Sunteți pe pagina 1din 9

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA 

FACULTATEA DE KINETOTERAPIE ȘI MOTRICITATE SPECIALĂ

REFERAT

IMPORTANŢA CUNOAŞTERII JOCURILOR SPORTIVE DE


CĂTRE KINETOTERAPEUŢI

STUDENT ZIDĂROIU IONUȚ-EDUARD


IMPORTANŢA CUNOAŞTERII JOCURILOR SPORTIVE DE CĂTRE
KINETOTERAPEUŢI
Kinetoterapia, cunoscută și drept kinetologie medicală sau chineziterapie, este atât
o formă de terapie, cât și o știință. Etimologia cuvântului kinetoterapie este, la rândul ei
grăitoare. Așadar, cuvântul kinetoterapie se traduce prin terapie prin mișcare.
 Ca terapie, aceasta este compusă din programe specifice de recuperare medicală,
și este o formă de terapie fizică asistată, al cărei scop este reabilitarea unor funcții motrice
diminuate sau creșterea nivelului funcțional, în cazul anumitor afecțiuni specifice. Ca
știință, kinetoterapia este parte componentă a medicinii fizice și este axată pe studiul
mecanismelor neuromusculare și articulare,  pentru asigurarea activităților motrice
normale ale individului.  
Jocurile permit manifestarea complexă şi favorizează dezvoltarea simultană a
deprinderilor motrice de bază şi/sau specifice, a calităţilor motrice, a deprinderilor şi
însuşirilor moral-volitive, oferă posibilităţi multiple de formare şi consolidare a
deprinderilor motrice de bază utilizate (mers, alergare, echilibru, sărituri, aruncări şi
prinderi, căţărări, escaladări etc), favorizând în acelaşi timp şi dezvoltarea calităţilor
motrice (viteza sub multiplele sale forme de manifestare, rezistenţa, forţa, îndemânarea).
Jocurile de mişcare oferă posibilitatea aplicării, în condiţii mereu schimbătoare, a
priceperilor şi deprinderilor motrice de bază şi a procedeelor tehnice.
În timpul jocului, indiferent de natura sa, apar legături noi şi complexe între
priceperi şi deprinderile motrice, ceea ce contribuie la perfecţionarea lor.
Relaţiile şi interdependenţa dintre deprinderi, priceperi şi calităţile motrice, se
realizează în condiţii mereu schimbătoare, pe fondul solicitării intense a unor calităţi şi
însuşiri morale şi volitive.
Specifică jocului este activitatea în colectiv, cu toate avantajele ce decurg din
valorificarea ei în cadrul procesului instructiv-educativ, jocul presupunând cooperare,
colaborare cu partenerii de joc, echilibru între interesele, motivele acţiunilor şi eforturilor
personale cu cele ale colectivului din care face parte persoana, presupune încadrarea în
colectiv, acceptarea şi recunoaşterea liderului, asumarea unor responsabilităţi, conducerea
şi întrajutorarea, atitudinea critică şi autocritică.
Situaţiile favorabile sau nefavorabile care apar pe parcursul consumării diferitelor
faze de joc, lasă urme adânci asupra personalităţii persoanei care practică jocurile
sportive. Emoţiile şi sentimentele, stările afective trăite şi celelalte procese psihice
prezente în aceste împrejurări, sunt proprii fiecărei persoane, dar – în acelaşi timp – şi
comune echipei din care face parte. Ele sunt determinate de succesele sau insuccesele
personale ale echipei. Din această particularitate, proprie jocului, rezidă imensele resurse
formative ce pot fi valorificate în realizarea obiectivelor urmărite.
Jocul permite manifestarea iniţiativei şi independenţei în acţiuni şi manifestate în
rezolvarea unor situaţii de joc. Acestea devin posibile numai în situaţia în care persoana
are un minimum de deprinderi, calităţi motrice suficient dezvoltate şi a fost instruită să
acţioneze în limitele unor reguli precise.
Jocurile nu permit o dozare precisă a efortului şi nici o reglementare strictă a
execuţiilor tehnice. În timpul jocului, unele persoane participă mai activ, altele mai puţin
activ, fie datorită unor însuşiri temperamentale diferite, fie datorită volumului redus şi a
calităţii scăzute a deprinderilor motrice pe care le posedă.
Unele persoane depun un efort intens şi susţinut, ceea ce determină apariţia
simptomelor de oboseală, iar altele se sustrag de la efort. Diferenţe însemnate se
înregistrează şi pe plan afectiv: unii prezintă stări emoţionale deosebite, în timp ce alţii
sunt mai nepăsători faţă de evoluţia şi rezultatul jocului.
Iniţiativa şi independenţa în rezolvarea acţiunilor în diferitele situaţii oferite de
desfăşurarea jocului la un moment dat, favorizează dezvoltarea unor procese importante,
ca: gândirea (compararea, selectarea, analiza, sinteza etc.), inteligenţa, atenţia
distributivă, creativitatea, memoria etc. Astfel, acelaşi joc poate fi folosit la orice vârstă,
amplificându-i însă cerinţele, regulile, mărin distanţele şi numărul obstacolelor, solicitând
din ce în ce mai multă corectitudine.
Date fiind toate aceste aspecte, jocurile sportive prezintă importanţă pentru
kinetoterapeut din două puncte de vedere:
- În scopul folosirii lor în activitatea specifică de profilaxie, terapie şi recuperare a
diverselor categorii de pacienţi nesportivi (mai ales în şcoli speciale, sanatorii, cămine-
spital, cămine-şcoală, staţiuni balneare şi climaterice)
- În scopul obţinerii cunoştinţelor (teoretice şi practice) necesare activităţii de
kinetoterapeut în cadrul cluburilor sportive (la echipele de jocuri sportive)
O contribuţie însemnată în definirea noţiunilor de joc şi joc sportiv l-au avut
specialiştii români. În lucrarea Terminologia educaţiei fizice şi sportului noţiunile
amintite sunt definite astfel:
Jocul este o activitate complexă, predominant motrică şi emoţională, desfăşurată
spontan după regulile prestabilite, în scop recreativ, sportiv şi totodată de adaptare la
realitatea socială.
Jocul sportiv este un complex de exerciţii fizice practicate sub formă de joc cu un
anumit obiect (minge, puc etc.) având dimensiuni specifice, prin care două echipe sau doi
adversari se întrec conform unor reguli de organizare şi desfăşurare.
În aceeaşi lucrare se mai precizează că practicarea jocurilor sportive urmăreşte
realizarea sarcinilor educaţiei fizice (în care caz devine mijloc al acesteia), realizarea de
performanţe sportive (în care caz devine formă de întrecere şi spectacol sportiv), precum
şi mijloc de recreere a celor care îl practică în afara formelor de organizare menţionate
mai sus.
Jocul reprezintă o formă tipică de activitate creată de om, fiind un fenomen social,
format şi statornicit în cadrul societăţii omeneşti.
Izvorând din cerinţele sociale obiective, jocurile contribuie la stimularea şi
cultivarea relaţiilor de prietenie şi colaborare, a iniţiativei şi imaginaţiei creatoare, la
formarea unui fond complex de priceperi, deprinderi şi calităţi motrice.
În ceea ce priveşte jocurile sportive, folosirea acestora ca atare este mai dificilă în
procesul terapeutic-recuperator, ele prezentând o bună recomandare din punct de vedere
profilactic.
Se pot folosi însă o serie de modalităţi simplificate, adaptate, ale jocurilor
sportive, în funcţie de particularităţile colectivului şi de scopul urmărit, astfel:
 joc pe teren redus;
 joc pe teren redus, cu efectiv redus;
 joc cu reguli simplificate;
 joc cu temă (de ex.: pasarea mingii la partener să se efectueze doar cu o mână de
deasupra umărului, altă modalitate de pasare fiind considerată greşeală);
 joc şcoală (în care se încearcă învăţarea unor elemente şi procedee dintr-un joc sportiv, în
vederea folosirii lor ulterioare).
Dat fiind faptul că jocurile sportive, prin caracteristicile lor contribuie la creşterea
toleranţei la efort, acesta constituind unul dintre obiectivele majore ale terapiei-
recuperării în afecţiunile aparatului cardio-vascular, asistenţa de recuperare funcţională
foloseşte efortul dozat din acestea pentru creşterea capacităţii de efort a pacienţilor.
În afecţiunile cardio-vasculare, asistenţa profilactică şi cea de recuperare trebuie
înţelese ca procese continui care contribuie, în acelaşi timp şi la înlăturarea anxietăţii şi
depresiei care pot însoţi acest tip de afecţiuni.
Jocurile sportive au unele caracteristici care le recomandă ca fiind utile în
profilaxia, terapia-recuperarea bolnavilor cu afecţiuni ale aparatului cardio-vascular,
astfel:
 se folosesc eforturi bine dozate, începând cu eforturi de intensitate scăzută şi progresând
spre cele cu intensitate crescută, făcând apel, mai ales la început, la jocuri de dinamism
mai redus;
 se folosesc mai ales jocuri simple şi cunoscute care nu necesită foarte multă abilitate;
 efortul depus de membrele superioare fiind mai greu suportat de cardiaci, se recomandă
axarea progresiei mai mult pe efortul depus de membrele inferioare;
 folosirea jocurilor dinamice şi jocurilor sportive dezvoltă forţa, viteza, rezistenţa,
coordonarea, contribuind astfel la creşterea toleranţei la efort a pacientului;
 de asemenea, se dezvoltă spiritul de echipă, de iniţiativă, dorinţa de a învinge, toate
acestea fiind tot atâtea stimulente psihice pentru pacient.
În scop terapeutic şi recuperator jocurile sportive pot fi folosite în următoarele
afecţiuni ale aparatului cardio-vascular: angină pectorală, cardiopatie ischemică, arterite,
boli venoase, post infarct, hipotensiune arterială, tulburări funcţionale.
Selectarea jocurilor sportive care pot fi folosite în terapia şi recuperarea bolnavilor
cu afecţiuni ale aparatului respirator, are la bază următoarele criterii:
 cunoaşterea afecţiunii şi a particularităţilor specifice fiecărui pacient;
 cunoaşterea deficitului respirator;
 cunoaşterea gradului de efort solicitat în activităţile fizice care vor fi prestate;
 folosirea acelor jocuri care nu poluează în nici un fel aerul respirat;
 desfăşurarea lor în medii adecvate.
Jocurile sportive sunt recomandate în terapia-recuperarea bolnavilor cu afecţiuni
ale aparatului respirator, deoarece pot asigura atingerea următoarelor scopuri:
 conştientizarea respiraţiei (ritm, volum, raport expiraţie/inspiraţie);
 controlul şi coordonarea respiraţiei;
 însuşirea unei respiraţii complete şi corecte;
 creşterea capacităţii vitale;
 readaptarea la efort.
Jocurile sportive ocupă un loc important în refacerea deficitului articular şi muscular.
Ele stimulează creşterea funcţiei articulare, ajută la dezvoltarea forţei musculare, la refacerea
controlului motor şi a abilităţii mişcărilor.
Majoritatea afecţiunilor posttraumatice şi deposturărilor beneficiază de aportul benefic al
jocurilor sportive, scontându-se pe obţinerea următoarelor efecte:
 efecte fiziologice: îmbunătăţirea forţei musculare, a rezistenţei, a mobilităţii articulare, a
controlului mişcărilor;
 efecte psihice: încredere în forţele proprii, curaj, dorinţă de a contribui activ la procesul
de recuperare;
 efecte sociale: integrarea într-un colectiv (echipă), cu rol de socializare.
Refacerea este considerată ca făcând parte integrantă din procesul de antrenament
şi constă în aplicarea unor operaţiuni de refacere, unele cu caracter metodologic
(programarea antrenamentelor), de care răspunde antrenorul şi unele de care răspund
medicul, psihologul, kinetoterapeutul şi restul echipei interdisciplinare. În condiţiile de
desfăşurare a pregătirii, cele două categorii de operaţiuni acţionează sinergic, se
desfăşoară în paralel sau alternativ, iar colaborarea între membrii echipei interdisciplinare
care se ocupă de pregătirea sportivilor este absolut necesară.
Aşadar, sportivii vor beneficia de două categorii de operaţiuni de refacere:
1. Operaţiuni de refacere conduse de antrenor:
- proceduri metodologice cu caracter preventiv
- proceduri (metode, mijloace, tehnici) elementare
2. Operaţiuni de refacere conduse de medic, psiholog, kinetoterapeut
1. Operaţiunile de refacere conduse de antrenor.
Oricât de competentă ar fi echipa de specialişti (medic, psiholog, kinetoterapeut etc.),
care are ca sarcină principală întreţinerea sănătăţii şi refacerea după efort, ea nu va putea
niciodată corecta greşelile antrenorului comise în activitatea de planificare şi conducere a
procesului de instruire. În acest sens, procedurile metodologice cu caracter preventiv au
la bază principiul alternării sistematice a perioadelor de efort cu perioadele de odihnă şi
refacere a organismului.
În esenţă, mijloacele didactice preventive care stau la baza refacerii organismului,
constau în raţionalizarea operaţiunilor de programare şi amplasare a solicitărilor la
intervale optime de timp, strict necesare pentru restabilirea resurselor consumate, precum
şi din utilizarea unei strategii de pregătire în stare să rezolve eficient şi calitativ
obiectivele instrucţionale propuse (fără eforturi suplimentare inutile).

2. Operaţiuni de refacere conduse de medic, psiholog, kinetoterapeut


Demersurile refacerii coordonate de această echipă se axează pe următoarele sfere:
 Sfera neuropsihică
- psihoterapie (verbală, medicamentoasă)
- relaxare autogenă (antrenament psihosomatic, stretching, yoga etc.)
- hidroterapie caldă: duş, cadă, bazin cu apă caldă, în care se introduc infuzii de plante
(muşeţel, mentă, tei) şi săruri minerale (sare de Bazna, bicarbonat de sodiu etc.)
- masaj (manual, instrumental, vibromasaj, hidromasaj şi automasaj)
- oxigenare şi aeroionizare negativă
- somn şi odihnă activă
- medicamente specifice de refacere
 Sfera neuromusculară
- Hidroterapie caldă (bazin, saună)
- Masaj (manual, vibromasaj şi automasaj)
- Odihnă activă şi pasivă
- Medicaţie de refacere
 Sfera endocrino-metabolică
- Oxigenare şi relaxare neuromusculară, aeroionizare negativă
- Reechilibrare hidroelectrolitică
- Psihoterapie (verbală şi medicamentoasă)
- Masaj şi automasaj
- Odihnă activă la altitudine medie
- Medicaţie de refacere
 Sfera cardio-respiratorie şi metabolică
- Oxigenare şi aeroionizare negativă
- Reechilibrare hidroelectrolitică
- Hidroterapie caldă (bazin, saună)
- Masaj, automasaj şi hidromasaj
- Relaxare autogenă şi exerciţii yoga (sau stretching)
- Alimentaţie (alcalină, hidrozaharată etc.)
- Odihnă activă la altitudine medie
- Medicaţie de refacere
Aşa după cum am afirmat mai sus, procedurile elementare de refacere, trebuie cunoscute
de către antrenori, dar sunt aplicate de către restul echipei de specialişti.
Tratamentul şi recuperarea

Sub denumirea generică de tratament şi recuperare sunt cuprinse, în general,


următoarele aspecte:
 Prevenirea accidentelor şi/sau îmbolnăvirilor, care presupune:
- cunoaşterea cauzelor care produc accidente, cum ar fi: condiţiile materiale de
desfăşurare a procesului de pregătire, factori meteorologici, organizarea defectuoasă a
antrenamentului, nivelul de pregătire al sportivilor necorespunzător pentru solicitările
aplicate, stările de oboseală, stresurile, opoziţia foarte brutală a adversarilor etc.
- Cunoaşterea măsurilor de prevenire a accidentelor şi îmbolnăvirilor, în raport cu
cauzele amintite mai sus. Principalele măsuri care se iau sunt: bandajarea şi/sau
protejarea prin echipament special a segmentelor, articulaţiilor şi suprafeţelor
corporale supuse solicitărilor puternice şi traumatizante, pregătirea corespunzătoare a
organismului pentru efort, respectarea principiilor igienice, fiziologice şi didactice în
desfăşurarea întregii activităţi, pregătirea unor soluţii inteligente pentru evitarea
jocului dur practicat de adversar, etc. Tehnica aplicării corecte a feşelor elastice şi a
benzilor de leucoplast trebuie foarte bine cunoscută atât de către kinetoterapeut, cât şi
de fiecare sportiv.
 Identificarea rapidă a traumatismului şi acordarea primului ajutor
 Angrenarea treptată în efort a sportivilor recuperaţi.

BIBLIOGRAFIE
1. Alexe, N., Antrenamentul sportiv şi modern, Edit. Editis, Bucureşti, 1993
2. Bota, I. şi Bota, M., Handbal, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1989
3. Colibaba-Evuleţ, D. şi Bota, I., Jocuri sportive. Teorie şi metodică, Edit. Aldin, Bucureşti,
1998
4. Drăgan, I. (coord.), Medicina sportivă aplicată, Edit. Editis, Bucureşti, 1994
5. Ghermănescu, K., Teoria şi metodica handbalului, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983
6. Ghibu, C., Minivolei, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1980
7. Ifrim, M. şi Iliescu, A., Anatomia şi biomecanica efucaţiei fizice şi sportului, Edit. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1978
8. Ifrim, M., Antropologie motrică, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986
9. Ivoilova, V., Volei. Studii de biomecanică şi metodica antrenamentului, Edit. CNEFS,
Bucureşti, 1984
10. Mârza, D. ş.a., Volei-curs de bază, Universitatea Bacău, 1997
11. Motroc, I. şi Motroc F., Fotbalul la copii şi juniori, Edit. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1996
12. Predescu, T.ş.a., Minibaschet, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1980

S-ar putea să vă placă și