UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

A BANATULUI ”REGELE MIHAI I AL ROMÂNIEI” DIN TIMIŞOARA

FACULTATEA DE MANAGEMENT ȘI TURISM RURAL

STUDII UNIVERSITARE DE MASTER

PROGRAMUL DE STUDII: MANAGEMENTUL DEZVOLTĂRII RURALE DURABILE

Andrea FEHER

FINANȚAREA DEZVOLTĂRII RURALE

Suport de curs

Timișoara, 2020

1
 Cuprins

Lecția 1.
Finanțarea activităților economice din spațiul rural. Considerații generale

Lecția 2.
Finanțarea internă și politica prin dividende

Lecția 3.
Finanțarea pe termen scurt. Creditul comercial

Lecția 4.
Finanţarea bancară pe termen scurt

Lecția 5.
Împrumutul bancar pe termen mediu şi lung

Lecția 6.
Finanţarea prin leasing

Lecția 7.
Finanțarea dezvoltării rurale din fonduri europene

Bibliografie

2
 Lecția 1

1. FINANŢAREA ACTIVITĂȚILOR ECONOMICE –

CONSIDERAŢII GENERALE

Una din laturile importante ale finanțelor firmei vizează asigurarea cu capital
atât la începutul activității cât și pe parcursul desfășurării acesteia în vederea
realizării obiectului de activitate și a obținerii unor rezultate favorabile. Finanțarea cu
capital se face în funcție de costul surselor de finanțare care vor asigura o finanțare
optimă.
Pornind de la ideea că întreprinderea este un subsistem al sistemului
economico-financiar general, mediul financiar, în funcție de nivelul său de dezvoltare,
determină posibilități variate de finanțare oferind firmei o politică mai mult sau mai
puțin diversificată de mijloace de finanțare. În esență, evoluția sistemelor financiare a
determinat și evoluția modalităților de finanțare a unei firme, de la un regim de
autofinanțare, la sistemul finanțării directe (fără intermediari) și apoi la sistemul
intermedierii financiare. Practic, aceste trei modalități de finanțare reflectă tocmai
evoluția de ansamblu a sistemelor financiare.

1.1. Decizia de finanţare

Finanţarea reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de

finanţare a proiectelor avute, fie din fonduri proprii, fie din împrumuturi, fie în
participaţie.
Adoptarea unei decizii de finanţare înseamnă a opta între fonduri proprii şi
fonduri externe în vederea unui proiect investiţional sau adoptarea unei anumite
ponderi a fondurilor proprii faţă de cele externe.
Asigurarea finanţării cu capitaluri se face în funcţie de costul surselor de
finanţare care vor asigura o finanţare optimă. În funcţie de acest cost managerul
financiar va stabili şi o anumită ordine a procurării capitalurilor.
În acelaşi timp decizia de finanţare depinde de nivelul rezultatelor
întreprinderii, dar este influenţată şi de disponibilitatea acţionarilor de a participa
la o nouă mărire de capital, de cererea şi oferta existentă pe piaţa financiară, de
existenţa unor capitaluri libere, posibil de atras, de oferta de pe piaţa bancară şi
facilităţile pe care le poate obţine întreprinderea în negocierea creditelor.
La un moment dat în cadrul economiei naţionale coexistă trei tipuri de situaţii:
1. Anumiţi operatori, particulari, întreprinderi sau diverse instituţii asigură un
echilibru riguros între resursele şi cheltuielile lor imediate şi viitoare. Ei îşi acoperă
nevoile de finanţare prin resurse din autofinanţare şi sunt deci total independenţi de
finanţarea externă.
2. Unii agenţi economici prevăd resurse care depăşesc cheltuielile prevăzute .
Ei vor dispune deci, de un excedent de resurse.
3. Alţi agenţi au, dimpotrivă, pentru perioada viitoare, prevăzute cheltuieli a
căror mărime o depăşeşte pe cea a veniturilor şi a disponibilităţilor lor previzibile. Toţi
aceşti agenţi se află în situaţia de deficit previzibil şi vor trebui să renunţe la unele din
proiectele lor, dacă nu îşi procură fonduri care să le acopere lipsa resurselor.
3
(- (+)
)))
)0)
)
Întreprinderi Gospodării
familiale

SISTEMUL
FINANCIAR
(circuitul Instituţii de
finanţării credit
externe)

Statul şi Alţi creditori

sectorul public

Sursa: Vasile, I., 2010, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura MeteorPress, Bucureşti
Figura 1.1. Capacităţile şi nevoile de finanţare în economia naţională
Principalele modalităţi de finanţare utilizate de către întreprindere sunt
următoarele:
1) – autofinanţarea - realizată prin folosirea în exclusivitate a rezultatelor
financiare pozitive obţinute in exerciţiile anterioare ;
2) - apelarea la capitaluri proprii externe - realizată prin creşterea capitalului în
numerar sau prin aport;
3) - recurgerea la credite pe termen lung, mediu sau scurt, realizată prin
emisiunea de obligaţiuni sau apelarea la instituţii de credit specializate.
Figura 1.2 prezintă schema surselor de finanţare a investiţiilor în cadrul
întreprinderilor private.

Finanţare
internă Autofinanţare

Modalităţi
de
finanţare
Crearea şi sporirea
capitalului social

Credit bancar
Finanţare
Subvenţii Credit obligatar
externă
Leasing (credit bail)
Împrumuturi
Angajamente
guvernamentale
la termen
Împrumuturi externe

Figura 1.2. Sursele de finanţare a firmelor

4
 Finanţarea internă cuprinde fluxurile de numerar ale profitului reţinut şi
cheltuielile cu amortizarea generate de către întreprindere, pe când finanţarea
externă se referă la suma datoriilor rezultate din noile emisiuni de titluri pentru
creşterea capitalului propriu sau/şi din angajarea de noi împrumuturi pe termen lung
sau scurt.
La rândul lor sursele externe pot fi:
 proprii, când are loc creşterea capitalului prin noi aporturi de capital (în
numerar şi/sau în natură) sau prin subvenţii de la bugetul statului;
 împrumutate, când capitalul creşte prin emisiunea de obligaţiuni şi/sau
contractarea de credite bancare pe termen mediu şi lung;
 închiriate, când se apelează la leasing, iar ulterior există posibilitatea
cumpărării bunurilor închiriate, la un preţ prestabilit (valoarea reziduală).
Lupta de supravieţuire a afacerilor în regim concurenţial face dificilă
promovarea instituţiilor în regim de autofinanţare pură, ceea ce explică nevoia de a
se recurge la o finanţare externă care este însoţită de asumarea unor riscuri
suplimentare, îndeosebi din partea investitorilor. Dezvoltarea afacerilor unei firme
prin autofinanţare presupune, în caz de eşec, asumarea tuturor riscurilor de către
acţionari, pe când finanţarea externă presupune preluarea riscurilor, cel puţin parţial,
de către investitori.
Societăţile comerciale care resimt necesităţi de finanţare pe termen lung sunt,
adeseori, puse în situaţia să aleagă între cele două căi de finanţare consacrate:
finanţarea din fonduri proprii sau finanţarea prin îndatorare. Decizia de finanţare se ia
în funcţie de costul pe care-l presupune fiecare dintre cele două metode de finanţare
enunţate.
Finanţarea pe termen lung din fonduri proprii (emisiune şi vânzare de acţiuni)
pare, la prima vedere, mai avantajoasă întrucât nu comportă plăţi de dobânzi. În
practică, însă, finanţarea prin îndatorare este de multe ori, mai avantajoasă ca
urmare a incidenţei fiscale, care face ca, cheltuielile fixe să fie reduse din baza
impozabilă într-o proporţie, care poate varia de la o ţară la alta, dar care în toate
cazurile este considerabilă.
Surse de finanţare
Firme mici Capital propriu Capital împrumutat
- Medii cu capital Se limitează la acţionari Se limitează la bonitatea
Mari privat individuali personală şi garanţiile pe
care le pot aduce acţionarii
- Societăţi pe acţiuni Capital de risc* Disponibil în cantităţi limitate
Audienţă mare, participa-
- Cotate la bursă Practic nelimitat
rea unor instituţii publice
- Cotate la bursă pe plan Firme şi mai mari, cotate
Practic nelimitat
internaţional la bursele mai multor ţări
Firme mari
* Capital de risc: Fonduri pe termen lung investite în domenii de vârf, cu înalt nivel tehnologic, pentru
pătrunderea pe pieţe noi şi care implică un risc mai mare decât cel asumat în mod normal într-o
afacere. Scopul acestor investiţii este obţinerea de profituri mai mari, dar cu riscuri mai ridicate. Un alt
scop este acela de a crea şi/sau finanţa o întreprindere sau o filială nouă în domeniile în care afacerile
par a fi promiţătoare.
Sursa: Buglea A., Eros-Stark L., 2002, Investiţiile şi finanţarea lor, Editura Universităţii de Vest,
Timişoara
Figura 1.3. Sursele de finanţare în funcţie de mărimea societăţii
5
 Posibilităţile de finanţare depind de mărimea întreprinderii, de stadiul de
dezvoltare a afacerii pentru care se solicită resurse financiare. Astfel Figura 1.3
prezintă sursele de finanţare în funcţie de mărimea societăţii.
Importanţa deosebită a finanţării întreprinderii rezultă din faptul că soluţionarea
într-un anumit fel a acestor probleme condiţionează însăşi supravieţuirea acesteia,
perspectivele sale de dezvoltare, performanţele sale şi nu în ultimul rând realizarea
dezideratului major, definit de scopul existenţei întreprinderii şi anume maximizarea
averii proprietarilor.

1.2. Influențele exercitate de mediul financiar asupra posibilităților de

finanțare a activităților economice

Managementul financiar al firmei este în permanență dominat de mediul

financiar în care acestea își desfășoară activitatea.
Mediul financiar al firmei constituie un ansamblu de procese care antrenează
cinci categorii distincte de componente ale sistemului financiar, și anume:
1. Ansamblul instrumentelor (activelor financiare) care servesc ca suport al
operațiunilor financiare (instrumente de decontare, de constituire a economiilor, de
finanțare și acoperire a riscurilor financiare);
2. Natura și diversitatea instituțiilor financiare care participă la crearea,
conservarea și punerea în circulație a activelor financiare (diversitatea acestor
instituții, nivelul lor de specializare, influența lor asupra comportamentului agenților
economici);
3. Piețele activelor financiare unde se încheie tranzacțiile care pun titlurile
financiare în circulație (piața monetară, piața ipotecară, piața bursieră, piața
opțiunilor, piața contractelor financiare la termen);
4. Reglementări juridice și tehnice care definesc regulile formale ale practicii
financiare;
5. Variabile care influențează modul de acțiune al operatorilor financiari (rata
dobânzilor care reglează raportul între creditori și debitori, cursurile de schimb valutar
care reglează schimburile între monedele naționale, cotațiile care fixează prețurile
activelor financiare supuse tranzacțiilor).
Figura 1.4 evidențiază rolul managementului financiar al firmei care trebuie să
asigure coordonarea instrumentelor sau activelor financiare (1), a variabilelor (5) și a
procedurilor de reglementare (4) în vederea realizării relațiilor cu partenerii financiari
(2) întâlniți pe piețele financiare (3).
Mediul financiar prin componentele care îl definesc exercită o influență directă
asupra comportamentului agenților economici. În esență, evoluția sistemelor
financiare a determinat și evoluția modalităților de finanțare a unei firme, de la un
regim de autofinanțare, la sistemul finanțării directe (fără intermediari) și apoi la
sistemul intermedierii financiare. Practic, aceste trei modalități de finanțare reflectă
tocmai evoluția de ansamblu a sistemelor financiare.

6
 1) Instrumente de
plată, de finanțare
și de acoperire a
riscului

2) Instituții
5) Variabile de financiare
reglare specializate

Întreprindere

4) Reglementări 3) Piețe de active

juridice și tehnice financiare

Figura 1.4. Întreprinderea și mediul său financiar

Autofinanţarea constituie procesul caracteristic întreprinderilor (operatorilor

economici) care au un echilibru între resurse şi cheltuielile lor imediate şi viitoare,
ceea ce le permite să îşi acopere singure nevoile de finanţare fiind independente de
finanţarea externă. Autofinanțarea este cel mai la îndemână și cel mai răspândit mod
de finanțare și presupune că întreprinderea își asigură dezvoltarea cu forțe proprii,
folosind drept surse de finanțare o parte a profitului obținut în anul anterior și
fondul de amortizare.
În general autofinanţarea reprezintă forma incipientă a afacerii. Ea s-a
manifestat şi se manifestă ca atare, atunci când însăşi oferta de capital disponibilizat
sau mobilizat de către instituţii de specialitate a fost sau este deficitară. Cu toate
acestea, chiar şi acolo unde sistemul financiar oferă posibilitatea finanţării externe,
autofinanţarea rămâne o formă fundamentală de finanţare, deoarece celelalte moduri
de asigurare a capitalului funcţionează ca oportunităţi temporare vizând în viitor
capacitatea de autofinanţare a firmelor creditate.
Finanţarea externă directă presupune stabilirea unui contact direct între
agenţii cu excedent de finanţare şi agenţii cu deficit de finanţare. Este tipul
împrumuturilor obligatare sau a emiterii de acţiuni noi. Schematic, acest
procedeu se poate reprezenta astfel:

Valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni)

Agenţi economici cu
Bani lichizi Investitori
nevoi de finanţare

Figura 1.5. Finanţarea externă directă

7
 În cazul împrumutului obligatar, în schimbul capitalului împrumutat de către
deţinătorul de economii, acesta primeşte un titlu numit obligaţiune care certifică
(recunoaşte) atât împrumutul acordat cât şi angajamentul din partea utilizatorului
capitalului împrumutat că acesta va plăti dobânzile şi va rambursa la o anumită
scadenţă împrumutul.
Dacă se emit noi acţiuni deţinătorul capitalului devine asociatul întreprinderii
cumpărând aceste acţiuni, ceeace îi asigură participarea la anumite decizii,
dobândirea de dividende şi participarea la partajarea patrimoniului în cazul încetării
activităţii. Finanţarea externă directă se produce şi în cazul emisiunii de bonuri sau
bilete de trezorerie şi certificate de depozit.
Pentru realizarea operaţiunii de finanţare directă există pieţe financiare cu
grade diferite de organizare de la o ţară la alta. În unele ţări există instituţii
specializate, a căror funcţionare este reglată de un ansamblu de reguli juridice şi
tehnice, în special acolo unde există o piaţă bursieră activă, puternic consolidată
care se constituie de fapt în esenţa pieţei financiare.
Finanțarea externă prin intermediari presupune existenţa unui intermediar
(interpus) specializat în colectarea economiilor şi acordarea de credite. În funcţie de
calitatea interpusului determinată de operaţiunile pe care acesta şi le asumă,
finanţarea externă se prezintă în două forme: i) finanţarea externă prin
intermediari nefinanciari și ii) finanţarea externă prin intermediari financiari.
În cazul finanţării externe prin intermediari nefinanciari (Figura 1.6)
agentul economic vinde titlurile mobiliare emise (acţiunile şi obligaţiunile) către
intermediar care le revinde către investitori. Este o intermediere simplă pe piaţa
primară, fără modificarea titlurilor, derulată pe bază contractuală, care obligă
intermediarul la colectarea fondurilor şi virarea acestora către emitent. Există riscul
ca intermediarul să nu reuşească să vândă titlurile mobiliare primare emise de
întreprindere, decât, eventual, la un preţ mai mic sau cel mult egal cu cel plătit pentru
el.
Valori mobiliare Valori mobiliare
Agenţi economici Casă de
cu nevoi de Bani lichizi intermediere Bani lichizi Investitori
finanţare (dealer)

Figura 1.6. Finanţarea externă prin intermediari nefinanciari

În cazul finanţării externe prin intermediari financiari (Figura 1.7),

intermediarul financiar colectează fonduri de la investitori (persoane fizice sau
juridice) pe baza unor titluri numite secundare, emise de el, cum ar fi certificatul de
depozit sau certificatul de investitor, cu care cumpără titluri mobiliare primare emise
de agenţii economici (acţiuni sau obligaţiuni), care au nevoie de finanţare.

Valori mobiliare Valori mobiliare

(titluri) primare (titluri) secundare
Agenţi economici
Intermediar
cu nevoi de Bani lichizi Bani lichizi Investitor
financiar
finanţare

Figura 1.7. Finanţarea externă prin intermediari financiari

Se constată că în această situaţie se produce mai mult decât un simplu

transfer de fonduri dintre investitori şi emitentul valorilor mobiliare primare, deoarece
8
intermediarii financiari creează produse financiare noi şi favorizează mobilizarea unui
volum mare de economii de la populaţie sau alţi agenţi economici cu disponibilităţi
financiare. Intermediarii financiari sunt instituţii specializate, care oferă posibilitatea
investitorilor să îşi fructifice economiile cu câştiguri, în general, mai mari decât
dobânzile bancare oferite în cazul constituirii de depozite bancare la termen.

9
 Lecția 2

2. FINANȚAREA INTERNĂ ȘI POLITICA PRIN DIVIDENDE

Pornind de la ideea că firma este un subsistem al sistemului economico-

financiar general, putem afirma că, în funcţie de nivelul său de dezvoltare, mediul
financiar oferă întreprinderii posibilităţi variate de finanţare cu o paletă mai mult sau
mai puţin diversificată de mijloace de finanţare.
În ţările cu sisteme financiare dezvoltate gama produselor financiare este mult
diversificată, alternativele de finanţare fiind mult mai elastice. Nu acelaşi lucru se
poate spune despre posibilităţile de finanţare din ţările slab dezvoltate cu nivele
reduse de monetizare a economiei, cu pieţe financiare incipiente, unde finanţarea
întreprinderilor se reduce la o gamă limitată de tehnici şi produse financiare.
Indiferent de nivelul de dezvoltare a pieţelor financiare, problematica cunoaşterii şi
alegerea surselor de finanţare este o prioritate a managementului financiar.

2.1. Politica de autofinanţare

Autofinanţarea poate fi definită ca un proces integrat de finanţare sau ca o

sursă de finanţare alături de care participă şi alte fonduri.
Este aproape exclus ca o întreprindere, componentă a unui sistem economic
comercial, să se finanţeze în regim de autofinanţare pură deoarece nu se poate face
abstracţie de totalitatea resurselor atrase (salarii şi impozite de plătit) sau de efectele
comerciale de plătit care sunt generate de derularea afacerilor în sine.
Pornind de la reprezentarea grafică a soldurilor intermediare de gestiune
eliminând influenţa cheltuielilor non cash, obţinem surplusul monetar ca expresie a
autofinanţării.
Autofinanţarea apare ca un „fond de acumulare” pe care întreprinderea îl
generează prin realizarea funcţiilor sale şi pe care îl foloseşte pentru finanţarea
dezvoltării sale ulterioare. Acest fond se prezintă ca un excedent al încasărilor în
raport cu plăţile determinate de activitatea întreprinderii. Ca urmare, se poate spune
că autofinanţarea este un surplus monetar obţinut de întreprindere ca o expresie a
profitului rămas pentru reinvestire în cadrul întreprinderii, profit neafectat de
cheltuielile non cash.

10
 - Cheltuieli legate de
Vânzări
prestaţiile externe
1150
430

+ Valoarea adăugată -
720

Subvenţii - 40 Impozite - 40
Alte venituri legate de Ch. de personal - 300
exploatare - 10 Alte cheltuieli - 20

+ Excedentul brut de -
exploatare (EBE)
410

Venituri financiare - 200 Cheltuieli financiare - 140

Venituri extraordinare - 25 Cheltuieli extraordinare - 27

CASH FLOW BRUT

(EXCEDENTUL MONETAR BRUT)
468

-
Impozitul pe profit - 80

CASH FLOW NET

(MARJA BRUTĂ DE AUTOFINANŢARE)
388

-
Dividende - 163

AUTOFINANŢARE
225

Figura 2.1. Schema de determinare a autofinanţării

O formă simplificată de calculare a mărimii autofinanţării este următoarea:

Autofinanţarea = profitul net rămas pentru constituirea fondurilor de exploatare
+ cheltuielile non cash
sau conform datelor ipotetice de la unitatea S.C. ”X” S.A.
Autofinanţarea = 65.000 + 160.000 = 225.000 (lei)

Din multitudinea posibilităţilor de finanţare a unei firme, autofinanţarea

reprezintă sursa cea mai sigură, independentă şi stabilă care stă la baza întregii
politici de finanţare, condiţionând însăşi procesul de dezvoltare a întreprinderii.
Capacitatea firmei de rambursare a datoriilor este dată exclusiv de mărimea
autofinanţării. Raportul dintre datoriile pe termen mediu şi lung şi mărimea
autofinanţării arată perioada de timp necesară pentru rambursarea acestor datorii.
Prin autofinanţare întreprinderea reuşeşte să-şi constituie rezerve ce pot fi

11
încorporate, total sau parţial, în capitalul său social prin distribuirea de acţiuni gratuite
acţionarilor proporţional cu aportul lor la capitalul existent.
Această operaţiune, chiar dacă se concretizează într-o creştere de capital, nu
înseamnă şi o majorare efectivă a resurselor financiare, ci doar o stabilizare a celor
existente. Ea are efecte pozitive asupra acţionarilor, al căror pachet de acţiuni se
majorează.

2.2. Politica de dividend

Dividendele reprezintă parte din profitul unei societăţi pe acţiuni pe care o

primesc posesorii de acţiuni în funcţie de valoarea nominală a acestora. Dividendul
poate fi fix sau variabil, în funcţie de felul acţiunilor deţinute de acţionari.
Dividendele fixe, sunt acelea care se acordă deţinătorilor de acţiuni
preferenţiale într-o mărime determinată, stabilă, de regulă, odată cu emiterea
acţiunilor şi care nu se modifică în funcţie de mărimea profitului societăţii.
Dividendele variabile, sunt dividendele cuvenite acţionarilor deţinători de
acţiuni obişnuite a căror mărime variază în funcţie de mărimea profitului societăţii şi
de politica de dividend adoptată de conducerea acesteia.
Politica de dividend, este dată de opţiunea conducerii întreprinderii între
reinvestirea parţială sau integrală a profitului net obţinut de întreprindere sau
distribuirea parţială sau totală a acestuia sub formă de dividende.
Adoptarea unei anumite politici de dividend se subordonează cerinţei majore
de maximizare a valorii întreprinderii.
Din discuţiile anterioare am reţinut ideea că profiturile acumulate reprezintă
una din sursele principale de finanţare a creşterii întreprinderii, în timp ce dividendele
reprezintă fluxuri de numerar acordate acţionarilor, “ieşite” din întreprindere. Ca
urmare, creşterea proporţiei profiturilor distribuite sub formă de dividende va
determina scăderea profiturilor acumulate şi implicit a capacităţii de finanţare a
investiţiilor din surse proprii. Având în vedere această determinare putem spune că,
politica de dividend este echivalentă cu politica de investiţii.
Un management performant al întreprinderii presupune ca, iniţial, să se
întocmească bugetul de investiţii şi după aceea să se elaboreze decizia legată de
dividende. Politica de dividend este influenţată de mai mulţi factori care se referă atât
la oportunităţile de investiţii ale întreprinderii, cât şi la existenţa surselor alternative
de fonduri şi dividend, la preferinţele acţionarilor pentru încasarea veniturilor curente
sau pentru creşterea veniturilor viitoare. Modul cum interacţionează aceşti factori a
constituit şi constituie încă puncte de vedere diferite care au determinat elaborarea
unor teze diferite legate de constituirea unei politici optime de dividend:
- teoria irelevanţei (neutralităţii) politicii de dividend;
- teoria distribuirii de dividende ca factor de creştere a valorii întreprinderii;
- teoria reziduală a dividendului.

2.2.1. Teoria neutralităţii politicii de dividend

Această teorie susţine ideea că politica de dividend nu are efecte asupra

valorii de piaţă a acţiunilor unei firme şi nici asupra costului capitalului. Ca urmare,
politica de dividend se constituie de fapt doar într-o politică de finanţare, de alegere
între o finanţare din surse proprii interne (autofinanţare sau reinvestirea profitului net)
şi finanţarea din surse proprii externe (aporturi noi de capital social).

12
 Principalii exponenţi ai acestei teorii sunt Franco Modigliani şi Merton Miller
(M.M.). Teoria M.M. cunoscută de altfel din analizele anterioare referitoare la
influenţa structurii capitalului asupra costului global al finanţării, preciza la începutul
anilor ’60 că valoarea unei întreprinderi este determinată numai de puterea de câştig
şi gradul de risc al afacerilor, sau, altfel spus, valoarea unei întreprinderi este
dependentă doar de venitul generat de activele sale, nu şi de felul în care acest venit
este repartizat între dividende şi profiturile acumulate. Dacă cresc dividendele
acordate acţionarilor existente în defavoare profitului net rămas, pentru consolidarea
capitalurilor proprii întreprinderea va fi pusă în situaţia să emită capital social
suplimentar (emisiune de noi acţiuni) pentru a finanţa bugetul de investiţii stabilit
anterior. Ca urmare va creşte numărul de acţiuni deţinute de investitori, ceea ce
înseamnă o reducere, în viitor, a ratei de creştere a dividendelor pe o acţiune
deţinută de acţionarii existenţi. Creşterea dividendului pe o acţiune la un moment dat
(t0) este neutralizată de o rată de creştere estimată mai mică şi în consecinţă preţul
pe piaţă al acţiunilor rămâne neschimbat.
Ca şi în celelalte teoreme elaborate, cei doi cercetători, Modigliani şi Miller,
pornesc de la următoarele ipoteze:
1. – nu există impozit pe profitul întreprinderii sau pe profitul personal (lipsă
fiscalitate);
2. – nu există costuri de emisiune sau de tranzacţii pentru noile acţiuni emise;
3. – mediul economic este cert, investitorii şi managerii au aceleaşi informaţii
despre perspectivele întreprinderii;
4. – levierul financiar nu are nici un efecte asupra costului capitalului;
5. – împărţirea profitului net în dividende şi profituri acumulate nu are nici-o
influenţă asupra costului capitalului propriu (rs);
6. – politica de dividend nu influenţează bugetul de investiţii.
Aşa cum am mai precizat, valabilitatea acestor ipoteze nu este recunoscută de
practica financiară deoarece fiscalitatea (impozitul pe profit) este o realitate, costurile
de emisiune sunt la fel de reale, piaţa în realitate nu este perfectă, informaţiile
deţinute de managerii întreprinderii despre întreprindere sunt mult mai complecte şi
uneori diferite de ceea ce cunosc investitorii.
Conştienţi de aceste inadvertenţe M.M. au adus argumentul că în abordările
financiare teoretice ipotezele simplificatoare sunt omniprezente, ceea ce face ca
valabilitatea teoriilor să fie verificată prin testele empirice şi nu prin verificarea
realismului ipotezelor.

2.2.3. Distribuirea de dividende – factor de creştere a valorii firmei

Ipoteza M.M. conform căreia împărţirea profitului net în dividende şi profituri

acumulate nu are nici-o influenţă asupra costului capitalului propriu a declanşat vii
discuţii şi controverse în rândurile teoreticienilor, în mod deosebit în cercurile
academice. Contrar celor susţinute de teoria M.M., Miror J. Gordon şi John Lintner,
au argumentat că rata costului capitalului propriu (rs) creşte odată cu reducerea
dividendelor, motivându-se că investitorii sunt mai puţin siguri de câştigurile viitoare
ce vor fi generate de profiturile prezente reinvestite decât de încasarea dividendelor
prezente.
Pornind de la ecuaţia cunoscută:
DV1
rs  g
P0
13
ei susţin că, componenta câştigurilor din dividende DV1 / P0 este mai puţin riscantă
decât g, ceea ce face ca investitorii să prefere câştigurile prezente decât pe cele
viitoare.
Deoarece cele două teorii prezentate susţin concluzii contrarii au fost
nenumărate încercări de testare empirică a acestora fără a se ajunge la concluzii
clare şi definitive. Această problemă a rămas nerezolvată până în prezent.

2.2.4. Teoria reziduală a dividendului

Deoarece, în practică, oportunităţile de investiţii influenţează foarte mult

politica de dividend s-a conturat această politică de dividende reziduale care de fapt
plasează satisfacerea nevoii de autofinanţare (finanţarea proiectelor de investiţii din
profiturile acumulate) înaintea plăţii dividendelor. Practic, această teorie propune
următoarele etape de urmat pentru a hotărî proporţia de profit distribuită sub forma
dividendelor:
1. – determinarea bugetului optim de investiţii;
2. – determinarea capitalului necesar pentru finanţarea acestui buget;
3. – utilizarea profiturilor acumulate în cadrul componentei capitalului propriu,
pe cât posibil;
4. – plata de dividende în limita profitului disponibil rămas după completarea
fondurilor pentru bugetul de investiţii (de unde şi denumirea de teoria reziduală a
dividendelor).
Această teorie pleacă de la premisa că învestitorii preferă ca întreprinderea să
reinvestească profiturile realizate în loc să le distribuie ca dividende, cu condiţia ca
rata de rentabilitate pe care întreprinderea o poate obţine prin reinvestirea profiturilor
să fie mai mare decât rata de rentabilitate pe care investitorii o pot obţine din alte
investiţii cu grad apropiat (comparabil) de risc. Astfel, politica de dividend este de fapt
o politică de autofinanţare.

14
 Lecția 3

3. FINANȚAREA PE TERMEN SCURT. CREDITUL COMERCIAL

În desfăşurarea zilnică a activităţilor sale, firma achiziţionează diferite materii

prime şi materiale sau beneficiază de anumite servicii pe care le achiziţionează pe
credit de la alte întreprinderi. Suma tuturor input-urilor care nu sunt achitate în
momentul cumpărării (nu sunt plătite „pe loc”) apar în evidenţele firmei ca efecte
comerciale de plătit, ceea ce, în acest caz, îi conferă acesteia calitatea de debitor.
Efectele comerciale de plătit sau creditul comercial este cea mai importantă
sursă de creditare pe termen scurt ocupând o pondere însemnată în pasivele curente
ale întreprinderilor, mai ales a celor care nu au acces( au un acces redus) la alte
surse de finanţare.
Creditul comercial este o sursă spontană de finanţare, fiind o consecinţă a
relaţiilor comerciale la care întreprinderea participă. În majoritatea ţărilor dezvoltate
această creaţie a comerţului este dată, în primul rând, de rapoartele concurenţiale de
pe piaţă, apărând ca o modalitate de stimulare a vânzărilor.
Când oferta se confruntă cu o cerere lipsită de lichidităţi, creditul comercial
apare pentru cumpărător ca o sursă salvatoare de finanţare, chiar dacă costurile sale
sunt cu mult peste costul altor resurse. Este cazul frecvent care generează creditul
comercial pe piaţa românească şi în mod deosebit pe piaţa imput-urilor pentru
agricultură. Exploataţiile agricole slab capitalizate sunt obligate să accepte condiţiile
unor credite comerciale impuse de furnizorii de materii prime şi materiale, îndeosebi
de îngrăşăminte chimice şi substanţe de tratament (erbicide şi insecto-fungicide).
Este important de reţinut şi alte aspecte ce se manifestă în practica
comercială şi anume intenţia de întârziere a plăţilor din partea celor datori (a
debitorilor) şi de urgentare a încasărilor din partea vânzătorilor (creditorilor) peste
sau sub limitele de credit stabilite anterior. De asemenea, efectele comerciale de
plătit ale unei întreprinderi sunt în acelaşi timp efecte comerciale de primit ale altei
întreprinderi. Aceasta din urmă va exercita presiuni de a preveni fenomenul de
lungire a perioadei de credit peste limitele stabilite. De fapt, nici întreprinderea
debitoare nu poate lungi prea mult perioada de credit, deoarece îşi pune în pericol
credibilitatea şi posibilitatea ulterioară de acces la astfel de credite.

3.1. Costul creditului comercial

De la început precizăm că orice credit comercial, indiferent de forma lui de

manifestare, are un cost direct sau indirect, sesizabil la vedere sau deductibil într-un
anumit fel. De regulă vânzătorul solicită un preţ mai mare pentru aceeaşi marfă
achitată la un termen ulterior (de exemplu la 30 de zile) şi alt preţ, mai mic, dacă
marfa se achită la cumpărare (în momentul facturării). De asemenea, atunci când
marfa se achită într-un interval mai scurt de timp, în cadrul unui termen limită mai
lung, vânzătorul acordă o reducere de preţ (rabat sau discount). Mărimea acestui
rabat (discount) este dependentă de numărul de zile reduse din timpul maxim
specificat în termenii de credit.
15
 Pentru calcularea costului aproximativ anual, exprimat în procente, care apare
în cazul creditului comercial, atunci când cumpărătorul renunţă la beneficiul oferit de
reduceri, se foloseşte următoarea formulă:
Pr ocentul de reducereoferit
Costul aproximativ anual  
100  Pr ocentul de reducereoferit
(3.1)
365
Perioadade credit  Perioadade credit cu reducere

Exemplificând în condiţii de credit „2/10, net 30” acest cost va fi:

2 365
Costul aproximativ anual    0,0204  18,25  37,2%
100  2 30  10

Asupra acestei formule de calcul se impun câteva precizări:

1. Procentul de reducere oferit, numărătorul primului termen al ecuaţiei,
reprezintă costul unui credit de 100 lei, iar numitorul primului termen al ecuaţiei (100
– Procentul de reducere oferit) reprezintă fondurile disponibilizate atunci când nu se
profită de reduceri. Termenul al doilea al ecuaţiei [365 / (perioada de credit –
perioada de credit cu reducere)] arată de câte ori pe an trebuie suportat acest cost.
2. Costul anual astfel calculat (formula 3.1) este aproximativ, deoarece, în
realitate acest cost se suportă pe tot parcursul anului, nu numai odată, la sfârşitul
anului. Acest aspect va fi explicat în detaliu în capitolul destinat analizării valorii în
timp a banilor. Putem anticipa această explicaţie dacă asimilăm reducerile cu o rată a
dobânzii, pornind de la termenii de credit „2/10, net 30”. Dacă întreprinderea poate
folosi fondurile pentru 20 de zile (30-10=20) astfel încât există 18,25 „perioade de
aplicare a dobânzii” pe an (365:20 = 18,25), primul termen al ecuaţiei va fi de 0,02:1-
0,02 = 0,0204 = 2,04%, care reprezintă de fapt o rată periodică ce urmează a fi
multiplicată de 18,25 ori pe an, adică:
Rata efectiva  1  0,0204   1  44,6%
18, 25

Sesizăm că formula de calcul 9.1 subestimează adevăratul cost anual al

creditului comercial cu 7,4% (44,6% - 37,2% = 7,4%).
Valoarea de 37,2% este valabilă doar atunci când costurile datorate pierderii
reducerii apar la sfârşitul anului.
Dacă admitem condiţia de credit „30/10, net 365” atunci:
30 365
Costul anual    0,428  1,028  44%
100  30 365  10

iar
Rata efectiva  1  0,428   1  44 %
1, 028

Sesizăm că, cu cât perioada de credit este mai lungă şi perioada de credit cu
reducere este mai scurtă, cu atât scade valoarea celui de al doilea termen din
formula 9.1, iar costul aproximativ anual se apropie de valoarea reală a ratei efective,
devenind, la limită, egale.
Pentru a vedea efectul creditului comercial asupra rezultatelor financiare vom
proceda la identificarea diferenţelor ce apar în bilanţul contabil şi în contul de profit şi
pierderi de la o întreprindere în funcţie de variantele de creditare prin intermediul
creditului comercial sau a creditului bancar.
16
 Presupunem că o firmă „A” este la începutul activităţii sale şi se
aprovizionează zilnic cu motorină de la întreprinderea „B” în condiţii de credit „2/10,
net 30”.
Valoarea totală anuală brută a motorinei aprovizionate este de 3.650.000 lei,
iar aprovizionarea se face zilnic în cote egale.
Exploataţia agricolă cumpărătoare, în condiţiile de credit menţionate, are două
variante în ceea ce priveşte utilizarea creditului comercial, fiecare alternativă
caracterizându-se prin anumite evoluţii ale unor categorii economice.
Varianta 1 – înseamnă adoptarea unei politici de credit comercial acordat de
furnizor cu plata facturilor la termenul limită de 30 de zile.
Varianta 2 – înseamnă adoptarea variantei de plată la termen de 10 zile (în a
11-a zi după livrare), deoarece exploataţia agricolă are posibilitatea de a obţine un
credit bancar cu o dobândă de 25% pe an, care îi permite să renunţe parţial la
creditul comercial oferit de furnizor.
Între cele două variante apar unele diferenţieri astfel:

Varianta 1 cu Varianta 2 cu Diferenţe

plata la plata la 10 zile (1-2)
30 de zile
1 Condiţiile de credit 2/10, net 30 2/10, net 30 -
2 Valoarea brută a motorinei cumpărate pe 3.650.000 3.650.000 -
an
3 Valoarea brută zilnică (2 : 365 zile) 10.000 10.000 -
4 Valoarea netă anuală a achiziţiilor (rând 3.577.000 3.577.000 -
2- rând 2 x2%)
Varianta 1 cu Varianta 2 cu Diferenţe
plata la plata la 10 zile (1-2)
30 de zile
5 Valoarea netă zilnică (rând 4:365 zile) 9.800 9.800 -

6 Reduceri pierdute pe an (3.650.000 x2%) 73.000 - 73.000

7 Efectele comerciale de plătit sau creditul 294.000 98.000 196.000

furnizor (rând 5 x număr de zile de credit,
respectiv 30 în varianta 1 şi 10 în
varianta 2)
8 Obligaţii către bănci - 196.000 196.000
9 Dobânda bancară (25%) - 49.000 49.000

Cele două politici de credit comercial vor determina anumite modificări în

bilanţul contabil şi în contul de profit şi pierderi redate în tabelul următor (3.1).
Dacă firma „A” nu profită de reduceri atunci dobânda bancară este zero, dar
va înregistra o cheltuială de 73.000 lei ca o reducere pierdută. Atunci când
exploataţia agricolă „A” profită de reduceri, va suporta o cheltuială suplimentară cu
dobânda de 49.000 lei, dar evită costurile reducerii pierdute. Deoarece reducerile
pierdute depăşesc cheltuiala cu dobânda (varianta 2) înseamnă că adoptarea unei
politici de credit ce beneficiază de reduceri este mai avantajoasă, obţinându-se astfel
un profit net suplimentar de 20.160 lei.

17
 Tabelul 3.1
Documentele financiare de la firma „A” în funcţie de variantele politicii de
credit comercial (lei)
Indicatori Credit comercial Credit comercial Diferenţe
utilizat la maxim utilizat cu reducere
I. Bilanţul contabil
Active fixe 100.000 100.000 -
Stocuri 200.000 200.000 -
Efecte comerciale de primit 46.000 46.000 -
Numerar 5.000 5.000 -
Total activ 349.000 349.000 -
Capitalul social 50.000 50.000 -
Salarii şi impozite de plătit 5.000 5.000 -
Efecte comerciale de plătit 294.000 98.000 196.000
Obligaţii către bănci 0 196.000 196.000
Total pasiv 349.000 349.000 -
II. Contul de profit şi
pierderi
Venituri totale 4.500.000 4.500.000 -
Cheltuieli totale din care: 3.800.000 3.776.000 -
- costul mărfurilor 3.577.000 3.577.000 -
- forţa de muncă 150.000 150.000 -
- dobânda - 49.000 49.000
- reduceri pierdute 73.000 - +73.000
Profit înainte de impozitat 700.000 724.000 +24.000
Impozit (16%) 112.000. 115.840.000 -3.840
Profit net 588.000 608.160 +20.160

Dacă asupra diferenţei de efecte comerciale de plătit aplicăm diferenţa dintre

rata creditului comercial aproximativă de 37,2% şi rata dobânzii bancare de 25%
(37,2 – 25 = 12,2) rezultă următoarele:
196.000 x 12,2% = 23.912 (lei), adică aproximativ diferenţa de profit înainte de
impozitare dintre cele două variante de creditare. Ca urmare, cunoscând costul anual
aproximativ al creditului comercial şi rata dobânzii bancare la un eventual credit
posibil de obţinut se poate uşor alege cea mai bună variantă de creditare.
Atunci când creditul bancar este mai scump decât costul creditului comercial,
evident că este preferabil creditul comercial. Această situaţie are doar valenţe
teoretice, deoarece în practică este totuşi greu de realizat.
Referindu-ne în special la situaţia fermierilor, la posibilitatea redusă de acces
pe piaţa creditului, este motivată nevoia de apelare la creditul comercial din lipsa
resurselor financiare. Cunoaşterea în sine a fenomenului de creditare sub toate
aspectele lui este deosebit de utilă inclusiv din punct de vedere a discuţiilor
documentate atunci când se negociază termenii unui credit comercial, bancar sau de
altă natură.

3.2. Componentele creditului comercial

Din comentariile anterioare putem sesiza că, de fapt creditul comercial are
două componente:
18
 a) creditul comercial gratuit care reprezintă creditul oferit în perioada de
reducere;
b) creditul comercial contra cost care reprezintă creditul suplimentar celui
gratuit şi a cărui cost este egal cu valoarea reducerii pierdute.
Existenţa unei componente gratuite a creditului comercial determină un
comportament adecvat al managementului financiar al întreprinderii împrumutate
(cumpărătoare) şi anume să utilizeze întotdeauna creditul comercial gratuit, dar nu
trebuie să utilizeze cealaltă parte a creditului comercial (creditul comercial contra
cost) decât după ce analizează costul acestui capital şi constată că acest cost este
mai mic decât cel al altor fonduri ce ar putea fi obţinute din alte surse.
Din experienţa ţărilor dezvoltate, cu o practică avansată a creditului comercial,
se poate constata că în general, componenta contra cost va duce la un cost
comercial mai ridicat, ceea ce face ca firmele puternice să prefere alte surse de
finanţare decât creditul comercial contra cost.
Creditul comercial rămâne totuşi o sursă importantă şi convenabilă de
creditare pentru întreprinderile mai mici şi mai slabe care nu pot obţine surse din altă
parte. Acei cumpărători care ar putea obţine fonduri şi din altă parte şi care totuşi
recurg la creditul comercial înseamnă că o fac pentru că nu cunosc cât este de
scump. O analiză financiară documentată ar schimba optica managementului unei
astfel de întreprinderi. Nu este lipsită de importanţă analiza comparativă a preţurilor
de ofertă şi a condiţiilor de plată de la mai mulţi vânzători, deoarece cumpărătorul
trebuie să se asigure că nu va plăti un cost ascuns de finanţare sub forma unor
preţuri ale produselor mai mari decât cele care s-ar putea obţine din altă parte.
Acordarea unui credit implică costuri care trebuie suportate de către firma vânzătoare
şi care ar putea să crească preţurile produselor sale pentru a acoperi „gratuitatea”
oferită cumpărătorului.

19
 Lecția 4

4. FINANŢAREA BANCARĂ PE TERMEN SCURT

Finanţarea bancară pe termen scurt ocupă un loc important în ansamblul

surselor de finanţare, localizându-se pe un loc secund în raport cu creditul comercial.
În general, întreprinderile apelează la bănci pentru obţinerea unor împrumuturi
suplimentare necesare dezvoltării lor, ceea ce face din creditul bancar un pivot al
dezvoltării economice de ansamblu. Atunci când cererea de creditare este refuzată
datorită faptului că performanţele întreprinderii nu se ridică la nivelul standardelor de
creditare fixate de bancă sau datorită condiţiilor restrictive de acordare a creditelor,
întreprinderea va fi obligată să renunţe la o serie de operaţii care ar fi putut, în
condiţii de creditare, să-i asigure dezvoltarea.
Oferta de credit de pe piaţa monetară este condiţionată de mai mulţi factori,
dintre care nivelul de dezvoltare a sistemului bancar, gradul de capitalizare a băncilor
comerciale, politica monetară a băncii centrale, sunt cei mai importanţi. Toţi aceştia
fiind factori externi faţă de întreprindere, nu pot fi influenţaţi de către managementul
financiar al acesteia.
Termenul limită de rambursare a creditului pe termen scurt este de maxim un
an de zile.
Înţelegerile dintre banca comercială şi solicitantul unui credit sunt concretizate
într-un contract de credit, care în principal cuprinde:
 identificarea părţilor semnatare ale contractului;
 valoarea creditului şi modalitatea de acordare;
 rata dobânzii;
 schema de rambursare;
 modalitatea de garantare;
 alţi termeni şi alte condiţii cum ar fi: dreptul de acces al băncii la toate
documentele întreprinderii împrumutate, situaţiile financiare ce urmează a fi
depuse la bancă, situaţii legate de garanţii (schema vârstei efectelor
comerciale de primit, declaraţii în privinţa stocurilor etc.).
Deşi fiecare bancă comercială are propriul ei model de contract de credit, în
România, Banca Naţională prin legea bancară stabileşte conţinutul obligatoriu al
documentaţiei de credit, care stă la baza aprobării creditului1.
Acordul de împrumut este executat prin semnarea unui bilet la ordin de către
solicitantul creditului bancar în care sunt specificate condiţiile de credit puse de acord

1
Legea bancară nr. 58/1998 din România, la art. 3, punctul 5, defineşte expres documentaţia de
credit: „documentaţia care stă la baza unei convenţii intervenite între o bancă şi o altă persoană
pentru acordarea unui credit şi cuprinde cel puţin:
- situaţii financiare curente ale solicitantului de credit şi ale oricărui garant al acestuia, inclusiv
protecţia fluxurilor financiare pentru perioada de rambursare a creditului şi de plată a dobânzilor;
- o descriere a modalităţilor de garantare pentru plata integrală a datoriei şi, după caz, o evaluare a
bunurilor care fac obiectul garanţiei;
- o descriere a condiţiilor creditului cuprinzând valoarea creditului, rata dobânzii, schema de
rambursare şi obiectivul debitorului sau scopul pentru care a solicitat creditul;
- semnătura fiecărei persoane care a autorizat creditul în numele băncii.
20
între bancă şi cel care face împrumutul şi anume:
- rata dobânzii în procente;
- planificarea rambursării împrumutului;
- colateralul pentru garantarea împrumutului;
- alţi termeni conveniţi între bancă şi împrumutat.
În practica bancară, inclusiv în România, atunci când se acordă un împrumut,
nivelul acestuia este mai mic decât valoarea colateralului. De exemplu, dacă
întreprinderea împrumutată garantează cu stocuri, atunci nivelul împrumutului nu va
depăşi de regulă 50% din valoarea stocurilor. Atunci când efectele comerciale de
primit se acceptă ca şi colateral (în România o astfel de garanţie nu este agreată)
împrumutul va fi de maxim 75% din valoarea validă a acestora.
În sistemul bancar românesc, dominantă în constituirea garanţiilor rămâne
garanţia de tip ipotecar.
Asupra întreprinderilor noi sau a celor cu active imobilizate puţine (cazul
micilor comercianţi) această restricţie devine greu de suportat.
Un caz aparte îl regăsim în cadrul exploataţiilor agricole, îndeosebi a celor
familiare, la care activele imobiliare ale exploataţiei se confundă cu proprietatea
familiei (casa de locuit şi anexele construite ale acesteia) iar ipotecarea propriei case
constituie pentru ţăranul român o alternativă inacceptabilă sau greu de suportat.
Casa a fost şi a rămas singurul bun în proprietate certă. Altele, inclusiv pământul, au
fost şi încă mai sunt afectate de o serie de imixtiuni legislative sau de altă natură iar
proprietatea asupra terenului agricol nu este încă, clarificată, legalizată şi
autentificată ca atare. Prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005, „Lege privind reforma în
domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente”, publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 653 din 22 iulie 2005, se modifică o serie de articole
din legislaţia anterioară inclusiv din Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 10/2000
referitoare la restituirea terenurilor agricole şi a pădurilor.
În aceste condiţii este de aşteptat ca, în multe cazuri,să se reia procesul de
reconstituire a dreptului de proprietate ceea ce va duce la prelungirea stării de
incertitudine în domeniul proprietăţii şi a pieţei funciare cu consecinţe nefavorabile
asupra procesului de garantare a creditului agricol cu proprietăţi funciare.

4.1. Tipuri de credite bancare pe termen scurt

Există o multitudine de posibilităţi de clasificare a creditelor bancare asupra

cărora nu vom insista decât în măsura în care apreciem că acest lucru este utilă
pentru înţelegerea fenomenului analizat.
În principal, băncile oferă două mari grupuri de împrumuturi pe termen scurt:
1. Împrumuturi operaţionale (linie de credit operaţională sau simplu denumită
linie de credit);
2. Împrumuturi de legătură (credit de legătură).
Nominalizăm în continuare câteva tipuri de credite pe termen scurt din
categoria împrumuturilor operaţionale.

1. Creditele de trezorerie
Acest tip de credit are ca scop asigurarea echilibrului trezoreriei curente a
întreprinderii.
În cazul creditului de trezorerie banca creditează contul curent al întreprinderii
cu întreaga sumă împrumutată.
Rambursarea creditului se poate face în următoarele variante:
21
a) amortizabil care presupune achitarea împrumutului în rate egale, la termene
stabilite în contractul de credit (lunar, trimestrial etc.). Schematic, un astfel de
credit poate fi reprezentat astfel:

Suma
creditată

O
Zile termen de
rambursare -
max. 365 zile

b) neamortizabil atunci când creditul se rambursează integral, la o singură dată fixată

anterior. Schematic, creditul de trezorerie neamortizabil poate fi reprodus astfel:
Suma
creditată

O
Zile - max. 365 zile

2. Linia de credit operaţională

Utilizatorul împrumutului poate folosi total sau parţial suma maximă oferită,
dar rambursarea creditului se face o singură dată la un termen de scadenţă stabilit
anterior.
Pentru suma neangajată banca, de regulă, percepe un comision de
neutilizare.
Schema de funcţionare a acestui tip de credit poate fi redată astfel:
Sumă
(nivel
maxim)

O
Zile - max. 365 zile

22
 3. Linia de credit operaţională de tip revolving
Acest tip de credit permite reînnoirea automată a creditului în funcţie de
evoluţia fluxului de încasări şi plăţi a întreprinderii. Se poate constata că pentru o
anumită perioadă de timp în urma unor încasări substanţiale, întreprinderea poate
înregistra disponibilităţi băneşti.
În practica românească, deşi timid, a devenit operaţional şi acest tip de credit
deosebit de agreat de solicitanţii de credit.
Aceste credite, sunt, în general, garantate cu stocuri şi efecte comerciale de
primit.
Trebuie avut în vedere de către utilizatorii creditelor de acest tip că ele sunt,
de cele mai multe ori, tratate de bancă, ca „facilităţi de cerere” ceea ce conferă băncii
dreptul de a cere rambursul în orice moment, eventual oferind debitorului un preaviz
de câteva zile în aşa fel încât să nu cauzeze eşecul acestuia. Rambursul în avans
se poate cere chiar dacă au fost îndeplinite toate obligaţiile din partea
împrumutatului. Se poate constata că pentru o anumită perioadă de timp în urma
unor încasări substanţiale, întreprinderea poate înregistra disponibilităţi băneşti.
Se poate constata că pentru o anumită perioadă de timp, în urma unor
încasări substanţiale, întreprinderea, poate înregistra disponibilităţi băneşti.
Schematic, linia de credit de tip revolving se poate reda astfel:

Sumă
(nivel
maxim)

O
Zile - max. 365 zile
Disponibil

Împrumuturile de tipul „creditelor de legătură” permit utilizarea fondurilor

din surse încă nedisponibilizate ce urmează a fi primite din diverse operaţiuni
(vânzări de active, emisiuni de obligaţiuni, emisiuni de noi acţiuni etc.). Deoarece
banca practic scontează efectele comerciale sau financiare ce urmează a fi încasate
în termen scurt de către întreprindere, aceste credite mai poartă denumirea de
„finanţare intermediară”.
Aşa cum am amintit, tipologia creditelor este mult mai mare, unele tipuri de
credite fiind operaţionale şi la noi în ţară, altele doar în ţările cu un sistem monetar
(bancar) bine consolidat. În plus este evident că şi relaţiile de credit bancar sunt în
continuă transformare, inovaţiile de sistem, de proces şi de produs, fiind deosebit de
dinamice. Din această cauză managementul financiar al întreprinderii este obligat să
fie „la curent” cu toate aceste transformări, înscriindu-se în dinamismul acestei pieţe.

23
 4.2. Costul creditului bancar pe termen scurt

Costul efectiv al unui împrumut bancar este dificil de calculat, deoarece banca
dispune de mai multe variabile ce pot fi utilizate în procesul de calcul şi încasare a
remunerării capitalului pe care îl împrumută. Deşi dobânda este componenta de bază
în calculaţia costului capitalului, trebuie avut în vedere că ea nu este singurul
element de calculaţie. Băncile operează cu mai multe feluri de comisioane, onorarii
de angajament, onorarii stand-by, sau se solicită debitorilor constituirea soldurilor de
compensaţie, toate acestea modificând, uneori semnificativ, costul nominal al
împrumutului.
Teoria dobânzii a constituit una din problemele cele mai discutate în teoria
monetară şi nu numai.
În sens restrâns, sau ca formulă mai mult utilizată, dobânda este suma ce
revine proprietarului la rambursarea sumei împrumutate sau preţul folosirii capitalului
şi totodată remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv.
Dobânda anuală exprimată în procente poartă denumirea de rată a dobânzii.
Există o mare diversitate de rate ale dobânzii specifice în diferite relaţii, pe
diferite segmente ale pieţei creditului care în esenţă definesc raporturile dintre
creditori şi debitori, în special dintre bănci şi clienţii băncilor.
Există, de asemenea, o multitudine de factori care influenţează atât evoluţia,
cât şi tipurile de rate ale dobânzilor studiate în contextul teoriei monetare şi a
creditului asupra cărora nu vom insista acum.
Costul unui împrumut bancar depinde de mai mulţi factori pe care îi vom
nominaliza în continuare.
1. Nivelul ratei dobânzii în economia unei ţări este un factor de influenţă
foarte important care se resimte în costul creditului bancar. Acest nivel al dobânzii
este la rândul său influenţat de:
- raportul dintre cererea şi oferta de credit de pe piaţa creditului;
- nivelul inflaţiei, care va constitui întotdeauna pragul minim al ratei dobânzii;
- politica monetară a Băncii Centrale;
- alţi factori, cum ar fi politica împrumuturilor trezoreriei statului etc.
2. Gradul de risc al împrumutatului
În practica bancară se utilizează aşa-numitele rate de referinţă care se
folosesc pentru calcularea dobânzii la împrumuturile acordate clienţilor care satisfac
cel mai bine standardele creditului. O astfel de rată de referinţă se foloseşte în
calcularea dobânzii la împrumuturile acordate clienţilor mari, cu stabilitate şi
recunoaştere pe piaţa creditului.
Pentru clienţii băncii care nu fac parte din categoria celor descrişi mai sus, rata
de calculaţie a dobânzii pentru împrumuturile acordate va fi mai mare decât rata de
referinţă. Această diferenţă dintre rata efectivă de calcul a dobânzii şi rata de
referinţă, poartă denumirea de rată de risc, care oscilează de regulă între 0,5 şi 3%.
Rata de risc reflectă tocmai gradul de risc al împrumutului care de regulă nu
se practică la nivele superioare, deoarece băncile preferă să nu împrumute
întreprinderile cu grad mare de risc.
3. Mărimea împrumutului
În administrarea unui credit, din faza incipientă a discuţiilor şi analizelor în
vederea acordării lui şi până în faza rambursării, există o serie de costuri care în
general au o mărime relativ constantă, indiferent de mărimea creditului. Altfel spus,
atât în cazul unor credite mai mari cât şi pentru credite mai mici, costurile de
administrare suportate de bancă sunt aproximativ egale (constante). Acest lucru
24
face ca la credite mai mici procentul costurilor de administrare să fie mai mari, ceea
ce se repercutează asupra mărimii ratei dobânzii, determinând creşterea acesteia.
4. Perioada de scadenţă a împrumutului este un factor care are legătură cu
cheltuielile de administrare a creditului şi frecvenţa acordării funcţie de perioada de
creditare. Influenţa acestui factor este asemănătoare cu cea discutată în cazul
mărimii împrumutului.
Există mai multe modalităţi de calcul a ratei dobânzi la împrumuturile bancare
pe termen scurt dintre care amintim:
1. Rata simplă a dobânzii;
2. Rata antecalculată şi plătită a dobânzii;
3. Rata dobânzii la împrumutul cu plata în rate.
Determinarea ratei efective, simple, a dobânzii în situaţia în care împrumutul
se rambursează la scadenţă până la un an de zile, iar dobânda se achită integral la
aceeaşi scadenţă, se face utilizând formula 4.1.
D
r   100 (4.1)
C
unde:
r – rata efectivă anuală simplă a dobânzii;
D – dobânda;
C – capitalul împrumutat.

Dacă împrumutul acordat este de 100.000 lei cu scadenţa la un an, cu o rată a

dobânzii de 15%, întreprinderea împrumutată va achita atât împrumutul iniţial de
100.000 lei cât şi dobânda de 15.000 lei la data scadenţei.
15.000
Deci r   100  15%
100.000
Atunci când împrumutul se acordă pentru o perioadă mai mică de un an,
dobânda simplă se calculează utilizând formula 4.2.
r C t
Ds  (4.2)
100  365
în care:
Ds – dobânda simplă;
r – rata anuală a dobânzii;
C – capitalul împrumutat;
t – numărul de zile sau durata în zile a împrumutului.

Reluând exemplul de mai sus cu 100.000 lei suma (capital) împrumutată, cu o

rată anuală a dobânzii de 15%, pe un termen de 120 de zile, termen la care are loc
atât rambursarea împrumutului cât şi plata dobânzii, dobânda va fi:
15  100.000  120
Ds   4.932 (lei)
100  365

Dacă creditul se reînnoieşte de încă două ori pentru a acoperi nevoia de

capital a întreprinderii pe întregul an, practic au loc trei derulări consecutive a
aceluiaşi credit în aceleaşi condiţii (365:120 = 3). În această situaţie costul anual al
creditului apare ca însumare a dobânzii pentru împrumutul de 120 de zile de trei ori,
adică 4.932 lei x 3 = 14.796 lei.
În realitate costul real al creditului va fi mai mare, deoarece suma totală
achitată pentru fiecare perioadă de împrumut se face în timpul anului (la expirarea
25
celor 120 de zile pentru fiecare perioadă) ceea ce pentru bancă înseamnă un avantaj
deoarece suma recuperată inclusiv dobânda aferentă va putea fi reinvestită, banca
obţinând astfel venituri suplimentare.
Costul real al creditului (rreal) poate fi calculat utilizând relaţia:
m
 r 
rreal  1  nom   1 (4.3)
 m 

unde:
rreal – rata reală a dobânzii;
rnom – rata nominală a dobânzii;
m – numărul perioadei de compunere calculat ca raport între numărul zilelor
din an şi numărul zilelor de credit.

Înlocuind în formula 11.3 obţinem:

3
 0,15 
rreal  1    1  0,1576 sau rreal = 15,76%
 3 
Se constată că în acest caz rreal = 15,76% faţă de 15% cât a fost rata anuală
nominală a dobânzii atunci când creditul s-a acordat o singură dată pentru 365 de
zile.
Reţinem următoarele relaţii:
când t  365  rreal  rno min al
când t  365  rreal  rno min al

26
 Lecția 5

5. ÎMPRUMUTUL BANCAR PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG

5.1. Creditul bancar pe termen mediu și lung – suport pentru finanțarea

activităților de investiții

Creditul bancar este o metodă clasică de finanţare externă a activităţii unei

întreprinderi. Gama de credite pe care o bancă le acordă s-a extins, iar politica
actuală este de a personaliza aceste instrumente astfel încât să răspundă nevoilor
specifice de finanţare ale întreprinderilor ce le solicită.
De regulă, băncile comerciale se ocupă cu creditarea pe termen mediu şi scurt
având reticenţe în a-şi imobiliza capitalurile pentru perioade îndelungate. În aceste
condiţii, în multe ţări operaţiunile de creditare pe termen lung sunt preluate de stat,
prin intermediul unor instituţii financiare specializate sau chiar de către diverse
instituţii financiare private, nebancare.
Principalele tipuri de credite bancare destinate finanţării investiţiilor sunt cele
pe termen mediu şi mai rar pe termen lung. Creditul bancar pe termen mediu, între 2
şi 7 ani, joacă un rol important în finanţarea societăţilor comerciale, fiind destinat
acoperirii cheltuielilor de investiţii în echipament de producţie, amenajări, construcţii,
cheltuieli pentru inovări, cercetări sau pentru operaţiuni de export.
Creditele bancare se acordă pe bază de garanţii ferme prezentate de debitori.
Modalitatea de garantare a creditelor contractate de către întreprinderi diferă în
funcţie de tipul de credit. În general garanţii cele mai agreate sunt garanţiile reale
imobiliare (ipotecă), urmate de cele reale mobiliare (gaj asupra mijloacelor fixe sau
titlurilor financiare – acţiuni, obligaţiuni) sau garanţii personale (scrisori de garanţie
bancară, garanţii de firmă, garanţii emise de fonduri de garantare etc.).
Înţelegerile dintre banca comercială şi solicitantul unui credit sunt concretizate
într-un contract de credit, care în principal cuprinde:
 identificarea părţilor semnatare ale contractului;
 valoarea creditului şi modalitatea de acordare;
 rata dobânzii;
 schema de rambursare;
 modalitatea de garantare;
 alţi termeni şi alte condiţii cum ar fi: dreptul de acces al băncii la toate
documentele întreprinderii împrumutate, situaţiile financiare ce urmează a
fi depuse la bancă, situaţii legate de garanţii (schema vârstei efectelor
comerciale de primit, declaraţii în privinţa stocurilor etc.).
Costul creditului bancar pe termen mijlociu (2-7 ani) urmează frecvent evoluţia
ratei dobânzii de bază bancare, utilizată şi la calcularea costurilor creditelor pe
termen scurt, în timp ce creditele pe termen lung urmează evoluţia costului
obligaţiunilor pe piaţa financiară.
Mărimea costului creditului bancar, respectiv suma dobânzii, depinde de trei
factori:
- volumul creditului (C);
27
 - rata dobânzii (r);
- timpul de acordare (t).
1) Dacă t (exprimat în ani întregi) > 1
Cr C
Da  Ca 
100 t

C Cr
Sa  
t 100
unde:
Da - dobânda anuală
Ca - creditul ce revine pe un an (calculat ca raport între suma totală a
creditului contractat şi perioada t)
t - perioada de contractare
Sa - suma anuală totală de plată (calculată ca sumă dintre creditul anual şi
dobânda aferentă).
2) Dacă t = 1
Cr
Da  Ca  C
100

Cr
Sa  C 
100
3) Dacă t < 1
C r t C  r t
Ds  St  C 
100  365 100 365

Ds - dobânda simplă (dobânda aferentă unei perioade mai mică decât un an

de zile)
St - suma totală de plată
O solicitare tipică pentru acordarea unui credit cuprinde o serie de documente
pe care, în general, instituţiile bancare le solicită debitorilor:
1. Cererea de credit
2. Documente juridice de constituire a societăţii:
- copie după certificatul de înregistrare, hotărârea judecătorească de înfiinţare
a societăţii;
- copie după contractul de societate, respectiv statutul societăţii;
- copii după actele adiţionale înregistrate la Registrul Comerţului cu
modificările ulterioare datei de înfiinţare;
- copii după hotărârile Adunării Generale a Acţionarilor care au fost
împuterniciţi reprezentanţii care să contracteze credite bancare în numele societăţii.
3. Documente financiare:
- situaţiile financiare (bilanţ, cont de profit şi pierdere, situaţia fluxurilor de
trezorerie) pentru ultimii 2-3 ani (inclusiv cele privind anul curent);
- balanţele de verificare pe ultimele 3 luni, situaţia patrimoniului şi rezultatele
financiare pentru semestrul anterior;
- bugetele de venituri şi cheltuieli şi cele de investiţii pentru anul în curs şi
pentru perioada viitoare.
4. Plan de afaceri:
- autorizaţii şi avize necesare funcţionării, aviz de mediu etc.;
- cereri de ofertă de produse şi servicii de la principalii clienţi;
28
 - oferte de la furnizori pentru achiziţionarea de echipamente şi materii prime;
- lista garanţiilor propuse de solicitantul creditului.
Pe baza informaţiilor obţinute de către bancă de la solicitantul creditului este
realizată o analiză SWOT (puncte tari, puncte slabe, oportunităţi şi riscuri) prin
intermediul căreia se evaluează capacitatea întreprinderii de a rambursa creditul
solicitat şi de a plăti dobânzile aferente (se determină bonitatea clientului).

5.2. Consideraţii generale privind garanţiile

Garanţia este denumirea generică utilizată pentru a desemna orice metodă,

instrument sau angajament accesoriu contractului de împrumut, pus la dispoziţie sau
emis în favoarea băncii, în virtutea contractului încheiat, în măsură să asigure banca
de realizarea certă a drepturilor garantate, respectiv recuperarea sumelor
împrumutate (inclusiv dobânzile), în cazul nerambursării acestora de către debitor.
Într-un contract de împrumut beneficiarul împrumutului se obligă să
ramburseze ratele scadente şi să plătească dobânzile aferente la termenele
convenite. Această obligaţie se constituie ca o obligaţie principală asumată de către
cel împrumutat. În aceste condiţii, garanţia cerută suplimentar de bancă dă naştere la
o relaţie secundară de garantare. În caz că obligaţia principală nu a fost îndeplinită,
banca (creditorul), apelează la executarea garanţiei.
Garanţiile pe care împrumutatul le poate oferi băncilor pot fi:
- garanţii reale constituite din bunuri materiale, imobile, terenuri sau active
financiare şi care sunt puse la dispoziţia băncilor sub forma ipotecilor, gajului,
depozitului bancar etc.; - garanţii personale care se pot constitui atunci când cel
solicitat să ofere o garanţie suplimentară băncii apelează la o altă persoană numită
garant care să-şi asume obligaţia că va achita datoria către bancă dacă cel pentru
care garantează nu îşi îndeplineşte obligaţia asumată prin contractul de împrumut.
Instrumentele de garantare în acest caz pot fi: scrisoarea de garanţie bancară, avalul
cambial etc.
Pentru ca o garanţie să fie acceptată de bancă sau alt creditor, indiferent că
este reală sau personală, ea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de bază şi
anume:
- existenţa unui patrimoniu independent de relaţia contractuală, suficient de
mare şi cert în timp, pentru a acoperi obligaţia asumată;
- să asigure băncii (creditorului) dreptul şi posibilitatea de a o executa fără ca
debitorul să se poată opune;
- să asigure posibilitatea creditorului de a o transforma în bani, rapid şi fără
pierderi (să aibă o lichiditate ridicată, astfel încât prin executare să fie uşor
valorificată).
Atunci când se solicită garantarea unui împrumut, garanţia trebuie să fie, în
general, de o valoare mai mare decât valoarea împrumutului şi a dobânzii aferente.
Această diferenţă de valoare nu trebuie exagerată deoarece prin solicitarea unei
garanţii considerabil mai mare decât obligaţia către creditor (credit + dobândă),
clienţii băncii renunţă la împrumut iar capacitatea creditorului (băncii) de a împrumuta
scade, limitând astfel profitul acestuia.
Din punct de vedere al băncii (creditorului) valoarea garanţiei trebuie să fie
durabilă (constantă în timp), astfel încât aceasta să nu scadă sub suma datorată.
De asemenea, cel puţin teoretic, nu trebuie să se piardă din vedere că în
situaţia în care solicitantul de credit este bine cunoscut şi are o activitate îndeajuns
de profitabilă în prezent şi în perspectivă, riscul de credit fiind scăzut, garanţia
29
suplimentară ar putea să nu mai fie necesară sau valoarea ei să fie relativ scăzută.
De fapt, în orice sistem de drept obligaţia asumată prin contract, ea însăşi este
obligaţia principală devenită, în virtutea contractului semnat, garanţia principală a
creditorului. Ca urmare, nu este doar o afirmaţie teoretică posibilitatea ca în anumite
condiţii, împrumutul să nu mai fie condiţionat de garanţii secundare. Una din
condiţiile esenţiale într-o astfel de situaţie este însăşi existenţa statului de drept
consolidat.
În legislaţie, garanţia principală a creditorului este consacrată sub denumirea
de drept de gaj asupra tuturor bunurilor mobile sau imobile ale debitorului.
Cu toate acestea şi garanţia principală pentru creditor presupune asumarea
unor riscuri, deoarece de dreptul de gaj se bucură toţi creditorii unui debitor ceea ce
face ca, în cazul în care obligaţiile de plată asumate de debitor sunt de valori mari şi
faţă de alţi creditori, patrimoniul său poate deveni insuficient pentru a acoperi toate
sumele datorate.
În plus, debitorul poate înstrăina o parte sau întregul său patrimoniu, situaţie în
care creditorul nu mai are posibilitatea să-şi recupereze la nevoie, creanţele.
Un alt dezavantaj pentru un creditor pus în situaţia de a valorifica garanţia
principală este şi acela că în cazul în care debitorul refuză să plătească este
necesară acţionarea sa în judecată, ceea ce presupune suportarea unor cheltuieli
importante de către creditor şi trecerea unei perioade de timp îndelungată până când
creditorul reuşeşte să-şi recupereze banii, timp în care debitorul dispune în
continuare de patrimoniul său.
Toate acestea fac necesar luarea unor măsuri suplimentare din partea
creditorilor care se constituie în garanţii de tipul ipotecii, gajului, depozitului bancar
etc.
Un aspect important, chiar esenţial în ceea ce priveşte veridicitatea garanţiei
este dreptul de proprietate asupra bunului ce face obiectul garanţiei. Nu poate fi
angajat în sistemul de garantare un bun dacă acesta nu este proprietatea celui ce-l
oferă drept garanţie. În situaţia în care proprietarul unui bun adus în garanţie este
altă persoană decât persoana împrumutată ,garanţia poartă denumirea de „garanţia
unui terţ”.
Ipoteca serveşte la garantarea obligaţiilor debitorului faţă de creditorul său
printr-un bun imobil.
Contractul de ipotecă este un contract accesoriu la contractul de creditare prin
care se materializează ipoteca.
Proprietatea ipotecată în favoarea unui creditor nu poate fi vândută de
proprietar decât atunci când bunul ipotecat va fi scos de sub ipotecă.
Bunul ipotecat trebuie să fie întotdeauna asigurat.
Garantarea unui credit prin ipotecă permite creditorului să execute garanţia
(să procedeze în aşa fel încât să transforme garanţia în bani) în situaţia în care, la
scadenţă, debitorul nu rambursează ratele şi nu achită dobânzile datorate.
Gajul serveşte la garantarea obligaţiilor debitorului faţă de creditorul său printr-
un bun mobil.
Contractul de gaj este, ca şi în cazul contractului de ipotecă, un contract
accesoriu la contractul de creditare deoarece implică o obligaţie principală pe care o
garantează, el urmând soarta acestuia în ceea ce priveşte existenţa şi stingerea sa.
Orice bun poate fi utilizat drept gaj dacă îndeplineşte următoarele condiţii
favorabile creditorului:
- să aibă o valoare îndestulătoare în raport cu creanţa garantată;
- valoarea bunului gajat să fie constantă sau crescătoare în timp;
30
 - să fie asigurat sau depozitat spre păstrare la instituţii specializate.
*Gajul asupra bunurilor materiale
În acest caz bunurile debitorului (stocuri, utilaje etc.) pot fi gajate direct şi
efectiv în favoarea creditorului (sau a unui terţ indicat de acesta) sau gajarea se
poate face prin răscumpărarea de către debitor a titlului ce reprezintă bunurile gajate.
Astfel de titluri pot fi: recipisa Warant, conosamentul sau alt titlu de depozit care în
general se referă la mărfuri. De exemplu, conosamentul care este un titlu de
proprietate asupra mărfii, andosarea lui în alb sau la ordinul băncii dă dreptul
acesteia ca, la scadenţa creditului, dacă debitorul nu plăteşte, să vândă marfa la care
conosamentul face referire.
Codul comercial român prevede posibilitatea constituirii gajului asupra
produselor solului, a produselor în curs de fabricaţie sau finite.
*Gajul asupra titlurilor de valoare presupune gajarea acţiunilor şi obligaţiunilor
deţinute de clientul împrumutat. Procedura de gajare cu titluri de valoare este diferită,
funcţie de tipul acestora.
Acţiunile şi obligaţiunile nominative ale întreprinderii pot fi gajate prin transfer,
înregistrate ca atare în registrele întreprinderii cu menţiunea „pentru cauză de
garanţie”.
Titlurile de valoare la purtător se pot gaja prin simpla lor remitere de la debitor
la creditor.
În practica bancară, în ambele cazuri, se întocmeşte un act scris care
cuprinde:
- părţile implicate (debitorul, creditorul sau un alt terţ);
- denumirea titlului;
- numărul de identificare a fiecărui titlu;
- valoarea nominală a fiecărui titlu;
- valoarea garantată;
- valoarea de piaţă a titlurilor de valoare.
Una din problemele gajării cu titluri de valoare o constituie păstrarea în timp a
valorii care este determinată de cursul lor pe piaţa financiară, greu de apreciat în
timp.
*Gajul asupra titlurilor de credit
Titlurile de credit sunt reprezentate de cambii şi bilete la ordin.
Gajarea cu titluri de credit se face prin gir sau andosare, de regulă cu clauza
„valoarea în garanţie” sau o altă clauză din care să rezulte că transmiterea titlului
respectiv s-a făcut cu scopul de gaj şi nu în scopul transmiterii titlului de credit noului
deţinător.
De regulă creditorii acceptă aceste titluri de gaj dacă acestea sunt avalizate de
un garant (de preferinţă o bancă). Atunci când debitorul (trasul) nu plăteşte, avalistul
va plăti în locul său. Astfel că prin avalizare o garanţie reală (gajul) este dublată de o
garanţie personală (avalul dat de un terţ).
*Gajul asupra creanţelor şi drepturilor necorporale
Utilizarea unor documente (înscrisuri), care nu pot fi transmise prin gir, drept
gaj presupune transmiterea drepturilor de încasare prin cesiune.
Cesiunea se face în favoarea creditorului cu menţiunea că a fost făcută cu titlu
de gaj. Dacă debitorul nu plăteşte la scadenţă, creditorul (o bancă) în baza titlului
cesionat va încasa el valoarea acestui titlu.
Acreditivele documentare irevocabile constituie un exemplu de documente
utilizate drept gaj care, în practica bancară românească este folosit cu timiditate
datorită riscului ca documentele prezentate la încasare prin acreditiv să nu fie în
31
ordine şi, deci, banca să fie în incapacitate de a-şi încasa banii.
Din cele prezentate în acest subcapitol se poate reţine că garanţia este
solicitată de creditor pentru a reduce riscul de credit, nu pentru a-l elimina complet. O
bună garanţie trebuie să fie uşor de identificat, să-şi menţină valoarea şi să poată fi
transformată rapid în numerar.

32
 Lecția 6

6. FINANŢAREA PRIN LEASING

Orice firmă este obligată să deţină active cu care să îşi realizeze obiectul său
de activitate. Deţinerea activelor fixe în proprietate sau numai cu drept de folosinţă
are mai puţină importanţă din punct de vedere al utilităţii lor. Din această cauză
există posibilitatea ca întreprinderile să cumpere aceste active sau să le închirieze.
Atunci când are loc procesul de închiriere, proprietarul activului fix (locatorul)
permite celeilalte părţi (locatar) utilizarea activului fix pe o anumită perioadă de timp,
în schimbul unei serii de plăţi. Are loc astfel o cedarea a dreptului de folosinţă a
activului fix pe baza unui contract de leasing.
Putem defini leasingul ca o formă de comerţ şi finanţare prin locaţie
(închiriere) de către societăţi financiare specializate în astfel de operaţiuni, de
instituţii financiare sau direct de producătorii diferitelor active fixe (maşini, utilaje,
mijloace de transport, clădiri, etc.),către întreprinderile interesate de o astfel de
tehnică de comerţ şi de finanţare. Practicarea leasingului este determinată de
locatar ca urmare a specificul operaţiunii pe care o realizează cu aceste mijloace sau
ca urmare a faptului că nu dispune de suficiente fonduri proprii sau împrumutate
pentru a le cumpăra.
Derularea întregului proces de finanţare prin leasing se face în baza unui
contract de leasing care constituie suportul juridic atât al operaţiunii de închiriere cât
şi al operaţiunii de finanţare la termen. Această calitate a contractului face ca
leasingul să fie oarecum similar cu împrumutul.
În forma lui modernă, leasingul a apărut în SUA în perioada interbelică, în mod
deosebit în perioada anilor celui de-al doilea război mondial ca o modalitate de
rezolvare a nevoilor militare. În economia civilă a SUA operaţiunile de leasing au
căpătat o dezvoltare importantă începând din anii ’50 atât pentru operaţiunile
comerciale interne, cât şi pentru exporturile întreprinderilor americane.

6.1. Avantajele şi limitele operaţiunii de leasing

Pentru înţelegerea operaţiunilor de leasing, considerăm important de reţinut

atât avantajele cât şi limitele leasingului pentru cei doi parteneri ai contractului.
Avantajele leasingului pentru furnizor (locator), constau în:
- poziţia locatorului (furnizorului) rezultată din contractul de leasing este mai
bună decât a altui creditor (de exemplu a unei bănci comerciale care acordă un credit
clientului său) deoarece, în situaţia când locatarul se confruntă cu dificultăţi
financiare şi nu poate să-şi achite obligaţiunile contractului de leasing, locatorul are
un drept legal mai puternic de recuperare a activului fix deoarece el (locatorul) este
încă proprietarul mijlocului fix respectiv. Riscul de neplată a obligaţiilor locatarului
sunt mai mici decât în alte condiţii de credit, ceea ce face ca, de multe ori, atunci
când bonitatea întreprinderii care solicită finanţare este mai redusă, furnizorul să
solicit o tranzacţie de leasing şi nu una de împrumut;
33
 - prin promovarea vânzărilor în leasing, furnizorul reuşeşte să-şi asigure mai
uşor noi beneficiari să crească cifra vânzărilor;
- locatorul poate realiza venituri suplimentare prin revânzarea sau
reînchirierea activelor fixe care i-au fost returnate după expirarea perioadei de
închiriere de bază.
Avantajele leasingului pentru client (locatar):
- firma care preia activele fixe în leasing poate astfel să-şi rezolve problema cu
mijloace fixe noi, performante, chiar dacă nu dispune iniţial de fonduri proprii şi nici
nu are posibilitatea de a se împrumuta;
- chiria (redevenţa) plătită periodic conform contractului de leasing poate fi
acoperită din fluxurile de numerar generate de însăşi utilizarea activului închiriat;
- durata perioadei de închiriere poate fi astfel stabilită încât întreprinderea să
fie permanent dotată cu maşini performante;
- furnizorii permit folosirea în continuare a activelor închiriate, după expirarea
contractului de bază, la nivele mai reduse ale chiriei;
- chiria este considerată o cheltuială, nu o investiţie, ceea ce, pentru locatar
are importante conotaţii financiare pozitive datorate sistemului de impozitare.
Limitele leasingului constau în:
- operaţiunea de leasing este mai costisitoare decât cumpărările pe credit,
ceea ce face necesar ca un activ preluat în leasing să genereze o rentabilitate mai
mare decât în cazul altor proiecte de investiţii finanţate din surse proprii sau
împrumutate;
- activul care face obiectul contractului de leasing trebuie să fie exploatat la
întreaga lui capacitate, pe toată perioada de închiriere;
- pentru furnizor apare riscul deteriorării activului închiriat din diferite cauze,
care, uneori, sunt greu de stabilit. În plus, după prima închiriere este posibil ca pentru
activul respectiv să nu se mai găsească şi alţi utilizatori sau să nu poată fi vândut.
Din scurta prezentare a avantajelor şi limitelor leasingului, se poate trage
concluzia că alegerea acestei forme de comerţ şi de finanţare trebuie să fie rezultatul
analizei influenţei, uneori contradictorie, a diferiţilor factori.

6.2. Tipuri de leasing

Dinamica comerţului naţional şi internaţional, progresul tehnic şi nevoia de

finanţare au determinat extinderea şi diversificarea operaţiunilor de leasing şi a
modalităţilor concrete de realizare a acestui tip de tranzacţii, prin delimitarea unor
forme specifice de organizare a actului de comerţ şi de finanţare. Pe baza unor
criterii bine definite s-au făcut diferenţieri între operaţiunile de leasing, astfel că,
acum putem vorbi despre următoarele trei tipuri:

1. – leasing operaţional sau de mentenanţă (tehnic sau direct);

2. – leasing financiar simplu sau de capital;
3. – vânzare şi leaseback.

6.2.1. Leasingul operaţional

În literatura de specialitate şi în practica comercială şi financiară, acest tip de

leasing mai poartă denumirea de leasing direct sau tehnic sau de mentenanţă.
Leasingul operaţional a fost promovat pe scară largă de către firma americană
IBM pentru computerele produse de aceasta.
34
 Principalele caracteristici ale leasingului operaţional:
- în general, locatorul asigură mentenanţa şi service-ul activului fix închiriat;
- de regulă, în contractul de leasing există o clauză de anulare care dă
posibilitatea locatarului să renunţe la locaţie, prin neplata chiriei şi să restituie bunul
închiriat înainte de expirarea termenului stabilit prin contract. Această clauză
avantajează chiriaşul (locatarul) deoarece acesta poate returna utilajul (bunul
închiriat) dacă se uzează moral ca urmare a evoluţiei tehnologice sau dacă nu mai
are nevoie de el datorită diferitelor motive, inclusiv a declinului afacerilor sale.
Desigur această flexibilitate îl avantajează pe locatar dar în dezavantajează pe
locator care, în acest caz se confruntă cu un risc mai ridicat determinat de
neîncasarea chiriei pe toată durata contractului, găsirea altui chiriaş etc.;
- acest tip de leasing nu permite amortizarea integrală, ceea ce înseamnă, că
locatorul nu poate să-şi recupereze întreaga valoare a bunului închiriat dintr-un
singur contract. Perioada de locaţiei fiind mai mică decât perioada economică de
exploatare a activului, obligă locatorul să încheie alt contract cu acelaşi locatar sau
cu alţii, sau să vândă activul închiriat.

6.2.2. Leasing financiar sau de capital

Acest tip de leasing mai poartă denumirea şi de leasing pârghie (leasing

leverage) şi se remarcă prin aceea că, spre deosebire de celelalte tipuri de leasing,
în care operează cele două părţi – furnizorul şi chiriaşul, în acest caz intervine şi a
treia parte – finanţatorul, care de fapt asigură pârghia financiară.
În mod curent, într-o înţelegere tipică de leasing financiar, utilizatorul mijlocului
fix negociază preţul şi termenul de livrare cu producătorul sau distribuitorul
produsului respectiv, după care negociază cu o societate de leasing sau cu o
instituţie financiară termenul de locaţie. Societatea de leasing sau instituţia financiară
cumpără bunul ce face obiectul tranzacţiei de la producător (distribuitor) şi încheie cu
utilizatorul (locatarul) contractul de leasing financiar în calitate de locator. Ca urmare,
producătorul (distribuitorul) încasează valoarea produsului de la societatea de
leasing (instituţia financiară). Pentru serviciul pe care îl face locatorul societatea de
leasing beneficiază de o rată de rentabilitate egală sau apropiată de rata (dobânda)
la care locatarul ar obţine un împrumut garantat.
Principalele caracteristici ale leasingului financiar sunt:
- nu poate fi reziliat;
- este complet amortizabil;
- nu oferă servicii de mentenanţă.
Aceste caracteristici care diferenţiază leasingul financiar de leasingul
operaţional presupun de fapt că locatarul trebuie să plătească chiria care însumată
egalează preţul total al activului plus profitul investiţiei, iar durata contractului
corespunde cu durata de viaţă economică a mijlocului fix. În plus, toate cheltuielile de
întreţinere (serviciile, asigurarea etc.) se suportă de locatar.
În contractul de leasing financiar, la înţelegerea părţilor semnatare, pot fi
introduse şi alte clauze cum ar fi:
- locatarul are dreptul de a cumpăra mijlocul fix, la expirarea contractului, la
valoarea de piaţă de la acea dată;
- locatarul poate cumpăra mijlocul fix, pe durata contractului la preţuri
specificate, care diferă în funcţie de momentul cumpărării sau de numărul de chirii
plătite.

35
 6.2.3. Vânzarea cu leaseback

Acest tip de leasing se aseamănă cu leasingul financiar cu deosebirea că

locatorul cumpără activul (activele) ce fac obiectul unui contract de vânzare şi
leaseback de la utilizatorul locatar şi nu de la producător sau distribuitor. În acest
caz, activele respective nu mai sunt noi, nefolosite.
Întreprinderea, printr-o vânzare cu leaseback, vinde proprietăţile sale (clădiri,
terenuri sau alte mijloace fixe), la o valoare aproximativă de piaţă, unei societăţi de
leasing, unei instituţii financiare sau chiar unui investitor individual. În acelaşi timp,
încheie un contract prin care preia proprietăţile în locaţie pentru o anumită perioadă
de timp şi în anumite condiţii. În această situaţie vânzătorul are calitate de locatar şi
primeşte, la început, preţul de cumpărare, pus de acord cu cumpărătorul locator,
pierzând astfel dreptul de proprietate asupra bunurilor respective dar păstrând
dreptul de folosinţă asupra aceloraşi bunuri.
Pentru dreptul de folosinţă asupra bunurilor, locatarul plăteşte locatorului,
periodic, chiria stabilită plus profitul investiţiei.
Vânzarea cu leaseback este asemănătoare cu un credit ipotecar, valoarea
creditului fiind egală cu preţul bunului (bunurilor) vândute, iar chiria şi profitul
investiţiei fiind sinonime cu ratele de rambursare a creditului şi dobânda la creditul
ipotecar.
În majoritatea cazurilor, activele ce fac obiectul vânzării cu leaseback revin, la
expirarea contractului, proprietarului iniţial.

6.3. Implicaţiile fiscale ale leasingului şi efectele acestuia asupra

situaţiilor financiare

Unul din aspectele cele mai importante care trebuie bine analizat atunci când
se pune problema alegerii variantelor de finanţare este legat de implicaţiile
leasingului asupra situaţiilor financiare şi efectul acestora asupra fiscalităţii. Organele
fiscale au solicitat proceduri speciale de identificare a contractelor de leasing
veritabile şi a celor care maschează o vânzare în rate a unui activ fix.
Principala deosebire care se remarcă între plăţile locaţiilor (a chiriilor) în cazul
contractelor de leasing şi ratele pentru o cumpărare în rate a unui activ fix este dată
de caracterul deductibil în scopuri fiscale a locaţiilor şi caracterul nedeductibil în
scopuri fiscale a ratelor pentru plata vânzărilor în rate. În cazul împrumuturilor pentru
plata unor active cumpărate, numai dobânda la aceste împrumuturi este deductibilă
în scopuri fiscale.
Pentru locatar aceste aspecte capătă o importanţă deosebită, influenţând
substanţial decizia de alegere a variantelor de finanţare a proiectelor de investiţii mai
ales că, în baza contractelor de leasing, locatarul poate opta pentru cumpărarea
mijlocului fix la o anumită sumă, la sfârşitul perioadei de locaţie, mult mai mică decât
suma reprezentând valoarea iniţială a acestui bun. Dacă valoarea de cumpărare
opţională a unui activ de către locatar este foarte scăzută, se poate interpreta, că, de
fapt, contractul nu reprezintă decât o cumpărare în rate şi nu o locaţie.
Pentru a înţelege mai bine aspectele menţionate vom proceda la identificarea
principalelor influenţe asupra bilanţurilor contabile a contractelor de leasing şi a celor
de cumpărare de active fix.
Avem în vedere că locaţiile sunt evidenţiate sub forma cheltuielilor de
exploatare în contul de profit şi pierderi al firmei locatare, dar în bilanţul contabil nu
apar nici activele în locaţie şi nici datoriile din contractul de leasing, deşi, sub aspect
36
juridic, prevederile contractuale referitoare la plăţile viitoare ale locaţiilor constituie
obligaţii pentru firma locatoare2.
Să presupunem că o firmă „X” are de ales între următoarele variante:
1) varianta de cumpărare (X.C) a unui activ în valoare de 1.000.000 lei;
2) varianta de preluare în locaţie (X.L) a aceluiaşi activ, de aceeaşi valoare.
Bilanţul iniţial al firmei „X” presupunem că se prezintă astfel:

Active fixe 1.000.000 Capital propriu 1.000.000

Active circulante 1.000.000 Datorii 1.000.000
Total active 2.000.000 Total pasiv 2.000.000
Rata de îndatorare = 50%

Dacă întreprinderea alege realizarea variantei de cumpărare (X.C), bilanţul s-

ar putea prezenta astfel:
Active fixe 2.000.000 Capital propriu 1.000.000
Active circulante 1.000.000 Datorii 2.000.000
Total active 3.000.000 Total pasiv 3.000.000
Rata de îndatorare = 66,67%

Dacă firma alege varianta de preluare în locaţie (X.L) bilanţul ar putea arăta
astfel:
Active fixe 1.000.000 Capital propriu 1.000.000
Active circulante 1.000.000 Datorii 1.000.000
Total active 2.000.000 Total pasiv 2.000.000
Rata de îndatorare = 50%

Deci, într-o astfel de situaţie (finanţare în afara bilanţului), bilanţul ar rămâne

neschimbat.
În primul caz (varianta de cumpărare) firma ar fi obligată să încheie un
contract de credit pentru a putea finanţa acţiunea de cumpărare a mijlocului fix, iar în
cazul al doilea (preluare în locaţie) întreprinderea ar fi obligată să semneze un
contract de leasing. Şi într-un caz şi în celălalt, întreprinderea îşi asumă obligaţii la fel
de restrictive, deoarece neplata datoriilor sau neplata locaţiilor ar avea acelaşi efect
şi anume falimentul firmei3.
Pentru corectarea acestei anomalii, autorităţile financiar – contabile din statele
în care operaţiunile de leasing au devenit uzuale, au întreprins o serie de
reglementări specifice, astfel încât operaţiunile de leasing financiar să fie evidenţiate
în cadrul bilanţului.
Reconsiderarea bilanţului presupune includerea bunului dat în locaţie în baza
unui leasing financiar (de capital) la „mijloace fixe”, în activul bilanţului, iar în pasivul
2
Neînregistrarea în activul bilanţului a valorii mijlocului fix şi în pasivul bilanţului a obligaţiilor de plată
a acestuia, face ca într-un astfel de caz leasingul să mai fie denumit şi finanţare în afara bilanţului.
3
Din punct de vedere juridic există unele deosebiri între un contract de împrumut garantat şi un
contract de locaţie, deoarece, în caz de faliment creditorul, are o garanţie asupra activului şi atunci
când acesta este vândut, valoarea încasată revine creditorului, iar eventuala diferenţă rămasă
neachitată va fi tratată ca o obligaţie generală de credit. În aceeaşi situaţie de faliment, locatorul are
dreptul să preia activul dat în locaţie, iar dacă valoarea acestuia este mai mică decât plăţile cerute prin
contractul de leasing, locatorul va putea avea aceleaşi pretenţii, ca un creditor general, asupra plăţii
locaţiei restante.
37
bilanţului înregistrarea valorii prezente a plăţilor viitoare ale locaţiei ca o datorie. O
astfel de procedură (în unele ţări obligatorie) înseamnă de fapt capitalizarea chiriei şi
adaptarea bilanţului contabil astfel încât informaţia transmisă investitorilor să fie
corectă. Bilanţul firmei „X”, în ambele variante ar arăta la fel, fie că este vorba de
cumpărare din fonduri împrumutate, fie că este vorba de o locaţie (leasing financiar),
iar rata de îndatorare în varianta „X.L” ar fi tot de 66,67%, identică cu rata îndatorării
din varianta „X.C”.
Având în vedere că în literatura de specialitate există o multitudine de păreri,
comentarii şi propuneri privitoare la analiza şi înregistrarea operaţiunilor de leasing,
iar legislaţia în domeniu nu este perfect armonizată, evidenţiem în continuare
condiţiile generale de încadrare a leasingului în categoria leasingului de capital.
O locaţie va fi considerată ca leasing de capital şi ca urmare va fi capitalizată
şi inclusă în bilanţ, dacă este îndeplinită cel puţin una din următoarele condiţii:
1. Conform contractului de leasing, la sfârşitul locaţiei va avea loc transferul
efectiv de proprietate a mijlocului fix de la locator la locatar.
2. Perioada de închiriere (de locaţie) a activului fix este mai mare de 75% din
perioada economică a acestuia4.
3. Valoarea prezentă a plăţilor locaţiei este egală sau mai mare de 90% din
valoarea iniţială a mijlocului fix, diminuată cu economiile din impozitare primite de
locator.
În situaţia în care nici una din condiţiile menţionate nu se realizează,
închirierile se consideră a fi din categoria leasingului operaţional (închirieri de
exploatare), care nu se includ în bilanţul contabil, urmând a fi asociate acestuia prin
anexe la bilanţ, conform unor reguli stricte, astfel încât şi în acest caz informaţiile
contabile să fie corecte şi complete.

Evaluarea eficienţei leasingului

Eficienţa economică a leasingului trebuie apreciată atât din prisma

beneficiarului locatar, cât şi locatorului – societate de leasing sau producător.
Pentru societatea de leasing eficienţa rezultă din încasarea taxelor de leasing
a căror nivel este de regulă ridicat, justificat în mare măsură de riscurile pe care le
comportă această operaţiune.
Pentru beneficiari (locatari) evaluarea eficienţei operaţiunii de leasing este
absolut necesară în vederea fundamentării deciziei în politica de investiţii. În
principal, opţiunea pentru leasing se face prin comparaţie cu alte operaţiuni care
vizează deţinerea activelor în proprietate. Locatarul trebuie să determine dacă locaţia
este mai puţin costisitoare decât cumpărarea unui mijloc fix şi finanţarea cumpărării
cu o emisiune de datorii. Această comparaţie între costul finanţării prin leasing şi
costul finanţării prin îndatorare este posibilă şi corectă, deoarece leasingul este un
înlocuitor pentru finanţarea datoriilor, iar metodele de analiză a finanţării proiectelor
de investiţii prin îndatorare sunt perfect adaptabile analizei proiectelor de finanţare

4
În general, societăţile de leasing împart viaţa tehnică a maşinilor, utilajelor etc., în două perioade:
1) O perioadă primară egală cu viaţa economică a acestor active fixe (perioada de timp în care
se apreciază că mijlocul fix respectiv nu riscă să sufere o uzură morală);
2) O perioadă secundară echivalentă cu intervalul de timp care durează de la terminarea vieţii
economice până la sfârşitul vieţii tehnice a maşinii.
De regulă, perioada primară corespunde cu perioada de amortizare fiscală în care, conform legilor
fiscale, se poate calcula amortismentul ca o cheltuială neimpozabilă. În această perioadă, de regulă,
contractul de leasing nu poate fi reziliat.
38
prin leasing.
Pentru o mai bună identificare a avantajelor sau a dezavantajelor leasingului
comparativ cu cumpărarea unui activ din surse împrumutate vom prezenta, pe baza
unor date ipotetice, modalitatea de calcul a indicatorilor de eficienţă de la o firmă
ipotetică „X” pentru două planuri de finanţare a unei investiţii şi anume un plan de
cumpărare şi un plan de locaţie.

Planul X.C. de cumpărare a unui activ fix prevede:

1. Achiziţionarea activului fix cu o durată de viaţă de 5 ani.
2. costul activului fix este de 1.000.000 lei
3. Întreprinderea are posibilitatea să facă un împrumut de 1.000.000 lei cu o
dobândă de 10%.
4. Împrumutul este amortizabil în 5 ani, în sistemul de amortizare liniară.
5. Plăţile anuale solicitate de împrumut vor fi de 263.800 lei calculată astfel:
VPAn VPA5 1.000.000
a    263.800 (lei)
VFAAr, n VFAA10%,5 3,7908
6. Costul anual de întreţinere a echipamentului cumpărat plătibil unui prestator
de servicii (eventual producătorului), este de 50 u.m. pe an.
7. Impozitul pe profitul realizat este de 16%.

Tabelul 6.1
Fluxurile de numerar în cazul proiectului de cumpărare – varianta X.C.
(mii lei)
Nr. Indicatori Anul
crt. 1 2 3 4 5
A. Plan de amortizare a împrumutului
1 Plata împrumutului 263,8 263,8 263,8 263,8 263,8
2 Dobânda (10% la valoare rămasă) 100,0 83,6 65,6 45,8 24,0
3 Rambursare credit (1-2) 163,8 180,2 198,2 218,0 239,8
4 Sold împrumutat la sfârşit de an 836,2 656,2 457,8 239,8 0
B. Fluxurile de numerar (ieşiri)
5 Plata împrumutului 263,8 263,8 263,8 263,8 263,8
6 Plata întreţinerii 50,0 50,0 50,0 50,0 50,0
7 Influenţă fiscalitate – dobândă (rd. 2 x 16%) -16,0 -13,4 -10,5 -7,3 -3,8
8 Influenţă fiscalitate – cheltuieli întreţinere(rd.6 -8,0 -8,0 -8,0 -8,0 -8,0
x 16%)
9 Influenţă fiscalitate – amortisment (amortiz. x -32,0 -32,0 -32,0 -32,0 -32,0
16%)
10 Ieşiri nete de numerar (5+6+7+8+9) 257,8 260,4 263,3 266,5 270,0
11 VP a fluxului de numerar ( cu r=10% x (1- 237,8 221,6 206,7 193,0 180,4
0,25)
12 VP a costului total de deţinere (suma VP 1039,5
anuale rd. 11)

Notă privind calculaţiile din tabelul 6.1.

Rândul 1: suma împrumutată de 1.000.000 lei se asimilează cu valoarea
prezentă (VP) a unei anuităţi pe o perioadă de 5 ani la o rată r = 10%. Valoarea
prezentă a unei anuităţi rezultă din următoarea relaţie:

39
 VPAn VPA5
a 
VFAAr , n VFAA10%,5
VFAA10%, 5 = 3,7908
1.000.000
Deci a   263.800 (lei)
3,7908
Rândul 2: dobânda calculată la valoarea rămasă în anul respectiv:
În anul 1: 1.000.000 x 10% = 100.000 (lei)
În anul 2: 1.000.000 lei – suma rambursată din credit în anul 1 de 163.800 lei
= 836.200 lei
Deci 836.200 x 10% = 83.600 (lei)
Rândul 3: plata împrumutului minus dobânda din fiecare an.
Rândul 4: se calculează soldul creditului rămas la sfârşitul fiecărui an.
În primul an: 1.000.000 lei – rambursare anul 1 din rd. 3 = 1.000.000 –
163.800 = 836.200 (lei)
În anul 2: sold rămas la începutul anului de 836.200 lei minus rambursare
credit în anul 2 de 180.200 lei (din rd. 3 coloana an 2).
Deci 836.200 -180.200 = 656.000 (lei)
Rândul 5: se reia rd. 1.
Rândul 6: plata întreţinerii conform planului.
Rândul 7: influenţa fiscală a dobânzii ca urmare a faptului că dobânda este
deductibilă din punct de vedere fiscal. Deoarece această sumă calculată ca dobânda
x rata de impozitare, adică dobânda x 25%, este notată cu minus deoarece reduce
ieşirile de numerar.
Rândul 8: cheltuielile de întreţinere fiind şi ele deductibile fiscal se diminuează
şi ele curata de impozitare, asemănător ca la rândul 7.
Rândul 9: amortizarea fiind liniară, egală în fiecare an, fiind deductibilă fiscal
se procedează asemănător ca în cazul dobânzii sau a cheltuielilor de întreţinere (rd.
7 şi rd. 8). Amortismentul anual în sistemul de amortizare liniară este de 1.000.000
lei : 5 ani = 200.000 lei pe an. Deci 200.000 x 16% = 32.000 (lei) deducere pe seama
impozitării. Dacă s-ar adopta sistemul de amortizare accelerată, deducerea fiscală s-
ar face în funcţie de procentul admis prin lege.
În România, reglementările fiscale legate de amortisment, valabile în perioada
de elaborare a acestei cărţi, sunt conforme cu Legea impozitului pe profit nr.
414/2001 cu aplicabilitate începând din data de 01.07.2002.
Rândul 10: conform indicaţiilor din text (însumare algebrică).
Rândul 11: se calculează valoarea prezentă a fluxurilor de numerar din rândul
10.
VVn
VP  
1  r n
257.800 257.800
VP1    237.800 (lei)
1  0,0840 1 1,0840
260.400 260.400
VP2    221.600 (lei)
1,0840 1,1750
2

40
 263.300 263.300
VP3    206.700 (lei)
1,0843 1,2737
266.500 266.500
VP4    193.000 (lei)
1,0840 1,3807
4

270.000 270.000
VP5    180.400 (lei)
1,0840 1,4967
5

Avem în vedere că rata dobânzii r este actualizată şi egală cu rata de impozitare r =

10% (1-0,25) = 7,5%.
Rândul 12: valoarea prezentă a costului total de deţinere este de fapt valoarea
totală a fluxurilor anuale actualizate din rândul 11 (suma acestora).

Planul X.L. de preluare în locaţie a unui activ prevede:

1. Preluarea în locaţie pentru 5 ani a aceluiaşi utilaj.
2. Chiria anuală solicitată de locator este de 280.000 lei pe an.
3. După expirarea locaţiei utilajul rămâne în proprietatea locatorului.
4. Valoarea reziduală netă a utilajului este estimată la 70.000 lei care va trebui
plătită de locatar dacă se semnează contractul de locaţie.
5. Întreţinerea utilajului dat în locaţie se suportă de locator.
Cunoscând condiţiile unui astfel de contract de leasing, fluxurile de numerar
solicitate de acest proiect vor fi următoarele (tabelul 6.2):
Tabelul 6.2
Fluxurile de numerar în cazul proiectului de cumpărare – varianta
X.L. (mii lei)
Nr. Indicatori Anul
crt. 1 2 3 4 5
1 Plata locaţiei 280 280 280 280 280
2 Influenţa fiscală (rd. 1 x 16%) 44,8 44,8 44,8 44,8 44,8
3 Ieşiri nete de numerar pentru locaţie 235,2 235,2 235,2 235,2 235,2
4 Valoarea prezentă a locaţiei nete 217,0 200,2 184,7 170,3 157,1
(VP) cu r = 10%x(1-ri)=10%x(1-0,25) = 7,5%
5 Preţ de cumpărare la valoare reziduală - - - - -
6 VP a preţului de cumpărare 46,8
7 VP a costului total al locaţiei 976,1

Notă privind calculaţiile din tabelul 6.2:

Rândul 1: plata locaţiei conform contractului de leasing discutat (rată solicitată
de locator).
Rândul 2: plata locaţiei este deductibilă fiscal. La o rată de impozitare a
profitului ri = 16% rezultă 280 x 16% = 44.800 (lei)
Rândul 3: rândul 1 – rândul 2
Rândul 4: valoarea prezentă a fluxurilor de numerar se calculează utilizând
aceeași ecuaţie ca şi în rata precedentă pentru rândul 11 din tabelul 6.1.
VVn
VP  n 
1  r 
41
 235.200 235.200
VP1    217.000 (lei)
1  0,0840 1 1,0840
235.200 235.200
VP2    200.2 00 (lei)
1,08402 1,1750
235.200 235.200
VP3    184.700 (lei)
1,08403 1,2737
235.200 235.200
VP4    170.300 (lei)
1,08404 1,3807
235.200 235.200
VP5    157.100 (lei)
1,0840 5 1, 4967
Rândul 5: preţul de cumpărare a locaţiei conform planului.
Rândul 6: VP a preţului de cumpărare:
70 70
VP    46.800 (lei)
1,0840 5 1,4967
Rândul 7: suma valorii prezente a locaţiei anuale calculate pe rândul 4, plus
VP a preţului de cumpărare:
217.000 + 200.200 + 184.700 + 170.300 + 157.100 + 46.800 = 976.100 (lei)
Comparând rezultatele analizei celor două proiecte de finanţare a unei
întreprinderi constatăm următoarele:
- Valoarea prezentă a costului finanţării proiectului de cumpărare a utilajului
(proiectul „X.C”) = 1.039.500 (lei)
- Valoarea prezentă a costului finanţării proiectului de locaţie pentru acelaşi
utilaj (proiectul „X.L”) = 976.100 (lei)
Diferenţa = 1.039.500 – 976.100 = 63.400 (lei)
Ca urmare, costul actualizat al locaţiei este cu 63.400 lei mai mic decât costul
actualizat al cumpărării utilajului. În acest caz întreprinderea va alege varianta
finanţării prin leasing în locul cumpărării prin împrumutare.

42
 Lecția 7

7.FINANȚAREA DEZVOLTĂRII RURALE DIN FONDURI

EUROPENE

Fondurile europene structurale şi de investiţii (fonduri ESI) oferă sprijin, prin

programe multianuale, venind în completarea intervenţiilor de la nivel naţional,
regional şi local, pentru a îndeplini strategia UE pentru creştere inteligentă, durabilă
şi favorabilă incluziunii (Art. 4 din R 1303).
Pentru perioada de programare 2014-2020 există cinci fonduri ESI:
 Fondul european de dezvoltare regională (FEDR);
 Fondul social european (FSE);
 Fondul de coeziune (FC);
 Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR);
 Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime (FEPAM).
Pentru perioada de programare 2014-2020 România beneficiază de fonduri ESI
în valoare de peste 30 miliarde Euro, după cum urmează:
Tabelul 7.1
Alocările financiare la nivel naţional a fondurilor ESI
Alocare 2014-2020, milioane €
FEDR 10726
FSE 4774
FC 6934
FEADR 8015
FEPAM 168
Total 30619
 Alocarea totală FSE de 4774 milioane euro include şi alocarea FSE aferentă Iniţiativei
pentru Ocuparea Tinerilor (YEI)
Sursa: MFE, Acord de parteneriat propus de România pentru perioada de programare 2014-
2020, vers. II, 2014

7.1. Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR)

Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) contribuie la

Strategia Europa 2020 prin promovarea dezvoltării rurale durabile în întreaga
Uniune, într-o manieră care completează celelalte instrumente ale Politicii Agricole
Comune (PAC), politica de coeziune şi politica comună în domeniul pescuitului.
FEADR contribuie la dezvoltarea teritoriilor rurale, la dezvoltarea unui
sector agricol mai echilibrat din punct de vedere teritorial şi ecologic, mai
benefic pentru climă, mai competitiv şi mai inovator5.

5
Art. 3 din Regulamentul (CE) 1305/2013 privind Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare
Rurală
43
 Sprijinul pentru dezvoltare rurală are ca scop atingerea următoarelor
obiective:
a) favorizarea competitivităţii agriculturii;
b) asigurarea gestionării durabile a resurselor naturale şi combaterea
schimbărilor climatice;
c) obţinerea unei dezvoltări teritoriale echilibrate a economiilor şi
comunităţilor rurale, inclusiv crearea şi menţinerea de locuri de muncă6.
Obiectivele dezvoltării rurale, a căror realizare contribuie la strategia Europa
2002 pentru o creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii, sunt atinse prin
intermediul următoarelor şase priorităţi ale Uniunii Europene în materie de
dezvoltare rurală:
1. Încurajarea transferului de cunoştinţe şi a inovării în agricultură, în
silvicultură şi în zonele rurale, cu accent pe următoarele aspecte:
(a) încurajarea inovării, a cooperării şi a creării unei baze de cunoştinţe în
zonele rurale;
(b) consolidarea legăturilor dintre agricultură, producţia alimentară şi
silvicultură, pe de o parte, şi cercetare şi inovare, pe de altă parte, inclusiv în scopul
unei gestionări mai bune a mediului şi al unei performanţe de mediu îmbunătăţite;
(c) încurajarea învăţării pe tot parcursul vieţii şi a formării profesionale în
sectoarele agricol şi forestier.
2. Creşterea viabilităţii exploataţiilor şi a competitivităţii tuturor tipurilor
de agricultură în toate regiunile şi promovarea tehnologiilor agricole inovatoare
si a gestionării durabile a pădurilor, cu accent pe următoarele aspecte:
(a) îmbunătăţirea performanţei economice a tuturor exploataţiilor agricole şi
facilitarea restructurării şi modernizării exploataţiilor, în special în vederea creşterii
participării pe piaţă şi a orientării spre piaţă, precum şi a diversificării activităţilor
agricole;
(b) facilitarea intrării în sectorul agricol a unor fermieri calificaţi corespunzător
şi, în special, a reînnoirii generaţiilor.
3. Promovarea organizării lanţului alimentar, inclusiv procesarea şi
comercializarea produselor agricole, a bunăstării animalelor şi a gestionării
riscurilor în agricultură, cu accent pe următoarele aspecte:
(a) îmbunătăţirea competitivităţii producătorilor primari printr-o mai bună
integrare a acestora în lanţul agroalimentar prin intermediul schemelor de calitate, al
creşterii valorii adăugate a produselor agricole, al promovării pe pieţele locale şi în
cadrul circuitelor scurte de aprovizionare, al grupurilor şi organizaţiilor de producători
şi al organizaţiilor interprofesionale;
(b) sprijinirea gestionării şi a prevenirii riscurilor la nivelul exploataţiilor.
4. Refacerea, conservarea şi consolidarea ecosistemelor care sunt legate
de agricultură şi silvicultură, cu accent pe următoarele aspecte:
(a) refacerea, conservarea şi dezvoltarea biodiversităţii, inclusiv în zonele
Natura 2000 şi în zonele care se confruntă cu constrângeri naturale sau cu alte
constrângeri specifice, a activităţilor agricole de mare valoare naturală, precum şi a
stării peisajelor europene;

6
Art. 4 din Regulamentul (CE) 1305/2013 privind Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare
Rurală
44
 (b) ameliorarea gestionării apelor, inclusiv gestionarea îngrăşămintelor şi a
pesticidelor;
(c) prevenirea eroziunii solului şi ameliorarea gestionării solului.
5. Promovarea utilizării eficiente a resurselor şi sprijinirea tranziţiei către
o economie cu emisii reduse de carbon şi rezilientă la schimbările climatice în
sectoarele agricol, alimentar şi silvic, cu accent pe următoarele aspecte:
(a) eficientizarea utilizării apei în agricultură;
(b) eficientizarea utilizării energiei în sectorul agroalimentar;
(c) facilitarea furnizării şi a utilizării surselor regenerabile de energie, a
subproduselor, a deşeurilor şi reziduurilor şi a altor materii prime nealimentare, în
scopul bioeconomiei;
(d) reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră şi de amoniac din agricultură;
(e) promovarea sechestrării şi a conservării carbonului în agricultură şi
silvicultură;
6. Promovarea incluziunii sociale, a reducerii sărăciei şi a dezvoltării
economice în zonele rurale, cu accent pe următoarele aspecte:
(a) facilitarea diversificării, a înfiinţării şi a dezvoltării de întreprinderi mici,
precum şi crearea de locuri de muncă;
(b) încurajarea dezvoltării locale în zonele rurale;
(c) sporirea accesibilităţii, a utilizării şi a calităţii tehnologiilor informaţiei şi
comunicaţiilor (TIC) în zonele rurale.
FEADR intervine în statele membre prin intermediul programelor de
dezvoltare rurală. Regulamentul pentru dezvoltarea rurală (R 1305) prevede fie
elaborarea unui program de dezvoltare rurală la nivel naţional, fie un set de
programe regionale. Indiferent de modalitatea de programare aleasă (naţional sau
regional), fiecare program trebuie să conţină o serie de măsuri, cu obiective
cuantificate în funcţie de priorităţile Uniunii Europene în materie de dezvoltare rurală.
În acest sens România a ales varianta elaborării unui program de dezvoltare rurală la
nivel naţional (PNDR 2014-2020) care a fost depus spre aprobare Comisiei
Europene în martie 2014.
Ca noutate, ţările membre au posibilitatea de a adopta programe
subtematice, cu rate de sprijin mai ridicate, pentru „a răspunde unor necesităţi
specifice în domenii care sunt deosebit de importante pentru ele”. Aceste programe
subtematice vizează:
- tinerii fermieri;
- fermele mici;
- zonele montane;
- crearea unor lanţuri scurte de aprovizionare;
- femeile din zonele rurale;
- atenuarea schimbărilor climatice şi adaptarea la acestea, precum şi
biodiversitatea.
Spre deosebire de PNDR 2007-2013, Comisia Europeană prevede ca
Programul de dezvoltare rurală 2014-2020 să nu mai fie structurat pe axe, ci să
cuprindă măsuri individuale care pot deservi potenţial unul sau mai multe obiective
sau priorităţi. Astfel, meniul comunitar pentru perioada 2014-2020 cuprinde
următoarele măsuri:
1. Transfer de cunoştinţe şi acţiuni de informare;
45
 2. Servicii de consiliere, servicii de gestionare a exploataţiei şi servicii de înlocuire
în cadrul exploataţiei;
3. Scheme de calitate pentru produse agricole şi alimentare;
4. Investiţii în active fizice;
5. Refacerea potenţialului de producţie agricolă afectat de dezastre naturale şi de
evenimente catastrofale şi instituirea unor măsuri de prevenire corespunzătoare;
6. Dezvoltarea exploataţiilor şi a întreprinderilor;
7. Servicii de bază şi reînnoirea satelor în zonele rurale;
8. Investiţii în dezvoltarea zonelor forestiere şi ameliorarea viabilităţii pădurilor;
9. Împădurirea şi crearea de suprafeţe împădurite;
10. Înfiinţarea de sisteme agroforestiere;
11. Prevenirea şi repararea daunelor cauzate pădurilor de incendii, de dezastre
naturale şi de evenimente catastrofale;
12. Investiţii în ameliorarea rezilienţei şi a valorii ecologice a ecosistemelor
forestiere;
13. Investiţii în noi tehnologii forestiere şi în prelucrarea şi comercializarea
produselor forestiere;
14. Înfiinţarea grupurilor şi organizaţiilor de producători;
15. Agromediu şi climă;
16. Agricultura ecologică;
17. Plăţi Natura 2000 şi plăţi legate de Directiva-cadru privind apa;
18. Plăţi pentru zone care se confruntă cu constrângeri naturale sau cu alte
constrângeri specifice;
19. Delimitarea zonelor care se confruntă cu constrângeri naturale sau cu alte
constrângeri specifice;
20. Bunăstarea animalelor;
21. Servicii de silvomediu, servicii climatice şi conservarea pădurilor;
22. Cooperare;
23. Gestionarea riscurilor;
24. Asigurarea culturilor, a animalelor şi a plantelor;
25. Fonduri mutuale pentru fenomenele climatice nefavorabile, bolile animalelor şi
ale plantelor, infestările cu dăunători şi pentru incidente de mediu;
26. Instrumentul de stabilizare a veniturilor
27. LEADER.
La iniţiativa statelor membre, un procent de până la 4 % din cuantumul total
alocat fiecărui program de dezvoltare rurală poate fi destinat finanţării asistenţei
tehnice.
Regulamentul de dezvoltare rurală prevede crearea unei reţele europene
pentru dezvoltare rurală în scopul interconectării reţelelor, organizaţiilor şi
administraţiilor naţionale care îşi desfăşoară activitatea în domeniul dezvoltării rurale
la nivelul Uniunii.
De asemenea, se instituie o reţea Parteneriatul european pentru inovare
(PEI) pentru a facilita schimbul de expertiză şi de bune practici între fermieri şi
cercetători.
Suma totală a sprijinului pentru dezvoltare rurală la nivelul UE pentru perioada
1 ianuarie 2014 – 31 decembrie 2020 este de 95577 milioane euro, în conformitate
cu cadrul financiar multianual pentru perioada 2014-2020. Din această sumă
România beneficiază de 8,015 miliarde euro pentru finanţarea obiectivelor de
dezvoltare rurală, situându-se după suma alocată pe locul şase în ierarhia ţărilor UE-
28, după Polonia, Italia, Franţa, Spania şi Germania. De fapt, alocarea financiară
46
pentru aceste şase ţări reprezintă cu mult peste jumătate (65,7%) din bugetul
FEADR.
Faţă de perioada 2007-2013, în actuala perioadă de programare România
beneficiază de o sumă mai mică din bugetul comunitar pentru susţinerea dezvoltării
rurale, 8,015 miliarde euro faţă de 8,124 miliarde euro. De alocări mai mari decât în
perioada de programare precedentă beneficiază ţări ca Franţa, Spania, Italia, ceea
ce a făcut ca şi ordinea ţărilor în topul UE-28 în ceea ce priveşte susţinerea
dezvoltării rurale din surse comunitare să se schimbe, România decăzând de pe
locul patru pe locul şase. Situaţia privind sumele alocate pe fiecare stat membru şi pe
ani, se prezintă în tabelul alăturat.

Tabelul 7.2
Sume alocate din bugetul Uniunii Europene (FEADR) pentru dezvoltare
rurală (Euro)
Total
Tara 2014 2015 2016 2017 2018 2019 2020 2014-
2020
Polonia 1569518 1567454 1565347 1563197 1561008 1558703 1555975 10941202
Italia 1480213 1483373 1486596 1489882 1493236 1496610 1499799 10429711
Franta 1404876 1408287 1411769 1415326 1418941 1422814 1427719 9909731
Spania 1187489 1186425 1185344 1184244 1183113 1182138 1182076 8290829
Germania 1178779 1177252 1175694 1174103 1172484 1170779 1168761 8217851
Romania 1149849 1148336 1146793 1145218 1143614 1141926 1139927 8015663
Grecia 601052 600534 600005 599465 598916 598337 597652 4195961
Portugalia 577031 577895 578776 579674 580591 581504 582317 4057788
Austria 557807 559330 560883 562468 564085 565713 567266 3937552
Ungaria 495669 495017 494352 493673 492981 492253 491392 3455336
Regatul Unit 371474 370520 369548 368558 367545 366577 365936 2580157
Finlanda 335441 336934 338456 340009 341593 343198 344777 2380408
Bulgaria 335499 335058 334608 334178 333680 333187 332604 2338784
Croatia 332167 332167 332167 332167 332167 332167 332167 2325172
Irlanda 313149 313059 312968 312874 312780 312669 312485 2189985
Rep. Cehă 314349 312969 311561 310124 308660 307149 305522 2170334
Slovacia 271155 270798 270434 270063 269684 269286 268815 1890235
Suedia 248859 249015 249174 249336 249502 249661 249769 1745315
Lituania 230393 230412 230432 230452 230472 230484 230443 1613088
Letonia 138327 138361 138396 138431 138467 138499 138499 968982
Slovenia 118678 119007 119342 119684 120033 120384 120721 837849
Estonia 103626 103651 103676 103702 103729 103751 103751 725887
Danemarca 90288 90169 90048 89924 89798 89666 89509 629401
Tarile de Jos 87118 87004 86887 86767 86646 86518 86366 607305

Belgia 78342 78500 78660 78824 78991 79159 79314 551791

Cipru 18896 18893 18891 18889 18886 18883 18875 132214
Luxemburg 14226 14272 14319 14366 14415 14464 14511 100575
Malta 13880 13965 14052 14140 14230 14322 14413 99001
Total UE-28 13618149 13618659 13619178 13619709 13620250 13620801 13621364 95338109
Asist. Tehn. 34131 34132 34133 34135 34136 34137 34139 238942
TOTAL 13652280 13652791 13653311 13653843 13654385 13654938 13655503 95577052
Sursa: Regulamentul (UE) 1305/2013 privind Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală
47
 7.2. Programul Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR) 2014-2020

Programele Operaţionale (PO) sunt documente strategice elaborate de statul

membru şi aprobate de către Comisia Europeană care cuprind setul de priorităţi
multianuale care pot fi cofinanţate din fondurile ESI.
Pentru perioada de programare 2014-2020 România a elaborat următoarele
programe:
 Programul Operaţional Infrastructură Mare (POIM) 2014-2020
 Programul Operaţional Regional (POR) 2014-2020
 Programul Operaţional Capital Uman (POCU) 2014-2020
 Programul Operaţional Competitivitate (POC) 2014-2020
 Programul Operaţional Capacitate Administrativă (POCA) 2014-2020
 Programul Operaţional Asistenţă Tehnică (POAT) 2014-2020
 Programul Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR) 2014-2020
 Programul Operaţional pentru Pescuit şi Afaceri Maritime (POPAM)
2014-2020.
Alocarea financiară indicativă pentru fiecare program în parte, pentru perioada
2014-2020 se prezintă în tabelul alăturat.

Tabelul 7.3
Alocarea financiară pentru România, pe fiecare program, 2014-2020
Program Fondul de finanţare Alocare
(milioane EUR)
FEDR 2484
Programul Operaţional Infrastructură Mare
FC 6935
Programul Operaţional Regional FEDR 6298
Programul Operaţional Capital Uman FSE + YEI 4327
Programul Operaţional Competitivitate FEDR 1330
Programul Operaţional Capacitate Administrativă FSE 553
Programul Operaţional Asistenţă Tehnică FEDR 213
Programe de cooperare transfrontalieră
Programul Naţional de Dezvoltare Rurală FEADR 8015
Programul Operaţional pentru Pescuit şi Afaceri FEPAM 168
Maritime
Programe de cooperare transfrontalieră 450
TOTAL 30773
Sursa: Ministerul Fondurilor Europene, Acord de parteneriat propus de România pentru perioada de
programare 2014-2020, vers. II, 2014

Prevederile Comisiei Europene în ceea ce priveşte pilonul II al PAC –

dezvoltarea rurală – sunt aliniate la Strategia Europa 2020, prin care se stipulează
că, în viitor, creşterea economică în UE ar trebui să fie inteligentă (bazată pe
cunoaştere şi inovare), durabilă (în conformitate cu nevoile pe termen lung ale
planetei) şi incluzivă (benefică pentru întreaga societate)7.

7
Comisia Europeană, 2010, EUROPA 2020. O strategie europeană pentru o creştere inteligentă,
ecologică şi favorabilă incluziunii
48
 În concordanţă cu strategia Europa 2020, politica de dezvoltare rurală pentru
perioada 2014-2020 cuprinde obiectivele strategice pe termen lung legate de
contribuţia la competitivitatea agriculturii, la gestionarea durabilă a resurselor
naturale şi la dezvoltarea teritorială echilibrată a zonelor rurale8 .
Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020 răspunde la trei dintre
provocările de dezvoltare stabilite prin Acordul de Parteneriat, şi anume:
I. Competitivitatea şi dezvoltarea locală
II. Oamenii şi societatea
IV. Resursele
PNDR 2014-2020 (finanţat din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare
Rurală) susţine dezvoltarea strategică a spaţiului rural prin abordarea strategică a
următoarelor obiective:
 Restructurarea şi creşterea viabilităţii exploataţiilor agricole;
 Gestionarea durabilă a resurselor naturale şi combaterea schimbărilor
climatice;
 Diversificarea activităţilor economice, crearea de locuri de muncă,
îmbunătăţirea infrastructurii şi serviciilor pentru îmbunătăţirea calităţii
vieţii în zonele rurale.
Îndeplinirea obiectivelor strategice din PNDR 2014-2020 se va realiza prin
cele şase priorităţi de dezvoltare rurală:
- P1 Încurajarea transferului de cunoştinţe şi a inovării în agricultură, în
silvicultură şi în zonele rurale;
- P2 Creşterea viabilităţii exploataţiilor şi a competitivităţii tuturor tipurilor de
agricultură în toate regiunile şi promovarea tehnologiilor agricole inovative si a
gestionării durabile a pădurilor;
- P3 Promovarea organizării lanţului alimentar, inclusiv procesarea şi
comercializarea produselor agricole, a bunăstării animalelor şi a gestionării
riscurilor în agricultură;
- P4 Refacerea, conservarea şi consolidarea ecosistemelor care sunt legate de
agricultură şi silvicultură;
- P5 Promovarea utilizării eficiente a resurselor şi sprijinirea tranziţiei către o
economie cu emisii reduse de carbon şi rezilientă la schimbările climatice în
sectoarele agricol, alimentar şi silvic;
- P6 Promovarea incluziunii sociale, reducerea sărăciei şi dezvoltare economică
în zonele rurale.
Principalele domenii de intervenţie sunt:
 DI 1A: Încurajarea inovării, a cooperării şi a bazei de cunoştinţe în zonele
rurale;
 DI 1B: Consolidarea legăturilor dintre agricultură, producţia alimentară şi
silvicultură, pe de o parte, cercetare şi inovare pe de altă parte, inclusiv în
scopul unei gestionări mai bune a mediului şi al unei performanţe de mediu
îmbunătăţite;
 DI 2A - Îmbunătăţirea performanţei economice a tuturor fermelor şi facilitarea
restructurării şi modernizării fermelor, în special în vederea creşterii participării
şi orientării catre piaţă, cât şi a diversificării agricole
 DI 2B - Facilitarea intrării în sectorul agricol a unor fermieri calificaţi
corespunzător şi în special, a reînnoirii generaţiilor

8
Regulamentul (CE) 1305/2013 privind dezvoltarea rurală
49
  DI 3A - Imbunătăţirea competitivităţii producătorilor primari printr-o mai bună
integrare a acestora în lanţului agroalimentar prin intermediul schemelor de
calitate, al creşterii valorii adăugate a produselor agricole, promovarea pe
pieţele locale, a circuitelor scurte de aprovizionare, a grupurilor de producători
şi a organizaţiilor interprofesionale;
 DI 3B - sprijinirea gestionării şi a prevenirii riscurilor la nivelul exploataţiilor
 DI 4B - Ameliorarea gestionării apelor, inclusiv gestionarea îngrăşămintelor şi
a pesticidelor;
 DI 4C - Prevenirea eroziunii solului şi ameliorarea gestionării solului;
 DI 5A - Eficientizarea utilizării apei în agricultură;
 DI 5C - Facilitarea furnizării şi utilizării surselor regenerabile de energie, a
subproduselor, a deşeurilor, a reziduurilor şi altor materii prime nealimentare,
în scopul bioeconomiei
 DI 5D - Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră şi de amoniac din
agricultură.
 DI 5E - Promovarea conservării şi a sechestrării carbonului în agricultură şi
silvicultură
 DI 6A - Facilitarea diversificării, a înfiinţării şi a dezvoltării de întreprinderi mici
şi a creării de locuri de muncă
 DI 6B - Încurajarea dezvoltării locale în zonele rurale
Din meniul comunitar al măsurilor de dezvoltare rurală, regăsite în
Regulamentul (UE) nr. 1305/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17
decembrie 2013 privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul
european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) şi de abrogare a Regulamentului
(CE) nr. 1698/2005 al Consiliului, România a selectat 14 măsuri de dezvoltare ce
urmează a fi implementate în ţara noastră în perioada 2014-2020.
Susţinerea financiară a acestor măsuri este de 9331,5 milioane Euro, din care
8015,7 reprezintă susţinere din bugetul comunitar şi 1315,8 milioane Euro susţinere
de la bugetul naţional. Alocarea indicativă pe măsuri se prezintă în tabelul următor:
Tabelul 7.4
Alocare financiară PNDR 2014-2020
Măsura/submăsura Alocări UE Bug. Total
naţional fonduri
publice
M01 Transfer de cunoştinţe şi acţiuni de 50,4 5,6 56
informare
1.1. Sprijin pentru formarea profesională şi
dobândirea de competenţe
1.2. Sprijin pentru activităţi demonstrative şi
de informare
M02 Servicii de consiliere 50,4 8,9 59,3
2.1 Servicii de consiliere pentru fermieri,
tinerii fermieri, micro-întreprinderile şi
întreprinderile mici din zonele rurale
M04 Investiţii în active fizice 2 057,0 367 2 424
4.1. Investiţii în exploataţii agricole
4.2. Investiţii pentru procesarea/marketingul
produselor agricole
4.3. Investiţii pentru dezvoltarea,
modernizarea şi adaptarea infrastructurii
agricole şi silvice
M06 Dezvoltarea exploataţiilor şi a 866,4 127,1 993,5
50
 întreprinderilor
6.1. Sprijin pentru instalarea tinerilor fermieri
6.2. Sprijin pentru înfiinţarea de activităţi
neagricole în zone rurale
6.3 Sprijin pentru dezvoltarea fermelor mici
6.4. Investiţii în crearea şi dezvoltarea de
activităţi neagricole
6.5. Plăţi pentru fermierii eligibili în cadrul
schemei pentru micii fermieri care-şi
transferă definitiv exploataţia altui
fermier
M07 Servicii de bază şi reînnoirea satelor 1 100,6 197,4 1 298,0
în zonele rurale
7.2. Investiţii în crearea şi modernizarea
infrastructurii de bază la scară mică
7.6. Investiţii asociate cu protejarea
patrimoniului cultural
M08 Investiţii în dezvoltarea zonelor 105,7 18,6 124,3
forestiere şi ameliorarea viabilităţii
pădurilor
8.1 Împădurirea şi crearea de suprafeţe
împădurite
M09 Înfiinţarea grupurilor de producători 8,0 0,9 8,9
în sectorul pomicol
M10 Agro-mediu şi climă 850,0 1049,9 999,9

10.1 Plăţi de agro-mediu şi climă

10.2 Conservarea resurselor genetice
animale locale in pericol de abandon
M11 Agricultură ecologică 200,7 35,4 236,1

11.1 Sprijin pentru conversia la metodele de

agricultură ecologică
11.2 Sprijin pentru menţinerea practicilor de
agricultură ecologică
M13 Plăţi pentru zone care se confruntă 1 130,8 199,5 1 330,3
cu constrângeri naturale sau cu alte
constrângeri specifice
13.1 Plăţi compensatorii în zona montană
13.2 Plăţi compensatorii pentru zone care se
confruntă cu constrângeri naturale
semnificative
13.3 Plăţi compensatorii pentru zone care se
confruntă cu constrângeri specifice
M15 Servicii de silvo-mediu, servicii 100,0 17,6 117,6
climatice şi conservarea pădurilor
15.1 Plăţi pentru angajamente de silvo-
mediu
M16 Cooperare 28,0 3,1 31,1
16.1. Sprijin pentru înfiinţarea şi funcţionarea
grupurilor operaţionale (GO), pentru
dezvoltarea de proiecte pilot, noi
produse, practici, procese si tehnologii
în sectoarele agricol, alimentar şi
forestier

51
 16.4 Sprijin pentru cooperarea orizontală şi
verticală între actorii din lanţul de
aprovizionare, în vederea stabilirii şi
dezvoltării de lanţuri scurte de
aprovizionare şi de pieţe locale, precum
şi în vederea realizării de activităţi
corelate de promovare în context local
M17 Gestionarea riscurilor 200,0 35,3 235,3
17.2 Fonduri Mutuale
M19 Dezvoltarea locală a LEADER 652,4 72,4 724,8
19.1 Sprijin pregătitor
19.2 Sprijin pentru implementarea acţiunilor
în cadrul strategiei de dezvoltare locală
19.3 Pregătirea şi implementarea activităţilor
de cooperare ale Grupului de Acţiune
Locală
19.4 Sprijin pentru cheltuieli de funcţionare şi
animare
M14 Bunăstarea animalelor 437,0 77,1 514,1
M120 Asistenţă tehnică- State membre 178,3 0 178,3
TOTAL 8 015,7 1 315,8 9 331,5
Sursa: MADR, 2014

Principalele categorii de intervenţie finanţate prin PNDR 2014-2020, grupate

pe cele trei obiective strategice la realizarea cărora participă sunt:
- pentru realizarea obiectivului strategic 1, prin măsurile PNDR vor fi
finanţate următoarele categorii de intervenţie:
 Înfiinţarea, extinderea şi modernizarea dotărilor la nivel de fermă (clădiri,
drumuri de acces, irigaţii, tehnologii de reducere a poluării şi producţie de
energie din surse regenerabile, facilităţi de depozitare, comercializare şi
procesare, inclusiv în contextul lanţurilor scurte, etc.);
 Investiţii în procesare şi comercializare, inclusiv în eficienţă energetică,
marketing, depozitare, condiţionare, adaptare la standarde, etc;
 Sprijin pentru restructurarea fermelor, în special a celor mici, şi întinerirea
generaţiilor de fermieri;
 Gestionarea riscurilor în sectorul agro-alimentar;
 Activităţi consiliere şi formare, realizate inclusiv prin intermediul grupurilor de
producători;
- pentru realizarea obiectivului strategic 2, prin măsurile PNDR vor fi
finanţate următoarele categorii de intervenţie:
 Acţiuni de împădurire a terenurilor agricole şi neagricole, precum şi realizarea
perdelelor forestiere pe aceste terenuri;
 Plăţi compensatorii fermierilor care îşi asumă în mod voluntar angajamente de
agro-mediu;
 Plăţi compensatorii fermierilor care se angajează în mod voluntar să adopte
sau să menţină practici şi metode specifice agriculturii ecologice;
 Plăţi compensatorii fermierilor care se angajează în mod voluntar să continue
activitatea în zonele desemnate ca zone care se confruntă cu constrângeri
naturale sau cu alte constrangeri specifice;
- pentru realizarea obiectivului strategic 3, prin măsurile PNDR vor fi
finanţate următoarele categorii de intervenţie:

52
  Sprijin pentru realizarea de investiţii pentru microîntreprinderi şi întreprinderi
mici non-agricole în zonele rurale;
 Îmbunătăţirea infrastructurii locale (sisteme de alimentare cu apă, canalizare,
drumuri locale), infrastructură educaţională, medicală şi socială;
 Restaurarea şi conservarea moştenirii culturale;
 Sprijin pentru strategii generate la nivel local, care asigură abordări integrate
pentru dezvoltarea locală9.

9
MADR, Programul Naţional de Dezvoltare Rurală, iulie 2014
53
 Bibliografie

1. Berman, Karen, Knight J., Cojocaru, Carmen-Iustina traducere, Inteligenţa

financiară:ghidul managerului pentru înţelegerea adevăratei semnificaţii a cifrelor,
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011
2. Brezeanu, P., Finanţe corporative, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
3. Brezeanu, P., Finanţe corporative, vol. II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
4. Brezeanu, P., Gestiunea financiară a întreprinderii, Volumul 3 Elemente inspirate
din teoria și practica financiară a Uniunii Europene. Aplicații, studii de caz, teste,
Editura Cavallioti, București, 2009
5. Buglea, A., Analiză financiară: concepte şi studiu de caz, Editura Mirton,
Timişoara, 2005
6. Cerna, S., Politica monetară, Editura Academiei Române, București, 2014
7. Cârstina, S.V., Gestiunea activelor și rentabilitatea întreprinderii, Editura
Universitaria, Craiova, 2015
8. Dardac, N., Barbu, Teodora, Monedă, bănci şi politici monetare, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 2006
9. Dragotă, V. şi colab., Abordări practice în finanţele firmei, Editura Irecson,
Bucureşti, 2005
10. Feher, Andrea, Finanţarea agriculturii şi dezvoltării rurale. Politici comunitare,
Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2009
11. Feher, Andrea, Finanțele firmei, suport de curs
11. Goşa, V., Management financiar în agricultură, Editura Mirton, Timişoara, 2003
12. Goşa, V., Management financiar în agricultură şi turism rural, Editura Mirton,
Timişoara, 2005
13. Halpern P., Weston J., Bricham E., Finanţe manageriale, Editura Economică,
Bucureşti, 1998
14. Hoanță, N., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura C.H. Beck, București,
2011
15. Hristea, Anca Maria, Analiza economică și financiară a activității întreprinderii: de
la intuiție la știință, Volumul 2, Editura Economică, București, 2015
16. Mihai, I. coord., Piața financiară – componentă fundamentală a pieței globale.
Echilibru, cooperare, integrare, Editura Fundației România de Mâine, București,
2014
17. Ogden, J.P., F.C. Jen, P.F. O’Connor, Advanced Corporate Finance, Prentice
Hall, 2003
18. Pirtea, M., Cristea, H., Nicolescu, Cristina, Boțoc, C., Managementul financiar al
companiei, Editura Mirton, Timișoara, 2010
19. Stancu, I., Finanţe. Ed. a 4-a, Editura Economică, Bucureşti, 2007
20. Stancu I, Stancu D. (2012), Finanţe corporative cu Excel, Ed. Economică,
Bucureşti
21. Toma, M. şi colab., Gestiune financiară de întreprindere. Aplicaţii practice şi
teste-grilă, Editura Economică, Bucureşti, 2003
22. Vasile I., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteora Press, Bucureşti,
2010
23. Feher Andrea (2013), Finanțări comunitare: curs pentru studenții ID, Editura
Agroprint, Timişoara
24. Feher Andrea (2009), Finanţarea agriculturii şi dezvoltării rurale. Politici
comunitare, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara
54
25. Otiman, P.I. (coord.) (2006), Dezvoltarea rurală durabilă în România, Editura
Academiei Române, Bucureşti
26. Comisia Europeană (2007), Pregătire în vederea verificării eficienţei reformei PAC,
Comunicare a Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European, Bruxelles
27. Comisia Europeană (2010), EUROPA 2020 - O strategie europeană pentru o
creştere inteligentă, ecologică şi favorabilă incluziunii, Bruxelles
28. Comisia Europeană (2010), PAC în perspectiva anului 2020: Cum răspundem
provocărilor viitorului legate de alimentaţie, resurse naturale şi teritorii,
Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul
economic şi social european şi Comitetul Regiunilor, Bruxelles
29. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L347/487, Regulamentul (UE) NR. 1305/2013
al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 privind
sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul european agricol pentru
dezvoltare rurală (FEADR) și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005
al Consiliului
30. Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (2014), Programul Naţional de
Dezvoltare Rurală 2014-2020

55