Sunteți pe pagina 1din 4

Caracterizarea Vitoriei Lipan din romanul „Baltagul” de M.

Sadoveanu

Vorbind despre literatură, Liviu Rebreanu mărturisea: ,, Pentru mine arta- zic artă
şi mă gândesc mereu numai la literatură- înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă. Astfel
arta, întocmai ca şi creaţia divină, devine cea mai minunată taină.”
Genul epic desemnează operele literare în care autorul își exprimă indirect
gândurile, ideile, sentimentele, opiniile, prin intermediului acțiunii, al personajelor și al
naratorului. Cele mai importante specii ale genului epic sunt: basmul, schița, nuvela,
povestirea, fabula, romanul.
Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune
complexă şi complicată, desfăşurată pe mai multe planuri narative, care pot fi paralele
sau intersectate, cu o intrigă complicată.
M. Sadoveanu este unul dintre marii prozatori ai secolului al XX-lea, care a creat
o operă literară impresionantă. Romanul “Baltagul” este una dintre capodoperele
sadoveniene.
Operă epică în proză, de mare întindere, romanul are o acţiune complexă, ce se
desfăşoară pe mai multe planuri narative, având conflicte puternice, numeroase
personaje, oferind o imagine amplă şi profundă asupra vieţii. Fiind o operă epică, autorul
îşi exprimă indirect propriile sentimente, prin intermediul acţiunii şi al personajelor. Ca
în orice operă epică, autorul se detaşează de subiect, modul de expunere este naraţiunea,
faptele fiind relatate la persoana aIII-a. Demersul narativ este însă, dinamizat prin
dialogul viu, autentic, purtând amprenta oralităţii, relaxat prin descriere şi afectivizat prin
monolog interior.
Titlul este simbolic, concentrând mesajul romanului, în multiple semnificaţii.
Baltagul este arma crimei, dar constituie şi obiectul magic prin care se înfăptuieşte
dreptatea, prezent şi în basme. Termenul de “baltag” vine de la un etimon greces care
înseamnă “secure cu două tăişuri”, dar şi “labirint”.
Romanul „Baltagul” rămâne o scriere memorabilă nu numai prin conţinutul şi
multitudinea semnificaţiilor sale, ci şi prin personajele sale, între care un loc aparte îl
ocupă Vitoria Lipan.

1
Ea este personajul central al romanului, deoarece este prezentă în toate momentele
acţiunii şi polarizează în jurul ei celelalte personaje. Încă de la începutul romanului,
Vitoria te cucereşte prin frumuseţea şi farmecul ei, căci la cei 40 de ani ai săi, ochii ei
căprui răsfrângeau culoarea castanie a părului, însă privirea ei era dusă departe, semn al
gândurilor în care era adâncită şi care o copleşeau. Femeia „nu mai era tânără dar avea o
frumuseţe neobişnuită în privire. Ochii ei luceau ca într-o ceaţă în dosul genelor lungi şi
răsfrânte în cârligaşe.”
Înfăţişarea fizică scoate în evidenţă îngrijorarea femeii pentru tăcerea soţului ei şi
prefigurează zbuciumul sufletesc ce o va stăpâni şi o va măcina până ce-i va descoperi şi
pedepsi pe ucigaşii lui Nechifor Lipan. Femeia aspră, Vitoria, este în acelaşi timp o
gospodină harnică şi pricepută care duce grijile unei gospodării cu multe acareturi, mai
ales că soţul ei era deseori plecat. Astfel, ea ştie ce produse mai are de vânzare, se
tocmeşte cu uşurinţă de negustor cu cei care vin să cumpere, sau merge ea însăşi la
câmpie ca să vândă din produse.
Ordonată, cu deosebit simţ practic, înainte de a pleca să-l caute pe Nechifor, ea
orânduieşte totul încât nici un amănunt nu-i scapă. Conştientă de pericolele care-i
pândesc pe drum, îi face lui Gheorghiţă un baltag, pe care preotul îl sfinţeşte iar pentru
sine ia o puşcă pe care să o folosească în caz de nevoie. Vitoria este o femeie
credincioasă şi respectă obiceiurile strămoşeşti. Înainte de a pleca se consultă cu preotul,
merge la mânăstirea Bistriţa, unde se roagă la icoana sfintei Ana, ţine post douăsprezece
vineri, se spovedeşte şi se împărtăşeşte, face daruri bisericii. În drumul ei întâlneşte o
cumetrie şi o nuntă, şi de fiecare dată respectă tradiţia, aşa cum îndeplineşte toate cele
creştineşti pentru înmormântarea şi pomenirea lui Nechifor.
Femeie superstiţioasă, ea crede în vise şi în semne, în descântece şi vrăji, şi de
aceea nu uită să meargă la baba Maranda, vrăjitoarea, pentru a afla de soţul ei. Visul în
care Lipan apare întors cu spatele trecând peste o apă neagră şi cântecul cocoşului întors
către poartă o obsedează şi îi dau certitudinea că bărbatul ei nu se mai întoarce, deoarece
a fost ucis. Eroina impresionează şi prin luciditatea şi stăpânirea de sine, căci, deşi iniţial
hotărăşte să-l trimită pe Gheorghiţă în căutarea lui Nechifor, îşi dă seama că acesta are
nevoie de mintea şi de experienţa ei de viaţă, şi pleacă împreună. Este înzestrată cu o
inteligenţă ieşită din comun, pe care şi-o manifestă în diferite împrejurări. Ca să-l

2
convingă pe Gheorghiţă de necesitatea plecării, îi spune: „De-acu trebuie să te arăţi
bărbat. Eu n-am alt sprijin şi am nevoie de braţul tău.” De asemenea ştie să culeagă cu
abilitate informaţii de la cei din jur, pe care îi trage de limbă, dovedind astfel o mare
pricepere în descifrarea sufletului oamenilor. Cu toate greutăţile întâmpinate în drumul
său, femeia dovedeşte tenacitate, dârzenie şi voinţă de neînfrânt, şi astfel îşi va realiza
dorinţa de a-l găsi pe Nechifor şi de a-i pedepsi pe ucigaşi. Odată scopul atins, Vitoria va
reveni la vechile îndeletniciri şi preocupări, căci viaţa îşi urmează cursul normal.
În relaţia cu copiii se dovedeşte tolerantă cu Gheorghiţă, pe care îl vede „sfios şi
nesigur” şi pe care îl „apăra şi ocrotea de câte ori în ochiii lui Lipan erau nouri de vreme
rea” iar cu Minodora este mai aspră şi neîndurătoare pentru că vrea să o educe în spiritul
tradiţiei. Împovărată de griji şi e nelinişti, Vitoria trăieşte un zbucium interior devastator.
Ea stă pe prispă cu ochii duşi departe, fusul se învârte singur şi „în singurătatea ei, femeia
cearcă să pătrundă până la el...” Singurătatea este aşa de mare iar durerea sufletească este
aşa de puternică încât „se socotea moartă ca şi omul ei care nu era lângă dânsa”. Ea însă
găseşte tăria morală de a se rupe de gânduri şi de singurătate şi de a pleca în căutarea
soţului: „n-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului pân’ ce l-oi găsi pe Nechifor
Lipan.” Ceea ce îi dă putere să ia o asemenea hotărâre este dragostea pe care i-a purtat-o
dintotdeauna soţului ei: „abia acum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca în tinereţe.”
Moralitatea ei este mai tare ca stânca; în momentul în care un călător oarecare i se
adresează mai îndrăzneţ, ea nu ezită să-i ceară „cu un glas uscat şi otrăvit” lui Gheorghiţă
să-l lovească cu baltagul. Fidelitatea, născută din iubirea fără de urcuşuri şi coborâşuri
pentru Lipan îi dă puterea să înfrunte tragedia morţii. Cu o mare putere de a-şi stăpâni
emoţiile, trăirile, Vitoria îşi pierde această mască a calmului desăvârşit în momentul în
care cosciugul urma să fie închis, chemându-l cu toată puterea sufletului ei revoltat şi
deznădăjduit pe numele cu care se adresa în intimitatea lor: „Gheorghiţă, de ce m-ai lăsat!
Cu aşa glas a strigat încât prin toţi cei de faţă a trecut un cutremur”.
Vitoria va continua să-l iubească şi după moarte, viu fiind mereu în sufletul ei:
„Avea să-i spuie multe; şi i le spunea fără să mişte buzele şi limba. I le spunea dinăuntru,
cu bănuieli şi suferinţe vechi”.
Un rol deosebit are dialogul şi monologul interior prin care Sadoveanu îşi
realizează personajul literar. Realizează o Vitorie care, deşi credincioasă, nu-l poate ierta

3
creştineşte pe Bogza. Mai mult, chiar dacă ar fi fost bărbat l-ar fi „pălit” chiar ea pe
Bogza, aplicând legea talionului. Măreţia ei constă în capacitatea ei de a înţelege
inutilitatea unei crime şi necesitatea judeţului divin, dar şi „al sărmanilor”. Ultima replică
a Vitoriei: „Dumnezeu să te ierte” este rostită cu înţelegerea că cel căruia-i stă-n putere să
fie certată cu greşelile oamenilor este numai El, căci ea nu poate ierta.
Femeia comunică parcă pe căi neştiute cu elementele naturii care o îndrumă prin
semne pe calea cea bună. Această femeie aprigă de la Măgura Tarcăului îi uimeşte pe cei
din jurul său prin însuşirile ei deosebite şi de aceea, celelate personaje îşi exprimă punctul
de vedere evidenţiindu-i calităţile sau generalizându-le. Astfel Gheorghiţă cugetă cu
umire: „mama asta trebuie să fie fermecătoare, cunoaşte gândul omului”, iar Calistrat
Bogza este uluit de exactitatea cu care Vitoria a reconstituit totul şi să recunoască: „şi să
se ştie că a fost întocmai cum a arătat femeia mortului”.
Prenumele Vitoriei semnfică biruinţa. Călinescu o compară cu un „Hamlet
feminin”. Ea îi demască pe ucigaşi pentru ca niciodată să nu se mai petreacă o astfel de
faptă în lumea pură a muntelui.
Folosind o gamă variată de procedee de caracterizare: direct, prin descriere, prin
părerea celoralte personaje, sau indirect, prin fapte, prin atitudini, prin relaţia cu celelalte
personaje, Sadoveanu a creat un personaj complex, ce sintetizează trăsăturile morale ale
oamenilor de la munte.

S-ar putea să vă placă și