Data: 

27 martie 2018
Autor: Preot Alexandru Stănciulescu-Bârda (vârsta: 68 ani)

Pomeni, parastase și sarindare…

În ultimii ani sunt tot mai des întrebat de credincioși din parohie, cât și, telefonic, de alții
din afara parohiei, despre tot felul de amănunte privind pomenile, parastasele și sarindarele.
Sunt întrebat, spre exemplu, câți colaci se pun, ce se pune pe colaci, ce lucruri trebuie să se
dea de pomană (haine, cănuțe, pahare etc.), când se fac parastasele, cum se așează mesele, ce
se pune la toiag etc.
Sunt pus uneori în situații delicate, fiindcă nu pot da răspuns mulțumitor. Eu le explic
care este partea oficială, conform învățăturii creștin-ortodoxe, dar nu întotdeauna este
suficient pentru unii. Sunt multe situații, când obiceiurile locale sunt diferite de  rânduiala
oficială. Sunt situații, când în două localități învecinate obiceiurile privitoare la înmormântări
și pomeniri sunt diferite. În Malovăț, spre exemplu, sunt obiceiuri diferite față de cele din
Bârda, deși satele sunt la distanță de câțiva kilometri. În orașe e mult mai dificil, când vine
vorba de astfel de probleme. Este lume cosmopolită, adică provenită din zone și localități
diferite și fiecare vine cu amintirea obiceiurilor din localitatea  de origine. Este dificil ca să
găsești o poziție acceptată de toți!
Tradițiile acestea foarte răspândite și bogate în particularități dovedesc câteva aspecte
dogmatice deosebit de importante. Cităm: 1) Credința în existența sufletului; 2) Credința în
nemurirea sufletului; 3) Credința în viața de apoi; 4) Conștiința că sufletul are nevoie de
ajutorul celor rămași în viața pământească; 5) Conștiința că rugăciunea și faptele bune
săvârșite de cei vii pentru sufletele celor decedați sunt de maximă importanță pentru
îmbunătățirea stării acelor suflete; 6) Iubirea este puntea dintre cele două lumii, mai puternică
decât moartea. Remarcăm și faptul că în unele din aceste tradiții se surprind reminiscențe din
religiile precreștine sau din tradițiile popoarelor cu care românii au intrat în contact de-a
lungul timpului.  Mai mult, tradițiile acestea sunt mărturii ale vechimii multimilenare ale 
poporului român și caracterului sedentar al acestuia.
Este bine să precizăm de la început, că sufletul este duh, spirit, și el n-are nevoie să
consume hrană sau băutură materială, n-are nevoie să îmbrace haine materiale, să folosească
bani etc. Este bine să știm că hrana, băutura și îmbrăcămintea sufletului celui decedat sunt
rugăciunile și faptele bune săvârșite de cei rămași în viața pământească pentru el. Pe aceste
principii este clădită întreaga învățătură creștin-ortodoxă privitoare la pomenirile ce se fac de
Biserică pentru cei morți.
Drept urmare, trebuie să știm că cele date de pomană pentru sufletul unui decedat nu
merg la acel suflet ca un colet poștal, pe care-l trimitem unui cunoscut din lumea aceasta.
Faptul că dai mâncare celui flămând, băutură celui însetat, îmbrăcăminte celui gol, piese de
mobilier, bani sau altceva celui sărac în numele unui decedat se numește milostenie și ea este
adevărată mană cerească pentru un suflet aflat în lumea de dincolo. Sufletele celor decedați nu
mai pot face nimic pentru ele însele. Sunt judecate și răsplătite pentru cele bune și pedepsite
pentru cele rele săvârșite în viața pământească. Acolo degeaba se mai roagă pentru ele însele.

1
Ne amintim de bogatul nemilostiv din Sfânta Evanghelie, care se ruga să fie lăsat Lazăr doar
să-și întindă  degetul umed și să-i răcorească buzele, ori să fie trimis în lume să le spună
fraților săi ce este în lumea de dincolo, ca să afle și să ia măsuri să n-o pățească și ei. Nici o
astfel de rugăciune nu i-a fost ascultată. Numai rugăciunile celor rămași în viață și faptele
bune, adică milosteniile, săvârșite de aceștia pot scoate sufletele decedaților din adâncul
iadului. Le mai pot fi de folos acestora urmarea faptelor săvârșite de ei înainte de moarte
(copii bine crescuți, instituții de binefacere înființate de ei, locașuri de cult ai căror ctitori sau
binefăcători au fost, cărți de zidire sufletească etc.).
Având în vedere cele de mai sus, înțelegem mai bine că nu e important dacă în parastas
pui 40 sau 44 de colaci, dacă pui brânză de oaie sau de capră, dacă pui pahare de vin sau de
țuică, dacă pui pantofi sau cizme și altele asemenea. Important este că le dai de pomană
pentru sufletul celui decedat, că le dai cu bunăvoință și că nu le socotești ca o povară, ca o
corvoadă pentru tine. Când mi-au murit părinții, îmi amintesc că de fiecare dată, seara, când s-
a adunat lumea la priveghiu, am luat hârtie și creion, am adunat toate femeile în vârstă și le-
am rugat să-mi spună ce trebuie să cumpăr pentru înmormântare și pentru pomană. Fiecare a
spus ce a știut. Dacă dânsele mi-au spus că trebuie să cumpăr 40 de colaci, eu am cumpărat
120, ca să nu las pe niciunul dintre participanți să plece cu mâna goală. Nu cred că am
păcătuit prin asta față de părinții mei. Am căutat să nu dau ,,apă la moară” gurilor rele, care ar
fi avut multă vreme subiect de bârfă, dacă nu aș fi respectat tradiția locului, așa cum a fost ea
transmisă din generație în generație.
S-au scris multe cărți și cărticele privitoare la pomenirile ce trebuie făcute pentru morți.
Unele dintre ele mi-au căzut în mână și le-am citit. Am surprins, însă, cu ușurință influența
tradițiilor locale din care provenea autorul publicațiilor respective. Drept urmare, nu putem să
le luăm ca etalon, ca model. Nu pot să impun în Oltenia obiceiurile din Moldova sau din
Maramureș. Noi trebuie să avem ca reper învățătura noastră ortodoxă oficială, expusă în
Catehismul creștin-ortodox aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Ceea ce
este în plus aparține tradiției locale. Atâta vreme cât aceste tradiții nu contravin învățăturii
dogmatice și rânduielii liturgice a Bisericii, ele pot să fie practicate, pentru înfrumusețarea
slujbelor și pentru liniștirea conștiințelor mai scrupuloase, ale credincioșilor dornici să
respecte totul până la luxul de amănunte.
Așadar, învățătura creștin-ortodoxă privitoare la pomenirea morților, în rezumat, este
aceasta: pomenile sau parastasele sunt mesele care se fac în cinstea și pomenirea morților. Se
mai numesc praznice, prânzuri, pomeniri etc. Ele sunt reminiscențe ale vechilor agape (mese
ale dragostei) sau mese frățești, cu care era împreunată în vechime slujba înmormântării. În
Așezămintele Sfinților Apostoli (sec. II) se spune: „Noi îi poftim pe săraci și nevoiași în
ospăț, pentru ca astfel serbarea noastră să devină pomenire pentru  odihna sufletului celui
adormit, iar pentru noi mireasmă bine plăcută lui Dumnezeu”(cartea VIII, cap. 44). Tot
pomană se numește și orice faptă de milostenie pentru sufletul celui decedat.
Se fac pomeni sau parastase pentru sufletul celui adormit în ziua a treia după deces, a
noua, a patruzecea, la trei, șase și nouă luni, la un an și în fiecare an până la șapte ani după
moarte.  Pentru fiecare termen există o justificare dogmatică: la trei zile – în cinstea Sfintei
Treimi și în amintirea Învierii Domnului; la nouă zile – să se învrednicească de ajutorul celor

2
nouă cete îngerești și să ne amintim de ceasul al nouălea, când Mântuitorul a promis tâlharului
de pe cruce că va fi cu El în rai; la patruzeci de zile – ca să ne amintim de Înălțarea Domnului
la 40 de zile după Înviere; la trei, șase și nouă luni – în cinstea Sfintei Treimi, a mucenicilor și
sfinților; la șapte ani  – amintește de ziua de odihnă a lui Dumnezeu după facerea lumii, de
dezintegrarea trupului. Pomana sau parastasul nu înseamnă numai faptă de milostenie pentru
sufletul celui decedat, ci și rugăciune. Se roagă pentru sufletul respectiv cei participanți la
parastas, se roagă preotul care oficiază slujba. Chiar cuvântul ,„parastas” vine din limba
greacă („paristimi”) și înseamnă ,,a mijloci pentru cineva, a se înfățișa înaintea cuiva). Slujba
pomenii sau a parastasului este o prescurtare a slujbei înmormântării.  Pomenile sau
parastasele se pot face în biserică, acasă ori la mormânt. Se pot face însă și în alte locuri: la
sfințirea unei fântâni, la sfințirea unei troițe, la sfințirea unei biserici etc. Pomenirea celui
decedat se face la modul general la toate slujbele Bisericii, când se pomenesc morții din toate
timpurile și din toate locurile; se face în mod special la Proscomidie, când se pregătește Sfânta
Împărtășanie și preotul citește pomelnicele aduse de credincioși.
În ceea ce privește timpul când se fac parastasele, trebuie menționat că ele se fac în toate
zilele, cu excepția următoarelor: 1)Nu se fac în toate duminicile de peste an, fiind zile de
bucurie; 2) Nu se fac de la Nașterea (în unele locuri de la Ignat) la Botezul Domnului, fiind
perioadă de bucurie; 3) Nu se fac de luni până vineri în prima săptămână a Postului Mare; 4)
Nu se fac din Sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomii; 5) Nu se fac la praznicele
împărătești și sărbătorile mari; 6) Nu se fac în zilele de luni, marți, miercuri, joi și vineri din
tot Postul Mare.
Sarindarul este tot o pomenire a unui decedat. Cuvântul vine tot din limba greacă,
„sarandaria”, care înseamnă pomenirea unui răposat sau a unui pomelnic de răposați la 40 de
Liturghii în șir, mai ales în primele 40 de zile de la decesul cuiva. Ele se numesc „de obște”,
când pomenirea se face la 40 de Liturghii una după alta, sau „particulare”, când pomenirea se
face la 40 de liturghii răzlețe. La sfârșitul celor 40 de liturghii se face parastas și se pomenesc
răposații tuturor credincioșilor care au dat pomelnice, ceea ce se numește „dezlegarea” sau
„slobozirea” sărindarelor. În unele locuri se fac și „sarindare de vii”, la care se pomenesc  cei
vii. Mai precis, orice creștin poate să facă un sarindar, adică o milostenie pentru propriul său
suflet sau pentru sufletele celor dragi ai săi. Se pomenesc morții și în mod obișnuit, la toate
Liturghiile din timpul anului. Pe pomelnicul ce se dă la altar  se scriu numele viilor și morților
unei familii și el se numește „pomelnic anual”. În afară de pomenirile  cerute de credincioși,
Biserica are propriile sale rânduieli de pomenire a morților. Sunt rugăciuni și ectenii speciale
la Litie, la Miezonoptică, dar mai ales la Sfânta Liturghie.
Biserica a rânduit mai multe zile speciale de pomenire a morților în timpul anului, astfel:
1) Toate sâmbetele de peste an; 2) Sâmbăta Rusaliilor (Moșii de vară); 3) Sâmbăta lăsatului
sec de carne (Moșii de iarnă); 4) Toate sâmbetele Postului Mare.
Am mai spus-o și repet: la rugăciune și fapte bune nu sunt restricții. Termenele
menționate oficial privind pomenile și parastasele sunt orientative. Dacă cineva vrea să facă
asemenea fapte bune și rugăciuni mai des, e foarte bine. Poate să le facă și în fiecare zi, cu
condiția să le facă cu bunăvoință, cu dragoste, ci nu în scârbă, ca pe o corvoadă, ca pe o
pacoste.

3
 Tot grijă față de cei decedați este și grija față de mormintele lor. Este atât de trist, când
mormântul cuiva este acoperit de mărăcini, ori urmașii nici nu mai știu pe unde se află
mormântul!