Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Referinţe critice
Ca exponent al lumii ţărăneşti, protagonistul ilustrează, prin destinul său, soarta unei
societăţi agrare
fixate într-o civilizaţie arhaică ce nu rezistă schimbărilor, fiind sortită dispariţiei.
Caracterizare directă
Ceilalţi săteni îl respectă şi asta o ştie şi şeful de post, care mărturiseşte că: „Moromete
este un om de care mi-ar fi nu ştiu cum să-i iau băiatul la secţie”. Pentru Cocoşilă,
prietenul lui cel mai bun, Moromete este „prost”, cuvântul rostit nefiind jignitor,
amuzându-l chiar, având în vedere că înjurăturile făceau parte din viaţa lui Cocoşilă,
vestit pentru aceasta.Primarul Aristide îl consideră „ciudat” şi îl priveşte curios, Jupuitul
îl acuză de rea voinţă, fiindcă nu-şi plăteşte datoriile: „Rasă de om ca dumneata n-am mai
pomenit!Sărac nu eşti, copii mici n-ai, bolnav nu eşti? Toată lumea plăteşte loturile,
numai dumneata o întinzi ca gaia-maţu de mai bine de „cincisprezece ani”. Niculaie, deşi
copil, realizează că tatăl său era „un om care gândea şi gândirea lui era limpede, n-avea
nevoie să se înghesuie în ea”. Catrina îl consideră leneş şi păcătos: „. . . toată ziua stai la
drum şi bei tutun şi la sfânta biserică nu vrei să vii” sau îl acuză de plăcerea lui de a
vorbi: „. . .lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie. Toată ziua stai de
vorbă şi beai la tutun şi mie îmi arde cămaşa pe mine”, „ eşti mort după şedere şi tutun”.
Mărturisirea lui Moromete, însingurat şi bolnav, ţâşnită din mândria orgolioasă care i-
a guvernat viaţa, chiar şi în momentele de prăbuşire, apare ca o dramatică, dar trufaşă
autocaracterizare: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă”.
Caracterizare indirectă-
Prin fapte
Nici una dintre „acţiunile” sale nu dovedeşte grabă, căci timpul are răbdare cu
oamenii. De aceea, Moromete are timp să stea de vorbă, să-i privească pe cei din jur,
satul, salcâmul, câmpia, grădina; problemele care îi ameninţă liniştea sunt „amânate”,
pentru că nu numai el are asemenea greutăţi. Gesturile calme, mersul rar, liniştit,
glasul nuanţat sunt ale unui om care iubeşte şi respectă un anume mod de viaţă.
Glasul liniştit este un semn al echilibrului său, dar epitetul „liniştit” apare întotdeauna
urmat de altul care indică starea sau intenţiile sale; glasul liniştit, dar îndesat îi este
adresat lui Niculaie, care-l supărase, indicând autoritatea agresivă, uneori a tatălui;
glasul încet şi rar îi subliniază neliniştea şi îndoiala trezite de propunerea băieţilor de
a-l lăsa pe Achim la Bucureşti; glasul liniştit şi straniu apare când află de la Scămosu
despre trădarea feciorilor şi vorbeşte cu acesta „cu o jale şi o tristeţe aproape duioasă,
nepământească”. Durerea simţită este atât de puternică, încât glasul „liniştit şi încet”
devine „turbure şi însingurat”; glasul stăpânit, care părea blând şi sfios, anunţă, de
fapt, furtuna, căci atunci când e înfruntat de Paraschiv glasul devine „un urlet
sfâşietor de durere şi mânie”.
Prin atitudini- Atitudinea lui Moromete în diferite împrejurări dezvăluie alte trăsături
ale sale. Este
Dar magistral este ţăranul acesta când vorbeşte. Dialogul cu cei din jur este o
permanentă provocare, Moromete strecurând subtil, înţepături, din pură curiozitate de
a vedea reacţia acestora şi de a se amuza de neputinţa lor. Când îl întreabă pe
Udubeaşcă unde a fost cu o zi înainte şi acesta îi răspunde că stătuse toată ziua în
ograda lui, se miră, iar răspunsul: „Ce vorbeşti! Păi, nu te-am văzut”, înseamnă de
fapt, că nu l-a văzut pe Udubeaşcă pentru că omul „nu se distingea prin nimic” încât
să fie văzut.
În gura lui, cuvântul capătă fascinaţie magică, cele mai obişnuite întâmplări devin
aventuri, iar povestitorul are puterea de a-i convinge pe ascultătorii care-l ascultă
vrăjiţi. E suficient să amintim relatarea călătoriei la munte, împreună cu Bălosu,
pentru a vinde porumb sau a vizitei în casa plină de copii a lui Traian Pisică. Precum
un orator desăvârşit, întâi trezeşte curiozitarea celor dispuşi să-l asculte cu un fel de
captatio benevolentiae: „Păi, voi nu ştiţi nici unul cu cine avem noi de-a face aici în sat,
anunţă el cu glasul acela nepărtinitor, care parcă nu era al lui. Să căutaţi în toată
România, de la munte la baltă, şi la turci să căutaţi şi altul ca el [Traian Pisică] nu
găsiţi!”.Apoi se înfierbântă şi jură că e adevărat ce-a spus, lăsând impresia că între el
şi celălalt ţăran s-a petrecut ceva neobişnuit. Relatarea propriu-zisă include uimirea
lui Moromete şi întrebările lui retorice, adresate ascultătorilor, răspunsurile lui Pisică
la întrebările curioase ale musafirului, intrevenţiile nevestei lui Pisică, urletele
Ciulcăi. Nedumerirea prefăcută a lui Moromete, pauzele în rostire, interjecţiile
folosite, hazul prin care înfăţişează gesturile celor cinsprezece suflete aflate într-o
singură încăpere produc bucurie şi satisfacţie „auditoriului”, lacom de a afla şi alte
amănunte picante despre cel care îşi „amendează” copii, vânzându-le pământul.
Aceasta este doar o faţă a lui Moromete, arătată celor din jur, lumii exterioare pe care
înţeleptul ţăran o acceptă aşa cum este, dar în care nu este acceptat cu felul lui de a fi
şi de a gândi, pentru că nu este înţeles.
Prin relaţiile cu celelalte personaje- Ca tată, se află în relaţii conflictuale cu feciorii săi, ce
nu mai
acceptă să trăiască aşa cum trăise de-o viaţă Moromete, care vor bani şi cer ca
produsele să fie vândute pentru a se îmbogăţi, precum Bălosu. Aceştia suportă din ce
în ce mai greu autoritatea tatălui, care îi ironizează, îi umileşte uneori, le aplică
pedepse corporale. Cu toate acestea, Moromete va accepta planul lor, fără să le
bănuiască intenţiile. Duritatea lui nu este un defect, pentru că autoritatea tatălui care
conduce familia, fiind răspunzător de binele acesteia, nu poate fi pusă la îndoială, iar
încercarea de a o încălca este sancţionată drastic. Cu atât mai surprinzător este Ilie
Moromete când trăieşte o emoţie neînţeleasă la premierea lui Niculaie, el însuşi fiind
uimit de ceea ce i se întâmplă: „. . .vorbea singur şi ca niciodată făcea paşi largi şi
repezi. Părea nemulţumit şi dezorientat, atins tocmai în liniştea sa netulburată. Ce era
Niculaie ăsta? De unde mai răsărise şi el cu povestea asta a lui cu şcoala? [. . .]
prăpăditul de el [. .] Când l-am văzut pe scena aia, acolo, mi-a secat inima”. Un
sentiment de vinovăţie îl va urmări mereu, subliniind, de fapt, că într-o lume dură
sentimentele trebuie să fie ascunse. Nici ca soţ nu-şi va manifesta trăirile: îşi insultă şi
îşi înjură nevasta, care nu pare afectată de acest mod de a fi, absolut obişnuit în lumea
satului, iar uneori o loveşte, fără ca aceasta să riposteze la lovituri (dar va deveni
aprigă, atunci când bărbatul nu-şi va respecta cuvântul, părăsindu-l, lucru rar întâlnit
în lumea satului).
Moromete este tolerant cu prietenul său, Cocoşilă, şi nu-l ia în seamă atunci când
acesta îl face mereu prost, amuzându-se de încercare lui de a părea mai deştept. Este
înţelegător cu Ţugurlan, care l-a înjurat, considerând incidentul o chestiune
politică,dar nu-l suportă pe Bălosu, dispreţul lui fiind evident, ca şi ironia subtilă
căreia îi cade pradă Victor Bălosu. Îşi permite să fie sarcastic cu Aristide, deşi are
nevoie de un împrumut, şi rămâne onest, neacceptând să devină omul lui, ceea ce
provoacă supărarea primarului, care nu-l va mai păsui cu datoria, adâncind criza în
care se zbătea neputincios, înglodat în datorii.
Personaj simbolic
pentru pământul ale cărui produse i-ar fi putut aduce câştig – nu s-a gândit nicodată să
comercializeze roadele - , ci pentru că aceasta înseamnă calea lui spre
libertate.Pământul asigură hrana familiei de care este răspunzător şi îl eliberează de
grijile materiale. Acesta îi permite să se retragă în cealaltă lume, inaccesibilă
celorlalţi, ce este numai a lui şi în care trăieşte după un cod existenţial propriu, în
armonie cu sine, detaşându-se de aspectele neplăcute ale vieţii ce i-ar putea afecta
seninătatea interioară. Este un contemplativ ce crede că spectacolul lumii trebuie
descoperit; este vorba de „spectacolul” oferit de natură, privirea lui largă înregistrând
frumuseţea acesteia, dar şi de oameni, pe a căror figură zăboveşte, curios şi insistent,
cu aceeaşi privire largă.
Este o altfel de îmbogăţire, a sufletului, pe care cei din jur n-o înţeleg şi pe care o ţine
ascunsă. Când simte nevoia unei destăinuiri vorbeşte singur, încercând să-şi
lămurească gândurile, legate de casă, de politică, de viaţă, de lume. Crede în
eternitatea satului patriarhal în care viaţa decurge fără schimbări, refuzând să vadă
transformările ce îi tulbură liniştea, fără să realizeze că libertatea pe care i-o dădea
proprietatea este iluzorie. Presat de datorii, fără caii şi oile pe care le-au luat cu ei
băieţii fugiţi la Bucureşti, Moromete se prăbuşeşte, ca odinioară salcâmul a cărui
tăiere poate fi considerată primul semn al declinului, salcâmul fiind „dublul vegetal”
al eroului (Eugen Simion). Tragismul ţăranului înfrânt de istorie (pe plan social) şi
lovit în sentimentul paternităţii (în plan familial) se conturează în scena de la hotar. Se
simte strivit de singurătate, iar gesturile sunt ale unui învins: aşezându-se pe piatra
lată de hotar, „îşi luă capul în mâini”. Are revelaţia unei uneltiri împotriva lui, din
partea lumii pe care o contemplase şi o crezuse „prietenă şi plină de daruri ascunse” şi
din partea timpului pe care-l crezuse răbdător cu oamenii. Lumea i-a înstrăinat copiii
pe care el, mereu , îi iertase. Supunându-se unui proces de conştiinţă, îşi recunoaşte
neputinţa de a fi găsit un alt drum pe care să-l urmeze, punând, pentru prima oară, sub
semnul întrebării existenţa lumii imaginate de el: „Şi dacă lumea e aşa cum zic ei şi
nu e aşa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?”. Nu mai era nimic de făcut. Masca
veselă purtată de omul inteligent care credea că e dreptul deşteptului să râdă de proşti,
este înlocuită de alta, tristă, anunţând imposibilitatea de a se opune istoriei şi
prăbuşirea nu numai a familiei sale, ci a unui mod de viaţă patriarhal, a unei civilizaţii
arhaice. Stând Moromeţii – după spusele lui Eugen Simion – „sub un clopot cosmic,
drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor”. Prăbuşirea lui Moromete
simbolizează, în fapt, prăbuşirea unei civilizaţii arhaice şi patriarhale.
Concluzii