinși la această disidență
de dorința lor de a promova la conducerea partidului, care era
deținută, ca și în cazul PNȚCD, de generația vârstnică a partidului.
De asemenea, ei erau mai disponibili decât aripa Câmpeanu pentru
o viitoare participare la guvernare alături de FSN.
Frământări de acest gen încep să apară și în sânul FSN, o
primă disidență înregistrându-se în august 1990, când Dumitru
Mazilu, vicepreședintele acestui organism, depune la Comisia ONU
pentru Drepturile Omului un raport personal prin care atacă dur
guvernul că nu respectă aceste drepturi. Neavând însă o structură
în spatele său, inițiativa lui Mazilu nu a avut nici un ecou și el a
dispărut de pe scena politică a țării.
Un eveniment mult mai important s-a petrecut la 8 noiembrie
1990 prin înființarea „Alianței Civice”. Acest organism, deși de fapt
nu era un partid politic, a jucat în anii care au urmat un rol important
în viața politică a țării. Alături de cei trei ctitori din momentul
înființării, Ana Blandiana, Petre Mihai Băcanu și Mihai Șora, pe
parcursul anilor se vor adăuga acestei inițiative, unii definitiv, alții
episodic, o mulțime de personalități din viața culturală și din diverse
alte domenii, afirmate în viața publică românească. Printre aceștia
menționez pe: Nicolae Manolescu, Stelian Tănase, Alex. Popovici,
Mircea Sevaciuc, Marian Munteanu, Mircea Diaconu, Valerian Stan,
Nicolae Constantinescu, Emil Constantinescu, Victor Ciorbea,
Nicolae Noica, Nicolae Prelipceanu, Gabriel Andreescu, Romulus
Rusan ș.a.
Obiectivele acestui organism erau identice cu ale PNȚCD și
se regăseau și în programele altor partide politice. Singura diferență
consta în aceea că Alianța Civică nu voia să se transforme în partid
politic, ci voia să aducă aceste obiective la îndeplinire, prin simplă
propagandă, deci prin alte structuri. Calea aceasta mi se părea
irealizabilă, în tot cazul foarte dificilă, întrucât obiectivele fiind de
natură politică, instrumentul care poate asigura înfăptuirea lor nu
poate fi decât un partid politic.
De fapt, toți acești fondatori ai Alianței Civice gândeau ca și
noi, cei din PNȚCD, erau atașați acelorași valori pentru care noi
ne-am chinuit 17 ani în închisori și apoi am asigurat supraviețuirea
partidului în clandestinitate. Normal ar fi fost ca toți acești
reprezentați de frunte ai unei generații noi, apte pentru activitatea
politică, generația celor în jur de 50 de ani, să se înscrie după
Revoluție în PNȚCD, să dăm țării un organism puternic, perfect
58
 După Revoluție

orientat sub raportul principiilor, având prestigiul trecutului său de

luptă și jertfe, organism de care țara avea o imperioasă nevoie. Dar,
în general, acești fruntași ai societății românești au manifestat o
vădită reticență în a se încadra în rândurile PNȚCD, preferând o
colaborare la nivelul unei alianțe politice.
M-am întrebat adesea care să fi fost cauza acestei atitudini.
Primul motiv este mai prozaic, dar omenesc. în momentul acela,
primul rând în conducerea PNȚCD era ocupat de generația ce
depășise 70 de ani care, în virtutea asigurării continuității și
legitimității partidului, se menținea activă politicește. Numai’prin
prezența acestor seniori ai partidului în conducere se putea
identifica prezentul PNȚCD cu PNȚ-ul lui Maniu și Mihalache,
numai prin prezența lor se puteau omologa toate acele mii de jertfe
pe seama partidului actual. Cu mai multă înțelegere și răbdare era
posibil a fi depășit acest impas, noi, conducerea partidului, eram
mereu în căutare de succesori la conducere, dar nu se puteau
promova noi conducători decât din rândurile partidului, fiindcă era
obligatoriu un stagiu de un an-doi în partid pentru aceasta.
Un al doilea motiv cred că rezulta din servituțile pe care le
impune viața de partid. Aici, în cadrul activității din interiorul
partidului, trebuie să faci față unor compromisuri și să ții seama de
toate cerințele clientelei de partid, lucruri ce de multe ori vin în
contradicție cu principiile afișate. Este mult mai comod să faci
politică numai la nivelul principiilor fără a-ți crea obligații și a-ți
îua angajamente. Cred că și acesta a fost un motiv care i-a
determinat pe liderii Alianței Civice să nu transforme acest
organism în partid politic.
O parte dintre ei, în frunte cu Nicolae Manolescu, au înțeles
până la urmă necesitatea transformării acesteia în partid politic
ajungându-se însă la o fractură în cadrul Alianței Civice. Partidul
Alianței Civice astfel creat, după câțiva ani de evoluție pe drum
propriu, va sfârși, sub presiunea avatarurilor vieții politice, în a se
contopi cu alte formațiuni și va dispărea de pe scena politică.
Libertatea politica obținută după Revoluție a avut, între altele,
ca urmare, o adevărată explozie privind constituirea nu numai de
noi partide politice, ci și de diverse asociații care, chiar dacă nu
aveau ca scop declarat activitatea politică, își desfășurau activitatea
tot în această zonă. Această fărâmițare a forțelor politice convenea
perfect noului regim care, beneficiind de 6 bază solidă de cadre
moștenită de la puterea comunistă și de sprijinul material al
structurilor de stat la dispoziția puterii, n-avea nici un fel de
probleme în a-și exercita mandatul cu o astfel de opoziție. Desigur,
59
Ion Diaconescu

pe parcurs și liderii opoziției și-au dat seama că această fărâmițare

este cauza principală a lipsei ei de eficiență și ca urmare și-a făcut
loc în conștiința lor ideea unei asocieri, a unei colaborări a acestor
forțe.
Desigur, mai eficientă ar fi fost fuziunea lor într-un organism
unitar, dar față de orgoliile existente acest deziderat era greu de
realizat. Precum am amintit deja, PNȚCD inițiase încă din perioada
campaniei electorale, cea din 1990, un pact de colaborare cu PNL
și PSDR reeditând înțelegerea încheiată în 1946 cu aceste formațiuni
politice. Pornind de la acest pact, ne-am adresat celorlalte formațiuni
care obținuseră mandate în noul Parlament și luaseră o atitudine de
opoziție față de guvern și astfel am reușit să constituim, în decembrie
1990, o Convenție Națională pentru Instaurarea Democrației la care,
pe lângă cele trei partide inițiale, PNȚCD, PNL și PSDR, s-au
alăturat Partidul Ecologist Român (PER) și UDMR, iar mai târziu,
după constituire, și PAC (Partidul Alianței Civice).
Această convenție, cunoscută cu abreviația CNID, însuma în
Cameră vreo 80 de deputați și în Senat 24 de senatori, a căror
opinie, într-o bună colaborare, se putea face simțită. Desigur, în
Parlament mai erau și alte formațiuni reprezentate, dar cum ele nu
manifestau nici un fel de opoziție față de guvern, n-au fost luate în
considerație, fiind socotite ca anexe ale puterii.
Dar și asociațiile civice apărute în număr mare au simțit nevoia
de a colabora între ele, evident în funcție de orientarea lor politică
și astfel, la inițiativa Alianței Civice, se constituie, tot în decembrie
1990, Forumul Democratic Antitotalitar din România (FDAR) din
care au făcut parte, pe parcurs, Uniunea Democrat-Creștină, Alianța
Civică, Solidaritatea Universitară, Asociația Foștilor Deținuți
Politici din România, Asociația „21 Decembrie”,„ Mișcarea
„România Viitoare”, Sindicatul politic „Fraternitatea”, Uniunea
Mondială a Românilor Liberi și alții.
Aceste două organisme, CNID, menționat mai sus, și FDAR,
vor reprezenta componentele Convenției Democratice din
România, ce se va constitui puțin mai târziu și care va juca un rol
important în viața politică a țării.

1 Decembrie 1990 Ia Alba-Iulia

în 1990 s-a serbat pentru prima oară 1 Decembrie ca zi
națională a României. Până în 1947, 1 Decembrie era serbată ca o
dată importantă din istoria țării, dar ziua națională era 10 Mai, ziua
60
 După Revoluție

proclamării independenței României modeme și apoi a proclamării

regatului. Fără a uita importanța acestor evenimente anterioare
Marii Uniri, PNȚCD a fost de acord cu proclamarea datei de 1
Decembrie ca zi națională a țării, Unirea fiind un eveniment cu mai
multă semnificație politică în împrejurările actuale și care, mai
ales, implica întreaga suflare românească.
Astfel și provinciile nou unite României în 1918 devin părtașe
la eveniment, iar PNȚCD, prin ramura sa ardeleană, Partidul
Național, are mândria de a se situa pe poziția de principal ctitor al
acestui măreț act.
Pentru aceea, cu ocazia acestei prime serbări a zilei de 1.
Decembrie în 1990, în organizarea PNȚCD și a Alianței Civice a
avut loc o adunare la Ateneul Român, continuată cu o mare
manifestare pe bulevardele din centrul Bucureștiului.
Guvernul a hotărât însă ca festivitatea oficială a primei
sărbătoriri a Unirii ca zi națională să aibă loc chiar la Alba-Iulia,
pentru a marca și mai pregnant semnificația acestei date.
Pentru aceasta s-a organizat la Alba-Iulia o mare întrunire
populară ca să se comemoreze adunarea din 1918 ce a consfințit
Marea Unire, cel puțin așa suna comunicatul oficial. La această
adunare au fost invitați conducătorii tuturor partidelor politice, iar
din partea PNȚCD a pornit la drum o delegație numeroasă,
reprezentativă, în frunte cu Comeliu Coposu. în același timp, am
cerut organizațiilor noastre teritoriale din Alba și județele limitrofe
să participe în număr cât mai mare la această serbare. Deși se
anunțase că este o adunare populară cu intrare liberă, când am sosit
noi la locul destinat mitingului, întreg platoul era ocupat de
reprezentanții „Vetrei Românești” aduși din toată țara în cursul
acelei nopți și al dimineții, iar la toate intrările care duceau spre
platou erau gărzi ale acestora care permiteau numai selectiv intrarea
publicului. Cu mare dificultate și unele pertractări, după ce ne-am
plimbat de la o intrare la alta, am obținut și noi permisiunea să
intrăm și să ajungem până la tribuna oficială. Tribuna era plină până
la refuz de reprezentanții puterii, printre ei, pierduți în mulțime,
liderii partidelor din opoziție. în fața tribunei oficiale tot platoul era
ocupat de reprezentanții „Vetrei Românești” organizați pe județe
și grupe, cu panouri și perfect aliniați, ca o mare unitate militară.
Nici unul nu ieșea din front și nu acționa decât la comandă. Așa
cum arătau, mi-au adus imediat în memorie adunările Gărzii de Fier
de pe vremea studenției mele sau mitingurile fasciste ori hitleriste
văzute la jurnalele de cinematograf.
61
Ion Diaconescu

După cuvântarea președintelui Iliescu și a altor reprezentanți

ai puterii, i s-a dat cuvântul și lui Coposu și mă gândeam că desigur
guvernul a ținut seama că, pe lângă calitatea de președinte al
PNȚCD, Coposu era și fost colaborator al lui luliu Maniu, îl
reprezenta deci pe luliu Maniu, principalul făuritor al Unirii din
1918. Dar primele cuvinte ale lui Coposu, la un semnal, au fost
acoperite de urletele și huiduielile coloanelor de „vetriști” care
ocupau piața. Coposu a așteptat un minut ca huliganii să se
potolească, dar urletele continuau cu și mai mare intensitate. Cum
ar fi putut să se liniștească când președintele Iliescu radia tot de
satisfacție față de cele ce se întâmplau, iar primul-ministru Petre
Roman, cu degetele indicând semnul victoriei, îi incita pe
manifestanți? Petre Roman nu și-a dat seama că un cameraman mai
isteț a imortalizat pe peliculă scena când el gesticula să-i incite pe
cei care urlau, iar Iliescu, care observase pe operator, îl trăgea de
mânecă și-l atenționa că este filmat.
în condițiile acestea, Coposu a renunțat la cuvântare și a urmat
Radu Câmpeanu, liderul Partidului Liberal. De data aceasta, masa
manifestanților a avut un moment de derută, nu toți erau la curent
cu oscilațiile acestuia.
Câmpeanu reprezenta tot opoziția, dar o opoziție mai docilă
cu care s-ar putea colabora. în condițiile acestea și manifestația de
ostilitate a fost mai puțin violentă și Câmpeanu a putut să rostească
câteva cuvinte.
După Câmpeanu a urmat Domokos Geza, liderul UDMR, care
a avut parte de o reacție tot atât de dură ca și Coposu și nu a putut
spune nici un cuvânt.
Așadar, o manifestație care fusese organizată ca să arate
atașamentul noii puteri la principiile și hotărârile Marii Adunări
Naționale de la Alba-Iulia din 1918, o manifestare la care, prin
cuvântul lui Coposu, se putea aduce o reabilitare a memoriei lui
Maniu, sfârșea atât de lamentabil. Moartea lui Maniu, principalul
făuritor al acestei Uniri, ca un martir în temnițele comuniste este o
pată care apasă greu pe trecutul regimului comunist. Ce ocazie mai
bună putea fi pentru puterea instalată la Revoluție, de a se spăla pe
mâini de acel trecut rușinos, de a reabilita memoria lui Maniu și a
arăta astfel că se leapădă de crimele trecutului! Dar se vede treaba
că, la ora aceea cel puțin, sufletește nu se depărtaseră de acel trecut.
De asemenea, trebuie menționat că era pentru prima dată când
la manifestarea de la Alba-Iulia luau parte și maghiarii, noi chiar
am insistat ca ei să participe. Numai simpla lor prezență semnifica
62
 După Revoluție

o recunoaștere din partea lor a actului de la Alba-Iulia din 1918.

Prezența lor era cu atât mai mult de dorit, cu cât nu trecuseră decât
vreo nouă luni de la sângeroasele evenimente din martie de la
Târgu-Mureș care înveninaseră foarte mult raporturile dintre
români și unguri.
Guvernul era primul interesat pentru restabilirea unui climat
de armonie în Ardeal și manifestația de la Alba-Iulia era o ocazie
potrivită în acest sens. Dar felul cum s-a desfășurat adunarea, în
regia „Vetrei Românești”, a înveninat și mai mult atmosfera, a
turnat gaz peste foc.
După terminarea manifestației, ne-am dus la sediul PNȚCD
din Alba-Iulia unde se strânseseră aproape o mie de țărani din
împrejurimi, care nu reușiseră să participe la reuniune. Cu acea
ocazie și noi și ei ne-am exprimat revolta față de atitudinea
scandaloasă a autorităților române manifestată la sărbătorirea zilei
naționale a României.
Tot în luna decembrie 1990, a doua zi de Crăciun, s-a mai
petrecut un eveniment care merită să fie consemnat.
Regele Mihai, după ce a cerut de mai multe ori permisiunea
de a-și revedea țara de unde fusese alungat cu aproape 50 de ani în
urmă în mod samavolnic, neprimind nici un răspuns la cererile
sale, s-a hotărât să vină în România fără a mai aștepta această
aprobare. Luate prin surprindere, autoritățile de la aeroport n-au
reacționat, l-au lăsat să descindă din avion, și regele, așteptat la
aeroport de un grup de aderenți devotați, s-a îndreptat cu câteva
mașini pe magistrala București-Pitești vrând să meargă la Curtea
de Argeș, să se închine la mormintele înaintașilor săi, regii Carol I
și Ferdinand I. Ulterior, mai ales după ce au văzut căldura cu care
era primit de o parte din populație, autoritățile centrale au intrat în
panică și s-a decis oprirea vizitei și expulzarea regelui. O forță
importantă polițienească a pornit în urmărirea lui și undeva, aproape
de Pitești, l-a oprit din drum și l-a readus la aeroport unde a fost
reîmbarcat și expulzat. Argumentul autorităților era că a venit fără
fonne legale, dar au uitat să explice de ce nu i s-au făcut aceste
forme. N-au explicat pentru că nu aveau nici un drept să-i interzică
unui cetățean român să vină în propria țară.
PNȚCD a fost un partid monarhic și până în prezent cea mai
mare parte dintre membrii săi consideră că, pentru România,
monarhia constituțională este cea mai bună formă de guvernământ.
O dată cu invadarea țării de armatele sovietice și înscăunarea
regimului comunist, Regele a devenit simbolul independenței
63
Ion Diaconescu

naționale și al libertăților cetățenești și întreaga țară era alături de

el. Acesta a fost și motivul pentru care în decembrie 1947, Regele
a fost obligat să abdice cu forța, a fost expulzat din țară și s-a
declanșat o uriașă campanie de propagandă antimonarhică, ce a
dăinuit până după Revoluție. Acum, după trecerea aproape a unei
jumătăți de secol de la abdicarea regelui, problema nu mai poate fi
rezolvată decât printr-un referendum național.
Punctul de vedere al PNȚCD a fost și a rămas consecvent
același: singur poporul român poate decide asupra formei de
guvernământ, dar pentru aceasta trebuie să fie create condițiile
optime pentru ținerea unui referendum pe această temă.
Nu este normal ca, după ce timp de 50 de ani poporul a fost
intoxicat cu cea mai perfidă propagandă antimonarhică, să se facă
un plebiscit, probabil în absența regelui. Rezultatul ar fi asemănător
cu cel obținut de PNȚCD la alegerile din mai 1990, acesta fiind tot
urmare a intoxicării cu propagandă mincinoasă și a presiunii politice.
Condiții normale înseamnă oprirea campaniei de propagandă
antimonarhică murdară, prezentarea adevăratei situații politice din
țară în perioada monarhiei și organizarea referendumului amintit,
atunci când poporul ar putea să se pronunțe în deplină cunoștință de
cauză asupra formei de guvernământ, fără nici un fel de presiuni. Se
înțelege că dreptul regelui de a veni și a locui în țara sa ar fi prima
măsură în procesul acesta de normalizare.
Acest fapt s-a rezolvat abia în perioada 1997-2000, când
regelui i s-a redat cetățenia română și s-a restabilit dreptul de
domiciliu în România al familiei regale.

Frământări în FSN

Anul 1991a început prin aceeași lipsă de orientare a regimului

instalat după Revoluție la București, aceleași șovăieli în privința
drumului pe care trebuia să se angajeze țara.
Pe de o parte, avea în față drumul „socialismului cu față
umană” de care îl legau toate rădăcinile și toate structurile create
în aproape 50 de ani de regim comunist, iar, pe de altă parte, era
vântul nou al reformei și libertății care sufla cu tărie peste toată
Europa centrală și răsăriteană eliberată de sub jugul sovietic.
Până la urmă, alegerea unei căi sau a alteia depindea în ultimă
analiză de orientarea politică și de atașamentul sufletesc ale
conducătorilor instalați la putere de evenimentele din 1989. Acum
64
 După Revoluție

societatea românească plătea prețul imaturității sale politice, din

cauza căreia, în ianuarie 1990, nu a avut tăria de a se rupe definitiv
de trecutul comunist pentru a promova o conducere a țării
emancipată de vechile legături cu structurile comuniste. Acum
apăreau, de fapt, și consecințele durității regimului ceaușist care
făcuse imposibilă organizarea unei opoziții, capabile să preia puterea
cu ocazia Revoluției. Dintre toate țările foste sateliți ai Uniunii
Sovietice, în România procesul de decomunizare se desfășura în
ritmul cel mai lent, în așa fel că o bună parte dintre concetățenii
noștri, îndeosebi cei din generația tânără, ajungând la concluzia că
nu mai este nimic de făcut în țară, au început să-și piardă răbdarea
și să emigreze spre alte orizonturi, unde condițiile de viață erau
infinit mai bune. Adică, în loc să lupte spre a aduce binele la noi, au
plecat în întâmpinarea binelui acolo unde se găsea el.
Câtă durere sufletească încercăm când vedem că în fiecare an
țara se depopulează și în același timp îmbătrânește și se degradează
deoarece, în general, părăsesc patria tinerii și, îndeosebi, elitele
acestui tineret.
în 1990, conform statisticilor oficiale au părăsit țara aproximativ
100.000 de oameni. Cifra reală cred că este și mai mare.
De la Revoluție și până în prezent circa 2 milioane de români
au plecat definitiv din țară, astfel că acum populația este sub 22 de
milioane de cetățeni, în loc de peste 24 de milioane.
O altă consecință gravă pentru țară a fost imaginea dezas­
truoasă pe care noul regim instalat la Revoluție a creat-o pe plan
internațional României. Dacă în primele zile ale Revoluției,
împrejurările în care s-au desfășurat evenimentele, transmiterea
Revoluției în direct la televiziune reușiseră să creeze un nimb de
eroism și bravură în jurul țării, în câteva săptămâni, după ce s-a aflat
trecutul noilor guvernanți și, mai ales, s-au văzut greșelile noii
puteri, acest nimb s-a risipit, fiind înlocuit de dispreț și totală
desconsiderare pe plan internațional. Pe lângă cartea de vizită a noii
puteri, defavorabilă în ceea ce privește trecutul său, o contribuție
hotărâtoare la crearea acestei imagini negative au avut-o
represiunile din 29-30 ianuarie 1990 și cea de-a treia mineriadă.
Această imagine negativă s-a reflectat și în tratamentul la care era
supusă țara în relațiile internaționale. Astfel, după retragerea de
către guvernul SUA a clauzei națiunii celei mai favorizate, în
februarie 1988, ca o penalizare aplicată regimului Ceaușescu pentru
încălcarea drepturilor omului, a trebuit să treacă mai mult de patru
ani, ca în iulie 1992 României să-i fie redată această clauză. Tot în
65
or D aconescu

această ordine de idei menționez faptul că în februarie 1991,

primul-ministru Petre Roman adresează țărilor participante la
Trilaterala Vișegrad cererea de participare a României la acest
organism, cerere ce a fost respinsă. Faptul că Ungaria nu a fost de
acord cu această solicitare nu este surprinzător, permanent această
țară a căutat să împiedice promovarea României pe plan
internațional. Dar ca Cehoslovacia și Polonia, care în perioada
interbelică erau legate de țara noastră prin strânse tratate de
prietenie și colaborare, să se împotrivească primirii României în
trilaterală, arată clar imaginea negativă pe care țara noastră o avea
în acea perioadă pe plan internațional.
în ceea ce privește reformele, sub presiunea populară, o primă
problemă pe care a încercat să o rezolve noul guvern constituit după
alegeri a fost Legea Fondului Funciar. Cam jumătate din populația
țării locuia încă în mediul rural și era legată într-un fel sau altul de
cultivarea pământului. Deci fondul funciar era o problemă care
privea peste jumătate din populație, având în vedere și faptul că
mulți dintre orășeni erau veniți de curând de la țară, deci continuau
să mai aibă interese în acest mediu. Colectivizarea pământului,
făcută de regimul comunist, crease multe nedreptăți și generase o
stare de tensiune în masa țărănească. De aceea, Revoluția trebuia
să aibă ca o primă consecință desființarea colhozurilor și restituirea
proprietăților.
încă din perioada CPUN, Ion Iliescu, făcând referire la vechiul
program al lui Mihalache de cooperativizare a agriculturii, căuta
să mă convingă pe mine de necesitatea menținerii CAP-urilor, fără
să menționeze însă diferența ca de la cer la pământ dintre
cooperativele lui Mihalache și CAP-urile comuniste. Până la urmă,
nu m-a convins nici pe mine și nu i-a convins nici pe țărani, așa că,
în final, guvernul a fost obligat să întocmească o lege de reorganizare
a fondului funciar. Noua lege depusă în Parlament în ianuarie 1991
voia să împace și capra și varza, adică plecând de la ideea de bază
de restituire a proprietăților individuale, să se aducă o serie întreagă
de amendamente, încât până la urmă CAP-urile să-și continue
existența, mai diminuate ca suprafață și mai democratizate sub
raportul conducerii. Astfel, prin proiectul legii inițiat de guvern se
prevedea că își vor recăpăta proprietățile numai foștii proprietari care
locuiesc în localitatea respectivă și își lucrează personal pământurile.
De asemenea, suprafața restituită nu trebuia să fie mai mare de
maximum zece hectare. Tot ce depășea această suprafață rămânea
CAP-ului sau se repartiza celor care nu au avut pământ. Terenurile
66
 După Revoluție

nu se mai retrocedau pe vechile amplasamente ci, după ce CAP-ul

își rezerva ce era mai bun, în loturi mari, unitar, se distribuiau la
margine loturile noilor proprietari. De reținut iarăși că terenurile
foștilor proprietari aflate în cadrul IAS-urilor, precum și cele pe care
se făcuseră unele construcții și amenajări nu se mai retrocedau,
proprietarii primind unele despăgubiri compensatorii. Cu toată
insistența PNȚCD și a altor formațiuni din opoziție, aproape nici
unul dintre amendamente nu a fost aprobat. Așa că, exceptând
condiția ca fostul proprietar să locuiască la țară și să-și lucreze
personal pământul, la care s-a renunțat, forma finală a legii a diferit
foarte puțin de proiectul inițial depus de guvern. Prevederile
confuze și neechitabile din lege au generat sute de mii de procese
astfel că și azi, după mai bine de zece ani de la promulgarea legii,
încă nu s-a definitivat aplicarea ei.
în prezent, puterea a ajuns, în sfârșit, la concluzia că soluția
cea mai bună pentru agricultură ar consta în crearea unor ferme
particulare, dispunând de 25-100 de hectare, în funcție de zona
respectivă. Acestea ar permite organizarea unor exploatări rentabile,
dispunând de condițiile necesare în acest sens. Ne întrebăm acum,
pe bună dreptate: dacă pentru eficiența exploatării este necesară
această suprafață mai mare, de ce, cu atâta încăpățânare, s-a limitat
suprafața restituită la 10 ha? Sau de ce se caută iarăși, cu disperare,
menținerea unor CAP-uri sau IAS-uri sub forma lor veche, dacă
până la urmă tot trebuie privatizate pentru a realiza rentabilitatea
exploatației respective? Nu era mai normal să se retrocedeze de la
început fiecăruia proprietatea avută în momentul inițial, deci după
exproprierea din 1945, pe vechile amplasamente și care era limitată
la 50 de hectare prin situația existentă în acel moment? S-ar fi
curmat astfel sutele de mii de procese, iar problema comasării
micilor loturi și reorganizarea agriculturii s-ar fi rezolvat mai ușor,
de la sine, prin funcționarea legilor economiei de piață și printr-o
politică guvernamentală înțeleaptă.
Democratizarea formală a vieții politice a țării, cu multitudinea
de partide apărute, cu libertatea presei și cu un parlament
reprezentând a doua putere în stat, a dus, vrând-nevrând, la o serie
de schimbări pe scena politică. O primă schimbare s-a impus ca
urmare a principiului care se adoptase în cadrul noului parlament,
ce prevedea că președintele țării nu poate să facă parte dintr-un
partid politic, ci trebuia să rămână independent, pe deasupra
partidelor, ca un arbitru. Până în acel moment, personalitatea
numărul unu din tabăra puterii, adevăratul conducător al FSN-ului
67
on Diaconescu

și al țării era Ion Iliescu, recunoscut și de partid și de toate structurile

statului, rămase neschimbate, în cea mai mare parte, de pe vremea
lui Ceaușescu. Acum, măcar formal, ca urmare a acestei hotărâri,
el trebuia să se retragă din activitatea de partid, iar cel mai bine
plasat pentru a-i lua locul la conducerea FSN-ului era Petre Roman,
pe considerentul că el era prim-minist.ru și în conformitate cu
prevederile în vigoare el exercita în mod efectiv puterea executivă.
De altfel, Petre Roman era fiul lui Valter Roman, cunoscut lider
comunist din perioada antebelică și din perioada instalării puterii
comuniste în România, venit o dată cu tancurile sovietice de la
Moscova. Deci se poate spune că avea aceleași rădăcini ca și Ion
Iliescu și erau din același aluat. Totuși era o diferență între ei, chiar
importantă. în timp ce Iliescu își făcuse studiile la Moscova și
fusese permanent legat organic de conducerea și de structurile
moscovite și nu mai avusese prilejul să cunoască și altă lume, Petre
Roman, atras desigur și de legăturile sale de familie, își făcuse
studiile în Occident și, deși se învârtea în cercurile comuniste,
avusese prilejul să cunoască și altă lume, era un produs al
comunismului de nuanță occidentală. Fie din această cauză, fie că
mușcase și din el morbul vanității, cert este că, odată ales formal
lider al FSN-ului, și-a luat rolul în serios și a început să se comporte
ca mare șef. Mai mult decât atât, a început să bată drumurile
Occidentului cu mare insistență și să cultive legăturile cu liderii din
Vest, să nesocotească vechile legături cu foștii prieteni din lagărul
socialist, comportament ce a pus în alertă garda veche comunistă.
Aceștia au început să-1 acuze de trădare a liniei tradiționale. Astfel,
zece deputați și trei senatori FSN, în frunte cu Alexandru
Bârlădeanu, unul dintre stâlpii vechii gărzi, l-au atacat direct pe
Petre Roman, dar balanța puterii înclina vizibil spre el și, ca urmare,
acest grup a fost exclus din FSN.
Evenimentele respective aveau două semnificații în viața
politică românească din acel moment. Prima era că apăruse o
ruptură clară în interiorul regimului ce se instalase la putere după
Revoluție; iar a doua consta în aceea că, în acel moment, balanța
puterii înclina spre grupul din jurul lui Roman și că Ion Iliescu
ajunsese într-un punct mort. Desigur, această situație se datora în
exclusivitate faptului că legea după care funcționa regimul în
respectivul moment acorda toată puterea primului-ministru. Acesta
era în același timp și președintele partidului și dispunea de
majoritate în Parlament. Iar această majoritate parlamentară
constituită pe baza oportunismului moștenit de la epoca Ceaușescu
68
 După Revoluție

mergea orbește cu puterea. în tot cazul, în cercurile noastre, ale

opoziției, problema era discutată cu mult interes și se punea
întrebarea pe care dintre cele două grupări să o sprijinim ca să
avem maximum de avantaje politice. Majoritatea a considerat până
la urmă că este preferabil să fie sprijinit Petre Roman, atât pe
considerentul că se lepădase mai mult de comunism, cât și pentru
faptul că, pe termen lung, totuși Iliescu era mai puternic, situația
din acel moment fiind numai conjuncturală. Cu trecerea timpului,
ruptura dintre cele două grupări se va adânci și va duce la formarea
a două partide complet diferite. Până la această separare formală,
asistam în cadrul Parlamentului la o luptă dusă în ascuns pentru
racolarea de o tabără sau de alta a diverșilor parlamentari.
Un episod interesant s-a petrecut cu ocazia remanierii
guvernului din aprilie 1991. Pentru a-și întări echipa și a lărgi baza
de susținere a guvernului, Petre Roman a hotărât să schimbe nouă
miniștri, introducând în guvern, printre alții, și unii reprezentați ai
PNL-Aripa Tânără. La ora aceea, procedura pentru efectuarea
remanierii nu era prea clară, așa că în cel mai democratic spirit, s-
a hotărât ca fiecare nou ministru să fie votat nominal de plenul
Parlamentului. La votul care s-a efectuat am avut surpriza ca doi
dintre acești noi miniștri să fie respinși de Parlament, în speță era
vorba de Dinu Patriciu de la PNL-Aripa Tânără și de Radu
Berceanu, chiar de la FSN. Desigur, prin tradiție, opoziția a votat
contra, dar guvernul dispunea de o majoritate confortabilă în
Parlament, deci în mod normal nu se putea pune problema unui vot
de respingere. Faptul că cei doi au fost respinși se datora și imaginii
negative pe care o aveau în rândul opiniei publice, dar, mai ales,
era o consecință a luptei care intervenise între cele două tabere din
sânul majorității. Este de reținut faptul că ulterior s-a renunțat la
această procedură de a se vota nominal noii miniștri în cursul
remanierilor guvernamentale și s-a ajuns în final la formula de a se
da un vot de încredere pentru întreaga echipă. Cred că procedura
inițială era mult mai în spiritul democrației pe care ne angajasem
s-o introducem în viața politică românească.
De asemenea, menționez faptul că în această perioadă puterea,
îndeosebi prin președintele Ion Iliescu, a inițiat în mai multe rânduri
tratative cu partidele din opoziție reprezentate în Parlament, pentru a
le asocia la guvernare. Cred că aceste inițiative nu se datorau
necesității de a întări poziția FSN-ului în Parlament, unde, cum am
mai arătat, puterea dispunea de o majoritate confortabilă. Era mai mult
dorința de a se elimina prin această asociere orice opoziție încercând,
69
Ion Diaconescu

pe această cale, să se îmbunătățească imaginea regimului pe plan

internațional. Această acțiune era conjugată și cu un intens program
de vizite în străinătate și contacte la nivel înalt, susținut și de Ion Iliescu
și de Petre Roman, într-o veritabilă întrecere.

Cazul Constantinescu - Klaps

Nici PNȚCD-ul nu a fost scutit de frământări în această

perioadă. Lăsând la o parte părăsirea partidului de către Virgil
Lambru, din cauza adăugirii sintagmei creștin-democrat la numele
partidului, demisie care nu a avut nici un impact în viața politică a
țării, și cazul Ion Puiu, pe care l-am prezentat într-un capitol
anterior, o nouă problemă s-a ivit la vârful partidului prin poziția
adoptată de Constantinescu-Klaps.
Nu-mi amintesc să-1 fi cunoscut pe Costel Constantinescu-
Klaps înainte de detențiune, în perioada 1944-1947, și nici în
temniță drumurile noastre nu s-au intersectat. Ca și mine, ca și mulți
alții, la expirarea mandatului de deținut și el a fost trimis cu
domiciliu obligatoriu în Bărăgan, dar nu la Valea Călmățui, ci în
lagărul de la Lățești. La Lătești, întocmai ca și noi la Valea
Călmățui, PNȚ-iștii s-au constituit într-un grup compact, în jurul
lui Ghiță Pop, una dintre personalitățile emblematice ale partidului,
și au contribuit astfel la continuarea luptei noastre. La Lătești, în
afară de cei menționați se mai aflau familia Marin Pițigoi, Costel
Dumitrescu, Vasile Valușescu, Stelică Popa și mulți alții dintre
membrii marcanți ai partidului, pe majoritatea eu cunoscându-i
dinainte de detențiune. După revenirea în București, în 1964, am
restabilit legăturile cu toți aceștia și îndeosebi cu Klaps, care era
printre cei mai activi și reprezentativi. Cum am mai menționat în
alt context, cât am fost în clandestinitate, din prudență, niciodată
nu am numit pe careva dintre noi ca președinte al partidului sau în
alte funcțiuni, dar exista un consens tacit, că noul șef al partidului
va fi Coposu. Nici după Revoluție, vreun an de zile nu l-am auzit
pe Costel Klaps că ar avea ceva de obiectat sau vreo rezervă privind
confirmarea lui Coposu în această funcție. De aceea, am rămas
surprins și contrariat când, prin primăvara lui 1991, l-am auzit pe
Klaps făcând observații critice la adresa lui Coposu, dând chiar
unele declarații în acest sens în presă. Aceste săgeți împotriva lui
Coposu erau lansate concomitent cu unele elogii la adresa lui Ion
Rațiu, din care rezulta clar că el dorea înlocuirea lui Coposu la
70
 După Revoluție

conducerea partidului cu lancu Rațiu. Partea neplăcută era că

reușise să antreneze în această acțiune o serie din foștii membri ai
grupului de la Lătești și se tindea către o disidență în partid. Am
stat de vorbă cu Stelică Popa, care facea parte din acest grup (pe
Stelică Popa îl știam și eram prieteni din perioada 1944-1947, pe
când lucram împreună în cadrul Ministerului Economiei Naționale)
și i-am cerut să-mi explice motivele acestei atitudini. Stelică Popa
mi-a relatat atunci că, pe când erau la Lătești cu domiciliu
obligatoriu, aflând că și Mihalache a murit (Maniu murise deja de
10 ani), s-au dus la Ghiță Pop, care era conducătorul spiritual al
grupului din lagăr, și l-au întrebat pe cine să sprijine pentru a fi ales
ca președinte al PNȚCD. Ghiță Pop, după ce a arătat că problema
este foarte dificilă, și-a declinat competența, dar a adăugat că în nici
un caz acesta să nu fie Coposu. Eu am stat cu Ghiță Pop de vorbă
în pușcărie prin anii 1948-1949, dar atunci trăiau și Maniu și
Mihalache și nu se punea problema unui nou președinte al
partidului. După ce am venit din detențiune și din domiciliu
obligatoriu, Ghiță Pop a murit curând și nu am avut ocazia să-1
revăd ca să-i cunosc opinia referitor la acest subiect. După câte îmi
amintesc eu, din perioada antecomunistă, Ghiță Pop nu facea parte
din cercul celor apropiați lui Maniu și este posibil ca el să fi avut
o atitudine critică față de unii din acest anturaj, printre care se
număra și Coposu. Dar, presupunând că Ghiță Pop ar fi avut cândva,
înainte de perioada comunistă, aceste rezerve față de Coposu, de
atunci trecuseră zeci de ani, în detențiune cei doi nu se întâlniseră
niciodată și între timp se petrecuseră atâtea lucruri. Cum ar mai fi
putut el acum să emită asemenea verdicte? Și apoi de la unele
observații critice până la un veto categoric era cale lungă și
asemenea atitudini radicale nu-1 caracterizau pe Ghiță Pop. Este,
de asemenea, de reținut faptul că până la apariția lui lancu Rațiu,
care a emis veleități pentru șefia partidului, grupul lui Klaps nu a
făcut nici o opoziție față de președinția lui Coposu. I-am arătat lui
Stelică Popa și altora din grup cu care am stat de vorbă că nu s-ar
putea renunța la Coposu decât în cazul unui proces de întinerire a
partidului, dar aceasta nu înseamnă că trebuie înlocuit Coposu cu
Rațiu, care este aproximativ de aceeași vârstă. Atât Coposu cât și
noi, toți bătrânii, suntem cu dispensă de vârstă la conducere pentru
a asigura continuitatea și legitimitatea partidului și în acest sens
meritele și rolul lui Coposu sunt incomparabil mai mari ca ale lui
Rațiu. Dacă ar fi să ținem seama numai de faptul că în această
competiție Coposu vine după 17 ani de detențiune dură și o
71
Ion Diaconescu

activitate prodigioasă în perioada de clandestinitate a partidului, în

vreme ce lancu Rațiu vine după 50 de ani de exil consacrat mai mult
activităților economice personale, consider că am prezentat
argumentul forte în favoarea lui Coposu. De altfel, singura legătură
a lui Rațiu cu PNȚ-ul se făcuse prin unchiul său, Viorel Tilea, care
nu mai fusese reprimit în partid de către Maniu după trădarea din
1938. Cred că o influență negativă asupra lui Klaps a avut și Voican
Voiculescu, care îi era rudă. Cum am mai menționat, acesta
inundase sediul partidului și presa de scandal cu fel de fel de extrase
din declarațiile lui Coposu date cu ocazia anchetelor de la
Securitate, prezentate și răstălmăcite în așa fel încât să inducă
naivilor ideea că președintele Coposu ar fi fost omul Securității.
Klaps prelua aceste insinuări și aducea, între altele, ca argument
decisiv în sprijinul acuzelor faptul că președintele Coposu avea
nume conspirativ și făcea parte din grupul Himerele. Dacă ar mai
fi trăit Costel Klaps, ar fi văzut din dosarele de la Securitate că și
el și noi aveam nume conspirative de urmăriți ai Securității și că
făceam parte cu toții din acest grup care a fost supus în perioada
1974-1976 unei foarte dure urmăriri penale pentru acțiunea de
reconstituire a PNȚCD și pentru activități dușmănoase împotriva
regimului. Urmare a poziției adoptate până la urmă, având în vedere
trecutul său și faptul că era deputat, Klaps nu a fost eliminat din
partid, dar atât el, cât și ceilalți aderenți ai grupului au fost excluși
din toate funcțiunile de conducere deținute în partid. în ceea ce-1
privește pe Rațiu, care se lepăda de orice amestec în aceste
manifestări ale lui Klaps, deși acesta mergea la reuniuni cu mașina
lui Rațiu, i s-a atras atenția în mod serios că nu se poate continua
în acest mod.
în acea perioadă, anii 1990-1991, au mai fost și alte manifestări
opoziționiste în cadrul partidului, cele mai multe dezaprobând
cooptarea în conducerea partidului a grupului Petrina. Printre
acestea menționez moțiunea inițiată de Nor Teodor în septembrie
1990 și semnată de Bordeianu Nectarie, Fuciuk Silviu, Pașaliu
Iulian, Valușescu Vasile, Popa Stelian, lordache Petrică, Teodorescu
Victor și Ludoșan Aurel. Mulți dintre aceștia nu mai sunt astăzi în
viață, dar sunt și mulți alții care, deși li s-au luat toate atribuțiile și
funcțiunile în partid din cauza manifestărilor opoziționiste, continuă
și în prezent să se considere PNȚ-iști și sunt preocupați în cel mai
înalt grad de soarta partidului. Printre aceștia, îi menționez pe
Ionică Baurceanu, de care mă leagă mult amintirea unei celebre
greve a foamei din 1957, în Zarea Aiudului, pe Costel Dumitrescu,
72
 După Revoluție

fost în perioada 1944-1947, secretarul Organizației Sector 4 și pe

Paul Dumitrescu, cel care inițiase în 1990 un veritabil serviciu de
personal în cadrul partidului. Atitudinea acestora confirmă încă o
dată concluzia, la care am ajuns de multă vreme, că adeziunile
formale la un partid au o mică importanță în raport cu atașamentul
sufletesc pentru cauza respectivă. Adevărații PNȚ-iști sunt legați
pe viață de acest partid și ei reprezintă fundamentul care asigură
forța și dăinuirea peste ani a PNȚCD-ului.

Puciul anti-Gorbaciov

Noua linie politică a Uniunii Sovietice, inițiată și pusă în

aplicare de Mihail Gorbaciov după 1985, în câțiva ani a început să
dea roade.
Pe plan internațional, această orientare politică, ce punea
capăt perioadei cunoscute sub numele de războiul rece, a stopat
presiunea exercitată asupra țărilor-satelit din lagărul socialist și a
dus la eliberarea lor de sub această dominație. Astfel, la sfârșitului
anului 1989, se putea spune că practic acest bloc răsăritean își
încetase existența. Chiar și sub raport formal s-au „luat o serie de
măsuri care consfințeau această nouă linie politică. în martie 1991,
s-a încheiat dizolvarea tuturor structurilor militare ale tratatului de
la Varșovia, în iunie 1991 sesiunea CAER de la Budapesta a hotărât
încetarea existenței acestui organism, iar în iulie același an, se
desființează oficial Tratatul de la Varșovia. Concomitent cu aceste
măsuri de rupere a chingilor care ne țineau sechestrați în lagărul
sovietic, toate țările din răsăritul Europei, printre care și România,
au căutat cu insistență să stabilească punți de legătură cu Occidentul
și să participe într-un fel sau altul la structurile create de organis­
mele respective. Probabil că mulți oameni politici aderau sincer la
noua orientare, înțelegând că acesta era drumul viitorului pentru
țările lor. Dar chiar și acei care mai rămăseseră fideli idealului
socialist acceptau această nouă linie politică din pragmatism. De
fapt, opțiunea le era ușurată de însăși atitudinea lui Mihail Gorbaciov,
care înscrisese Uniunea Sovietică pe o linie de colaborare pașnică și
de prietenie cu Occidentul. Aceasta însemna că aceia care rămăseseră
credincioși vechii linii pro-sovietice nu aveau nici un motiv să aibă
remușcări că ar fi trădat idealurile socialiste.
Desigur, politica lui Gorbaciov a avut urmări importante și în
interiorul Uniunii Sovietice, îndeosebi în ceea ce privește
73
Ion Diaconescu

democratizarea vieții politice. O dimensiune importantă a acestei

democratizări a constat în descentralizarea vieții administrative,
coborând nivelul decizional și dând puteri largi organelor locale.
Primele care au beneficiat de această democratizare a vieții
administrative au fost conducerile așa-numitelor Republici
Socialiste Sovietice care compuneau URSS. De fapt, și înainte, se
considera că aceste republici erau, teoretic, autonome, conform
prevederilor Constituției URSS ele formând Uniunea prin voința
proprie. Deci Gorbaciov nu inventase ceva nou, ci punea în aplicare
în mod corect prevederile Constituției sovietice. El își închipuia
probabil că aceste republici vor continua să rămână în Uniune prin
libera lor voință. Această supoziție era total greșită. Era dovadă de
naivitate politică să-ți închipui că după decenii de opresiune și
teroare, în momentul când împrejurările curmau jugul sovietic,
oamenii nu vor profita de această șansă și nu-și vor pune în valoare
libertățile
5 obținute.
5 Chiar dacă la nivelul indivizilor vor fi multi5 care
au căpătat deformații psihice și nu vor ști ce să facă cu libertatea
obținută, la nivelul conducerilor republicilor unionale, constituite
în cea mai mare parte pe criterii etnice, nu am cunoștință de nici
un exemplu că vreuna dintre ele ar fi refuzat cadoul primit. Astfel,
acești președinți de republici care erau în același timp și primi
secretari ai Partidului Comunist, își vor lua rolul în serios și vor
începe să se comporte ca veritabili șefi de stat. în atare condiții, pe
harta lumii vor apărea în curând vreo 17 state noi în locul defunctei
Uniuni Sovietice.
Aceste transformări vor pune probleme noi și țării noastre, care
nu va mai avea vecine la granițele de nord și de est Uniunea
Sovietică, ci două noi republici, Ucraina și Moldova. Mai mult
decât atât, românii au văzut în aceste schimbări o oportunitate clară
de a se repara marea nedreptate ce li se făcuse de URSS în anul
1940. Atunci, încălcându-se toate drepturile noastre istorice, URSS
cotropise Basarabia, care reprezenta jumătate din vechea Moldovă,
și Bucovina de Nord. Desigur, nu ne puteam face iluzii, nu speram
la o anulare și o revizuire a faptelor petrecute în 1940, mai ales că
între timp avusese loc și Conferința de Pace de la Paris din 1946,
care menținuse aceeași situație. Dar cu dată mai recentă, avusese
loc Conferința OSCE de la Helsinki, care stabilise dreptul tuturor
statelor să-și revizuiască frontierele și să se unească sau să se separe
conform voinței populației respective, liber exprimate. Cu alte
cuvinte, conform acestor acorduri internaționale la care și URSS
subscrisese, aveam toate motivele să sperăm, în acest climat nou,
74
 După Revoluție

la revenirea la România a acestor teritorii românești prin

exprimarea voinței libere a celor două părți. De aceea, când, în
februarie 1991, președintele Moldovei, Mircea Snegur, s-a adresat
Parlamentului român vorbind din postura de șef de stat și spunând
că vrea să ne ținem de neamuri, declarația a fost foarte bine primită,
părea o promisiune pentru viitor.
PNȚCD, asemeni întregii opinii publice românești, s-a
mobilizat în slujba acestei cauze și a stabilit o multitudine de
contacte și legături cu cercurile intelectuale și partidele politice de
orientare pro-românească de la Chișinău, pentru a determina astfel
un curent pro-unionist. între aceste contacte menționez și întâlnirea
pe Prut dintre cei doi prim-miniștri, Petre Roman și Mircea Snegur.
în această situație când URSS, sub forma consacrată de peste 70
de ani, își trăia ultimele clipe, este de neînțeles de ce Ion Iliescu,
președintele României, s-a grăbit să încheie cu acest organism
muribund un tratat de colaborare, bună vecinătate și amiciție. în
afară de vechile sale legături cu lumea sovietică și de atașamentul
sufletesc respectiv, este greu de identificat alte rațiuni, cu atât mai
mult cu cât acum nu se mai putea pune nici problema unor granițe
comune. în acest tratat, semnat de Ion Iliescu la Moscova în aprilie
1991, nu se făcea absolut nici o referire la contenciosul existent
între România și URSS privind problema Basarabiei, Bucovinei de
Nord, ținutului Herța, Insulei Șerpilor, a insulițelor din Delta
Dunării și a tezaurului românesc. Față de această situație, PNȚCD
a luat imediat atitudine și prin declarația publicată în 3 mai a
aceluiași an, s-au condamnat toate deficiențele acestui tratat, act
care, făcând referire numai la Tratatul de Pace de la Paris din 1947,
consacra integrarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord în URSS,
fără a mai pomeni nimic de toate celelalte acte și evenimente
istorice. Deși problema modificării frontierei româno-sovietice nu
era de actualitate în acel moment, s-ar fi impus totuși menționarea
în tratat a existenței acestui contencios sau măcar publicarea
concomitent cu semnarea tratatului a unei declarații oficiale a
guvernului român referitor la aceste chestiuni. De asemenea, trebuia
să se afirme și faptul că actul final de la Helsinki asupra OSCE
prevedea expres că statele participante pot să-și modifice frontierele
prin mijloace pașnice, în conformitate cu dreptul internațional. Mai
era un lucru grav, articolul 4 al tratatului conținea posibilitatea
limitării și condiționării viitoarelor legături internaționale de
securitate ale României. Dar România solicitase deja intrarea în
NATO, iar articolul 4 din tratat constituia o condiționare
75
Ion Diaconescu

inacceptabilă asupra viitoarelor relații externe ale țării noastre. Se

cerea, de asemenea, prin declarația PNȚCD ca, o dată cu ratificarea
acestui tratat, să se procedeze la un schimb de note prin care partea
sovietică să recunoască existența acestor probleme și nulitatea ab
initio a actului Molotov-Ribentrop din august 1939. Ca urmare a
poziției adoptate de PNȚCD și de cea mai mare parte a opoziției,
Parlamentul României, întrunit în ședință solemnă în 24 iunie 1991,
a declarat nul și neavenit Pactul Molotov-Ribentrop din 1939,
aceasta însemnând că și toate consecințele lui sunt lovite de nulitate,
în aceste condiții, guvernul român a socotit că ar fi inoportună
deocamdată ratificarea Tratatului de prietenie semnat în aprilie la
Moscova.
Reforma lui Gorbaciov nu avea darul să mulțumească întreaga
opinie publică de la Moscova, îndeosebi uriașul aparat central al
URSS avea toate motivele să fie nemulțumit văzând cum marele
imperiu sovietic se destrăma pe zi ce trecea. Acest imperiu se
clădise și se menținuse prin teroare atât în epoca țaristă, cât și în
cea bolșevică și ar fi trebuit zeci de ani pentru a înlocui teroarea cu
măsuri de educație civică prin care să se poată asigura unitatea
imperiului. De asemenea, nici în domeniul social, reformele nu se
puteau face așa de ușor, iar pentru moment nu ieșea în evidență
decât partea negativă a lucrurilor. Pe măsură ce timpul trecea,
cercul nemulțumiților creștea, iar Gorbaciov nu avea nici o
posibilitate de a recurge la forță pentru a pune lucrurile la punct.
Aceasta ar fi însemnat să contrazică el însuși principiile reformei
la care se angajase. Urmare la această situație, în august 1991, în
timp ce Gorbaciov se găsea în vacanță în Crimeea, grupul
nemulțumiților din structurile KGB, din armată și din alte
organisme a ocupat printr-un puci clădirile centrale de la Moscova,
a demis pe Gorbaciov și a anunțat suspendarea tuturor reformelor
instituite de acesta. Dar nici pentru ei lucrurile nu erau simple.
Trecuseră ani de când se declanșaseră aceste reforme, între timp
puterea centrală se fărâmițase, apăruseră alte centre de putere. Se
constituiseră și o serie de poli cu o putere economică mare, care nu
mai acceptau să se revină la vechea situație dinainte de Gorbaciov,
așa că puciștii au întâmpinat rezistență. Printre cei care au luat
inițiativa rezistenței împotriva acestora, a ieșit în prim-plan Boris
Elțân, care deținuse o poziție importantă pe timpul regimului
Gorbaciov (primar al Moscovei) și care se remarcase ca un vajnic
susținător al reformelor acestuia. Elțân, cu sprijinul unor unități
militare, a reușit să înăbușe puciul și să restabilească ordinea, dar
76
 După Revoluție

aceasta nu în favoarea fostei puteri a lui Gorbaciov, ci în propriul

său beneficiu, preluând puterea. Spre deosebire de puciști, care 1-
au acuzat pe Gorbaciov de prea multă reformă, Elțân l-a acuzat de
prea puțină reformă. în aceste condiții, procesul de dezintegrare a
Uniunii Sovietice va continua și se va definitiva. Cele 17 republici
unionale vor deveni în mod oficial state independente, iar în
domeniul economic va înflori în paralel cu economia de stat o
economie privată, de cele mai multe ori subterană, în afara
normelor legale.
Interesant cum istoria se repetă.
Când a murit Stalin, a lăsat ca succesor pe Malenkov, care era
un foarte bun inginer, dar mai puțin dotat și experimentat ca om
politic. Preluând moștenirea lui~ Stalin, el a slăbit puțin hățurile,
inițiind un început de reformă. în aceste condiții, Beria, care era
șeful organelor de securitate sovietice, a considerat că era momentul
potrivit să-1 elimine pe Malenkov și să preia el puterea, așa cum
procedase și Stalin la moartea lui Lenin. Dar nu toate structurile s-
au supus jocului lui Beria. în lupta pentru putere care s-a dezlănțuit,
un grup condus de Hrușciov și de Bulganin, sprijinit de o parte din
armată, a reușit să-1 anihileze pe Beria și a restabilit ordinea. Dar
ordinea restabilită nu a mai fost în beneficiul lui Malenkov, ci au
reținut puterea pentru ei, Hrușciov devenind noul prim-secretar al
partidului.
Aceste schimbări de la Moscova au pus probleme și conducerii
de la București, îndeosebi lui Ion Iliescu, care își orientase linia
politică după ceasul lui Gorbaciov. De aceea, în primele momente,
deși părea că puciul a reușit, președintele Iliescu a făcut o declarație
prin care afirma că România este interesată ca URSS să-și reia
procesul democratic, iar în ceea ce ne privește, țara noastră și-a ales
propriul drum, al statului de drept, pe care vom continua să mergem
cu hotărâre. Premierul Petre Roman își exprima și el îngrijorarea
față de pericolul unor încercări de instaurare a comunismului în
România. De fapt, în aceste declarații, liderii de la București, mă
refer îndeosebi la Ion Iliescu, nu-și exprimau hotărârea unei rupturi
categorice față de socialism, ci teama față de restaurarea
hegemoniei sovietice în Europa răsăriteană.
Câteva zile mai târziu, o dată cu preluarea puterii de către
Boris Elțân, desigur aceste temeri au dispărut și conducătorii de la
București și-au recăpătat liniștea, iar evenimentele și-au urmat
cursul început. Astfel, pe 27 august 1991, a avut loc o mare adunare
populară la Chișinău, la care conducerea statului a proclamat
77
Ion Diaconescu

independența Republicii Moldova, recunoscută imediat de guvernul

României. Camerele Parlamentului, în ședință comună, au întărit
această recunoaștere, iar pe 29 august, s-au stabilit relații
diplomatice între cele două state. Aceste evenimente au fost
interpretate de întreaga suflare românească drept un pas mare în
direcția restabilirii unității statului român. Totul depindea acum
numai de voința poporului român de pe ambele maluri ale Prutului.
Pe lângă drepturile istorice la care comunitatea internațională era
mai puțin sensibilă, se adăugau acum și prevederile acordurilor
OSCE de la Helsinki, la care subscriseseră toate statele din
comunitatea europeană, care dădeau dreptul popoarelor să-și
decidă, prin bună înțelegere, soarta.
Dar lucrurile nu au fost și încă nu sunt așa de simple. Nu
trebuie să uităm că în 1812, când rușii au cotropit pentru prima oară
această jumătate a Moldovei, denumită ulterior Basarabia, nu se
crease încă statul unitar România. Teritoriile românești erau
constituite în trei mari Principate: Moldova, Țara Românească sau
Muntenia și Transilvania sau Ardealul, iar cuvintele România și
român nu aveau o mare circulație în masa populației.
De asemenea, în toată perioada țaristă, Basarabia a fost ținută
într-o izolare totală și marile prefaceri înfăptuite de poporul român
în secolul al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, care au dus
la unirea poporului nostru într-o singură țară numită România, nu
pătrunseseră încă în conștiința populației dintre Prut și Nistru, care
continua în majoritate să se declare moldoveni. Pe acest accident
istoric își întemeiază activitatea antiromânească dușmanii noștri,
încercând să demonstreze că moldovenii din Basarabia nu sunt
români. O altă complicație a rezultat din faptul că atât administrația
țaristă, cât și cea comunistă, în cadrul politicii lor de desnaționalizare
și asimilare a multitudinii de populații eterogene înglobate în imperiul
rus, au urmărit permanent pe cale administrativă să aducă în
Basarabia populație de alte neamuri și să ducă pe români cât mai
departe, pe tot întinsul imperiului. Astfel, în prezent, numai două
treimi din populația Republicii Moldova este reprezentată de etnici
români, o treime fiind formată din alte etnii. Și dacă mai ținem
seama că toate structurile administrative ale statului nou creat erau
cele moștenite de la Republica Socialistă Sovietică Moldovenească
din perioada comunistă, înțelegem uriașele dificultăți ce trebuia să
fie învinse pentru a realiza unirea acestei noi țări cu România.
Situația nu trebuie să surprindă. Dacă în România, după Revoluție,
au rămas la conducerea țării tot vechile structuri din perioada
78
 După Revoluție

comunistă, cu atât mai mult ele nu au putut fi schimbate în

Republica Moldova. Iar aceste structuri care, în general, nu erau
recrutate dintre români, vor constitui o piedică majoră în calea
acestei uniri. De fapt, asistăm la o alianță între treimea alogenă și
vechile structuri comuniste care au reușit să se mențină la putere
printr-o politică de independență. Ele acceptă mai degrabă să
rămână în zona de influență a Moscovei decât să se orienteze către
o unire cu România. La această orientare a contribuit mult și faptul
că economia Republicii Moldova a fost astfel organizată ca să fie
legată și dependentă de economia fostă sovietică, în prezent rusă,
care exercită o puternică presiune pentru menținerea vechii stări.
O contribuție importantă în acest sens a avut și situația din
Transnistria. Pentru a se distruge toate drepturile istorice, încă din
vremea lui Stalin s-au schimbat hotarele Basarabiei. Astfel, o parte
din teritoriile din sudul provinciei până la Dunăre și mare împreună
cu altele din nord au fost date Ucrainei și, în compensație, i s-au
dat Moldovei unele teritorii peste Nistru ce aparținuseră Ucrainei.
Pe lângă faptul că partea primită în compensație era mult mai mică,
URSS a stabilit în Transnistria sediul unei armate, Armata a 14-a,
dotate cu un mare depozit de arme care constituie o amenințare
permanentă pentru fostele țări-satelit din zonă și pentru fostele
republici unionale. O dată cu încetarea existenței URSS-ului,
trebuia ca și această Armată a 14-a din Transnistria să fie retrasă,
dar sub pretextul că trebuie să supravegheze depozitul de arme, ca
să nu încapă pe mâna unor teroriști, ea a fost menținută pe loc până
la retragerea acestor arme. Iar pentru retragerea armelor nici până
în prezent nu s-a găsit timp, deși au trecut 12 ani de atunci. Se vede
clar intenția guvernului de la Moscova, indiferent de culoarea lui,
de a-și lăsa în fostele teritorii pe care a trebuit să le părăsească un fel
de „cuie ale lui Pepelea”. Astfel vor avea motive de a reveni aici
atunci când condițiile îi vor fi favorabile. Mai mult decât atât, în
momentul în care Republica Moldova s-a proclamat stat absolut
independent și, mai ales, când s-a văzut progresul vizibil al curentului
unionist cu România, oamenii Moscovei de la Tiraspol s-au separat
de Chișinău, constituind o nouă republică Trasnistria autonomă,
acceptând cel mult o colaborare cu Chișinăul. Planul lor era și a rămas
până în prezent următorul: dacă până la urmă, dat fiind raportul etnic,
Republica Moldova se va uni cu România, să fie salvate măcar
teritoriile de peste Nistru, Transnistria, acestea să nu fie înglobate în
România. Desigur, nici teritoriile din sudul și din nordul Basarabiei,
care acum fac parte din statul ucrainean, nu pot fi date în compensație.
79
Ion Diaconescu

Acest plan mi-a fost confirmat în mod expres câțiva ani după aceea,
când, în calitate de președinte al Camerei Deputaților, am făcut o
vizită la Moscova. Atât președintele Dumei de Stat, cât și alți oficiali
din Ministerul de Externe rus mi-au spus că în noul tratat pe care îl
vom face cu Republica Moldova, va trebui să prevedem o clauză ca
în cazul în care acest stat se va uni cu România, Transnistria să nu
fie cuprinsă în acest proces, ea rămânând independentă. Pentru a fi
mai siguri că acest plan va fi pus în aplicare, separatiștii de la Tiraspol
au trecut la acțiune și au creat o administrație proprie și, beneficiind
de sprijinul Armatei a 14-a, s-au opus cu armele încercării
autorităților de la Chișinău de a-și restabili administrația în
Transnistria. Au urmat lupte, persecuții ale patrioților care apărau
drepturile Republicii Moldova, procese cu condamnări la moarte, iar
conflictul nici până în prezent nu a găsit o rezolvare. în spatele lui
se află interesele cercurilor imperialiste de la Moscova.
Din aceste câteva aspecte menționate se vede cât de complicată
este problema revenirii Basarabiei la patria-mumă. în tot cazul, ea
depinde în cel mai înalt grad de voința românilor dintre Prut și Nistru
și de aceea și PNȚCD și alte organisme politice din România, care
luptă pentru apărarea drepturilor noastre istorice și pentru reîntregirea
țării, au căutat să stabilească raporturi strânse cu noile partide
democratice apărute la Chișinău. Cel mai apropiat de PNȚCD, atât
sub raportul orientării doctrinare, cât și al tacticii de luptă politică, s-
a dovedit a fî Partidul Popular Creștin Democrat, condus de furie
Roșea, partid cu care am stabilit cele mai armonioase raporturi,
consuîtându-ne adesea și colaborând în cadrul unor inițiative
politice. De altfel, cu PPCD suntem colegi și colaborăm eficient și
în cadrul Internaționalei Creștin-Democrate și al Partidului Popular
European. Iar contactele la nivelul celor două conduceri au fost
frecvente. Desigur, legături și colaborări fructuoase am avut și cu
celelalte partide democrate și cu reprezentanții societății civile
române de la Chișinău, îndeosebi am în vedere o serie de scriitori
care au fost în fruntea bătăliei pentru apărarea limbii române și a
grafiei latine, precum și a adevăratei istorii a românilor dintre Prut
și Nistru.
în 1991, după proclamarea independenței Republicii
Moldova, și eu, în fruntea unei delegații PNȚCD, am făcut o vizită
la Chișinău. Pe atunci se efectuaseră prea puține schimbări în viața
acestei țări. Astfel că, la punctul de frontieră de la Albița, ne-au luat
în primire niște vameși și grăniceri în uniforme rusești care vorbeau
rusește, iar la hotelul de la Chișinău, pe coridoare se vorbea tot
80
 După Revoluție

numai rusește. în holul hotelului nu am găsit nici un ziar românesc

sau poate era unul, dar scris cu grafie slavă și nu l-am putut
identifica. Adică vreau să spun că aspectul vieții la nivel superior
rămăsese ca în perioada comunistă. în schimb, discuțiile purtate cu
noile partide românești și cu reprezentanții societății civile erau
încurajatoare privind evoluția politică de viitor. în drumul de
întoarcere am luat cu noi în mașină un tânăr basarabean, inginer de
profesie, care făcea curse cu un camion de la Chișinău la Constanța.
Vorbea o foarte frumoasă limbă moldovenească, țărănească, dar,
ascultându-ne pe noi vorbind, ne-a spus că ar vrea să învețe și el
românește. Dar dumneata ce limbă vorbești? - l-am întrebat eu și
el mi-a răspuns: Moldovenește. Păi văd că ne înțelegem. Ce
diferență găsești dumneata între limba noastră și a dumitale? Aș
vrea săfolosesc și eu cuvinte mai alese ca dumneata. - mi-a zis el,
adică neologisme, m-am gândit eu. Aceasta era singura diferență,
noi vorbeam româneasca însușită prin școli, prin cultură, el pe cea
care o primise de la părinții lui la țară. Acum, după 12 ani de la
proclamarea independenței Republicii Moldova și asigurarea
libertății de circulație, și la Chișinău se vorbește aceeași românească
de la București.

Congresul din 1991 și mineriada a patra

PNȚCD și-a reînceput activitatea în legalitate chiar din primele

zile ale Revoluției din decembrie 1989. Prin consensul general al
grupului de inițiativă s-a constituit un Comitet de Conducere, iar
ca președinte al acestui Comitet și deci al partidului a fost ales
Comeliu Coposu. Organizațiile teritoriale și organele de conducere
locale s-au constituit la început prin delegări din partea Comitetului
de Conducere de la centru. După formarea acestora, s-au organizat
adunări generale care au ales forurile de conducere teritoriale în
conformitate cu statutul partidului. Pentru a respecta întru totul
prevederile statutare și spiritul democratic, ce a fost permanent
una dintre caracteristicile de bază ale acestui partid, se impunea
convocarea Congresului partidului, care să aleagă o conducere
centrală și să valideze hotărârile luate până atunci de vechiul
Comitet. Menționez că, între timp, prin hotărâri ale acestui Comitet
și prin cooptări, se creaseră și la nivel central toate forurile și
organismele prevăzute prin statut care asiguraseră complexa
activitate a partidului.
81
Ion Diaconescu

După mai multe amânări din cauza unor evenimente prevăzute

sau neprevăzute (alegeri, mineriade etc.) s-a convocat pentru zilele
de 25-27 septembrie 1991 Congresul PNȚCD, în sala Teatrului
Național din București. Numărul delegaților a fost limitat la
capacitatea amfiteatrului, vreo 800 de locuri, repartizate fiecărui
județ proporțional cu numărul membrilor PNȚCD din județele
respective.
Era primul Congres al partidului după o întrerupere de 65 de
ani, precedentul desfașurându-se în 1936. După acea dată, practic
începând cu 1938, s-a intrat în anormalitate întrerupându-se
desfășurarea vieții politice democratice a țării printr-o serie de
dictaturi de toate culorile: dictatura carlistă, dictatura legionară, cea
antonesciană și, aproape jumătate de secol, crunta dictatură
comunistă. Chiar și acest aspect, și anume că un partid democratic
nu și-a mai putut ține congresul vreme de 65 de ani, arată vitregia
vremilor trăite.
De aceea s-au luat toate măsurile ca acest Congres să fie cât
mai reușit, atât ca aspect, cât și în privința problemelor dezbătute.
Pentru organizarea lui a fost ales un Comitet special, iar ca
președinte al Congresului a fost numit vechiul fruntaș țărănist Emil
Ghilezan, fost ministru în 1944 și care acum locuia îa Roma. De
asemenea, s-a ales o comisie care avea sarcina să valideze
candidaturile pentru diversele demnități. în spirit democratic, toți
membrii partidului puteau candida la orice funcție în partid, dar în
același timp, în conformitate cu prevederile statutare, candidații
trebuia să îndeplinească unele condiții privind poziția lor morală,
trecutul lor politic și activitatea politică pe care o desfășurau în acei
moment. Președinte al acestei comisii de candidaturi a fost ales
Cicerone loanițoiu, atât pentru trecutul său politic, cât și pentru
faptul că, locuind la Paris, nu putea deține funcții în conducerea
partidului, deci era indicat pentru un asemenea post de arbitru. în
legătură cu aceste candidaturi, îmi amintesc un fapt petrecut tot
atunci. Sosind odată la birou, l-am găsit pe Coposu care se amuza
povestind unui alt coleg din Comitet că puțin mai înainte venise la
el Ticu Dumitrescu să-l roage să-l sprijine astfel ca la Congres el,
Ticu Dumitrescu, să fie ales prim-vicepreședinte al partidului.
Coposu ne-a povestit în continuare că i-a răspuns lui Ticu: Bine,
măi Ticule, cum te gândești să treci înaintea lui Nelu Diaconescu
și a atâtor alții din conducerea partidului? In afară de aceasta, n-
am prevăzut noi în statutul AFDPR căpreședintele acestei Asociații
nu trebuie să facă parte din conducerea nici unui partid politic?
Cum vii cu asemenea cereri?!
82
 După Revoluție

Ticu Dumitrescu a trebuit să se supună acestei prevederi și, cât

a trăit Coposu, nu și-a mai putut manifesta public acest gând. Nu a
renunțat însă la el și arunca, ori de câte ori avea ocazia, câte o săgeată
otrăvită în direcția celor din conducerea partidului pe care îi suspecta
că stau în calea scopurilor sale. După moartea lui Coposu, schimbând
statutul AFDPR, va declanșa, fără succes, o nouă ofensivă în slujba
atingerii acestui țel la care nu a renunțat niciodată.
Printr-o nefericită coincidență, în ziua de 24 septembrie, deci
cu o zi înainte de congresul PNȚCD programat pentru 25-27
septembrie, minerii din Valea Jiului au pornit iarăși la drum să facă
ordine în București. De data aceasta cred că nu erau chemați de
către cineva anume, dar erau nemulțumiți de recompensele puține
care li se dăduseră după isprava făcută cu un an înainte la București,
în timpul celei de-a treia mineriade. Acum, tot sub conducerea lui
Miron Cozma, au pornit la drum pentru a obține ceea ce considerau
ei că li se cuvine. După ce ni se întâmplase cu ocazia mineriadei
precedente, desigur că eram îngrijorați considerând că exista riscul
ca minerii să perturbe desfășurarea Congresului. Toată acțiunea însă
era declanșată, oamenii porniseră la drum și nu mai puteau fi opriți.
Singurul lucru ce îl mai puteam face era să ne adresăm autorităților
și să le cerem să ne asigure paza pe parcursul desfășurării
Congresului. Le-am solicitat acest lucru și Ministerul de Interne ne-
a asigurat să nu avem grijă, pentru că vom fi apărați de organele
de ordine. Minerii au sosit în București fără nici o opreliște, iar de
data aceasta inamicul nu a mai fost localizat în Piața Universității,
ci în Piața Victoriei, dușmanul fiind însuși guvernul Roman. Garda
de la guvern s-a dovedit total ineficientă, minerii au pătruns cu
ușurință în Palatul Victoria, devastând unele birouri, iar premierul
Petre Roman a reușit, după câte se spunea, să se salveze prin dos,
sărind zidul către curtea vecină. Mai mult, poate la sugestia
președintelui Iliescu sau a altora din zona puterii, Petre Roman a dat
o declarație publică în sensul că își pune demisia la dispoziția
președintelui. Declarația era făcută cu scopul de a da satisfacție
minerilor care să aibă astfel sentimentul că totuși au reușit ceva, că
nu vor pleca cu mâna goală de la București. Dar Petre Roman nu se
gândea serios la demisie, ci considera declarația doar o stratagemă
pentru a-i liniști pe mineri.
In ziua respectivă, ajunul Congresului, eu mă găseam la
Parlament, în vechea clădire a Camerei Deputaților de pe Dealul
Mitropoliei. Pe la ora 14, am plecat spre partid, unde mă aștepta o
mulțime de probleme în legătură cu lucrările Congresului de a
83
Ion Diaconescu

doua zi. Cum am ieșit afară din clădire, m-am întâlnit cu un deputat
care venea în grabă, gâfâind și văzându-mă că vreau să plec mi-a
strigat: Unde pleci, domnule? Nu vezi că vin minerii la Parlament?
Au început să urce Dealul! Un funcționar din cadrul Parlamentului,
care era lângă noi și auzise discuția, s-a oferit să mă conducă prin
ieșirea de la nivelul străzii Principatele Unite ca să ocolim minerii.
Am refuzat oferta respectivă considerând că ar fi un gest de lașitate,
colegii vor socoti că am fugit de mineri, nu că aș fi avut treabă la
partid, și am intrat înapoi în aula Camerei. Aici toată lumea era în
alertă și se lansau fel de fel de soluții ca să facem față situației. Unii
au propus să părăsească toți deputății Camera, ieșind prin strada
Principatele Unite. Alții, printre care și eu, în frunte cu președintele
Camerei, Dan Marțian, au refuzat această soluție. Dan Marțian,
foarte surescitat, a ținut un mic discurs extrem de patetic, care se
termina cu declarația: Rămânem pe loc și murim aici! Cei mai
speriați erau deputății din partea puterii deși, dacă ne aducem
aminte, cu un an mai înainte, aceiași mineri veniseră la București
în sprijinul guvernului și fuseseră primiți cu toate onorurile. Acum
însă se răfuiau în primul rând cu puterea. Se luaseră unele măsuri
de apărare. Astfel, dimineața, când am venit la Parlament, am văzut
o gardă foarte numeroasă de jandarmi, postată în fața clădirii, dar
deputății erau cam sceptici, nu prea aveau încredere în garda
respectivă. între timp, minerii au ajuns la intrare și în fața lor a
rămas să le opună rezistență doar personalul Camerei Deputaților,
jandarmii practic au dispărut, n-am auzit că s-ar fi opus în vreun
fel. S-a încercat mai întâi să-i convingă pe mineri să se retragă
facându-se apel la simțămintele lor de ordine și disciplină, dar
tratativele eșuând, o masă de câteva sute de mineri, în tot cazul mult
mai numeroși decât deputății prezenți, a invadat aula Camerei.
Președintele Camerei și membrii biroului au părăsit tribuna
prezidențială și s-au așezat în bănci printre deputați. Minerii s-au
instalat la conducere și au început să țină discursuri la microfonul
oficial. în cuvântul lor se plângeau de situația materială în care se
găsesc, spunând că guvernul nu le-a dat ce le-a promis, și că au venit
să pună lucrurile la punct în București. Deocamdată reușiseră să-1
dea jos pe primul-ministru Petre Roman, iar acum aveau în program
să-l dea jos și pe președintele Ion Iliescu. Văzând că toată
conducerea Camerei, în frunte cu președintele, părăsiseră prezidiul,
ne-am dus la tribună, noi, cei din conducerea PNȚCD, Ion Rațiu,
Ioan Alexandru și cu mine, și am angajat discuții cu minerii căutând
să-i convingem să se retragă. Le-am arătat că dacă și-au propus ca
84
 După Revoluție

obiectiv să-l dea jos pe Iliescu nu are nici un rost să vină la

Parlament, fiindcă sediul președintelui țării nu este aici, ci la
Cotroceni. Unul mai isteț dintre mineri mi-a obiectat că Parlamentul
este mai mare ca președintele și că noi putem să-l dăm jos. Le-am
arătat că pentru aceasta trebuie o procedură specială, să fie reunite
ambele camere, cu prezență majoritară, or eram numai o cameră și
aceea fără prezența legală necesară. între timp, unul dintre mineri,
care spunea că mă știe de la televizor, mi-a spus mai discret că eî
este din familie PNȚ-istă și a angajat cu mine o discuție mai intimă,
se comporta ca un turist și îmi cerea tot felul de lămuriri privind
activitatea noastră din Cameră. M-a întrebat dacă noi, opoziția, stăm
separat, la balcon și unde stau cei din majoritate, cei din birou, din
guvern etc. Eu i-am dat explicațiile respective probabil însoțite și
de o gesticulație, arătând că deputății majorității stăteau în stânga,
cei din opoziție în dreapta, noi PNȚCD în dreapta spate conform
mărimii grupului etc. Am menționat aceste detalii pentru că unii
deputați FSN, în spaima lor, au interpretat gesturile mele când
vorbeam cu minerul ca o incitare din partea mea arătând unde se
găseau deputății puterii pentru a fi atacați. Mi-au reproșat acest
lucru la prima ședință în plen după aceea. Ioan Alexandru, cu un
crucifix în mână, făcea apel la mineri să se comporte ca niște buni
creștini, să respecte ordinea și morala creștină, iar Ion Rațiu a reușit
la un moment dat să-și facă și el rând la microfonul care era acaparat
de mineri și să ceară acestora să plece, să respecte legile țării și să
ne lase să lucrăm. Adică făceam noi, grupul nostru mic PNȚCD,
ceea ce ar fi trebuit făcut de conducerea Camerei, o încercare de a
se restabili ordinea. După vreo trei sferturi de oră minerii au plecat,
dar pentru moment nu la Cotroceni, cum au propus mai mulți dintre
ei, ci la Televiziune, așa cum a dispus Miron Cozma. Deputății și
conducerea Camerei și-au revenit din spaimă și au suspendat
ședința, iar eu m-am dus la partid să continuăm pregătirile pentru
Congresul de a doua zi. Prima grijă, după cele întâmplate la
Cameră, a fost să telefonez încă o dată la Poliție să nu uite trimiterea
gărzii pentru Congres.
A doua zi dimineață, cu toată starea de tensiune creată prin
prezența minerilor la București, Congresul s-a deschis sub cele
mai favorabile auspicii. Participare foarte numeroasă și entuziastă,
mulți oaspeți, jandarmii promiși erau la datorie asigurând paza. Era,
după atâția ani, un examen de forță și maturitate pe care-1 dădea
partidul și toți făceau eforturi ca lucrurile să se desfășoare cât mai
bine. După cuvântul de deschidere pronunțat de Emil Ghilezan,
85
Ion Diaconescu

președintele Congresului, și mesajele de salut ale invitaților, mi-a

revenit mie sarcina să prezint raportul conducerii partidului, sarcină
de care cred că m-am achitat bine, judecând după reacțiile
participanților și ale opiniei publice în general. Lucrările
Congresului au continuat conform ordinii de zi stabilite, fără nici
un incident. A doua zi a Congresului, pe 26 septembrie, pe la orele
amiezii, a venit precipitat la mine un om de ordine din echipa de
la intrare, care m-a anunțat că au sosit minerii și vor să intre la
Congresul nostru. întâmplător, Coposu lipsea pentru moment. I-am
spus celui care mă anunțase să comunice minerilor că în sală sunt
numai delegați PNȚCD special aleși din țară și că intrarea nu este
liberă și l-am sfătuit să ceară jandarmilor să-i oprească. Care
jandarmi? - m-a întrebat interlocutorul meu. Au dispărut de mult.
Situația se complica. I-am spus să încerce să-i convingă cu
duhul blândeții, să ne lase în pace să continuăm Congresul. Până
la urmă, prin negocieri cu oamenii de la intrare s-a pennis ca o
echipă de patru persoane să intre și să ne spună în câteva minute
ce vor. Printre cei patru intrați nu era Cozma și ei ne-au rugat să
primim o delegație mai numeroasă în frunte cu Miron Cozma,
acela ar fi în măsură să ne spună doleanțele lor. După o serie de
pertractări am fost nevoiți să le acceptăm cererea și ca urmare a
intrat în sală o delegație de vreo 10-15 oameni condusă de Miron
Cozma. I-am dat voie lui Cozma să vorbească la microfon și vreme
de vreo jumătate de oră a vorbit despre necazurile lor, cerând
mărirea salariilor și alte subvenții. Acuza guvernul că le-a promis
și nu se ține de cuvânt, dar nu a scos nici o vorbă despre mineriada
anterioară, când tot ei, ca aliați ai aceleiași puteri, ne devastaseră
sediul și făcuseră atâtea distrugeri și acte de vandalism în București.
Desigur, acuzele la adresa guvernului erau primite cu satisfacție de
majoritatea ascultătorilor, iar unii se amuzau copios văzând cum s-
a întors roata. Câțiva mai expansivi au aplaudat când se aduceau
aceste acuze. Cozma nu a uitat să ne spună că au încercat să meargă
și la președintele Iliescu la Cotroceni, care, în loc să-i întâmpine
cu laude și onoruri ca altă dată, i-a primit cu gloanțe. Câțiva din
echipa lui Cozma s-au plâns că sunt morți de foame și au întrebat
dacă nu i-am putea ajuta cu ceva. Am permis ca doi dintre ei să
meargă prin sală cu căciula în mână de unde au primit câțiva lei
pentru pâine și alimente. Probabil ei nu veniseră pregătiți nici cu
alimente, nici cu bani, considerând că vor primi ca și data trecută
cele necesare pentru întreținere de la autorități. în ceea ce privește
doleanțele lor, le-am arătat că noi fiind în opoziție nu avem nici o
86
 După Revoluție

posibilitate să le rezolvăm problemele. După vreo jumătate de oră

minerii au plecat și am putut să ne continuăm lucrările. Partea
interesantă constă în faptul că puterea ne-a acuzat că la Congresul
PNȚCD i-am primit cu ovații pe mineri, care s-au declarat solidari
cu acest partid. I-am auzit și pe Ion Iliescu și pe Petre Roman
debitând asemenea aberații. Desigur, i-a deranjat foarte mult faptul
că minerii se transformaseră din aliați în dușmani ai puterii. Puterea
ar fi preferat probabil ca noi să ne opunem cu forța intrării minerilor
în sală, aceștia să treacă la acte de vandalism și astfel să se întrerupă
lucrările Congresului. Ne întrebăm de ce nu au împiedicat
autoritățile intrarea minerilor în Palatul Victoria și în Palatul
Parlamentului? Păstrând aceeași logică s-ar putea spune că ei au fost
primiți cu plăcere și cu ovații și la Guvern și la Parlament.
Aceasta a fost cea de-a patra mineriadă, ziua următoare minerii
au părăsit Bucureștiul, dar consecințele vizitei lor se vor înregistra
încă o perioadă de timp după aceea.
Congresul PNȚCD a însemnat un veritabil succes. într-un
spirit de armonie și de colaborare s-au votat noul statut al partidului
și programul său și s-au ales toate forurile de conducere centrale.
Președinte al partidului a fost reales Comeliu Coposu, fără nici un
alt contracandidat. Prim-vicepreședinte al partidului am fost ales
eu, prin faptul că am obținut cel mai mare număr de voturi dintre
toți vicepreședinții partidului. în ordinea numărului de voturi au fost
aleși vicepreședinți: Șerban Ghica, Ioan Bărbuș, Ion Rațiu, Gabriel
Țepelea și Cicerone loanițoiu. Ca secretar general al PNȚCD a fost
ales Valentin Gabrielescu.
Președintele, primul vicepreședinte, secretarul general și
vicepreședinții formau Biroul de Conducere, Coordonare și
Control, forul suprem al partidului. Spre deosebire de cel vechi,
noul statut a prevăzut și funcția de membru supleant al biroului. Ca
membri supleanți ai Biroului au fost aleși: Mircea Ciumara, Radu
Vasile, Răsvan Dobrescu, Remus Opriș, Constantin Dudu lonescu,
Gheorghe Roșescu, Ulm Spineanu și Ștefan Mamulea. Membrii
supleanți erau invitați să participe la ședințele mai importante având
drept de vot deliberativ în cadrul acestor ședințe. Față de
conducerea PNȚCD-ului din momentul reînscrierii partidului se
constată o serie de modificări.
Mai întâi au dispărut din această conducere Ion Puiu și
Constantinescu-Klaps, eliminarea lor din partid fiind relatată în
capitolele precedente. De asemenea, se observă dispariția din
primul rând al conducerii a lui Liviu Petrina, fost secretar general,
87
Ion Diaconescu

precum și a lui Ioan Alexandru și Iftene Pop, fost vicepreședinți.

Ei continuau să facă parte din partid, dar deținând funcții mai puțin
importante, această diminuare a poziției lor datorându-se unei
campanii, după părerea mea nejustificate, îndreptate îndeosebi
împotriva lui Petrina, acuzat de colaborare cu Securitatea. Este de
observat că toți membrii plini ai Biroului erau persoane trecute de
70 de ani, o situație destul de gravă, care va avea consecințe
negative asupra activității viitoare a partidului. Aceasta este și
rațiunea pentru care s-a creat și funcția de membru supleant al
Biroului, toți cei opt supleanți fiind persoane de vârstă relativ
tânără, între 30 și 50 de ani. O situație cu totul nepotrivită se datora
și faptului că secretarul general, Valentin Gabrielescu, era trecut
bine de 70 de ani, or pentru această funcție, în mod cert este nevoie
de o persoană capabilă de mult efort fizic. Toți ceilalți fruntași ai
partidului se regăseau aleși și după acest congres în funcții de
conducere: trezorier al partidului Sergiu Macarie, consilier special
lonescu-Galbeni, Paul Lăzărescu director de presă, Barbu Pițigoi
și Adrian Sârbu secretari generali adjuncți.

Guvernul Stolojan

Cea mai importantă consecință a mineriadei a patra a fost

demiterea guvernului Roman și constituirea guvernului Stolojan.
După cum am menționat în capitolul precedent, pentru a crea
impresia că se vine în întâmpinarea revendicărilor minerilor,
puterea a dat un comunicat anunțând că Petre Roman și-a pus
mandatul de prim-ministru la dispoziția președintelui. Aceasta voia
să însemne că dacă nu li s-au dat minerilor sporurilor salariale
solicitate, de vină era Petre Roman. Forma sub care era dat
comunicatul lăsa loc la interpretări. în tot cazul, Roman a interpretat
gestul ca o simplă declarație, nu ca o demisie oficială, iar adversarii
lui, care abia așteptau o asemenea ocazie, au spus că în conformitate
cu practica constituțională de pretutindeni în lume, un mandat pus
la dispoziția forului superior înseamnă de fapt o demisie. Deci totul
depindea de poziția pe care o va adopta Ion Iliescu, or era deja de
notorietate că între cei doi intervenise o ruptură, Iliescu nu accepta
ca Roman să se erijeze în mod efectiv drept conducător politic al
țării. Unii mergeau cu supozițiile mai departe și spuneau că, de fapt,
mineriada a patra a fost regizată în toate amănuntele de Iliescu
pentru a scăpa de Roman. Eu nu cred așa ceva, ar fi fost prea riscant
88
 După Revoluție

și dăunător pentru țară. Spre deosebire de mineriada a treia, la care

puterea a avut un rol precumpănitor, mineriada a patra a fost realizată
numai de Miron Cozma, care după succesul obținut cu acțiunea
precedentă se considera deja a patra putere în stat. Iliescu nu a făcut
decât să profite de ocazia ce i se oferise.
în Istoria României în date 1940-1995, de care am mai amintit,
se menționează pentru ziua de 26 septembrie: Adunarea
Deputaților adoptă o rezoluție prin care ia act de comunicarea
președintelui României de acceptare a demisiei guvernului condus
de premierul Petre Roman și solicită președintelui României
urgentarea procedurilor deformare a unui nou guvern, dar declară
că nu are competență să accepte cererea reprezentanților minerilor
din Valea Jiului privind demiterea președintelui României, domnul
Ion Iliescu.
Eu nu-mi amintesc de dezbaterea și adoptarea acestei rezoluții
în Cameră, poate evenimentul s-a petrecut în lipsa PNȚCD în
timpul Congresului, dar aceasta arată grija lui Ion Iliescu de a-și
asocia și Parlamentul în sprijinul atitudinii adoptate.
Negocierile pentru constituirea noului guvern au început
imediat și, respectând formal procedurile democratice, președintele
a chemat la Cotroceni, rând pe rând, toate partidele cu reprezentare
parlamentară pentru a le consulta. Ion Iliescu nu se mărginea la
simple consultări, ci, ca și în alte împrejurări în trecut, el își exprima
preferința pentru un guvern cât mai larg, cât mai reprezentativ, cu
participarea tuturor formațiunilor politice, dar cu grijă ca pârghiile
importante, majore ale puterii să rămână permanent sub controlul
său. Adică, de fapt, el dorea anihilarea opoziției, ca să nu mai aibă
bătaie de cap sub acest aspect pe plan intern. în aceste negocieri
partea importantă nu era programul, ci raportul de forțe și
nominalizarea persoanelor. El nu se limita la aceste discuții oficiale
cu conducerea partidului, ci, atunci când se ivea ocazia, Ion Iliescu
aborda problema și făcea o serie de avansuri unor membri fruntași
ai PNȚCD-ului privind colaborarea în cadrul guvernului. După
câte mi-au mărturisit respectivii, asemenea oferte, direct sau prin
interpuși, au primit, printre alții, Mircea Ciumara și Ulm Spineanu.
Dar nu numai Ion Iliescu era preocupat de problema constituirii
unui guvern de colaborare, dacă se putea de uniune națională. Din
rândurile opoziției, cel mai vajnic susținător al acestei idei era
Radu Câmpeanu, președintele PNL. După cum am menționat în alt
context, din decembrie 1990, PNȚCD, împreună cu PNL, PSDR,
PER și UDMR, făcea parte din CNID (Convenția Națională pentru
89
Ion Diaconescu

Instaurarea Democrației), care ținea întruniri periodice pentru a-și

coordona punctele de vedere în activitatea de instaurare a unei
societăți cu adevărat democratice în România. De mai multe ori în
cadrul acestor reuniuni, Radu Câmpeanu a pledat pentru
participarea partidelor din CNID la guvernare, adică mergând în
întâmpinarea liniei politice preconizate de Ion Iliescu de creare a
unui guvern de uniune națională. Rezulta din intervențiile lui Radu
Câmpeanu că el purta discuții și ținea permanent contactul cu
Iliescu în acest sens. în momentul când s-a creat criza de guvern
prin demisia (demiterea) lui Petre Roman, Câmpeanu, profitând și
de ofertele oficiale care se făcuseră de la Cotroceni, a început să
fie foarte insistent și aproape zilnic aveam reuniuni în cadrul CNID,
fiind presați să acceptăm oferta respectivă. Argumentul lui
Câmpeanu în sprijinul participării la guvern era că numai dinăuntrul
sistemului putem să ne impunem punctul de vedere. Prezența
noastră la guvern ar fi un fel de cal troian prin care vom putea cuceri
puterea odată pătrunși în interiorul cetății. Contraargumentul nostru
era că numai din opoziție ne puteam păstra libertatea de a ne opune
politicii anti-reformiste a guvernului. Numai astfel puteam păstra
nealterate principiile și linia noastră politică, nu ne asumam greșelile
guvernului și ofeream opiniei publice o alternativă la guvernul în
funcțiune, cu a cărui politică nu eram de acord. Văzând că dezacordul
persista și dându-mi seama că până la urmă Câmpeanu va părăsi
barca opoziției, mi-a venit ideea să-1 lăsăm să plece, dar numai cu
PNL, noi ceilalți rămânând mai departe în opoziție. De fapt,
Câmpeanu voia și avantajele puterii, dar și pe cele ale opoziției, ceea
ce reprezenta un nonsens. El nu voia să intre în guvern fără
consimțământul nostru ca să nu fie acuzat de noi și de opinia publică
de trădare, pierzându-și astfel avantajele opoziției. Eu mi-am
exprimat ideea în felul următor: Nu știm care dintre cele două soluții
este cea mai bună, timpul va decide. De aceea, propun să-l lăsăm
pe domnul Câmpeanu cu PNL să intre în guvern, să încerce să-și
promoveze politica în cadrul guvernului, iar noi rămânem în opoziție.
Dar îl considerăm pe domnul Câmpeanu în continuare membru al
CNID și ne vom consulta pe parcurs pentru a ne armoniza punctele
de vedere. La început, Câmpeanu s-a uitat lung la mine să vadă dacă
nu glumesc și, constatând că vorbisem serios, s-a ridicat și cu o
gesticulație și tonalitate de avocat la bară, a declarat solemn: Da,
domnule, asta este soluția!!
Până la urmă, deși își dădeau seama că este o aberație, fiindcă
nu poți fi în același timp și în guvern și în opoziție, toate
90
 După Revoluție

formațiunile au subscris la această soluție și liberalii au intrat în

guvern prin: Mircea lonescu-Quintus ca ministru de Justiție,
George Danielescu ca ministru la Economie și Finanțe, iar ca
miniștri adjuncți L V. Săndulescu la Externe și Emil Tocaci la
învățământ. Cu ocazia votului de învestitură, unii liberali, prin
discursul lor, au lăsat să se înțeleagă că soluția la care s-a ajuns îi
aparține exclusiv lui Radu Câmpeanu, că ei nu o agreau. Astfel, Dan
Lăzărescu a făcut o serie de ironii în acest sens și nominalizându-
i pe miniștrii numiți a spus referitor la Danielescu că el nu a avut
cinstea să-l cunoască până atunci. Cu alte cuvinte că nici măcar nu
au fost consultați când s-a constituit guvernul. Din partea PNȚCD,
am vorbit eu și, referindu-mă la faptul că din guvern fac parte și
patru miniștri liberali, am ținut să precizez că noi nu uităm că în
același timp PNL este și membru CNID cu alte partide din opoziție,
și așteptăm ca în guvern miniștrii respectivi să susțină linia politică
a CNID-ului. Adică voiam să se înregistreze că acceptând
participarea liberalilor la guvernare nu însemna că suntem de acord
ca ei să subscrie la linia politică a majorității și nu voiam să dăm
prin aceasta un gir guvernului. Imediat după mine s-a ridicat
Câmpeanu, care pe un ton foarte vehement, referindu-se desigur la
mine, dar fără să mă numească, a replicat că nu permite nimănui să
dea lecții Partidului Liberal, care știe ce are de fucut. Era clar că se
mergea la ruptură între liberali și noi. De fapt, în toate manifestările
publice după alegerile din 1990, când PNL obținuse 6,41%, iar
PNȚCD numai 2,56%, ori de câte ori prindea ocazia, Radu
Câmpeanu avea ieșiri de orgoliu prin care voia să arate superioritatea
lor. în aceste condiții, noi nu am acordat votul de încredere noului
guvern și am continuat să ne exercităm rolul de opozanți, cu atât mai
mult cu cât Câmpeanu nu și-a luat nici un angajament privind linia
politică pe care o va urma.
Guvernul Stolojan, astfel instalat, era considerat de opinia
publică și chiar de eî însuși ca un guvern de tranziție, provizoriu,
până la punerea în vigoare a noii Constituții și realizarea alegerilor
generale. De fapt, în perspectivă erau o serie întreagă de scrutine,
alegeri pentru administrația locală, referendum național pentru
aprobarea Constituției, alegeri generale pentru Parlament și alegeri
pentru președintele țării. Perspectiva acestor scrutine apropiate a
creat o adevărată febră electorală, toate partidele au început să se
agite, să caute cea mai potrivită strategie pentru a realiza obiectivele
propuse.
Mai întâi în rândul puterii, o dată cu demiterea guvernului
91
Ion Diaconescu

Petre Roman și constituirea guvernului Stolojan, a apărut la lumină

războiul latent care mocnea în cadrul FSN între susținătorii lui Ion
Iliescu și cei ai lui Petre Roman. Deși se vorbea de tot felul de
diferende ideologice, Petre Roman fiind acuzat că a trădat social-
democrația (mai corect, socialismul) orientându-se către liberalism,
în realitate era o luptă clară pentru putere. Iliescu nu accepta să
cedeze poziția numărul unu pe scena politică a țării. Petre Roman,
încurajat de faptul că până atunci, cât fusese prim-ministru, se
bucurase de susținerea aproape unanimă a parlamentarilor FSN, a
decis în 26 noiembrie 1991 să retragă sprijinul politic acordat de
FSN președintelui Iliescu, ajungându-se la un război pe față între
cei doi. Dar de data aceasta puterea era la Iliescu și în scurt timp
55 de senatori au trecut de partea acestuia constituind un Grup
pentru Unitatea Frontului, de fapt un grup pro-Iliescu. în
săptămânile care au urmat, tot mai mulți parlamentari și fruntași
FSN au trecut din tabăra lui Petre Roman în cea a lui Iliescu, astfel
că până la urmă cele două grupări s-au despărțit definitiv. în martie
1992 gruparea pro-Iliescu a format un nou partid numit Frontul
Democrat al Salvării Naționale, care va absorbi majoritatea cadrelor
din FSN.
Această deplasare de forțe către tabăra Iliescu arată ce
importanță aveau și au, mai ales într-o democrație incipientă,
avantajele puterii. De aici rezultă acea zestre guvernamentală care
era o realitate și în România interbelică și de care trebuia permanent
să se tină seama.

Constituirea Convenției Democratice

Române (CDR)

O dată cu formarea guvernului Stolojan, și tabăra opoziției

fusese cuprinsă de această febră electorală, toți căutau să găsească
tactica cea mai potrivită pentru a obține la viitoarele alegerile un
rezultat cât mai bun. în ceea ce privește această tactică electorală,
toată lumea înțelesese ce avantaj extraordinar reprezenta la noi în
țară pentru un partid faptul ca în momentul alegerilor să se afle la
putere. Se obțineau astfel voturile unei categorii numeroase de
oameni, care nu aveau nici o orientare politică, și în virtutea inerției,
de multe ori din teamă față de administrație sau dintr-un sentiment
de conformism, sfârșeau prin a da voturile în mod automat puterii.
Cu cât societatea era mai puțin educată politicește, cu atât această
92
 După Revoluție

categorie era mai numeroasă. Dar pentru a putea depăși acest

handicap, pentru a disloca FSN-ul de la putere era nevoie de
strângerea într-un bloc a tuturor forțelor din opoziție, cu adevărat
democrate, adică forțele animate de aceleași principii cu ale noastre.
Idealul ar fi fost ca aceste forțe să fuzioneze într-un singur partid
puternic al opoziției democrate, care ar fi putut obține un sprijin
substanțial din partea electoratului și ar fi avut și forța necesară
pentru a realiza o guvernare eficientă în eventualitatea unei victorii
în alegeri. Dar existau multe deosebiri în ceea ce privește
programele și mai ales foarte multe orgolii de învins, căci fiecare
se dorea șef al organismului din care făcea parte. Iar dacă această
fuziune era greu de realizat, și-a făcut loc ideea ca măcar să se
realizeze un cartel electoral al acestor formațiuni, ca astfel, mergând
în alegeri pe o listă comună, să se poată obține un rezultat prin care
să se dea lovitura de grație FSN-ului pentru a fi dislocat din scaunul
puterii. Rămânea de văzut dacă după alegeri se putea realiza
colaborarea pentru a guverna împreună. In tot cazul, liderii
formațiunilor componente își păstrau prerogativele de conducători
ai acestora.
De fapt, așa cum am mai arătat, procesul de coagulare a
opoziției începuse imediat după Revoluție, prin acordul de
colaborare dintre PNȚCD, PNL și PSDR, iar în cursul anului 1990,
procesul respectiv se extinsese prin includerea în această înțelegere
și a altor formațiuni, constituindu-se CNID. De asemenea, și
asociațiile civice simțiseră nevoia să se unească în cadrul unui
organism și astfel luase ființă Forumul Democratic Antitotalitar din
România (FDAR). Ce unea toate aceste formațiuni din CNID și
FDAR era faptul că aveau un adversar comun, ceea ce prin logica
lucrurilor impunea pasul următor, adică asocierea celor două
grupări într-un singur organism. Dar ce era cel mai important era
concluzia la care se ajunsese, și anume că acest organism astfel
constituit trebuia să se prezinte la alegerile parlamentare și
administrative pe liste comune, precum și cu un candidat unic la
funcția de președinte al țării.
Acest pas a fost făcut pe 26 noiembrie 1991, când s-a constituit
Convenția Democratică din România, CDR, pe baza unui protocol
semnat de toți participanții. în momentul constituirii, CDR avea
următorii membri componenți din partea partidelor: PNȚCD, PNL,
PSDR, PER, PAC, UDMR și Uniunea Democrat-Creștină; iar din
partea asociaților civice următorii participanți: Alianța Civică,
AFDPR, Solidaritatea Universitară, Asociația „21 Decembrie”,
93
Ion Diaconescu

Mișcarea România Viitoare, Sindicatul Politic Fraternitatea și

UMRL. Pe parcursul timpului, unii dintre acești membri fondatori
au părăsit CDR, iar în compensație au aderat la acest organism alte
formațiuni. Este de reținut că pivoții de bază ai acestui organism
au rămas permanent PNȚCD și Alianța Civică. Aceștia i-au asigurat
forța și justa orientare politică.
Având în vedere că CDR se prezenta în alegeri cu liste comune
și candidat unic la președinție și, mai ales, că s-a hotărât continuarea
alianței și după alegeri în caz de victorie, în cadrul unei guvernări
comune, au fost necesare alcătuirea unui statut și a unui regulament
de funcționare și elaborarea unui program politic. Pe baza acestor
documente, CDR a fost înscrisă oficial la tribunal. Această
activitate a impus din capul locului crearea unor organe de
conducere ale acestei formațiuni. Astfel s-a constituit un for suprem
de conducere numit Consiliu Național, format din câte doi
reprezentanți ai fiecărei formațiuni componente, indiferent de
mărimea lor, mai democratic nici că se putea concepe. Erau câte
doi membri pentru a se asigura continuitatea în absența unuia dintre
ei, dar votul era unul singur pentru fiecare formațiune. S-a creat
totuși și un Comitet Executiv operativ, format din reprezentanții
partidelor mai mari și doi reprezentanți ai asociațiilor mai
importante, Alianța Civică și AFDPR. Hotărârile erau luate cu
precădere în acest comitet și apoi erau supuse ratificării de către
Consiliul Național.
Ca președinte al CDR a fost ales Comeliu Coposu. Cred că a
contribuit la această alegere, pe lângă faptul că era cel mai în vârstă
dintre delegați, și faptul că era cel mai reprezentativ, iar PNȚCD
se bucura de cel mai înalt prestigiu în rândul opoziției. Alegerea
lui Comeliu Coposu mi-a creat și mie o problemă importantă. Noi
doi formam echipa care reprezenta PNȚCD în Convenție, dar după
câtva timp, mai ales în cursul anilor 1994-1995, Comeliu Coposu
a început să lipsească mult pe motive de sănătate, și cum eu îi
țineam locul la conducerea partidului, prin consens s-a hotărât ca
eu să-i țin locul și în cadrul CDR. Nu era o sarcină ușoară. în
Convenție se iveau permanent conflicte între membrii componenți
și rolul președintelui consta mai ales în aplanarea acestora,
îndeosebi cu ocazia stabilirii listelor comune de candidați, problemă
foarte complicată. Pentru a face față multitudinii acestor probleme,
s-au creat comisii și s-au stabilit regulamente care au făcut posibilă
funcționarea, până la urmă cu bune rezultate, a acestui organism.
Mi-au rămas până acum în memorie ședințele CDR pentru
94
 După Revoluție

stabilirea listelor de candidați la alegeri, prelungite târziu în noapte.

Această problemă este greu de rezolvat chiar în interiorul unui
singur partid, dar dacă sunt vreo șapte-opt partide și în plus vreo
zece asociații care, chiar dacă nu au statut de partid politic, până la
urmă și ele doresc un loc în Parlament sau Guvern, se poate imagina
cât de dificilă devine problema.
în ciuda acestor dificultăți, putem spune că CDR a fost o
reușită și a atins primul obiectiv în scopul căruia fusese creată,
anume scoaterea de la putere a FSN sau a continuatorilor lui. Astfel,
la alegerile din 1992 s-a făcut un salt mare în această direcție, CDR
devenind principala forță din opoziție, iar la cele din 1996 obținând
chiar victoria. Din păcate, nu a fost o victorie atât de concludentă
pentru a putea alcătui CDR singur un guvern omogen, care să
asigure eficiența guvernării. Desigur, rezultatele acelei guvernări
ar fi fost mult mai bune dacă ea ar fi fost exercitată de o forță
omogenă, dacă ar fi fost posibil să fi fost reprezentată de un singur
partid. Erau unele formațiuni din CDR care tindeau la
transformarea acestui organism într-un singur partid prin absorbirea
tuturor membrilor componenți. Susținătorii acestui punct de vedere
erau îndeosebi printre asociațiile civice. Dar acest lucru nu era
posibil, în afară de orgoliile de care am amintit, majoritatea acestor
formațiuni aveau un specific al lor, o idee de bază în numele căreia
se constituiseră și nu voiau să renunțe la ea. Ideea respectivă de
multe ori venea chiar în contradicție cu opiniile celorlalți. Astfel,
UDMR, care a fost printre primii membri fondatori ai CDR, era
constituit pe criterii etnice și programul său se rezuma aproape în
exclusivitate la problema apărării drepturilor minorității maghiare
din România în așa mod încât uneori se ajungea la contradicții cu
celelalte formațiuni din Convenție. Deși PNȚCD și CDR au fost
permanent apărătorii drepturilor tuturor grupurilor etnice, în cel mai
democratic spirit, până la urmă s-a convenit că ar fi mai potrivit,
atât pentru convenție în ansamblu, cât și pentru UDMR, ca acesta
din urmă să se retragă din CDR, să candideze pe liste aparte, dar
să mențină cele mai bune raporturi pentru o colaborare
parlamentară sau chiar guvernamentală viitoare. La luarea acestei
hotărâri a contribuit mult și faptul că se constatase că electoratul
din Ardeal, atât românii, cât și ungurii, nu privea cu ochi buni
aceste liste comune, bietnice. Până la urmă, UDMR va rămâne
într-o poziție intermediară între cele două blocuri, obținând astfel
libertatea de a-și negocia sprijinul politic acordat unuia sau altuia
în schimbul satisfacerii unor revendicări privind etnia maghiară.
95
Ion Diaconescu

O altă problemă generatoare de tensiuni în cadrul CDR a fost

determinată de raporturile dintre Alianța Civică și Partidul Alianței
Civice. Acest partid, după cum îi arată și numele, s-a născut în
interiorul Alianței Civice, cu intenția de a transforma întreaga
alianță într-un partid. O parte dintre fondatori nu au fost de acord
cu această idee. Ei ar fi dorit ca partidul respectiv să reprezinte un
organism subordonat ideologic și programatic Alianței Civice și să
fie format numai din membrii ei având un vicepreședinte comun.
Până la urmă nu s-a ajuns la o înțelegere și, cu ocazia Congresului
din iulie 1991, cele două ramuri s-au separat: Alianța Civică avându-
i în frunte pe Ana Blandiana - președinte, Petre Mihai Băcanu, Emil
Constantinescu și Mircea Diaconu - vicepreședinți, Valerian Stan -
secretar, iar partidul Alianței Civice, prezidat de Nicolae Manolescu,
secundat de Stelian Tănase, Alexandru Popovici și Nicolae
Constantinescu. Cele două formațiuni, deși făceau parte din aceeași
convenție, mergând pe același culoar și făcând apel la aceleași
cadre, vor intra în coliziune și se vor confrunta adesea în timpul
ședințelor și cu prilejul diverselor activități. Acesta este un fenomen
frecvent întâlnit în viața politică, animozitățile cele mai mari nu
apar între formațiunile situate pe poziții diferite sub raport
ideologic, ci între cele înrudite sau chiar identice din acest punct
de vedere. Acestea, având organizații și structuri separate, se
adresează aceluiași electorat și astfel intră în concurență între ele.
în acest sens, mi-aduc aminte că mai târziu a aderat la Convenția
Democratică încă o formațiune ecologică, anume Federația
Ecologică Română - FER, condusă de profesorul Alexandru
lonescu. Din acel moment nu a fost o ședință a Consiliului CDR
în care să nu asistăm la dispute grave între cele două formațiuni
ecologice FER și PER - Partidul Ecologist Român, condus de Otto
Weber.
Toate asociațiile civice care au aderat la CDR aveau și
obiective politice, dar, în general, ele se creaseră pentru promovarea
unei idei sau rezolvarea unei probleme specifice și nu aveau nici
forța necesară și nici cuprinderea tuturor problemelor cu care se
confrunta țara. De aceea, aderarea la CDR era cea mai potrivită cale
de a se manifesta. Printre acestea menționez Mișcarea România
Viitoare condusă de Simina Mezincescu, care avea ca obiectiv
reinstaurarea monarhiei în România, Asociația „21 Decembrie”
constituită de unele cadre participante la Revoluția din decembrie,
Uniunea Mondială a Românilor Liberi sub patronajul lui Ion Rațiu,
care reprezenta o replică pe plan intern a Organizației Exilului
96
 După Revoluție

Românesc de dinainte de Revoluție, cu același nume etc. Fiindcă

unii reprezentanți ai acestor asociații civice, deși ele nu erau partide
politice, doreau să intre în Parlament, era necesară o înscriere a lor
proformă într-un partid din CDR, pentru a putea fi trecuți pe listele
de candidați ai Convenției. Mai târziu câțiva dintre ei, în perioada
1997-2000, au făcut parte și din guvern.

Liberalii părăsesc Convenția

în conformitate cu calendarul stabilit de guvern, primele
alegeri programate au fost cele locale, pentru data de 9 februarie
1992. Până la acea dată toată administrația locală era numită de
guvern și era recrutată și chiar, în bună parte, menținută din vechea
administrație de pe vremea lui Ceaușescu. Acum era pentru prima
oară după mai bine de 50 de ani când oamenii erau chemați să-și
aleagă primarii și consilierii comunali doriți. Evenimentul a
provocat o oarecare vâlvă, dar nu pe măsura importanței lui.
De fapt, aceste alegeri locale fuseseră precedate în 8 decem­
brie 1991 de un alt scrutin, un referendum național consacrat
adoptării Constituției care a fost votată cu „da” de cei 76% dintre
cei 67% de alegători prezentați la urne. PNȚCD nu a aprobat această
Constituție, considerând că are multe vicii, dar din spirit de ordine
și legalitate a înțeles să o respecte. Dintre deficiențele acestei
constituții, din cauza cărora PNȚCD nu a fost de acord să o voteze,
menționăm lipsa unei declarații explicite privind separarea puterilor
în stat, negarantarea proprietății, prevederea unor atribuții identice
pentru Cameră și Senat, interzicerea modificării prin voința
cetățenilor a prevederilor constituționale etc.
De fapt, PNȚCD avea în vedere o constituție parlamentară, pe
când cea supusă referendumului era una semiprezidențială.
Scrutinul privind Constituția nu a avut un impact semnificativ
asupra electoratului. Pentru Convenția Democrată, alegerile locale
aveau o mare importanță, era primul examen pe care acest organism
îl dădea în fața opiniei publice, din care trebuia să rezulte atât forța
lui, cât și consistența, dat fiind numărul foarte mare de membri
componenți. Fiind vorba de candidați unici pentru primari și liste
comune pentru consiliile comunale și județene, fixarea candidaților
a fost o problemă foarte dificilă. Trebuia să se țină seama de raportul
de forțe dintre formațiuni, raport ce era foarte greu de stabilit,
deoarece fiecare se credea mai tare decât era în realitate. îndeosebi
97
Ion Diaconescu

liberalii luau ca bază rezultatul alegerilor generale din 1990, pe când

sondajele de opinie făcute în ultima vreme arătau o deplasare
semnificativă a electoratului PNL către PNȚCD și alte formațiuni,
mai ales după intrarea liberalilor în guvern. Până la urmă, s-a
convenit ca în micile localități să se recurgă, pe cât posibil, la
candidați independenți, agreați de majoritatea formațiunilor din
Convenție, iar în localitățile mari să se meargă pe o soluție
intermediară între rezultatele alegerilor din 1990 și ultimele
sondaje. Pe baza acestor criterii, la București a fost nominalizat
drept candidat pentru primar general Crin Halaicu, personaj
necunoscut până în acel moment, dar impus de liberali. Campania
electorală s-a desfășurat cu multe dificultăți, îndeosebi din lipsa de
unitate a formațiunilor componente ale CDR, fiecare acționând
mai mult în baza unor inițiative proprii, iar candidatul Halaicu nu
se dovedea o nominalizare prea fericită. îmi amintesc că la o
întrunire în sectorul 6 al Capitalei, care a avut loc la Teatrul Giulești,
pe care eu o conduceam din partea CDR, candidatul Halaicu a ținut
un scurt discurs la început, după care a plecat, pretextând că are
treabă, gest care a făcut o proastă impresie întregii adunări. în
ciuda acestor dificultăți, primele alegeri locale s-au soldat cu un
veritabil succes pentru Convenția Democrată. Chiar dacă, pe
ansamblul întregii țări, FSN s-a situat pe primul loc în privința
numărului de voturi și CDR pe locul doi, este de reținut că puterea
a câștigat alegerile în mediul rural și în micile localități, pe când
CDR a ieșit învingătoare în București și în marile orașe ale țării.
Această situație apăruse și cu ocazia alegerilor generale din 1990,
când FSN a obținut voturi masive la sate și în micile localități, iar
partidele din opoziție au obținut un rezultat mai bun în localitățile
mari. Aceste rezultate arată clar faptul că lumea satelor și a micilor
localități încă nu reușise să se elibereze de presiunea comunistă, mai
ales că rămăsese aceeași administrație locală din vremea lui
Ceaușescu. în tot cazul, aceste alegeri au fost considerate un mare
succes pentru CDR și o încurajare pentru alegerile generale care
erau programate pentru lunile următoare. Turul al doilea al acestor
alegeri locale, care a avut loc două săptămâni mai târziu și la care
au participat cei doi candidați mai bine plasați la primul tur, a
confirmat tendința din primul tur, astfel că la București a ajuns
primar general Crin Halaicu, iar Timișoara și multe alte orașe mari,
precum și sectoarele Capitalei vor avea, de asemenea, primari
reprezentanți ai CDR.
în urma acestui rezultat, conducerea Convenției a hotărât să
98
 După Revoluție

sărbătorească evenimentul pentru a pune în valoare succesul și

unitatea opoziției. Pentru aceasta au fost convocați la sediul CDR
primarul general și cei ai sectoarelor Capitalei, întreaga conducere
a Convenției, împreună cu presa și televiziunea, la un moment
festiv. Toată lumea a fost invitată din timp și toți au confirmat
participarea, dar la ora fixată au fost prezenți conducerea CDR,
presa, televiziunea, dar nici urmă de primari. Alarmați, am început
să dăm telefoane și am aflat cu surprindere că primarul general Crin
Halaicu și toți primarii de sectoare erau convocați la sediul PNL la
o ședință de lucru. L-am căutat pe Radu Câmpeanu la telefon, dar
nu a răspuns. Prin diverși intermediari care au încercat să aplaneze
conflictul, am aflat poziția lui Câmpeanu care susținea că primarul
Halaicu și vreo doi primari de sector erau liberali și nu primesc
ordine de la CDR, ci numai de la PNL. De altfel, ei aveau treabă
în acel moment și nu le ardea de sindrofii. Văzând cum stau
lucrurile, le-am propus să suspende doar pentru o jumătate de ora
ședința de lucru și să vină pentru câteva minute la sediul Convenției,
să fie văzuți de presă și televiziune, spre a nu ne face de râs prin
această obstrucție a lor. Convenția funcționa atunci la sediul
PNȚCD al Sectorului 2 din bulevardul Carol și chiar pe jos se
putea veni în zece minute de la sediul PNL. După ce făceau act de
prezență, puteau să-și reia liniștiți lucrările, care de fapt erau un
simplu pretext. Au refuzat categoric și noi a trebuit să serbăm
evenimentul ciocnind cu presa și televiziunea o cupă de șampanie
în lipsa aleșilor. Era ca o nuntă fără miri, așa cum spunea Ana
Blandiana. Pe la sfârșitul festivității au sosit și cei trei primari de
sector, membri ai PNȚCD, pe care i-au lăsat să plece considerând
că lucrările cu primarii se terminaseră. A doua zi, a organizat PNL
o altă festivitate pentru același succes. Din atitudinea lui Radu
Câmpeanu am înțeles ceea ce remarcasem și în alte împrejurări, și
anume că el nu concepea CDR-ul ca un organism coordonator
căruia trebuia să i se alinieze. PNL nu primea ordine de la nimeni,
așa cum îmi replicase și mie în Parlament mai înainte, era extrem
de orgolios și considera degradant să execute dispozițiile unui
organism format din membri reprezentând formațiuni în cea mai
mare parte a lor considerate de el ca inferioare PNL-ului.
Acest incident punea sub semnul întrebării cooperarea viitoare
în cadrul CDR, era un semnal de alarmă, dar timpul presa, se
apropia campania electorală pentru alegerile generale și în
consecință am angajat negocierile cu PNL pentru a rezolva două
probleme spinoase legate de acestea. Anume criteriile după care
99
Ion Diaconescu

vom întocmi listele comune și alegerea candidatului unic la

președinție. între timp se mai efectuaseră o serie de sondaje de
opinie care arătau clar că în momentul respectiv popularitatea
PNȚCD era net superioară celei a PNL. Totuși eu am propus să fim
concesivi pentru a nu sparge această Convenție. în consecință,
cântărind toate aspectele problemei, la prima ședință bilaterală pe
care am avut-o cu liberalii referitor la acest subiect, eu am propus
următoarea grilă de repartizare a candidaților pentru alegerile
parlamentare: o treime pentru PNL, a doua treime pentru PNȚCD,
iar cea de-a treia pentru toate celelalte formațiuni la un loc. La
rândul său, această ultimă treime se va împărți astfel: jumătate din
ea pentru Partidul Alianței Civice și restul pentru PSDR și PER.
Cred că era cea mai judicioasă soluție. Participa la ședință întreaga
conducere liberală și aproape toți s-au exprimat pe loc în favoarea
acestei soluții. Câmpeanu a tăcut și a cerut timp pentru analizarea
problemei. Soluția era judicioasă, dar era departe de ceea ce visa
Câmpeanu în orgoliul său și au început să apară imediat declarații
împotriva ei. De fapt, pe Radu Câmpeanu, așa cum am mai
menționat, îl nemulțumeau și alte aspecte din activitatea CDR. Spre
exemplu, el nu era de acord ca asociațiile civice să participe la
elaborarea strategiilor și a hotărârilor cu caracter politic, nici ca
reprezentanții acestora să fie înscriși pe listele parlamentare în
numele diverselor partide conform opțiunii lor. El și o parte dintre
susținătorii săi ar fi dorit ca aceste asociații să-și aducă tributul la
victoria în alegeri, dar fără să pretindă vreo compensație în schimb.
Pentru a înțelege care era gândirea acestui grup liberal, în acel
moment, privitor la această problemă, îmi aduc aminte de un articol
sau o scrisoare deschisă adresată lui Radu Câmpeanu de un deputat
PNL de Dâmbovița publicată într-un ziar local. Respectivul deputat
făcea o analiză, bazată pe argumente puerile, a ultimelor sondaje
de opinie și trăgea concluzia că singura forță reală din cadrul CDR
era PNL, că acesta reprezenta 90% dintre voturile indicate ca
aparținând Convenției, iar toate celelalte formațiuni nu însemnau
aproape nimic. Mai mult, ele constituiau un balast care putea fi
chiar o frână, mulți votanți renunțând să dea votul pentru aceste liste
comune pe care se găseau acești intruși nedoriți. Cu asemenea
analize și cereri a fost intoxicat Radu Câmpeanu, astfel că, până la
urmă, el a impus conducerii PNL ieșirea partidului din Convenția
Democratică. Desigur, forța PNL era foarte departe de ceea ce își
închipuia acel deputat sau chiar Câmpeanu, totuși părăsirea
Convenției de către unul dintre membrii principali, membru
100
 După Revoluție

fondator, aducea unele daune întregului organism, era un semnal

negativ care se trimitea electoratului. Dar în același timp rezultau
și unele avantaje: se inducea în întreaga activitate a acestui
organism mai multă unitate, un sporit spirit de încredere și
colaborare. Evident, nu toți liberalii gândeau ca Radu Câmpeanu,
foarte mulți dintre ei erau conștienți de rolul pe care îl juca CDR
în acel moment pe scena politică a țării. Iar părăsirea Convenției
era nu numai un act de desolidarizare de adevărata opoziție politică,
dar reprezenta și o gravă eroare de strategie care va fi sancționată
de electorat. Astfel, un prim grup liberal condus de Nicolae Cerveni
a refuzat să părăsească Convenția Democrată și a înființat un nou
partid denumit PNL-CD, rămânând în continuare membru CDR.
Solicitările pentru integrarea în Convenție erau în continuă
creștere și astfel tot în acea perioadă, după aderarea Federației
Ecologice Române, un alt grup liberal, în speță PNL-Aripa Tânără,
a solicitat să fie primit în CDR. Acest grup părăsise PNL încă din
1990, dar nu fusese acceptat în CDR din cauza vetoului liberalilor.
Printre liderii acestui grup erau și unii ca Dinu Patriciu, care aveau
o imagine negativă pe scena politică și o serie de membri importanți
din CDR se opuneau primirii lor. De altfel, cum am menționat într-
un capitol anterior, cu ocazia remanierii guvernului Roman, Camera
Deputaților respinsese cooptarea lui Dinu Patriciu în guvern, episod
care contribuia la adoptarea acestei atitudini de acum a CDR.
Patriciu era figura cea mai reprezentativă din grup, totuși, oficial,
președintele acestui partid era bătrânul Rene-Radu Policrat care de
fapt a purtat și negocierile pentru aderarea la Convenție. Cu ocazia
acestor negocieri s-a acceptat primirea lor în CDR cu condiția ca
Dinu Patriciu să nu fie printre conducătorii acestui partid și să nu
apară niciodată ca reprezentant al acestuia în Convenție. Condițiile
au fost acceptate, grupul a fost primit în Convenție, dar câteva zile
mai târziu a avut loc un nou congres al acestui partid cu care ocazie
Dinu Patriciu a fost ales președinte. La primul Consiliu CDR, el s-
a prezentat la ședință în această postură. Problema a necesitat o lungă
dezbatere în cadrul Consiliului. Bucurându-se mai ales de sprijinul
lui Nicolae Manolescu, PNL-AT a fost primit în CDR pe
considerentul că noi primisem partide, asociații, nu persoane fizice.
Cum era de așteptat, după părăsirea Convenției, raporturile
dintre PNL și CDR s-au deteriorat, zilnic apărând în mass-media
sau cu ocazia întrunirilor tot felul de atacuri de o parte și alta.
Astfel, cu ocazia unui mare miting electoral al CDR ținut în Piața
Revoluției în 17 aprilie 1992, s-au adus grave acuze lui Câmpeanu
101
on Diaconescu

și PNL-ului pentru părăsirea Convenției. La finalul mitingului,

probabil incitați și de discursurile ținute, o parte dintre participant
s-a îndreptat către sediul PNL provocând o mare manifestație de
ostilitate față de acest partid, care a avut darul să învenineze și mai
mult raporturile deja grav afectate.
Părăsirea CDR de PNL a lăsat urme și în activitatea corpurilor
legiuitoare, PNL nu mai era considerat ca făcând parte din opoziție
și nu se mai consulta niciodată cu noi. De altfel, și înainte de a părăsi
Convenția, datorită faptului că participau la guvernare, poziția lor
în Parlament era de cele mai multe ori concordantă cu cea a
guvernului. Astfel, cu ocazia votului final asupra Constituției,
PNȚCD și UDMR au votat împotrivă, iar liberalii s-au împărțit: cei
care știau că fac parte din guvern au votat-o, iar cei care și-au adus
aminte că sunt și în opoziție au respins-o. De asemenea, îmi
amintesc un fapt semnificativ petrecut în Camera Deputaților în
iunie 1992 cu prilejul votării legii privind alegerile parlamentare.
Cu acea ocazie, Radu Câmpeanu insistase mult pentru ridicarea
pragului electoral la 4% și prima variantă a legii arăta ca atare. între
timp, a avut loc la Iași o alegere parțială la care PNL nu a luat decât
3%. Era primul semnal negativ pe care îl primea Câmpeanu după
părăsirea Convenției. Ca urmare a acestui semnal, a devenit mai
prudent și, deși votul pe articole asupra legii se terminase, la
insistențele lui s-a revenit și s-a coborât pragul electoral de la 4 la
3%. Până la urmă, se va vedea că nici această coborâre nu a fost
suficientă pentru intrarea liberalilor în viitorul parlament.

Vizita Regelui de Paști

După încercarea nereușită, făcută de Crăciunul lui 1990, de a

merge să se reculeagă la mormintele regilor înaintași de la Curtea
de Argeș, când a fost reîntors din drum și expulzat, Regele Mihai
a făcut nenumărate demersuri pentru a obține încuviințarea de a-și
vizita țara.
Detronat de un regim nelegitim, care, prin Revoluție, fusese
abolit, ar fi fost normal ca Regele să-și recapete automat toate
drepturile de cetățean al României. Totuși puterea în exercițiu,
succesoare a regimului comunist, continua să mențină în vigoare
toate măsurile abuzive ale fostului regim. Printre acestea figura și
interdicția Regelui de a se stabili sau de a-și vizita țara. Regimul
se temea că în ciuda uriașei campanii de denigrare a monarhiei,
102
 După Revoluție

întreținută cu maximă intensitate aproape o jumătate de secol,

prezența Regelui în țară ar putea îndrepta curentul popular în
favoarea monarhiei. Această atitudine a puterii de la București față
de fostul suveran contribuia și ea la imaginea negativă pe care
regimul Iliescu o avea pe plan internațional. De aceea, considerând
probabil că riscul a devenit între timp mai mic, cu ocazia Sfintelor
Paști din 1992, guvernul român a dat, în sfârșit, aprobare Regelui
pentru o vizită de câteva zile în țara sa.
De secole poporul român a fost atașat ideii monarhice,
reprezentate în vremurile vechi de voievozii sau domnitorii care s-
au succedat pe tronurile țării. Legitimitatea lor consta din faptul că
proveneau din dinastiile întemeietoare, Basarabii în Țara
Românească și Mușatinii în Moldova. De asemenea, în vremurile
noi, constituirea României modeme este indisolubil legată de
dinastia regală instalată pe tron în 1866.
Sub înțeleaptă conducere a Regelui Carol I s-a obținut în 1877
deplina independență a țării, iar în 1881 statutul de Regat, țara
intrând în rândul statelor modeme europene.
Sub domnia Regelui Ferdinand s-a realizat idealul de unitate
națională, ideal pentru care s-au adus atâtea jertfe.
Toate aceste realizări persistau în conștiința populară, în ciuda
perfidei propagande comuniste. Chiar dacă unul dintre suveranii
respectivi, este vorba de Regele Carol al II-lea, prin
comportamentul său și prin greșelile sale, nu a mai fost dorit de
popor, s-a cerut abdicarea lui, dar nu s-a cerut niciodată abolirea
dinastiei. PNȚCD a considerat totdeauna că forma de guvernământ
monarhie constituțională este cea mai potrivită pentru țara noastră,
atât în conformitate cu tradiția istorică, cât și cu situația de
democrație incipientă în care ne găseam și încă ne găsim. Regele
trebuie să fie un arbitru între forțele politice, dar să nu se implice
direct în administrația țării, să domnească, dar să nu guverneze.
Carol al II-lea fusese un personaj total opus acestui model, setos
de putere personală, corupt într-un grad foarte înalt. El s-a
înconjurat de o clică de supuși care l-au împins în acest sens,
ajungând până la urmă să conducă țara în mod direct prin dictatură
regală. Ca de atâtea ori în viața lui, luliu Maniu s-a ridicat cu
hotărâre criticând comportamentul necorespunzător al Regelui și
încercând să obțină prin persuasiune o îndreptare a lui. Când și-a
dat seama că lucrurile nu se mai pot îndrepta, a declanșat lupta
politică pentru a impune abdicarea regelui, angajând pe acest drum
toate forțele politice care erau preocupate de soarta țării. Dar
103
Ion Diaconescu

niciodată nu s-a adus nici cea mai mică atingere ideii de monarhie
și continuitate a dinastiei la cârma țării. Carol al II-lea știa cât de
atașată era țara de această dinastie și de aceea, când a fost obligat
să abdice, a vrut să-l ia în exil și pe prințul moștenitor, Marele
Voievod Mihai. Spera într-o reînscăunare a dinastiei prin revenirea
sa la tron. Planul Regelui a fost dejucat de guvern, Marele Voievod
nu a plecat și a devenit Regele Mihai I. Și astfel dinastia a rămas
mai departe pe tronul țării prin tânărul rege. Carol al II-lea a lăsat
țara într-o situație foarte grea, cu hotarele sfârtecate și cu întregul
sistem de alianțe tradiționale distrus. Mai mult decât atât, țara era
angajată deja pe un drum periculos care o obliga să participe la un
război nedorit și să suporte grele pierderi pe toate planurile. Tânărul
rege era total diferit de predecesorul său, profund moral, se
comporta ca un veritabil monarh constituțional modem, ascultând
de sfaturile marilor oameni politici ai țării, în frunte cu luliu Maniu,
pentru a scoate țara din impas.
Actul de la 23 august 1944 reprezintă o cotitură istorică în viața
politică a țării, act pentru înfăptuirea căruia Regele Mihai a avut
un rol determinant. îmi este și acum vie în amintire noaptea de 23
spre 24 august 1944, pe care am petrecut-o cu zeci de mii de
concetățeni, manifestând în Piața Palatului și pe bulevardele din
centrul Bucureștiului pentru Regele Mihai și pentru libertatea acestei
țări. Din nefericire, suferințele noastre nu se terminaseră. La 23
august am ieșit din alianța cu Germania nazistă, dar în locul nemților
au venit rușii și vom intra în cea mai nefastă perioadă din istoria
modernă a țării acesteia, ale cărei consecințe le suportăm și astăzi,
deși au trecut aproape 60 de ani de atunci.
în acele zile de început, poporul și-a pus speranța tot în
monarhie și iarăși ne amintim cu toții, cei care am fost prezenți în
ziua de 8 noiembrie 1945, împreună cu zeci de mii de bucureșteni,
îndeosebi tineret, marea manifestație la care, în condiții grele, de
la 8 dimineața până la 12 noaptea, în Piața Palatului și pe
bulevardele centrale ne-am afirmat devotamentul pentru Regele
țării. Cred că 8 noiembrie 1945 a reprezentat apogeul exprimării
atașamentului poporului român față de Regele Mihai. După cum
este cunoscut, evenimentele care au urmat reprezintă un șir nesfârșit
de jertfe și de suferințe pentru întregul popor român, un capitol vitreg
din istoria acestui neam. în toată această perioadă, Regele a fost
alături de poporul său, părtaș la aceste suferințe, la început în țară și
apoi în pribegie. Toate aceste fapte din trecut mi-au revenit și mie în
minte ca și celor în vârstă, din uriașa mulțime ce a ieșit în ziua de
104
 După Revoluție

Paști 1992 să întâmpine pe Regele Mihai la prima revenire oficială

în țară după un exil de 44 de ani. După aprecierile mass-media, peste
500.000 de bucureșteni și cetățeni veniți din țară au ieșit în acea zi
în întâmpinarea Regelui. Cei vârstnici au venit în amintirea faptelor
din trecut. Dar majoritatea celor prezenți erau tineri și aceștia au venit
din curiozitate să vadă pe omul despre care auziseră de la părinții lor
că a fost un rege bun, sau să vadă pe omul despre care auziseră atâtea
lucruri rele cu care îi intoxicase propaganda comunistă decenii
întregi. Era și o zi splendidă de primăvară, care te îndemna să te
plimbi pe străzile Bucureștilor.
De la Aeroportul Otopeni până la Biserica Sfântul Gheorghe
din centrul Capitalei, coloana a făcut peste trei ore, Regele a trebuit
să se oprească în toate piețele și răspântiile pentru a strânge mâinile
și a saluta mulțimile care îl ovaționau. Noi, conducerea PNȚCD în
frunte cu Coposu, ne-am prezentat din timp la biserică unde ni s-a
rezervat loc în față și am așteptat aici venirea coloanei. Din suita
regală făceau parte Regele Mihai, Regina Ana și un mic principe,
copilul uneia dintre fiicele Regelui. Nu-mi mai amintesc dacă au
fost și alți membri ai familiei regale. Am reușit să dăm mâna cu
domniile lor și să le urăm bun venit. A urmat un scurt Te Deum, în
timpul căruia întâmplător eu am stat lângă micul prinț care mi-a
spus că îl cheamă Nicolae și că are 7 ani. După Te Deum, coloana
regală a ajuns cu greu prin mulțime până la Hotelul Continental de
pe Calea Victoriei, unde erau cazați, și apoi în Piața Revoluției
(Piața Palatului) unde a avut loc un miting. Eu nu l-am mai văzut
pe Rege până la sfârșitul vizitei sale, era atâta lume, greu de răzbit.
Nu știu dacă a reușit Coposu să-1 mai vadă.
Această vizită a durat vreo două zile, cu care ocazie s-a făcut și
o deplasare la mormintele regale de la Curtea de Argeș. Pretutindeni
Regele a avut parte de aceeași entuziastă primire. Văzând această
masă de oameni care îl ovaționa pe Rege, în două momente au venit
la mine niște cunoscuți, sugerând că s-ar putea foarte ușor ca
mulțimea să-l scoată pe Iliescu de la Cotroceni și în locul lui să-1
instaleze pe Rege. Regimul nu avea forța necesară să împiedice acest
lucru. Le-am spus că nici un om politic responsabil n-ar îndemna la
un asemenea gest care ar fi de natură să destabilizeze țara, în tot cazul
PNȚCD nu ar face un asemenea lucru. Este adevărat că printre
sloganurile care se strigau cu această ocazie se putea auzi și
următorul: Maiestate, nu pleca! Asta este țara ta! Dar nu am
cunoștință de nici un act în direcția punerii în aplicare a acestui
slogan. Cred însă că Iliescu, văzând mulțimea uriașă care îl ovaționa
105