aracterizarea personajului Ilie Moromete

din romanulMoromeţ ii de Marin Preda

Repere teoretice

Valoarea romanuluiM oro m eţii, subliniată în numeroase

studii, eseuri, articole de către marii critici şi eseişti, este indiscutabilă şi se datorează, în
mare parte, concepţiei despre roman a lui Marin Preda. Acesta crede că la textul literar se
ajunge pornind de la experienţa vieţii, viaţa „cerând a fi scrisă în totul său: trebuie mai
întâi trăită, apoi învăţată şi în cele din urmă scrisă”. Scriitorul mărturisea: „Am devenit
scriitor descoperind treptat forţa magică a cuvântului, până ce într-o zi, spre
şaptesprezece ani, am încercat să-l fixez pe hârtie”. Cuvântul trebuia să exprime „sufletul
uman şi lumea”, aceste elemente devenind coordonate ale epicii sale româneşti, Marin
Preda conştientizând că există „o ştiinţă” a mânuirii cuvântului, care se învaţă – ca orice
ştiinţă: „Am început să învăţ să fiu scriitor, nu numai să fiu pur şi simplu, cu unicul dar
care mă făcuse să înţeleg că exist.” Rezultatul acestei „învăţări” a fost romanulMoromeţ
ii, o frescă a vieţii ţărăneşti surprinse „cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război
mondial”, când „viaţa se scurgea aici fără conflicte mari”, dar şi o imagine complexă a
vieţi unei familii, al cărui nume apare în titlu. O umanitate impresionantă trăieşte în
paginile romanului, cu bucuriile şi cu dramele ei, cu speranţe şi prăbuşiri, într-o aventură
în care conştiinţa autorului era implicată de mult şi continua să se implice.

Referinţe critice

Într-un studiu introductiv la romanulMoromeţii, ediţia din

1970, Mihai Gafiţa scria, după ce îl asemănase, datorită vioiciunii spiritului, cu Păcală,
erou folcloric tipic pentru universul ţărănesc: „Ilie Moromete nu va fi triumfător în planul
social – cum e mai întotdeauna cunoscutul erou popular, simbol al înţelepciunii ţărăneşti -
, mânuind însă, cu aceeaşi adresă, viclenia, nu doar inteligenţa sa nativă, spontaneitatea în
aflarea soluţiei fără greş, adesea cu iz de farsă.[. . .] Străduinţa lui Moromete are în
vedere apărarea trudnică a demnităţii umane şi a formulei sale de existenţă socială. [. . .]
Este un ultim mohican al competiţiei individualiste cu societatea”.

Eugen Simion consideră că „eroul central al romanului, Ilie Moromete, nu seamănă cu

nici unul dintre personajele prozei anterioare, rurale sau citadine.Origina litatea lui vine
din modul în care un spirit inventiv, creator, transformă existenţa într-un spectacol”. Altă
dată, acelaşi autor critic notează că Ilie Moromete „simbolizează lumea în valorile ei
durabile”.

Statutul social al personajului

Siliştea-Gumeşti – comună mare cu şcoală

şi două biserici – devine spaţiul ficţional în care se vor accentua contradicţiile ce vor duce
la dispariţia unei civilizaţii, peste care prefacerile politice şi economice mari sau mici,
acceptând o condiţie socială asumată conştient , căci „timpul avea răbdare”. Când acesta
se va grăbi, satul va intra în „criză”, iar ţăranii cu prestigiu, stimaţi de colectivitate vor
dispărea o dată cu mentalitatea lor, cu felul lor de viaţă. Din lumea pestriţă a comunei
Siliştea-Gumeşti se diferenţiează categoric figura lui Ilie Moromete – replica literară a lui
Tudor Călărşu, tatăl scriitorului - , ţăran mijlocaş, cu o familie numeroasă, trăind în limita
normalităţii: are pământ care le asigură traiul, casă cu acareturi, oi şi cai. Dar nu acest
ţăran „înscris” în viaţa comună interesează, ci acela care se deosebeşte de ceilalţi prin
complexitate sufletească, prin gândire superioară, prin spiritul contemplativ, prin harul
vorbei care-l unicizează.

Ca exponent al lumii ţărăneşti, protagonistul ilustrează, prin destinul său, soarta unei
societăţi agrare
fixate într-o civilizaţie arhaică ce nu rezistă schimbărilor, fiind sortită dispariţiei.
Caracterizare directă

Ilie Moromete este prezentat rareori în mod direct,

naratorul muţumindu-se să noteze stări : „era tăcut”, „era vesel”, „era tulburat”, „era
ţeapăn şi sumbru”, în funcţie de motivele ce-i determinau starea, anunţând un
comportament neaşteptat, cu totul inedit.

Ceilalţi săteni îl respectă şi asta o ştie şi şeful de post, care mărturiseşte că: „Moromete
este un om de care mi-ar fi nu ştiu cum să-i iau băiatul la secţie”. Pentru Cocoşilă,
prietenul lui cel mai bun, Moromete este „prost”, cuvântul rostit nefiind jignitor,
amuzându-l chiar, având în vedere că înjurăturile făceau parte din viaţa lui Cocoşilă,
vestit pentru aceasta.Primarul Aristide îl consideră „ciudat” şi îl priveşte curios, Jupuitul
îl acuză de rea voinţă, fiindcă nu-şi plăteşte datoriile: „Rasă de om ca dumneata n-am mai
pomenit!Sărac nu eşti, copii mici n-ai, bolnav nu eşti? Toată lumea plăteşte loturile,
numai dumneata o întinzi ca gaia-maţu de mai bine de „cincisprezece ani”. Niculaie, deşi
copil, realizează că tatăl său era „un om care gândea şi gândirea lui era limpede, n-avea
nevoie să se înghesuie în ea”. Catrina îl consideră leneş şi păcătos: „. . . toată ziua stai la
drum şi bei tutun şi la sfânta biserică nu vrei să vii” sau îl acuză de plăcerea lui de a
vorbi: „. . .lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie. Toată ziua stai de
vorbă şi beai la tutun şi mie îmi arde cămaşa pe mine”, „ eşti mort după şedere şi tutun”.

Mărturisirea lui Moromete, însingurat şi bolnav, ţâşnită din mândria orgolioasă care i-
a guvernat viaţa, chiar şi în momentele de prăbuşire, apare ca o dramatică, dar trufaşă
autocaracterizare: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă”.

Caracterizare indirectă-
Prin fapte

Ilie Moromete prinde viaţă, ca personaj

principal, nu atât din faptele pe care le săvârşeşte, cât din comportamentul său
inimitabil, din atitudinile – cu totul originale – faţă de oameni şi de întâmplări. Faptele
săvârşite de Moromete sunt cele ale unui ţăran obişnuit, cu familie şi griji: merge la
câmp – dar nu se prea omoară cu munca – vorbeşte cu un vecin, îl vizitează pe altul,
merge la poiana fierăriei lui Iocan, zăboveşte pe stănoaga din faţa casei, îşi bate copii
când i se pare că aceştia depăşesc măsura. Important pentru ţăranul acesta este nu ceea
ce face, ci cum face sau cum le prezintă întâmplările celor care-l ascultă. Glasul,
mimica, gesturile se modifică în funcţie de ce spune, dar şi de ceea ce simte, iar
comportamentul său este o sursă de nedumerire pentru cei din jur.

Nici una dintre „acţiunile” sale nu dovedeşte grabă, căci timpul are răbdare cu
oamenii. De aceea, Moromete are timp să stea de vorbă, să-i privească pe cei din jur,
satul, salcâmul, câmpia, grădina; problemele care îi ameninţă liniştea sunt „amânate”,
pentru că nu numai el are asemenea greutăţi. Gesturile calme, mersul rar, liniştit,
glasul nuanţat sunt ale unui om care iubeşte şi respectă un anume mod de viaţă.
Glasul liniştit este un semn al echilibrului său, dar epitetul „liniştit” apare întotdeauna
urmat de altul care indică starea sau intenţiile sale; glasul liniştit, dar îndesat îi este
adresat lui Niculaie, care-l supărase, indicând autoritatea agresivă, uneori a tatălui;
glasul încet şi rar îi subliniază neliniştea şi îndoiala trezite de propunerea băieţilor de
a-l lăsa pe Achim la Bucureşti; glasul liniştit şi straniu apare când află de la Scămosu
despre trădarea feciorilor şi vorbeşte cu acesta „cu o jale şi o tristeţe aproape duioasă,
nepământească”. Durerea simţită este atât de puternică, încât glasul „liniştit şi încet”
devine „turbure şi însingurat”; glasul stăpânit, care părea blând şi sfios, anunţă, de
fapt, furtuna, căci atunci când e înfruntat de Paraschiv glasul devine „un urlet
sfâşietor de durere şi mânie”.

Prin comportament şi gesturi-

Moromete este un om neobişnuit şi e perceput

ca atare. Comportamentul său trezeşte uimire şi nedumerire, uneori invidie, pentru că
el „avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau”.
Stăpâneşte „arta” disimulării, regizează mici spectacole în care el devine actor,
întreabă, se minunează, răspunde. Magistrală în acest sens este „sceneta” jucată cu
agenţii fiscali veniţi pentru plata „fonciirii”. Moromete trece pe lângă aceştia, strigă la
o Catrină care, de fapt, era la biserică, se adresează apoi unui fecior, supărat că acesta
n-a pus la locul ei o furcă, pentru ca să se întoarcă brusc la cei doi şi să le spună
dezolat: „N-am”, subliniindu- şi cuvântul cu un gest de neputinţă: „desfăcându-şi
braţele în lături”. Îi cere însoţitorilui o ţigară şi acesta îi întinde repede tabachera, îl
lasă pe agent să-i scrie o chitanţă de 3000 de lei, fără să protesteze, reluând acelaşi
refren: „N-am”, spre furia Jupuitului, care încearcă să ia altceva în contul banilor.
Moromete rămâne calm, se minunează când agentul spune că statul nu-l plăteşte să
piardă timpul în curţile oamenilor: „Uită-te la ăsta! se miră Moromete cu oarecare
veselie. Ce, te ţiu eu?”.

În timp ce el rămâne tăcut pe prispă, fumând liniştit, cei doi au de înfruntat

împotrivirea Titei „Lăsaţi ţoalele aici, ce v-aţi repezit la ele!”, a lui Paraschiv: „Nu,
caii nu-i luaţi” şi ironia lui Moromete când vor să ia căruţa: „Crezi c-ai s-o poţi
duce?”. În cele din urmă, agenţii trebuie să se mulţumească doar cu o mie de lei,
ţăranul bucurându-se că i-a păcălit, pentru că i-au mai rămas două sute de lei din banii
primiţi de la Bălosu pentru salcâm. Supărarea, liniştea, nedumerirea, veselia forţată,
neputinţa, indignarea sunt prezente în comportamentul omului, subliniate fiind de
gesturi şi de o mimică expresivă. La fel de elocventă este scena prânzului la câmp;
deşi se frige cu fasolea fiebinte, nu se exteriorizează în nici un fel, aşteptând curios şi
amuzat să păţească şi Paraschiv acelaşi lucru, lăsându-l să se frigă – sancţionând în
felul acesta lăcomia - , apoi, prevenitor, îi oferă apă rece şi se interesează grijuliu dacă
s-a fript rău: „Na, Paraschive, bea apă, se precipită Moromete, apucând bota în braţe
şi întinzându-i-o grijuliu. Te-ai ars rău? Eu credeam că e rece, mărturisi el naiv.”

Prin atitudini- Atitudinea lui Moromete în diferite împrejurări dezvăluie alte trăsături
ale sale. Este

mândru şi dispreţuitor faţă de Bălosu, pe care îl înjură întotdeauna, în gând,pentru

dorinţa de îmbogăţire, iar acesta, simţind superioritatea vecinului său, nu-şi doreşte
decât să-l vadă umilit. În poiana fierăriei lui Iocan, se comportă ca un om care ştie că
este aşteptat, lucru confirmat, de altfel, de primirea pe care i-o fac sătenii: „Moromete
fu întâmpinat de departe cu exclamaţii”. Se simte superior acestora şi nu-şi poate
stăpâni pornirea de a fi ironic cu cei care nu sunt în stare să-l înţeleagă. Citeşte din
ziar discursul regelui ca şi cum el s-ar adresa specialiştilor la marele congres agricol,
cu nişte inflexiuni curioase în glas „care scormoneau înţelesuri nemărturisite sau
încheieri definitive care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care ascultau”.
Atitudinea de şef absolut al familiei este

subliniată de poziţia sa privilegiată în timpul cinei: „Moromete stătea parcă deasupra

tuturor. Locul lui era în pragul celei de-a doua odăi, de pe care stăpânea cu privirea pe
fiecare [. . .] . El şedea bine pe pragul odăii lui, putea să se mişte în voie”.

Prin limbaj-Toţi se minunează de priceperea lui Moromete în a lămuri chestiuni de

neînţeles pentru
alţii.

Dar magistral este ţăranul acesta când vorbeşte. Dialogul cu cei din jur este o
permanentă provocare, Moromete strecurând subtil, înţepături, din pură curiozitate de
a vedea reacţia acestora şi de a se amuza de neputinţa lor. Când îl întreabă pe
Udubeaşcă unde a fost cu o zi înainte şi acesta îi răspunde că stătuse toată ziua în
ograda lui, se miră, iar răspunsul: „Ce vorbeşti! Păi, nu te-am văzut”, înseamnă de
fapt, că nu l-a văzut pe Udubeaşcă pentru că omul „nu se distingea prin nimic” încât
să fie văzut.

În gura lui, cuvântul capătă fascinaţie magică, cele mai obişnuite întâmplări devin
aventuri, iar povestitorul are puterea de a-i convinge pe ascultătorii care-l ascultă
vrăjiţi. E suficient să amintim relatarea călătoriei la munte, împreună cu Bălosu,
pentru a vinde porumb sau a vizitei în casa plină de copii a lui Traian Pisică. Precum
un orator desăvârşit, întâi trezeşte curiozitarea celor dispuşi să-l asculte cu un fel de
captatio benevolentiae: „Păi, voi nu ştiţi nici unul cu cine avem noi de-a face aici în sat,
anunţă el cu glasul acela nepărtinitor, care parcă nu era al lui. Să căutaţi în toată
România, de la munte la baltă, şi la turci să căutaţi şi altul ca el [Traian Pisică] nu
găsiţi!”.Apoi se înfierbântă şi jură că e adevărat ce-a spus, lăsând impresia că între el
şi celălalt ţăran s-a petrecut ceva neobişnuit. Relatarea propriu-zisă include uimirea
lui Moromete şi întrebările lui retorice, adresate ascultătorilor, răspunsurile lui Pisică
la întrebările curioase ale musafirului, intrevenţiile nevestei lui Pisică, urletele
Ciulcăi. Nedumerirea prefăcută a lui Moromete, pauzele în rostire, interjecţiile
folosite, hazul prin care înfăţişează gesturile celor cinsprezece suflete aflate într-o
singură încăpere produc bucurie şi satisfacţie „auditoriului”, lacom de a afla şi alte
amănunte picante despre cel care îşi „amendează” copii, vânzându-le pământul.

Aceasta este doar o faţă a lui Moromete, arătată celor din jur, lumii exterioare pe care
înţeleptul ţăran o acceptă aşa cum este, dar în care nu este acceptat cu felul lui de a fi
şi de a gândi, pentru că nu este înţeles.

Prin relaţiile cu celelalte personaje- Ca tată, se află în relaţii conflictuale cu feciorii săi, ce
nu mai

acceptă să trăiască aşa cum trăise de-o viaţă Moromete, care vor bani şi cer ca
produsele să fie vândute pentru a se îmbogăţi, precum Bălosu. Aceştia suportă din ce
în ce mai greu autoritatea tatălui, care îi ironizează, îi umileşte uneori, le aplică
pedepse corporale. Cu toate acestea, Moromete va accepta planul lor, fără să le
bănuiască intenţiile. Duritatea lui nu este un defect, pentru că autoritatea tatălui care
conduce familia, fiind răspunzător de binele acesteia, nu poate fi pusă la îndoială, iar
încercarea de a o încălca este sancţionată drastic. Cu atât mai surprinzător este Ilie
Moromete când trăieşte o emoţie neînţeleasă la premierea lui Niculaie, el însuşi fiind
uimit de ceea ce i se întâmplă: „. . .vorbea singur şi ca niciodată făcea paşi largi şi
repezi. Părea nemulţumit şi dezorientat, atins tocmai în liniştea sa netulburată. Ce era
Niculaie ăsta? De unde mai răsărise şi el cu povestea asta a lui cu şcoala? [. . .]
prăpăditul de el [. .] Când l-am văzut pe scena aia, acolo, mi-a secat inima”. Un
sentiment de vinovăţie îl va urmări mereu, subliniind, de fapt, că într-o lume dură
sentimentele trebuie să fie ascunse. Nici ca soţ nu-şi va manifesta trăirile: îşi insultă şi
îşi înjură nevasta, care nu pare afectată de acest mod de a fi, absolut obişnuit în lumea
satului, iar uneori o loveşte, fără ca aceasta să riposteze la lovituri (dar va deveni
aprigă, atunci când bărbatul nu-şi va respecta cuvântul, părăsindu-l, lucru rar întâlnit
în lumea satului).

Moromete este tolerant cu prietenul său, Cocoşilă, şi nu-l ia în seamă atunci când
acesta îl face mereu prost, amuzându-se de încercare lui de a părea mai deştept. Este
înţelegător cu Ţugurlan, care l-a înjurat, considerând incidentul o chestiune
politică,dar nu-l suportă pe Bălosu, dispreţul lui fiind evident, ca şi ironia subtilă
căreia îi cade pradă Victor Bălosu. Îşi permite să fie sarcastic cu Aristide, deşi are
nevoie de un împrumut, şi rămâne onest, neacceptând să devină omul lui, ceea ce
provoacă supărarea primarului, care nu-l va mai păsui cu datoria, adâncind criza în
care se zbătea neputincios, înglodat în datorii.

Personaj simbolic

De-a lungul romanului s-a cristalizat un alt fel de ţăran,

deosebit de ceilalţi apăruţi în literatura română, numit „ţăran filosof”, „ţăran arhaic”,
„ţăranul conservator”, „sintagme incomplete ce nu pot cuprinde complexitatea eroului
care trăieşte în două lumi. Aparent, este ţăranul care se încadrează perfect în lumea
satului, împărtăşind destinul de muncă şi luptă cu problemele existenţei tuturor
ţăranilor, înfruntându-i pe Bălosu, pe Jupuitul sau pe Aristide; se străduieşte să-şi
achite datoriile (fără să reuşească), să-şi păstreze neatinse loturile, nu din dragoste

pentru pământul ale cărui produse i-ar fi putut aduce câştig – nu s-a gândit nicodată să
comercializeze roadele - , ci pentru că aceasta înseamnă calea lui spre
libertate.Pământul asigură hrana familiei de care este răspunzător şi îl eliberează de
grijile materiale. Acesta îi permite să se retragă în cealaltă lume, inaccesibilă
celorlalţi, ce este numai a lui şi în care trăieşte după un cod existenţial propriu, în
armonie cu sine, detaşându-se de aspectele neplăcute ale vieţii ce i-ar putea afecta
seninătatea interioară. Este un contemplativ ce crede că spectacolul lumii trebuie
descoperit; este vorba de „spectacolul” oferit de natură, privirea lui largă înregistrând
frumuseţea acesteia, dar şi de oameni, pe a căror figură zăboveşte, curios şi insistent,
cu aceeaşi privire largă.

Este o altfel de îmbogăţire, a sufletului, pe care cei din jur n-o înţeleg şi pe care o ţine
ascunsă. Când simte nevoia unei destăinuiri vorbeşte singur, încercând să-şi
lămurească gândurile, legate de casă, de politică, de viaţă, de lume. Crede în
eternitatea satului patriarhal în care viaţa decurge fără schimbări, refuzând să vadă
transformările ce îi tulbură liniştea, fără să realizeze că libertatea pe care i-o dădea
proprietatea este iluzorie. Presat de datorii, fără caii şi oile pe care le-au luat cu ei
băieţii fugiţi la Bucureşti, Moromete se prăbuşeşte, ca odinioară salcâmul a cărui
tăiere poate fi considerată primul semn al declinului, salcâmul fiind „dublul vegetal”
al eroului (Eugen Simion). Tragismul ţăranului înfrânt de istorie (pe plan social) şi
lovit în sentimentul paternităţii (în plan familial) se conturează în scena de la hotar. Se
simte strivit de singurătate, iar gesturile sunt ale unui învins: aşezându-se pe piatra
lată de hotar, „îşi luă capul în mâini”. Are revelaţia unei uneltiri împotriva lui, din
partea lumii pe care o contemplase şi o crezuse „prietenă şi plină de daruri ascunse” şi
din partea timpului pe care-l crezuse răbdător cu oamenii. Lumea i-a înstrăinat copiii
pe care el, mereu , îi iertase. Supunându-se unui proces de conştiinţă, îşi recunoaşte
neputinţa de a fi găsit un alt drum pe care să-l urmeze, punând, pentru prima oară, sub
semnul întrebării existenţa lumii imaginate de el: „Şi dacă lumea e aşa cum zic ei şi
nu e aşa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?”. Nu mai era nimic de făcut. Masca
veselă purtată de omul inteligent care credea că e dreptul deşteptului să râdă de proşti,
este înlocuită de alta, tristă, anunţând imposibilitatea de a se opune istoriei şi
prăbuşirea nu numai a familiei sale, ci a unui mod de viaţă patriarhal, a unei civilizaţii
arhaice. Stând Moromeţii – după spusele lui Eugen Simion – „sub un clopot cosmic,
drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor”. Prăbuşirea lui Moromete
simbolizează, în fapt, prăbuşirea unei civilizaţii arhaice şi patriarhale.

Concluzii

Ca să poată exista, Moromete, contemplativul şi ironicul ce

persifla fapte şi oameni – pe bună dreptate - , trebuie să se adapteze altei lumi pe care
o va judeca, de altfel, fără plăcere şi fără lumina ce iradia din el. Renunţând la valorile
în care credea, ţăranul ce se individualizase din rândul consătenilor săi nu se mai
regăseşte în noua lume, aşa cum cititorii nu-l mai recunosc în al doilea volum,
rămânând cu nostalgia unui Moromete unic, neegalat de „celălalt” Moromete, copie
palidă care are totuşi, o ultimă răbufnire de orgoliu, înaintea morţii. Sub aparenta
împăcare cu viaţa, s-a ascuns mereu o mare nelinişte, ce-i conferă statutul de personaj
tragic, învins în lupta cu lumea lui – pe care n-a putut-o păstra nealterată - , dar şi cu
lumea nouă ce nu l-a căştigat şi căreia a încercat să i se adapteze, fără s-o iubească.