Leonardo da Vinci – “Vizibilul pur, neînsoţit de nevăzutul

gândului, e insufficient, precar, inexpresiv. Deci ceea ce

apare în pictură nu e decât aparenţă. Sfumato leonardesc
aşează asupra lucrurilor un văl de incertitudine, lumea
(parcă ar vrea să spună Leonardo) e ceva minunat şi…
întâmplător. Lumea concretă este un accident al spiritului,
e de părere Leonardo. Ideile sunt modelul lucrurilor
instalate cu oarecare răceală pe un cer abstract. Pentru
Leonardo obiectele sunt o imitaţie a universului. Maniera
“linsă” a picturii lui nu face din Leonardo un “academist”.
Iubea mai mult proiectul, schiţa pregătitoare decât
produsul final sugerând că obsesia finisajului e ridicolă
într-o lume a “trecerii fără sfârşit”.”
Cu două sute de ani mai târziu:
Rembrandt – “Lumea este splendidă, tristă dar necesară.
Nu se poate să nu fie. Lumea concretă e confirmarea prin
oglindire a spiritului. Ideile sunt motorul viu al lucrurilor,
instalate în chiar inima lor. Pentru Rembrandt, obiectele
sunt întrupări alea universului, precaritatea e cea care
trebuie captată, eternizată. El deschide calea către Van
Gogh şi care pictura expresionistă şi gestuală de mai
târziu.”