Proza lui Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu este creatorul romanului românesc modern care scrie primul roman
realist obiectiv românesc, Ion, şi primul roman obiectiv de analiză psihologică românesc,
Pădurea spânzuraţilor.
Universul ficţional realist s-a dezvoltat în strânsă legătură cu condiţiile social-istorice ale
sec. al XIX-lea, realismul impunându-se în noua orientare estetică. Trăsăturile realismului,
utilizate şi în opera rebreniană sunt: prezentarea veridică a realităţii, obiectivitatea, observaţia
tipurilor umane caracteristice, reliefarea individului ca produs al societăţii în care trăieşte,
prezentarea amănuntelor semnificative şi alcătuirea descrierilor minuţioase, stilul impersonal,
sobru, precis şi concis.
Ion a fost publicat în 1920.
Stilul rebrenian se remarcă prin refuzul total al subiectivismului, prin preferinţa pentru
exprimarea exactă, anticalofilă şi prin intersecţia literaturii cu analiza psihologică a sufletului
ţărănesc. Maniera obiectivă creează tipuri umane cu trăiri interioare proprii. Obiectivarea
instanţei narative este un element de modernitate în romanul românesc interbelic, alături de
tehnici narative moderne, precum cea a contrapunctului (=alternarea celor 2 fire epice: destinul
lui Ion – destinul lui Titu Herdelea; existenţa ţărănimii – existenţa intelectualităţii satului), a
simetriilor narative inverse (dilema matrimonială a lui Ion – dilema matrimonială a Laurei
Herdelea; dansul someşana jucat cu Ana în incipit – acelaşi dans jucat cu Florica la nuntă) şi
registre stilistice diferite: stilul cenuşiu cu vocabular sărac al ţăranului, alternând cu stilul
cărturăresc al naratorului.
Geneza operei surprinde transfigurarea realului: imaginea ţăranului ce sărută pământul,
patima lui Ion Pop al Glanetaşului pentru pământ şi bătaia Rodovicăi (fată bogată din Prislop
încurcată cu un sărăntoc). Aceste trei scene alcătuiesc primul plan - al ţăranilor - , din prima
variantă a cărţii, „Zestrea”, căruia i s-a adăugat al doilea plan – al intelectualilor satului.
Titlul redă numele protagonistului, tipul reprezentativ al ţăranului ardelean, personaj
individualizat, un simbol al împătimitului de pământ ce există doar în raport cu pământul deţinut.
Fiind un roman de inspiraţie rurală, conţine tema pământului, dezvoltată într-o
monografie a satului transilvănean de la începutul secolului XX, completată de tema vieţii şi a
morţii, a iubirii şi a căsătoriei, tema naţională şi cea a intelectualului.
Structura este clasică, bazată pe principiul simetriei, al circularităţii și pe cronologie.
Cele 2 părţi sunt Glasul pământului şi Glasul iubirii, ce cuprind 13 capitole precum Începutul,
Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Ruşinea, Nunta, (din prima parte) şi Vasile, Copilul, Sărutarea,
Ştreangul, Blestemul, George, Sfârşitul (din partea a doua).
Între primul şi ultimul capitol evoluează destinul tragic al protagonistului, Ion Pop al
Glanetaşului. Ciclul existenţial este închis şi sugerat de metafora drumului care duce şi iese din
satul Pripas; cu imaginea drumului debutează şi se sfârşeşte romanul.
Expoziţiunea cuprinde hora din curtea Todosei lui Maxim Oprea, imagine care
corespunde celei finale, de sărbătorire a hramului noii biserici din Pripas, redând simetria operei,
cu un narator heterodiegetic. Legătura dintre planurile narative (ţărănime – intelectuali) se
realizează prin intermediul personajului Titu Herdelea, alter-ego al naratorului.
Obiectivitatea impune relatarea diacronică a evenimentelor, în centrul cărora se află Ion.
Acesta renunţă la iubirea pentru Florica în favoarea seducerii Anei, fata lui Vasile Baciu; ea este
promisă lui George Bulbuc. Dorinţa lui Ion de a obţine pământ cu orice preţ reprezintă intriga
romanului. Scena horei îl surprinde pe Ion ca o fiinţă conflictuală. Se hotărăşte să o seducă pe
Ana, idee pe care ulterior o dezbate cu Titu Herdelea, ca şi când acesta i-ar fi insuflat-o.
Desfăşurarea acţiunii prezintă istoria familiei Pop al Glanetaşului. Glanetaşu a băut
toată zestrea Zenobiei. Prin intermediul Anei, Ion poate redeveni proprietar, așa că o lasă
însărcinată. Deşi Ion și Vasile Baciu nu ajung la o înţelegere concretă asupra averii, Ion se
însoară cu Ana. Când află că Florica se mărită cu George, Ion reîncepe să-i dea târcoale.
Punctul culminant surprinde hotărârea Anei de a se spânzura, înţelegând că nu a fost
decât unealta prin care Ion a intrat în posesia pământului familiei sale.
Deznodământul redă pedeapsa primită de Ion de la destin. Acesta devine amantul
Floricăi, George află despre legătura lor de la nebuna satului – Savista – şi îi surprinde într-o
noapte împreună, lovindu-l cu sapa până ce-l omoară. George este arestat pentru omor, Florica
rămâne singură, iar averea primită de Ion după nuntă revine bisericii.
Al doilea plan narativ – al intelectualilor satului – redă rivalitatea dintre preotul Belciug
şi învăţătorul Herdelea, defavorabilă celui din urmă. El are familie: soţie, pe Titu şi două fete de
măritat (Laura şi Ghighi). Casa lui este construită pe terenul bisericii în vremea prieteniei lor.
Relaţiile dintre ei se degradează pornind de la atitudinea lor faţă de faptele lui Ion. Preotul
Belciuc, rămas văduv, urmărește un singur țel: construirea unei noi biserici.
Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă aspecte monografice ale satului
românesc tradiţional: obiceiuri legate de nuntă, botez, înmormântare, Crăciun, horă, relaţii socio-
economice, port, gura satului, instituţiile, autorităţile.
Ion Pop al Glanetaşului este protagonistul operei, un personaj monumental, simbolic,
reprezentativ pentru o întreagă categorie socială: ţăranul care iubeşte pământul mai presus decât
orice. El este personajul eponim, realist. Portretul său este realizat prin formula artistică a
basoreliefului. Ca personaj modern, este individualizat prin complexitatea caracterială (personaj
rotund), prin folosirea seducţiei pentru a deveni posesor de pământ, prin patima pentru pământ şi
pentru Florica şi prin sfârşitul tragic.
Ca modalitate de caracterizare predominantă se remarcă cea indirectă. Portretul moral
este construit din trăsături contradictorii şi complexe, ce reies din comportamentul energic şi
voluntar, din atitudinea, gândurile, frământările pătimaşe. Încă din incipit, de la horă, naratorul
obiectiv îl evidenţiază pe Ion dintre flăcăii satului. Acesta o urmăreşte pe Ana cu o privire
stranie, apoi o vede pe Florica „mai frumoasă ca oricând”. Ion disimulează iubirea pentru Ana
doar pentru a-şi atinge scopul: obţinerea pământului. După ce-şi pune planul în aplicare şi o lasă
„grea” pe Ana, Ion îi forţează mâna lui Vasile Baciu să i-o dea de soţie, alături de avere. După ce
intră în posesia pământului, acesta sărută pământul primit. Posesiunea pământului dezvoltă în
protagonist siguranţă şi dovada valorii, simţindu-se „mândru şi mulţumit”, văzându-se „mare şi
puternic”. După ce-i este satisfăcută patima pentru avere, reapare cea pentru Florica, fapt care-i
aduce sfârşitul tragic. Conflictul exterior se conturează de-a lungul întregului volum, Ion fiind în
conflict cu flăcăii din sat, cu George, cu Vasile Baciu, cu Ana, cu vecinul de hotar. Conflictul
interior (între dragostea lui pt pământ şi cea pt Florica, între Glasul pământului versus Glasul
iubirii) îi marchează destinul, fiind vizibil din prima scenă.
Protagonistul este caracterizat direct din mai multe perspective prin intermediul tehnicii
reflectării poliedrice (tehnica oglinzilor paralele). Astfel, naratorul îl portretizează ca fiind „iute
şi harnic ca mă-sa”, chipeş, voinic, dar sărac din cauza tatălui care i-a „băut averea” Zenobiei;
Vasile Baciu îl consideră „tâlhar” şi „sărăntoc”; Titu Herdelea îi laudă perseverenţa.
Autocaracterizarea ia forma reproducerii unor gânduri ale personajului: „Şi să rămân tot calic...
pentru o muiere!... Apoi să nu mă trăznească Dumnezeu din senin?” sau „Ce folos de pământuri,
dacă cine ţi-e drag pe lume nu-i al tău!”.
În relaţie cu celelalte personaje, Ion este egoist, punând mai presus decât orice, propriile
scopuri. Pentru el, fericirea are o bază erotică, dar realizarea ei este ameninţată atâta timp cât el
este „calic”. În relaţia cu Florica, Ion are o latură umană în stadiu incipient. Deşi o abandonează
pentru Ana, Ion nu o poate uita pe Florica. Din pricina iubirii pentru ea, ajunge să n-o mai
suporte pe Ana. Sufletul lui îi aparţine Floricăi: „Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline şi
umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştri ca cerul de primăvară”. „Glasul iubirii”
pentru fata frumoasă şi săracă reapare brutal, după ce Ion şi-a recăpătat demnitatea prin
îmbogăţire. Deşi iniţial confundă patima pentru pământ cu împlinirea totală, personajul resimte
„golul sufletesc” cauzat de pierderea iubitei. Nu este conştient că îşi riscă viaţa prin
reîntoarecerea la Florica, devenită soţia lui George. Toate evenimentele din viaţa lui sunt
dominate de figura ei: la horă, la nunta lui, la naşterea copilului, la nunta ei cu George.
Registrul stilistic al lui Rebreanu este anticalofil, direct, realist-obiectiv, scriitorul
declarându-se un „creator de viaţă”. În concluzie, consider că realismul său inovează astfel prin
capacitatea sa obiectivă de a crea tipuri umane independente de subiectivitatea creatorului.

Nuvelele care preced romanul Pădurea spânzuraţilor sunt Catastrofa, Iţic Ştrul dezertor
şi Hora morţii, pe baza cărora Rebreanu creează primul roman de analiză psihologică,
obiectiv şi realist din literatura română, fiind considerat creatorul romanului românesc.
Tema e evocarea realistă şi obiectivă a Primului Război Mondial, cu accent pe condiţia
tragică a intelectualului ardelean, silit să lupte sub steag străin împotriva propriului neam.
Geneza romanului o reprezintă o tragedie personală (condamnarea și spânzurarea fratelui
scriitorului ce încercase trecerea frontului la români) şi o fotografie văzută de Rebreanu, care
prezintă o pădure cu spânzuraţi cehi.
Structural, romanul este alcătuit din 4 cărţi, a câte 11 capitole, cu excepţia ultimei, care
are doar 8 capitole. Romanul are 2 planuri distincte, care evoluează paralel, dar se
intercondiţionează şi se înlănţuie: al războiului și al dramei psihologice a personajului principal.
Ca şi în romanul Ion, construcţia este circulară şi simetrică: Pădurea spânzuraţilor începe şi se
termină cu imaginea spânzurătorii şi cu privirea luminoasă, încărcată de iubire a condamnatului.
Romanul folosește simboluri care devin obsesii: imaginea spânzurătorii (de 20 de ori),
cuvântul „datorie” (de 9 ori), lumina din ochii condamnatului ce devine laitmotiv. Simbolice sunt
şi numele unor personaje: Apostol (ucenic al lui Iisus) și Maria şi Iosif, asemenea părinților lui
Iisus. Este dezvoltată relaţia antitetică dintre lumină şi întuneric. Conştiinţa protagonistului
străbate un drum chinuitor de la întuneric la lumină, de la viziunea divină din biserică şi până la
distrugerea reflectorului, care constituie şi apogeul simbolisticii.
Atmosfera dezolantă a peisajului de toamnă, cu cer rece, cu câmpie neagră, cu arbori
desfrunziţi, cu ploaie, vânt, întuneric, cimitir şi sârmă ghimpată constituie manifestări ale naturii
specifice naturalismului.
Naratorul e omniscient, obiectiv, heterodiegetic, evenimentele sunt relatate la pers a III-a.
Perspectiva temporală este diacronică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea
derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu exterior, real, târguşorul Parva, frontul, spitalul
etc. şi unul interior, imaginar închis, al frământărilor şi zbuciumului din conştiinţa personajului.
Incipitul descrie atmosfera cenuşie de toamnă, în timpul Primului Război Mondial, cu
imaginea spânzurătorii ce stăpâneşte tot: „Sub cerul cenuşiu de toamnă ca un clopot uriaş de
sticlă aburită, spânzurătoarea [...] întindea braţul cu ştreangul...”. Locotenentul Apostol Bologa,
protagonistul, face parte din completul de judecată care a condamnat la moarte prin spânzurare
pe sublocotenentul ceh Svoboda („libertate”- în lb. slavă), pentru că încercase să treacă frontul la
inamic. Convins că şi-a făcut datoria faţă de stat, Bologa supraveghează pregătirea execuţiei, iar
condamnarea i se pare un act drept.
În spirit realist şi modern, Rebreanu face retrospecţia vieţii lui Bologa, prin flash-back.
Apostol a copilărit în târguşorul Parva. Tatăl său (Iosif Bologa) a fost „cel mai tânăr condamnat
în procesul Memorandului”, mama sa îl creşte în supunere faţă de religie, iar la şase ani copilul
are viziunea lui Dumnezeu „ca o lumină de aur orbitoare”. Ieşit din închisoare, tatăl se implică în
educaţia fiului. Echilibrul băiatului se clatină când tatăl moare de inimă, senzaţia dureroasă fiind
percepută prin autointrospecţie, simţind „cum i se dărâmă în suflet, cu zgomot îngrozitor,
o clădire veche.” L-a cuprins teama („Am pierdut pe Dumnezeu”), monologul interior
declanşând o puternică „dorinţă de-a cunoaşte” viața: se înscrie la Filozofie în Budapesta, se
logodește cu Marta, fiică de avocat, se înrolează în armată, pentru a-și arăta curajul, fiind convins
că „războiul este adevăratul izvor de viaţă”.
Ca ofiţer în armata austro-ungară, Bologa are conştiinţa datoriei faţă de stat, devenind
membru în completul de judecată al Tribunalului Militar. Echilibrul lui Bologa se zdruncină când
vede spânzurătoarea şi privirea disprețuitoare faţă de moarte, „înfrumuseţată de o dragoste
uriaşă” a condamnatului Svoboda. Întreaga sa fiinţă devine dominată de aspiraţia spre libertate şi
conştiinţa apartenenţei etnice. Încearcă să obţină aprobarea de a nu participa la luptele cu
propriul popor, dar este refuzat de generalul Karg. Bologa îi mărturiseşte generalului starea sa
morală conflictuală, fapt ce stârneşte mânia superiorului. Este rănit, spitalizat, se întoarce la
Parva şi rupe logodna cu Marta. Apare elipsa narativă privind desfacerea logodnei, naratorul
sugerând doar că aceasta s-a efectuat. Revenit pe front, Bologa lucrează în biroul coloanei de
muniţii, fiind găzduit de groparul Vidor, de a cărui fiică, Ilona, se îndrăgosteşte şi cu care se şi
logodeşte.
Între modalităţile moderniste se disting simbolurile devenite obsesii, mărci ale analizei
psihologice, ce îi macină conştiinţa: lumina din ochii lui Svoboda suprapusă peste lumina
reflectorului rusesc, datoria de ofiţer al statului austro-ungar şi apartenenţa la neamul românesc,
îndreptându-l cu repeziciune spre împlinirea destinului tragic. Ca membru al Curţii Marţiale,
condamnă la moarte 12 români acuzaţi de pactizare cu inamicul şi, pentru a preîntâmpina o nouă
greşeală, ia pentru a doua oară hotărârea de a dezerta, deşi era urmărit cu tenacitate de
locotenentul ungur Varga. Apostol dezertează chiar prin locul păzit de către Varga, care îl prinde
şi îl predă Tribunalului Militar. Bologa refuză apărarea căpitanului Klapka şi este condamnat la
moarte prin spânzurare.el începe să-și simtă sufletul împăcat, inima îi este inundată de „iubirea
care îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţa şi moartea”. Moare ca un erou al
românilor, întruchipând puterea de sacrificiu pentru cauza nobilă a neamului său.
Principalele modalităţile de analiză psihologică utilizate de către Rebreanu sunt
obiectivate prin detaşarea naratorului şi constituie tehnici specifice creaţiilor literare psihologice:
monologul interior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi a sufletului, retrospecţia, autointrospecţia
autoanaliza şi repetarea obsesivă a unor cuvinte cu valoare de simbol.
Stilul lui Liviu Rebreanu confirmă şi în acest roman obiectivarea realistă a temei,
concizia şi precizia termenilor literari, anticalofilia: „Nu frumosul, o născocire omenească,
interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să-nchizi în cuvinte câteva clipe de viaţă
adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume”. (Liviu
Rebreanu).