Leonardo da Vinci – “Vizibilul pur, neînsoţit de nevăzutul
gândului, e insufficient, precar, inexpresiv. Deci ceea ce
apare în pictură nu e decât aparenţă. Sfumato leonardesc aşează asupra lucrurilor un văl de incertitudine, lumea (parcă ar vrea să spună Leonardo) e ceva minunat şi… întâmplător. Lumea concretă este un accident al spiritului, e de părere Leonardo. Ideile sunt modelul lucrurilor instalate cu oarecare răceală pe un cer abstract. Pentru Leonardo obiectele sunt o imitaţie a universului. Maniera “linsă” a picturii lui nu face din Leonardo un “academist”. Iubea mai mult proiectul, schiţa pregătitoare decât produsul final sugerând că obsesia finisajului e ridicolă într-o lume a “trecerii fără sfârşit”.” Cu două sute de ani mai târziu: Rembrandt – “Lumea este splendidă, tristă dar necesară. Nu se poate să nu fie. Lumea concretă e confirmarea prin oglindire a spiritului. Ideile sunt motorul viu al lucrurilor, instalate în chiar inima lor. Pentru Rembrandt, obiectele sunt întrupări alea universului, precaritatea e cea care trebuie captată, eternizată. El deschide calea către Van Gogh şi care pictura expresionistă şi gestuală de mai târziu.”