Curs 1 – PNEUMOTERAPIE

SISTEMUL RESPIRATOR

Aparatul respirator este alcătuit din căile respiratorii extrapulmonare şi plămâni. Căile
respiratorii extrapulmonare sunt alcătuite la rândul lor din: căi respiratorii superioare
(cavitatea nazală şi faringele) şi căi respiratorii inferioare (laringe, trahee şi bronhii
primare).

1. NASUL
Nasul este un organ complex, cu funcţie respiratorie şi senzorială. El este alcătuit din:
piramida nazală (nasul extern), fosele nazale şi cavităţile anexate foselor nazale.

Piramida nazală. Piramida nazală este o proeminenţă situată în mijlocul feţei, pe linia
mediană.
Conformaţie externă. Piramida nazală are forma unei piramide triunghiulare cu baza în
jos. Ea este alcătuită din:
 rădăcina nasului: este zona anatomică prin care nasul se prinde de scheletul feţei, la
nivelul suturii nazo-frontale ;
 două feţe laterale, dreaptă şi stângă, care poartă numele de aripile nasului. Ele se
unesc anterior la nivelul liniei mediane a feţei ;
 trei margini, două laterale şi una mediană (dorsul nasului) care se termină la vârful
nasului;
 baza nasului: priveşte în jos şi prezintă două orificii numite narine. Forma bazei
nasului este triunghiulară.
Structura piramidei nazale. Piramida nazală este alcătuită din scheletul osteo-
cartilaginos, care dă formă şi rezistenţă piramidei nazale şi din învelişurile moi, care acoperă
scheletul osteocartilaginos.
Scheletul osteocartilaginos. Oasele formează zona rezistentă a piramidei nazale care
poartă denumirea de piramidă nazală osoasă, acesta fiind situată posterior şi corespunzător
rădăcinii nasului, iar cartilajele şi membranele formează zona deformabilă a piramidei nazale,
numită piramida nazală cartilaginoasă, fiind situată anterior. Oasele din structura piramidei
nazale sunt: două oase nazale, marginea anterioară a apofizei palatine şi partea nazală a
maxilarului.
Cartilajele din structura piramidei nazale sunt: cartilajul septal, care se află în
continuare vomerului şi a lamei perpendiculare a etmoidului şi formează septul nazal
cartilaginos, care completează anterior septul nazal osos; două cartilaje laterale (drept şi
stâng) şi două cartilaje ale aripilor nasului (drept şi stâng), care sunt situate anterior de
cartilajele laterale. Cartilajele laterale (superior) şi cartilajele aripilor nasului (inferior)
formează împreună feţele laterale ale piramidei nazale cartilaginoase. Există şi cartilaje
accesorii: pătrate, sesamoide şi vomeriene. Membranele fibroase sunt formaţiuni anatomice
care au rol de a uni cartilajele nazale între ele şi cu oasele nazale.
Învelişurile moi sunt structuri anatomice care acoperă scheletul osteocartilaginos al
nasului. Sunt reprezentate de: piele, ţesut subcutanat şi muşchii nasului. Pielea este subţire,
mobilă, la nivelul piramidei osoase şi groasă, aderentă la nivelul piramidei cartilaginoase.
Ţesutul celular subcutanat este prezent numai la nivelul piramidei oaoase, unde pielea este
mobilă. Muşchii nasului acţionează asupra aripii nasului şi asupra orificiilor interioare nazale.
 Fosele nazale. Sunt două formaţiuni anatomice asemănătoare cu două culoare, care au
direcţia antero-posterioară şi comunică anterior cu exteriorul prin nări (narine) şi posterior cu
faringele, prin două orificii numite coane (Fig. 44). În interior, fosele nazale sunt căptuşite cu
o mucoasă, numită mucoasa nazală (mucoasa pituitară). Fosele nazale sunt împărţite în două
zone: zona anterioară, numită vestibulul nazal (canalul narinar) drept şi stâng şi zona
posterioară, numită fosa nazală propriu-zisă, dreaptă şi stângă.
 Vestibulul nazal este situat în zona anterioară a foselor nazale, fiind căptuşit cu piele
şi mucoasă. Fiecare vestibul este alcătuit din: un perete lateral, un perete medial (septul
cartilaginos), un orificiu narinar (situat la nivelul bazei nasului) şi un orificiu superior, prin
care comunică cu fosele nazale propriu-zise, numit narina internă.
Vascularizaţia şi inervaţia vestibulului nazal. Arterele provin prin artera etmoidală,
artera sfenopalatină şi artera facială. Venele se varsă în vena facială. Nervii sunt senzitivi şi
pleacă de la nivelul mucoasei, îndreptându-se spre ganglionul lui Gasser.
 Fosele nazale propriu-zise se găsesc între vestibul şi faringe. Fiecare fosă nazală este
formată din patru pereţi:
operetele superior (bolta fosei nazale), are aspectul unui şanţ antero-posterior şi este
reprezentat de lama ciuruită a etmoidului, prin care trec fibrele nervului olfactiv;
operetele inferior (planşeul fosei nazale), are aspectul unui şanţ antero-posterior.
Posterior se continuă cu faţa nazală a vălului palatin (palatul moale);
operetele intern sau medial (septul nazal), are trei regiuni: anterioară cartilaginoasă,
numită septul cartilaginos, posterioară osoasă, formată din vomer şi lama
perpendiculară a etmoidului, numită septul osos şi intermediară, membranoasă;
operetele extern (lateral), este în întregime osos şi este format din: maxilarul superior,
etmoid, palatin, lacrimal, sfenoid şi cornetul inferior.
Vascularizaţia şi inervaţia foselor nazale
Arterele provin din sistemul arterelor carotide internă şi externă. Venele se varsă în vena
facială, plexul venos pterigoidian şi vena oftalmică. Nervii provin din nervul oftalmic şi
nervul maxilar (fibre somatice trigeminale). Inervaţia simpatică provine din simpaticul
cranian, iar cea parasimpatică, din nervii anexaţi nervului facial.
 Cavităţile anexate foselor nazale. Sunt denumite sinusuri, poartă denumirea osului în
care se află şi sunt în număr de opt: sinus maxilar, sinus frontal, sinus sfenoidal, sinus
etmoidal (toate sunt pereche). Ele sunt pline cu aer, reprezintă prelungiri ale cavităţilor foselor
nazale la nivelul oaselor feţei şi sunt căptuşite cu mucoasă sinuzală. Dimensiunile sinusurilor
sunt variabile de la individ la individ.

2. FARINGELE
Faringele este organul la nivelul căruia se întâlnesc două căi: calea respiratorie şi calea
digestivă

3. LARINGELE
Laringele este organul care face legătura între faringe şi trahee, fiind în acelaşi timp
principalul organ al fonaţiei, dar nu singurul, deoarece la realizarea vorbirii, cântatului, etc.
intervine întregul aparat respirator.
Laringele ocupă partea anterioară a gâtului sub osul hioid, corespunzând vertebrelor C3
- C6 (Fig. 44). În general, laringele este mai ridicat la femei decât la bărbaţi. De asemenea,
este mai ridicat la nou născut, unde epiglota poate ajunge la nivelul axisului. Mobilitatea
laringelui este foarte mare. Laringele se ridică în timpul deglutiţiei, în emiterea sunetelor
înalte, în timpul respiraţiei şi coboară după trecerea bolului alimentar, în emiterea sunetelor
joase şi în timpul inspiraţiei. Mişcarea de ridicare este însoţită în mod obligatoriu de o
deplasare anterioară a acestuia, iar cea de coborâre de o deplasare posterioară. Toate aceste
mişcări sunt active.
Forma exterioară a laringelui este asemănătoare unei piramide triunghiulare, cu baza
orientată în sus şi cu vârful în jos . I se pot descrie : o bază, un vârf, o faţă posterioară, două
feţe antero-laterale şi trei margini. La interior laringele este tubular şi este prevăzut cu
coardele vocale, care împart lumenul laringelui în trei etaje: supraglotic, glotic mijlociu şi
subglotic.

 etajul supraglotic este

ovalar şi se numeşte
vestibul laringian.
Peretele anterior al
acestei cavităţi este
format din epiglotă;
 etajul glotic este zona în
care se găsesc coardele
vocale şi cavităţile dintre
ele, numite ventriculii
laringelui. Există două
coarde vocale superioare
şi două coarde vocale
inferioare. Cele
superioare se numesc
coarde vocale false,
deoarece au un rol pasiv
în fonaţie. Ele au două
margini: laterală şi
medială. Cea laterală
Secţiune frontală prin laringe este aderentă la pereţii
laringelui, iar cea
medială este liberă în
cavitatea laringelui.
Coardele vocale
inferioare (plicile
vocale) au forma unor
prisme triunghiulare,
într-o secţiune frontală a
laringelui. Ele se
numesc coarde vocale
adevărate, deoarece au
un rol activ în fonaţie.
Ele prezintă trei feţe şi
trei margini. Feţele sunt:
faţa superioară
(orizonatală -
delimitează ventriculul
faringian), faţa
inferioară (oblică în jos
şi înăuntru - priveşte
spre zona subglotică) şi
 faţa externă (aderentă de
cartilajul tiroid).
Marginile sunt: marginea inferioară (se continuă cu zona subglotică), marginea externă
(este locul unde mucoasa laringiană se răsfrânge pe cartilajul tiroid) şi marginea internă
(delimitează împreună cu cea de partea opusă comunicarea cu traheea).
Glota reprezintă spaţiul cuprins între coardele vocale superioare şi inferioare. Glota
este alcătuită din două regiuni: glota respiratorie, care se găseşte între marginile interne ale
cartilajelor aritenoide şi glota vocală, care se găseşte între marginile interne ale corzilor
vocale inferioare.
Ventriculii laringieni sunt cavităţi adânci, situate între coardele vocale superioare şi
inferioare de aceeaşi parte.
 etajul subglotic este regiunea situată sub coardele vocale inferioare, care se deschide
în trahee. În porţiunea superioară are formă de pâlnie, iar în cea inferioară de
cilindru.
Structura laringelui. Laringele este alcătuit din următoarele structuri:
 scheletul cartilaginos, compus din nouă cartilaje: trei neperechi (epiglota, tiroid,
cricoid) şi şase perechi (aritenoide, corniculate, cuneiforme);
 articulaţiile şi ligamentele care unesc piesele cartilaginoase;
 muşchi motori: dilatatori, constrictori, ridicatori şi coboratori ;
 corpul grăsos laringian (periepiglotic);
 mucoasa laringiana şi glandele anexe.
Vascularizaţia laringelui. Arterele provin din artera carotida externă şi artera
subclaviculară (artera laringiană superioară, artera laringiană inferioară şi artera laringiană
posterioară). Venele urmează traiectul invers al arterelor, vărsându-se în vena laringiană
superioară, vena laringiană inferioară şi vena laringiană posterioară.
Inervaţia laringelui este dată de nervi motori (nervul laringean superior şi inferior),
nervi senzitivi (nervul laringean superior şi inferior) şi nervi vegetativi (ramuri simpatice).

TRAHEEA
Traheea este un organ cavitar, ce intră în alcătuirea căilor respiratorii extrapulmonare.
Se află între laringe, situat superior şi bronhiile principale, situate inferior, pe linia mediană a
gâtului. Limita superioară se găseşte în dreptul unui plan orizontal ce trece prin corpul
vertebrei C6, iar limita inferioară se găseşte în dreptul unui plan orizontal ce trece prin discul
invertebral dintre T4 şi T5. Traheea are forma unui cilindru gol pe dinăuntru, în 1/5 posterioră
fiind înlocuit de o suprafaţă plană, membranoasă, numită membrană traheală. Această formă
cilindrică suferă două depresiuni: depresiunea aortică şi depresiunea tiroidiană. Depresiunea
aortică este situată pe partea stângă a traheei, deasupra locului de bifurcaţie a acesteia, în cele
două bronhii principale. Depresiunea tiroidiană este situată pe faţa anterioară a traheei,
posterior de glanda tiroidă.
Traheea se mişcă împreună cu laringele, putându-se alungi sau scurta. Aceste mişcări
sunt posibile datorită extremităţii superioare a traheei, care este mobilă, în timp ce
extremitatea inferioară este fixă. De asemenea, mobilitatea traheei este favorizată şi de tunica
externă a traheei, formată din ţesutul conjunctiv lax.
Traheea prezintă două regiuni: regiunea cervicală, care se găseşte la nivelul gâtului şi
regiunea mediastinală (toracală), care se găseşte în interiorul cutiei toracice, la nivelul
mediastinului .
Structura traheei. Traheea este alcătuită din 15 - 20 inele cartilaginoase incomplete,
numite arcuri cartilaginoase, unite între ele printr-o membrană fibro-musculo-elastică. La
exterior este acoperită de adventice, iar în interior este căptuşită de mucoasa traheală. În
partea posterioară arcurile cartilaginoase sunt deschise, în spaţiul dintre capetele arcurilor
existând o membrană plată, numită peretele membranos. În grosimea acesteia se află
muşchiul traheal, alcătuit din fibre musculare netede, longitudinale şi transversale. Prin
contracţia fibrelor musculare longitudinale, traheea se scurtează în timp ce prin contracţia
fibrelor musculare transversale, îşi micşorează lumenul, prin apropierea capetelor posterioare
ale arcurilor cartilaginoase.
Mucoasa traheală este aderentă, subţire, semitransparentă, neprezentând nici o plică,
continuându-se direct cu mucoasa laringiană şi bronhială, între aceste mucoase neexistând
nici o limită de demarcaţie.
Vascularizaţia traheei. Arterele care vascularizează traheea provin din arterele tiroidiene, arterele
timice şi artera bronşică dreaptă. Venele traheei se varsă în două trunchiuri venoase, care la rândul lor confluează
în vena azygos.
Inervaţia traheei este
simpatică şi provine din lanţul
simpatic cervical şi toracal superior
şi parasimpatică, care se realizează
prin nervul recurent sau direct din
nervul vag.

BRONHIILE
Sunt două structuri
anatomice care provin din
bifurcaţia traheei şi care se
îndreaptă spre hilul pulmonar, în
care pătrund (Fig. 53). Mai poartă
denumirea şi de bronhii principale,
bronhii de ordinul I sau bronhii
extrapulmonare. Bronhiile
principale, dreaptă şi stângă,
prezintă două regiuni: regiunea
mediastinală şi regiunea pleuro-
pulmonară. Regiunea mediastinală
se întinde de la bifurcaţia traheei
până la regiunea ce trece pe sub
crosa marii vene azygos (bronhia
stângă). Regiunea pleuro-
pulmonară este cuprinsă între
limitele superioare descrise anterior
şi hilul pulmonar.
Traheea şi bronhiile extrapulmonare Structura bronhiilor.
Structura anatomică a bronhiilor
este asemănătoare cu cea a traheei.
Bronhia dreaptă are 6 - 7 arcuri
cartilaginoase, în timp ce bronhia
stângă are 9 - 12 arcuri
cartilaginoase. Între cele două
bronhii există câteva deosebiri:
bronhia stângă are aproximativ 5
cm lungime, este mai lungă, mai
îngustă şi oblică, în timp ce bronhia
dreaptă are aproximativ 2,5 cm
lungime şI este mai largă.
 Vascularizaţia bronhiilor.
Arterele care vascularizează
bronhiile sunt ramuri din arterele
bronşice, care la rândul lor provin
din artera aorta toracală. Venele
care drenează sângele venos al
traheei în final în mica şi marea
venă azygos.
Inervaţia bronhiilor este de
natură simpatică, ce provin din
simpaticul toracal şi de natură
parasimpatică, ce provine din
nervul vag.
PLĂMÂNII
Sunt organe perechi în care au loc schimburile gazoase dintre aer şi sânge. Sunt aşezaţi
în torace, în cavităţile pleuropulmonare, ce sunt delimitate de peretele toracic, mediastin şi
diafragmă. Plămânii sunt acoperiţi la suprafaţă de pleură. Dimensiunile plămânilor variază
foarte mult cu vârsta, sexul şi constituţia individuală. Valorile medii sunt: de 16 cm (diametrul
sagital), 25 cm (diametrul vertical) şi 10 cm (diametrul transversal). Plămânul este foarte
bogat în fibre elastice, având deci o mare elasticitate. Dacă se deschide pleura, în mod
accidental sau chirurgical, plămânul îşi reduce volumul său la aproximativ o treime,
strângându-se în jurul hilului pulmonar. Această mare elasticitate permite plămânului să
urmeze excursiile peretelui toracic, în timpul respiraţiei. Consistenţa plămânului este moale.
Strâns în mână el dă senzaţia unui burete. Dacă este strâns energic, se pot auzi nişte zgomote
caracteristice, similare unor băşicuţe care pleznesc, zgomote numite crepitaţii pulmonare.
Greutatea plămânului drept este de aproximativ 700 g. şi a celui stâng de aproximativ 600 g.
Culoarea plămânului variază cu vârsta şi cu patologia respiratorie a individului. La făt este
roşu închis, la copil roz pal şi la adult cenuşiu, cu pete negricioase şi cu un desen poligonal
foarte evident.
Configuraţie externă
Privit din exterior, plămânul poate fi asemănat cu un con tăiat în jumătate, de la vârf la
bază. I se pot descrie trei feţe, trei margini, o bază şi un vârf.
Feţele plămânului sunt:
 faţa costală se mulează pe perete toracic, este convexă, fiind în raport cu coastele şi
spaţiile intercostale ;
 faţa mediastinală este orientată către mediastin, este concavă. Între cele două feţe
mediastinale, pe linia mediană, se delimitează regiunea topografică numită
mediastin. La nivelul acestei feţe se află hilul pulmonar. Acesta este locul pe unde
intră şi ies elementele anatomice ce intră în alcătuirea plămânului. Totalitatea acestor
elemente, formează la nivelul hilului, pediculul pulmonar ;
 faţa diafragmatică corespunde bazei plămânului, se găseşte în raport cu faţa
superioară a diafragmului, este concavă şi are o formă triunghiulară.
Marginile plămânului sunt:
 marginea anterioară este reprezentată de o lamă subţire de ţesut pulmonar, care
pătrunde între faţa posterioară a sternului şi elementele anatomice ale mediastinului
anterior ;
 marginea posterioară este groasă şi rotunjită. Intră în raport cu feţele laterale ale
corpurilor vertebrelor toracale, cu extremităţile posterioare ale coastelor şi cu spaţiile
intercostale corespondente;
 marginea inferioară reprezintă circumferinţa bazei.
 Vârful plămânului se găseşte la limita superioară a cutiei toracice depăşind cu 5 cm prima coastă şi cu
2,5 cm clavicula.
Structura plămânului
Din punct de vedere
structural, plămânului i se pot
descrie două componente:
arborele bronşic şi parenchimul
pulmonar.
 Arborele bronşic.
Bronhiile extrapulmonare
pătrund în plămân prin hilul
pulmonar şi se continuă cu
bronhiile intrapulmonare ce
constituie arborele bronşic.
Schematic, arborele bronşic este
alcătuit din: bronhii principale
(de ordinul I), bronhii lobare
(de ordinul II), bronhii
segmentare (de ordinul III),
bronhii supralobulare, bronhii
intralobulare, bronhiole
terminale şi bronhiole
respiratorii (Fig. 55).
Arborele bronşic
intrapulmonar începe cu bronhia
principală (de ordinul I), care dă Plămânii – faţa anterioară
bronhii lobare (de ordinul II),
două pentru plămânul stâng şi
trei pentru plămânul drept.
Fiecare bronhie lobară se
ramifică în bronhii segmentare
(de ordinul III), câte una pentru
fiecare segment al lobului (10
bronhii segmentare pentru
plămânul drept şi 9 pentru
plăânul stâng). Fiecare bronhie
segmentară care pătrunde în
lobulii pulmonari devine
bronhiolă intralobulară. Fiecare
bronhiolă intralobulară se mai
ramifică de 3-4 ori, dând în final
aproximativ 50 de bronhiole
terminale pentru fiecare lobul.
Bronhiolele terminale se
ramifică şi ele formând
bronhiole respiratorii (bronhiole
acinoase) ce se termină fiecare
cu un acin pulmonar.
Structura bronhiilor lobare este diferită, deoarece ele sunt formate din inele
fibrocartilaginoase complete, care au rolul de a menţine lumenul bronhiei în permanenţă larg
deschis. În bronhiile segmentare şi subsegmentare inelele se reduc la plăci
fibrocartilaginoase, iar în bronhiolele intralobulare dispar.
Arborele bronşic este căptuşit cu o mucoasă respiratorie ciliată care-şi pierde cilii în
bronhiolele terminale. Sub mucoasă se găseşte o pătură musculară formată din fibre circulare
(la bronhiile mari) sau oblice (la bronhiole). La exterior arborele bronşic este învelit de
adventice, formată din ţesut conjunctiv lax.
Vascularizaţia arborelui bronşic este asigurată de arterele bronşice, iar sângele venos
este colectat în venele bronşice, care se deschid în vena mare azygos.
 Parenchimul pulmonar este împărţit de şanţuri în lobi: trei pentru plămânul drept
(superior, mijlociu şi inferior) şi doi pentru plămânul stâng (superior şi inferior). Fiecare lob
este constituit din unităţi mai mici numite segmente: 10 pentru plămânul drept şi 9 pentru
plămânul stâng. Fiecare segment este format din mai mulţi lobuli. Aceştia au formă de
piramide poligonale, aşezate cu baza către suprafaţa plămânilor. Lobulii pulmonari sunt
constituiţi din acini pulmonari. Un acin începe cu o dilataţie mică a bronhiolelor respiratorii
numită vestibul. De la vestibul pornesc 3-5 canale alveolare care se termină în cavităţi
spaţioase închise, numite saci alveolari. Pereţii canalelor alveolare şi ai sacilor alveolari sunt
formaţi din alveole pulmonare. Alveola pulmonară este unitatea anatomică şi funcţională
caracteristică plămânului. Ea are o formă aproximativ hemisferică. Peretele alveolei
pulmonare este alcătuit dintr-un epiteliu alveolar unistratificat, cu celule mari şi mici,
înconjurat de ţesut conjunctiv bogat vascularizat, are diametru 150 microni.
Vascularizaţia plămânului
La nivelul plămânului se pot descrie două tipuri de circulaţie: funcţională şi de nutriţie.
 Circulaţia funcţională
asigură funcţia respiratorie
a plămânului. Mai este
numită şi mica circulaţie.
În cadrul ei, circuitul
sanguin este următorul:
ventriculul drept, artera
pulmonară, reţeaua arterială
pulmonară, capilare
pulmonare, reţeaua venoasă
pulmonară, venele
pulmonare (4) şi atriul
stâng.
 Circulaţia nutritivă este cea
care aduce parenchimului
pulmonar, oxigen şi
substanţe nutritive. Ea
provine din marea
circulaţie, sângele având
următorul circuit:
ventriculul stâng, artera
aortă, arterele bronşice
(dreapta, stânga), capilare,
venele bronşice, venele
azygos (mare şi mică), vena
cavă superioară şi atriul
drept.
Inervaţia plămânului
 se realizează prin plexurile
nervoase situate în jurul
bronhiei principale, câte două
pentru fiecare plămân. Aceste
plexuri conţin fibre nervoase
simpatice şi fibre nervoase
parasimpatice.
PLEURA
Plămânii sunt înveliţi la
exterior de o membrană,
numită pleură. Aceasta este
formată din două foiţe:
 foiţa externă (parietală)
vine în contact cu faţa
internă a peretelui toracic ;
 foiţa internă (viscerală)
vine în contact intim cu
suprafaţa externă a
plămânului;
Între cele două foiţe ale
pleurei, se găseşte un spaţiu
virtual, care poartă denumirea
de cavitate pleurală. În
interiorul ei există un strat
subţire de lichid pleural care
asigură o presiune negativă şi
care favorizează alunecarea
lor, una faţă de alta, în timpul
mişcărilor respiratorii. În
condiţii fiziologice, acest
lichid se găseşte în cantitate
mică. În cazuri patologice,
această cavitate se poate
umple cu puroi (piotorax),
sânge (hemotorax), aer
(pneumotorax), lichid seros
(hidrotorax), etc.

Respirăm de aproape 16 ori pe minut, de 23.000 ori pe zi, de 600 de milioane de ori într-o
viață. Sistemul respirator realizează una dintre funcțiile vitale prin care se face schimbul de
gaze între mediu și organism. Cu toții știm că plămânii au rolul de a aduce în corp oxigenul –
molecula esențială, de care fiecare celulă are nevoie pentru a supraviețui, în timp ce elimină
dioxidul de carbon. Dar cunoștem mecanismele complexe din spatele fiecărei respirații?
Putem să ne dăm seama dacă ceva nu funcționează corect, dacă nu avem o imagine de
ansamblu?
Sigur nu știai că:

 suprafața internă a plămânului este de 40 de ori mai mare decât suprafața corpului….
este chiar cât jumătate dintr-un teren de tenis!
 aerul străbate prin căile aeriene din ambii plămâni o distanță impresionantă – lungimea
totală a pasajelor aeriene e în jur de 2.400 km
 recordul este deținut de capilarele pulmonare – cele mai mici vase din plămân care
dacă s-ar pune cap la cap ar ocupa distanța de 992 km
 indiferent cât de tare expirăm, plămânii vor reține mereu în jur de un litru de aer, ceea
ce face ca acest organ să fie singurul care poate să plutească.

Mai întâi să înțelegem anatomia sistemului respirator

Cuvântul „plămân” are originea în limbile indo-europene, încă din secolul 13 și înseamnă

„ușor”, prin referire la structura sa.

Sistemul respirator este format dintr-un grup de țesuturi și organe care facilitează schimbul de
gaze între organism și mediu pentru a se asigura una dintre funcțiile vitale. Sistemul include
căile respiratorii, plămânii, alături de vasele de sânge și mușchii respiratori. Plămânul stâng
are doi lobi și este mai mic decât dreptul, care are trei lobi. Plămânul stâng are o „deformare”,
datorită vecinătății cu inima.

 Plămânii sunt alcătuiți din țesut ELASTIC care se întinde și revine la forma inițială,

în funcție de mișcările respiratorii.
 Căile aeriene (traheea, bronhiile) sunt alcătuite din țesut muscular neted și cartilaj.

Schimbul de gaze respiratorii – oxigen și dioxid de carbon – are loc la

nivelul ALVEOLELOR pulmonare – structuri microscopice în formă de saci care au o
vascularizație foarte bogată ce aduce sângele în contact strâns cu aerul. Acești saci cu aer
comunică cu mediul extern printr-un sistem de conducte aeriene. Cea mai mare este traheea,
care dă naștere celor două bronhii principale care se vor ramifica la intrarea în plămân în
bronhii secundare și terțiare și apoi în bronhiole.

Mușchii inspiratori sunt mușchii care cresc volumul cutiei toracice. Diafragmul este
muschiul respirator principal, care se aplatizeză atunci când se contractă. Alături de diafragm,
mușchii intercostali participă la modificarea volumului toracic.

La naștere, plămânii nu conțin aer, ci lichid. După naștere, modificările de mediu și

temperatură declanșează prima respirație, în decurs de 10 secunde, iar plămânii se umplu cu
aer.

Suprafața internă a țesutului care alcătuiește plămânii este de 40 de ori mai mare decât
suprafața corporală. Dacă această suprafață internă a plămânului ar fi întinsă, ar ocupa între
80 și 100 de metri pătrați, adică aproximativ cât jumătate de teren de tenis.

Cum poate avea plămânul o suprafață atât de mare?

Pe măsură ce se ramifică, unitățile devin din ce în ce mici și se termină prin niște structurile
saculare numite ALVEOLE. În ambii plămâni se găsesc între 300 și 500 de milioane de
alveole, iar suprafața lor poate ajunge până la 140 de metri pătrați. Grupurile de alveole
seamană cu chiorchinele de struguri și reprezintă motivul pentru care suprafața este atât de
mare.

Dar alveolele sunt mai mult decât mici cămăruțe cu aer.

 există celule imune numite macrofage în peretele lor care au un rol important de

apărare, prevenind ca iritanții care vin pe cale aeriană să afecteze plămânul
 celulele din peretele alveolei secretă un lichid special numit surfactant, care
împiedică alveolele să se „lipească” una de cealaltă atunci când
expirăm.

De ce are nevoie de o suprafață atât de mare?

Pentru ca schimbul de gaze respiratorii să fie eficient și să îndeplinească nevoile

organismului, este necesară o suprafață mare de schimb. Un număr mare de alveole crește
de foarte multe ori această suprafață. Membrana respiratorie sau alveolo – capilară este
alcătuită din epiteliul alveolar și stratul de celule endoteliale care formează capilarul pulmonar
și are niște proprietăți speciale.

Pentru a fi eficient, schimbul de gaze trebuie să fie foarte rapid. Membrana este extrem
de subțire, gazele trebuie să străbată doar jumătate de micrometru. De asemenea, schimbul
se realizează prin difuziune, adică de la concentrație mare la concentrație mică, pe distanțe
mici, difuziunea fiind foarte rapidă.

Suprafața externă a alveolelor este acoperită de o mulțime de capilare, ceea ce permite

sângelui să preia o cantitate mare de oxigen și să elimine o cantitate mare de dioxid de carbon
într-un timp foarte scurt.

Capilarele sunt cele mai mici vase de sânge din organism, iar oamenii de știință estimează că
dacă s-ar pune cap la cap aceste vase care înconjoară alveolele s-ar întinde pe o distanță
surprinzătoare de 992 de kilometri.

Ce este ventilația pulmonară? Ce este respirația?

Ventilația pulmonară este procesul prin care oxigenul ajunge până în alveola pulmonară și
dioxidul de carbon iese, în timp ce respirația este procesul prin care se realizează schimbul
celor două gaze respiratorii la nivelul membranei alveolo-capilare.

Prin ventilație aerul circulă în plămân și în afara lui în cursul inspirului și

expirului. Inspirul se produce atunci când presiunea din plămân scade sub presiunea
atmosferică, ceea ce face ca aerul să intre în plămân, iar expirul se produce atunci când
presiunea atmosferică este inferioară celei din plămân. Inspirul este un proces activ și
presupune contracția muschilor respiratori, care modifică cele 3 diametre ale cutiei toracice
(vertical, transvers și antero-posterior).

Expirul e un proces pasiv și este rezultatul relaxării musculare și a reculului elastic al

plămânului. Totuși, în timpul expirului forțat (atunci când suflăm într-o lumânare, de
exemplu) se contractă mușchii abdominali și intercostali interni.
Respirația se mai numește și schimb de gaze, respirația externă se referă la schimbul de
gaze la nivelul membranei respiratorii din plămân, iar respirația internă este cea care are loc
la nivelul țesuturilor. Oxigenul este necesar pentru respirația celulară, iar dioxidul de carbon
este produs ca rezultat al respirației celulare.

În fiecare alveolă, concentrația oxigenului este mare așa că acesta difuzează prin membrana
respiratorie și ajunge în capilarele pulmonare.

Atunci când sângele care vine din partea dreaptă a inimii ajunge capilarul pulmonar,  de
hemoglobina din hematii este legat predominant dioxidul de carbon și mai puțin oxigen.
Astfel, dioxidul de carbon părăsește sângele, străbate membrana alveolo-capilară și ajunge în
sacii alveolari. Acest schimb de gaze durează câteva fracțiuni de secundă. Dioxidul de carbon
părăsește alveolele când expirăm și sângele bogat în oxigen se întoarce la inimă.

De ce este important ca plămânul să fie un organ elastic?

Pentru ca plămânul să se adapteze volumelor de aer diferite, funcția sa este caracterizată de

anumiți parametrii. Complianța pulmonară e o măsură a capacității plămânului de a se
destinde pentru a primi volumele pulmonare în cursul inspirului și de a reveni în
expir. Elastanța este inversul complianței, este o măsură a reculului elastic. O complianță
scăzută înseamnă că plămânul este rigid, cum se întâmpla în bolile fibrozante, în timp ce un
plămân cu o complianță mare apare în emfizem, de exemplu, unde distrugerea septurilor
alveolare determină scăderea reculului elastic.

De exemplu, bolile pulmonare interstițiale afectează țesutul din jurul sacilor cu aer ai

plămânului deteminând apariția în timp a fibrozei pulmonare. Înlocuirea parenchimului
pulmonar cu țesut fibros scade complianța și scade capacitatea oxigenului de a difuza prin
membrana alveolo – capilară, care devine mult îngroșată.

Un element care contribuie la complianța pulmonară este surfactantul. Dacă alveolele ar fi

complet închise, ar fi foarte greu să se deschidă din nou. Pentru a facilita acest proces celule
alveolare speciale produc o substanță numită surfactant, o lipoproteină care scade tensiunea
superficială și ajută alveolele să se „deschidă mai ușor”. Surfactantul ajută ca procesul
respirator să se producă fără un efort prea mare.

Copiii născuți prematuri nu pot produce suficient surfactant (detresă respiratorie) și trebuie
să primească substanțe artificiale care să îl substituie pentru a putea respira.

De câte ori respirăm?

La o persoană în repaus frecvența respiratorie variază între 12 -18 respirații pe minut. La

femei valorile sunt mai mari decât la bărbați. La copii, frecvența variază între 20-30 respirații
pe minut.

O persoană respiră în jur de 11.000 de litri de aer pe zi. În fiecare an, plămânii
procesează mai mult de 4 milioane de litri de aer. La oamenii care au o capacitate
pulmonară mare, oxigenul ajunge în corp mai repede, ceea se poate obține prin exerciții fizice
regulate.
Cum știm să respirăm?

Cât de mult putem să ne ținem respirația? Un minut? Nu trebuie să ne gândim să respirăm

pentru că sistemul nervos vegetativ controlează această funcție. Sistemul nervos preia orice
încercare de a ne opri respirația. Centrii care controlează frecvența respiratorie se află în
trunchiul cerebral. Celulele nervoase de la acest nivel trimit impulsuri spre diafragm și
mușchii intercostali, pentru a se contracta și relaxa la intervale regulate.

Activitatea acestor centri nervoși este influențată de factori precum concentrația de  oxigen,
dioxid de carbon, concentrația ionilor de hidrogen, receptorii de întindere din plămân și
peretele toracic, iritanții chimici, dar și semnalele de la scoarța cerebrală.