Mihai Eminescu

Înca cu 2000 de ani în urmă, filosoful Aristotel a reușit să ajungă la unele idei asemănătoare cu
cele din Teoria Relativității. Mihai Eminescu, cu mai mult de un secol în urmă, a reflectat în poeziile sale
unele concepte ale fizicii relativiste. Aceste cunoștințe, se presupune că Eminescu, le-a a acumulat la
cursurile de fizică și filosofie din universitățile din Germania. Aceste concepte, care abia se nășteau pe
atunci, și care încă nu erau recunoscute pe deplin în știință, existau doar la nivel de schițe. Abia după
câteva decenii, Teoria Relativității în formă restrânsă a fost formulată de către Einstein în 1905, însă
Eminescu a expus-o în poeziile sale înainte ca ea să fie creată și acceptată în știință. Ideile Teoriei
Relativității le întâlnim în creațiile: ,,La steaua”, ,,Luceafărul”, ,,Scrisoarea I” , ,,Sărmanul Dionis”. În
versurile din poezia ,,La steaua”: „Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie/ Era pe când nu s-a zărit/
Azi o vedem şi nu e…” este descrisă moartea unei stele. În pofida faptului că steaua, aflată la distanțe
astronomice față de Pământ, s-a stins, lumina ei nu dispare, ci călătorește prin Univers și continuă să ne
bucure cu sclipirea ei încă mult timp.
În ,,Scrisoarea I” este prezentată moartea Universului. Relativ nu demult astrofizicienii au depistat
existența unei forțe antigravitaționale, numită de fizicieni ,,energia întunecată” (,,întunecată” întru cât
actualmente nu poate fi explicată cauza și originea ei), care expandează într-un mod accelerat Universul
și, în consecință, se presupune că această forță va învinge gravitația și va duce la dezintegrarea galaxiilor,
stelelor, planetelor, până și a particulelor subatomice. Nimic nu va rezista Energiei Întunecate. Va rămâne
doar spațiul întunecat și gol în care nimic nu va mai exista și nimic nu se va mai întâmpla, iar timpul își
va pierde rostul. Este cu adevărat fascinant și uluitor faptul că această ipoteză a fost înaintată relativ nu
demult, iar Eminescu a intuit aceste lucruri încă atunci. „Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş/
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,/ Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ/ Ei,
din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;/ Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,/ Ca şi frunzele de
toamnă toate stelele-au pierit”./ „Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,/ Căci nimic nu se
întâmplă în întinderea pustie,/ Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,/ Căci în sine împăcată reîncep-
eterna pace…”
În proza ,,Sărmanul Dionisie” este descris, într-o formă simplificată Principiul Holografiei
Cuantice, conform căruia Universul nostru ar fi o proiecție tridimensională a unei altei realități
bidimensionale, astfel, dându-i dreptate lui Platon cu al său ,,Mit al peșterii”. Ca și fizicienii moderni,
Eminescu caută o altă dimensiune ascunsă. El încearcă să evadeze din acest univers, din această ,,peșteră”
pentru a descoperi o altă realitate ce ne înfășoară. „Să ne-nchipuim lumea redusă la dimensiunile unui
glonte, şi toate celea din ea scăzute în analogie, locuitorii acestei lumi, presupuindu-i dotaţi cu organele
noastre ar pricepe toate celea absolut în felul şi în proporţiunile în care le pricepem noi“. „Să ne-o
închipuim acum, înmiit de mare – acelaşi lucru”. „Cu proporţiuni neschimbate, o lume înmiit de mare şi
alta înmiit de mică, ar fi pentru noi tot atât de mare…” „Cine ştie dacă nu trăim într-o lume microscopică
şi numai făptura ochilor noştri ne face s-o vedem în mărimea în care o vedem?” („Sărmanul Dionis”).