Subiectul 1

Structura celulei bacteriene.

- bacteriile au celula de tip procariot, mai simplificată decât celula eucariotă.
- principalele diferenţe constau în faptul că celula are un singur cromozom amplasat într-
un nucleoid lipsit de membrană nucleară şi nu conţine organite detaşate de membrană.

-părţile componente ale celulei bacteriene sunt: peretele celular şi structurile

extraparietale, membrana plasmatică, citosolul şi structuri din citosol (nucleoid,
ribozomi, vacuole de gaz, mezozomi).

a) Membrana plasmatică.

-situată în interiorul peretelui celular, membrana plasmatică are o structură lipoproteică, o

grosime de 5-10 nm şi este alcătuită din straturi de fosfolipide în care sunt situate proteine
integrate şi proteine globulare.
-membrana plasmică are un rol vital, deoarece reţine citosolul la bacterii lipsite de perete
celular.
-este o barieră osmotică ce dă o permeabilitate selectivă celulei; la nivelul său sunt localizate
enzime care asigură transportul activ al nutrienţilor în celulă şi receptori chimici.

b) Matricea citoplasmatică

- reprezintă substanţa cuprinsă între membrana plasmatică şi nucleoid.

- conţine, în stare solubilă sau gel, substanţe organice şi anorganice.
- incluziunile organice pot fi reprezentate de glicogen (substanţă de rezervă în celulă ce poate fi
folosită ca sursă de energie) şi -hidroxibutirat.
- incluziunile anorganice cuprind polifosfaţi (incluziuni de volutină), incluziuni de sulf sau de
magnetit.

 Dintre structurile interne ale citosolului fac parte:

 mezozomii sau corpii membranoşi, care rezultă prin invaginări ale membranei
plasmatice şi au un rol funcţional important în creşterea suprafeţei şi în diviziunea
celulară.
- contribuie la sinteza peretelui celular, în procese secretorii ale metaboliţilor şi în
procesul de respiraţie;
 vacuolele de gaz, care au un perete rigid, alcătuit din proteine cu molecule
mici, permeabil la gaz şi impermeabil la apă;
 ribozomii, care sunt alcătuiţi din molecule de ARN şi proteine, au
dimensiuni mai mici decât la eucariote şi pot fi localizaţi fie în zona membranară fie în
matrice, alcătuind reticulul ribozomal;
 nucleoidul sau materialul nuclear, care reprezintă o zonă din matricea citoplasmatică în
care este localizat cromozomul bacterian format din ADN dublu spiralat, nucleoproteide
şi cantităţi mici de ARN.
 - molecula de ADN are un număr mare de nucleotide, care pot alcătui aproximativ 1000
de gene ce pot transmite tot atâtea caractere genetice.
- in bacterii de dimensiuni mari se poate întâlni ADN extracromozomial, în plasmide cu
rol în tehnici de inginerie genetică.
c) Peretele celular.
-are o mare diversitate structurală ce influenţează comportarea celulelor la diferite condiţii de
mediu şi condiţionează afinitatea tinctorială a bacteriilor, încă din 1884, Christian Gram a
constatat că bacteriile reacţionează diferit atunci când se aplică aceeaşi tehnică de colorare şi
pune baza metodei diferenţiale de colorare ce îi poartă numele, prin care bacteriile sunt împărţite
în două mari grupe:
 bacterii Gram- pozitive şi
 bacterii Gram-negative.

-peretele celular asigură forma (rigiditatea) celulei şi protecţia faţă de liza osmotică sau
de prezenţa unor substanţe toxice, antibiotice ş.a.

d) Structuri extraparietale.

-la unele bacterii în exteriorul peretelui celular se află o structură complexă de natură
poliglucidică denumită glicocalix, care extinde suprafaţa celulei şi favorizează aderenţa
bacteriilor în condiţii naturale, la suprafaţa diverselor materiale.

Diferitele tipuri de glicocalix pot aparţine următoarelor categorii:

 stratul S-format din şiruri regulate de subunităţi glicoproteice;
 capsula-formată dintr-o matrice fibroasă.

Capsula poate fi rigidă, flexibilă sau integrată prin asociere cu suprafaţa periferică. În timp ce
capsula este uniform repartizată pe suprafaţa celulei, stratul mucos se prezintă sub forma unei
mase neorganizate de materiale.

La bacteriile acetice, de exemplu, stratul mucos leagă prin fibrile extracelulare mai multe celule
şi poartă denumirea de masă zoogleică.

Capsula şi stratul mucos sunt componente inerte rezultate din metabolismul celulei care îi
asigură protecţie la desicaţie, iar în cazul bacteriilor patogene le măreşte rezistenţa la acţiunea
fagocitelor.

La unele bacterii se mai pot întâlni următoarele formaţiuni:

-flageli (cili), care sunt organite de locomoţie prezente sub forma unor filamente, cu lungimea de
12-25 m, la bacteriile mobile. Deplasarea celulei se produce
prin rotirea flagelului în jurul axului ca o elice, propulsând celula;
- fimbri (pili), care sunt structuri pericelulare sub forma unor tuburi subţiri din
proteine aranjate helicoidal. Au rol în ataşarea bacteriilor şi în formarea de pelicule;
- spini - structuri rigide (1-15 /celulă), întâlnite la bacteriile Gram-negative.
 Subiectul 9

Răspunsul imun

- este modalitatea prin care sistemul imunitar reacționează împotriva agenților patogeni.

- implică obligatoriu stimularea și proliferarea limfocitelor antigen-specifice (celule ale

sistemului imunitar care reacționează împotriva unui antigen specific) și sinteza unor molecule
prin care este recunoscut antigenul, reprezentate de anticorpi și/sau receptori membranari pentru
antigen.
- o anumită macromoleculă sau substanță se numește antigenică dacă declanșează un răspuns
imun și reacționează specific cu anticorpii sau receptorii membranari care apar în timpul
răspunsului imun.

Răspunsul imun are trei etape de desfășurare:

1. Selecția clonală - momentul în care sunt selectate doar limfocitele antigen-specifice, singurele
capabile să reacționeze împotriva antigenului cu care se confruntă organismul la momentul
respectiv. Populația de limfocite capabilă să recunoască numai un anumit tip de antigen datorită
receptorilor pentru antigenul respectiv pe care acestea îi prezintă pe suprafața membranei
celulare se numește clonă limfocitară.

2. Activare clonală - este reprezentată de activarea metabolică a clonei limfocitare selectate în

prima etapă.

3. Expansiunea clonală - este etapa în care clona de limfocite selectate și activate metabolic se
multiplică cu creșterea numărului de limfocite antigen-specifice
Subiectul 8.
Imunitatea este un mecanism de apărare al organismului care îi conferă protecție împotriva
îmbolnăvirii acționând ca o barieră în calea agentului patogen (fie el bacterian, viral, parazitar
sau din categoria toxinelor) astfel încât organismul nu va contacta afecțiunea pe care o induce
agentul patogen respectiv.

Tipuri de imunitate

1. Imunitatea înnăscută nespecifică

-este reprezentată de :

 totalitatea structurilor și mecanismelor cu rol protector (tegumente, mucoase, enzime

secretate exocrin precum lizozimul din salivă, sucul gastric cu pH acid)
 temperatura corpului
 concentrația mare a oxigenului în alveolele pulmonare (100 mmHg) care conferă
protecție împotriva colonizării tractului respirator cu organisme anaerobe
 nivelul cortizolemiei care controlează răspunsul inflamator și rezistența la infecții,
 macrofagele circulante
 secreția de mucus și alte structuri.

-acest tip de imunitate conferă caracterul de barieră împotriva colonizării tegumentelor,

tractului respirator, digestiv, genital, urinar cu agenți patogeni nespecifici.

- este o imunitate naturală, cu care organismul respectiv se naște și este caracteristică tuturor
indivizilor aparținând respectivei specii..

2. Imunitatea înnăscută specifică este reprezentată de rezistența organismului față de

infecția cu anumiți agenți patogeni specifici, rezistență cu care organismul respectiv se naște.

3. Imunitatea dobândită este tipul de imunitate care conferă organismului o rezistență

specifică față de un anumit agent microbian. Există mai multe tipuri de imunitate dobândită.

3.1Tipuri de imunitate dobândită

Rezistența contra unui agent patogen poate fi căpătată activ, fiind numită imunitate dobândită
natural în mod activ, organsimul căpătând rezistență față de un anumit agent microbian după ce
a dezvoltat boala și s-a vindecat prin fabricarea de anticorpi anti-agentul microbian respectiv,
anticorpi care persistă timp îndelungat prevenind o eventuală reîmbolnăvire.

Un exemplu sunt bolile copilăriei, care odată declanșate și vindecate nu vor mai fi contactate
ulterior din cauza faptului că organismul a dobândit imunitate naturală prin fabricarea de anticorpi
împotriva agenților microbieni respectivi (oreion, varicelă, rubeolă, rujeolă etc.).
-acest tip de imunitate poate funcționa timp de luni, ani sau toată viața, deoarece limfocitele devoltă o
memorie imunologică și la un nou contact cu același antigen vor reacționa având ca rezultat blocarea
dezvoltării infecției.

Imunitatea dobândită natural în mod pasiv (imunitate naturală pasivă) este cea dezvoltată prin
pasajul transplacentar al anticorpilor de la mamă la făt în timpul sarcinii, precum și de pasajul
imunoglobulinei A secretorii de la mamă la făt prin laptele matern în timpul alăptării.

Imunitatea dobândită artificial în mod activ se capătă prin vaccinare, caz în care organismul
primește o doză mică de agenți microbieni inactivați care vor declanșa un răspuns imun finalizat
prin sinteza de anticorpi specifici anti agentul patogen cu care s-a realizat vaccinarea.

-imunitatea post-vaccin se realizează lent, în 2-3 săptămâni și are o durată variabilă, în funcție de
tipul de vaccin care s-a folosit.

-vaccinarea este o metodă profilactică de provenire a anumitor infecții mai ales în anotimpurile
specifice dezvoltării afecțiunilor respective precum gripă sau în zone endemice pentru anumite
afecțiuni, cum este România pentru tuberculoză.

Imunitatea dobândită artificial în mod pasiv se numește și serumizare și constă în

administrarea unor preparate biologice numite seruri imune, care conțin anticorpi specifici unei
boli elaborați de un alt organism, anticorpi care vor fi transferați apoi organismului care urmează
să fie imunizat cu serul respectiv prelevat de la organismul care a fabricat anticorpii.

-acest tip de imunitate se instalează foarte rapid, în maximum 1-2 ore dar durează și foarte puțin
(30 de zile).

- scopul folosirii serurilor imune este profilactic, la organismele cu risc mare de infectare sau
terapeutic, la organismele bolnave.
Antigenul

- răspunsul imun(RI) constă în stimularea şi proliferarea limfocitelor Ag specifice şi

sinteza proteinelor(denumite imunoglobuline sau anticorpi) şi a limfocitelor reactive
specifice (celule derivate din timus sau limfocite T) de către macromolecule sau celule
străine sau de celule proprii alterate.
- substanţele ce induc un răspuns imun se numesc antigene (generatori de
anticorpi) sau imunogeni.
- antigenul posedă două proprietăţi distincte: imunogenitate şi antigenitate.

Proprietãţile definitorii ale antigenelor 

În studiile experimentale asupra imunogenitãţii unor molecule sintetice, M. Sela (1969) a

descris douã proprietãţi esenţiale ale antigenelor:

1. Imunogenitatea sau antigenitatea - este proprietatea unui antigen complet, format din
gruparea carrier şi epitopi, de a declanşa un rãspuns imun, humoral sau celular, ori de
câte ori pãtrunde în organism pe o cale adecvatã.
- proprietatea de imunogenitate este asociatã cu gruparea carrier a moleculei de
antigen, grupare care într-o oarecare mãsurã influenţeazã şi specificitatea
anticorpilor.

2. Specificitatea - defineşte capacitatea antigenului întreg sau numai a epitopilor sãi de a se

combina specific cu anticorpii sau cu receptorii celulari a cãror sintezã a fost indusã.

-proprietatea de specificitate este dependentã, în primul rând de epitopi, dar este

influenţatã într-o mãsurã mai mare sau mai micã şi de gruparea carrier.

Clasificarea antigenelor
- deşi cele douăcaracteristici ale antigenelor sunt: imunogenitatea şi specificitatea, nu toate
antigenele existente în natură prezintă aceste două proprietăţi. Unele antigene pot
prezenta ambele caracteristici, iar altele doar una.
- in funcţie de aceste posibilităţi antigenii se pot clasifica în două categorii importante.

1.Imunogene sau antigene complete, caracterizate prin ambele proprietăţi, atât imunogenitate
cât şi specificitate.
- antigenele complete sunt formate din două componente: partea carrier şi partea haptenică.
- ansamblul lor este responsabil de proprietatea antigenului de a induce răspunsuri imune
(imunogenitate) pe când cea haptenică este responsabilă de specificitate sau antigenicitate.

In această categorie se includ:

Antigenele timo-dependente (Ag T-dependente) care pot declanşa fie răspunsuri imune
umorale, fie celulare şi care sunt majoritare.
Antigenele timo-independente (Ag T-independente), ele putând să declanşeze doar
răspunsuri imune umorale, ca urmare a stimulării directe a limfocitelor B, fără a fi necesară
prezenţa limfocitelor T.

2.Haptenele sau antigenele incomplete.

- aceste antigene sunt substanţe cu GM mică sau foarte mică, care singure nu pot declanşa un
răspuns imun.
-ele trebuie să se cupleze natural sau artificial cu o macromoleculă cu GM mare şi structură
complexă şi intens imunogenă care se numeşte purtător sau carrier
- deci, haptenele sunt antigene caracterizate prin specificitate (antigenicitate)dar nu şi prin
imunogenitate.
-această diferenţă se datorează faptului că haptenele, spre deosebire de imunogene, nu sunt
capabile să asigure sau să îndeplinească condiţiile necesare activării limfocitare.

Anticorpii sau Imunoglobulinele

- anticorpii (Ac) sau imunoglobulinele (Ig) sunt glicoproteine de sinteză a limfocitelor B

activate (clone) cu rol secretor –plasmocite, cu structură bine definită.
- Ig sunt prezente în plasmă, în lichidele interstiţiale, în secreţii sau sunt ataşate pe
membrana unor limfocite capabile să recunoască şi să se combine specific cu antigenul.
- imunoglobulinele se deosebesc de globulinele serice normale prin capacitatea de a
reacţiona specific cu antigenul care le-a indus sinteza, prin sensibilitatea la unele enzime
(pepsină, tripsinogen), vâscozitate, etc.
- anticorpii sunt produşi de limfocitele B ajunse în faza de maturare finală -plasmocite.-
- fiecare celulă B sau clonă de celulă B indusăde un antigen produce un singur tip (gen) de
anticorp care este capabil să se lege de un singur antigen.

În organism Ig pot exista sub formă de:

 molecule libere în plasmă sau alte lichide ale organismului
 molecule fixate pe membrana limfocitului B cu rol de receptori pentru antigeni
 sub formă de complexe antigen-anticorp
 molecule fixate citofil la diferite celule sau ţesuturi

Structura imunoglobulinelor

- toate imunoglobulinele, indiferent cărei clase aparţin, au aceeaşi structură de bază.

- Ig sunt constituite din două perechi de lanţuri:

 dintre care unele cu greutate moleculară mare, 50.000 D şi 440 aminoacizi şi sunt
numite lanţuri grele H (“heavy”)
 iar altele cu greutăţi moleculare mici, 20.000 D şi 250 aminoacizi, numite lanţuri
uşoare (“light”).
 - fiecare moleculă de Ig este formată din cel puţin o unitate monomerică de bază care
conţine patru lanţuri polipeptidice, două lanţuri L şi două lanţuri H, unite între ele prin
punţi disulfurice.
- singure, nici unul din lanţurile polipeptidice nu poate lega antigenul, trebuie să se unească
lanţul H cu lanţul L pentru a forma locul de unire cu antigenul.
-
-porţiunea N -terminală (sau variabilă V) a ambelor tipuri de lanţuri grele şi uşoare prezintă o
mare variabilitate a aminoacizilor care le compun în timp ce porţiunea C -terminală este relativ
constantă.
-scindarea enzimatică (proteoliză) a moleculei de imunoglobulină de către papaină, o enzimă
vegetală, produce două fragmente bine definite, în:
 fragmentul denumit Fab(fragment antigen binding/fragment care leagă antigenul)
 şi un fragment Fc (fragment cristalizabil), denumit şi fragment constant.

-scindarea cu pepsină duce la formarea a două fragmente de Fabşi un fragment Fc

-la extremitatea terminală a Fabse găseşte situsul de combinare (SC) locul unde se leagă de
antigeni.
-fragmentul Fc, regiunea constantă a lanţurilor grele, respectiv regiunea carboxil terminală, deşi
nu are funcţionalităţi legate de cuplarea cu antigenul, prezintă proprietăţi legate de răspunsul
imun, cum ar fi fixarea complementului, fixarea pe suprafeţe celulare.
-urmărindu-se secvenţa aminoacizilor în lanţurile grele şi uşoare s-a observat că ele nu sunt
lineare ci sunt organizate sub formă de bucle sau domenii ce conţin fiecare aproximativ 110
aminoacizi.
-in interiorul fiecărui domeniu există o buclă de 60 de aminoacizi realizată prin intermediul
punţilor disulfurice.
-lanţurile uşoare conţin un domeniu variabil şi unul constant, iar lanţurile grele conţin un
domeniu variabil şi câte trei sau patru domenii constante.
-domeniile iau naştere prin plierea lanţurilor polipeptidice prin intermediul legăturilor
disulfurice.
-la rândul lor domeniile sunt îndoite încât dau naştere la două mari subunităţi rotite în jurul unei
porţiuni din lanţul greu care leagă primele două domenii, numită regiunea balama

 datorită acestei structuri, molecula de Ig este flexibilă, se poate plia, făcând-o mai
eficientă în cuplarea cu antigenul
 ansamblul general al moleculei de Ig are aspectul literei „Y”.

-in afară de structura variabilă a situsului de combinare cu antigenul, structura anticorpilor poate
fi diferită în funcţie de tipul de lanţ, greu sau uşor, din care este formată molecula
imunoglobulină.
Astfel în regiunea constantă a imunoglobulinelor, lanţurile uşoare pot fi de două tipuri:
kappa (κ)sau lambda (λ), iar lanţurile grele pot exista sub cinci forme, fiecare fiind asociată cu
un tip de imunoglobulină: α, alfa (Ig A), δ, delta (Ig D), ε, epsilon (Ig E), μ min (Ig M), γ gamma
(Ig G).

Clasele de imunoglobuline
  Imunoglobulinele G(Ig G), sunt principalele imunoglobuline din serul uman, reprezintă
75% din totalul Ig serice cu o concentraţie de aproximativ 1200 mg/dl.
- au durata de viaţă lungă, până la trei săptămâni.
- moleculele sunt termorezistente, ele nu sunt denaturate în 30 de min. la 75° C.

Structura IgG
- IgG este un monomer, are greutate moleculară de 145.000-175.000 D.
- lanţurile grele sunt constituite din aproximativ 450 aminoacizi, au greutăţi moleculare în
jur de 45 KD.
- ceea ce caracterizează în primul rând lanţurile H ale Ig G este faptul că ele nu sunt
lineare, ci sunt organizate sub formă de bucle sau domenii care conţin aproximativ 100
aminoacizi.

 În funcţie de câteva secvenţe de aminoacizi, de numărul de punţi disulfurice şi de poziţia

acestora faţă de punctul de intersecţie, se disting subizotipurile IgG1, IgG2, IgG3, IgG4.
-tot de zona balama depinde şi durata de viaţă a acestor molecule şi anume cu cât numărul de
punţi disulfurice este mai mare, cu atât durata de viaţă a lor este mai mică, deoarece
creşte susceptibilitatea acestor molecule la atacul enzimatic şi al radicalilor liberi de oxigen.
-moleculele de Ig G sunt principalele apărute după stimulul antigenic secundar (RI specific) fiind
principalii anticorpi cu rol de neutralizarea toxinelor, viruşilor, bacteriilor.
- ele activează complementul (cu excepţia subclasei Ig G4), aderă la celule (macrofage,
monocite, PMN, unele limfocite) pregătind antigenul pentru fagocitoză (opsonizare) (cu excepţia
subclasei Ig G2).
- este singura Ig ce traversează placenta, protejând nou născutul în cursul primei luni de viaţă
- in concluzie IgG au activitate tipică de anticorp, fixând antigenul şi permiţând o eliminare bună
a complexului antigen -anticorp.
- IgG reprezintă principalul anticorp protector antiinfecţios.

 Imunoglobulinele A(Ig A) există în două forme:

 una prezentă în ser,Ig A seric–monomer
 şi una prezentă în diferite secreţii ale organismului, Ig A secretor -dimer, în secreţiile
externe: lacrimi, salivă, mucoasă bronşică, intestinală, genitourinară, lapte.
-IgA serică este a doua Ig în plasmă, atinge concentraţii de 200 mg/dl, reprezintă20% din totalul
imunoglobulinelor.
-IgA secretor este principalul anticorp în secreţiile mucoase, protejează
suprafeţele mucoaselor inhibând fixarea microbilor potenţialilor patogeni la celulele epiteliale ale
mucoaselor şi deci colonizarea.
-copii se nasc fără Ig A, pe care o primesc prin laptele maternunde se găseşte în concentraţii
ridicate.
-sinteza proprie începe la 30 de zile de la naştere.
-de aceea, copiii sugari care se alimentează natural sunt mai puţin expuşi la infecţii intestinale şi
respiratorii, în comparaţie cu copii alimentaţi artificial.
-persoanele care au nivel scăzut de Ig A suferă de frecvente infecţii ale căilor respiratorii.
  Imunoglobulinele M(Ig M)
- se găsesc în ser în proporţie de 5-10% din totalul imunoglobulinelor serice (120 mg/dl). Au o
durată de viaţă ce nu depăşeşte 10 zile.
-au greutatea olecular cea mai mare, fiind organizate în pentameri formaţi din 5 unităţi
monomerice

Funcţiile Ig M
-Ig M aparţin răspunsului imun primar.
-sub formă de monomer se găsesc pe limfocitele B cu rol de receptor pentru antigen.
-sub formă de pentameri se găseşte în ser participând la apărarea antimicrobiană ca anticorpi
aglutinanţi şi fixatori de complement.
-având o greutate moleculară mare nu trec prin bariera placentară.

 Imunoglobulinele D(Ig D)
se găsesc în concentraţie mică în ser, aproximativ 2%din totalul imunoglobulinelor (5 mg/dl).
Sunttermolabileşi sunt degradate de acizi.
Ig D se găsesc pe suprafaţa limfocitelor B ca receptori pentru antigen, dar se găsesc şi în plasmă.
Se pare că activitatea lor biologică are o importanţă minoră. Ele nu traversează placenta, nu
activează complementul. Se pare că ar juca rol la nivel celular ca receptori pentru antigen pe
limfocitele B.
Concentraţia lor în ser creşte până la 15 ani, după care rămân la nivel constant. Creşteri ale
concentraţiei de Ig D s-au întâlnit în cancere metastatice, tuberculoză, poliartrită reumatoidă.

 Imunoglobuline E(Ig E)
-denumiţi “anticorpi sensibilizanţi ai pielii” (reagine, antigene de fază acută, anticorpi
anafilactici).
- ele sunt secretate de către plasmocite sub controlul limfocitelor Th şi Ts şi sunt greu detectabili
în plasmă (0,005% din totalul Ig plasmatice sau 0,05 mg/dl).
-persistă în circulaţia plasmatică 2-3 zile şi sunt termolabile.
-sunt însă prezente predominant în secreţiile respiratorii şi gastrointestinale.
-Ig E nu treversează placenta însă sunt produse de făt încă din săptămâna a 11-a de gestaţie, ceea
ce demonstresză rolul important atât în viaţa intrauterină cât şi în copilărie şi viaţa adultă.
-Ig E sunt asociate cu bolile atopice(astmalergic, dermatită atopică, anafilaxie).
- se combină cu alergenii, se fixează pe mastocite şi bazofile şi declanşează eliberarea
mediatorilor histamină, heparină cu rolasupra microcirculaţiei.
-În bolile alergice (astm, rinită, febra fânului) valorile Ig E sunt crescute în cel puţin 50% din
cazuri.
- IgE cresc în infecţiile parazitare helmintice, fixându-de la suprafaţa acestora şi determinând
distrugerea lor prin atragerea eozinofilelor.
Printat