Drept comercial

CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL

I. TRANZIȚIA DREPTULUI COMERCIAL ÎN SISTEMUL DE DREPT NAȚIONAL

1. Considerații introductive

Intrarea în vigoare a actualului Cod civil român, adoptat prin Legea nr. 287/2009 și pus în aplicare de
Legea nr. 71/2011, iar ulterior a unui nou Cod de procedură civilă, a adus modificări substanțiale
dreptului privat ca diviziune a sistemului de drept român. Noul Cod civil este actul normativ în care
legiuitorul a urmărit să încorporeze totalitatea reglementărilor privitoare la persoane, relațiile de
familie, relațiile comerciale, precum și cele cu element de extraneitate. Acesta este contextul normativ
în care a fost repusă în discuţie poziţia dreptului comercial în sistemul nostru de drept. Problematica
ocazionată a fost aceea de a stabili dacă, începând cu 1 octombrie 2011, dreptul comercial a continuat
să rămână o ramură autonomă a sistemului de drept național sau a devenit o subramură a actualului
drept civil.

2. Dreptul comercial ca ramură de drept privat Până la data aplicării actualului Cod civil, sistemului
românesc de drept îi era caracteristic duaslismul dreptului privat, atât dreptul civil cât și dreptul
comercial fiind ramuri de drept autonome, fiecare dintre ele având un obiect propriu de reglementare.
În ramura dreptului commercial, obiectul de reglementare era format din relațiile sociale cu conținut
patrimonial sau personal nepatrimonial născute din fapte de comerț. Reglementarea generală a faptelor
de comerț era asiguată de prevederile Codului comercial român de la 1887 (art. 3, art.4, art. 56). Faptele
de comerț erau considerate acele operațiuni juridice de comerț, constând în acte juridice și fapte
juridice prin care se realiza schimbul și circulația bunurilor și valorilor, precum și producerea de bunuri și
prestarea de servicii, efectuate cu intenția de a obține profit și care dobândeau caracter comercial
datorită calificării dată de lege sau a calității de comerciant a părților care participau la operațiunea
juridică respectivă. În baza reglementării asigurată faptelor de comerț de prevederile Codului comercial,
acestea erau grupate în trei categorii: fapte de comerț obiective; fapte de comerț subiective; fapte de
comerț unilaterale (mixte). Legătura juridică dintre dreptul civil și dreptul comercial era consacrată de
art. 1 din Codul comercial, în sensul că dreptul comercial avea ca drept comun dreptul civil. Acesta din
urmă se aplica raporturilor juridice comerciale numai dacă în legislația comercială nu existau dispoziții
sau acestea erau insuficiente pentru a le reglementa. Ca definiție, dreptul comercial era o ramură de
drept privat formată din ansamblul de norme juridice care reglementau relațiile sociale patrimoniale și
personal nepatrimoniale născute din fapte de comerț și cele la care participau comercianții. În concluzie,
în dreptul comercial faptele de comerț consacrate de Codul comercial erau cele care generau raporturile
juridice comerciale. Acestea din urmă erau reglementate, în principal, de legislația comercială, iar în
cazul în care generau litigii soluționarea lor era de competența instanțelor și/sau a secțiilor comerciale.
În dreptul civil raporturile civile aveau un regim juridic diferit de raporturile comerciale, deopotrivă sub
aspectul dreptului substanțial și al dreptului procedural. Acestea erau guvernate de legislația civilă, iar
litigiile civile erau soluționate de secțile civile ale instanțelor de judecată.

3. Dreptul comercial ca subramură a dreptului privat Prin intermediul Codului civil actual, legiuitorul
național a urmărit să implementeze teza unității dreptului privat, schimbând sistemul de reglementare a
dreptului comercial. Modelul urmat în procesul de codificare este cel al Codului civil Québec (1994). S-a
făcut trecerea de la sistemul autonomiei dreptului comercial (sistemul dualismului dreptului privat) la
sistemul unității dreptului privat (sistemul monist al dreptului privat). S-a renunțat la diviziunea
tradițională a dreptului privat în drept civil și drept comercial și, pe cale de consecință, la delimitarea
raporturilor juridice civile de raporturile juridice comerciale. În prezent, dreptul comercial este o
subramură a dreptului privat. Dreptulul comercial a încetat să fie o ramură a dreptului privat deoarece
nu mai are un obiect propriu de reglementare.
3.1. Teoria monistă și critica acesteia În sistemul de drept român transpunerea concepției moniste a
generat critici în doctrină, cauzate de redactarea deficitară a Codului civil. Conținutul acestuia nu relevă,
așa cum presupune în esența sa teoria monistă, existența unei veritabile reglementări unice (de
integrare a reglementărilor comerciale în dreptul civil) și unitare (de normare egalitară pentru toate
subiectele de drept privat) a tuturor raporturilor de drept privat. Cea mai mare parte din legislația
specifică comercială a supraviețuit aplicării actualului Cod civil și a rămas exterioară acestuia. Abrogarea
unor acte normative comerciale (de ex. prin art. 230 lit. c), e), f), u), ww) din Legea nr. 71/2011],
modificarea sumară a altora [de ex. prin art. 230 lit. bb) din Legea nr. 71/2011] și preluarea de dispoziții
din altele în cuprinsul noului Cod civil nu sunt suficiente pentru a susține concepția declarat integratoare
adoptată de legiuitor în privința dreptului privat. Un număr considerabil de instituţii juridice din dreptul
comercial (de ex: anumite contracte specifice comercianților; statutul organic al comercinaților și
obligațiile lor profesionale; registrul comerțului; titlurile de credit; procedura insolvenței) continuă să fie
reglementate de preexistenta legislaţie comercială în materie, ele nefiind menţionate sau dezvoltate de
Codul civil şi pentru care este irelevantă abrogarea parțială a Codului comercial [art. 270 lit. c) din Legea
nr. 71/2011] şi a celor câtorva acte normative comerciale. Mai mult, Codul civil reglementează diferențe
de regim juridic pentru subiectele de drept civil, în raport de criteriul subiectiv al deținerii calității de
profesionist. Aplicarea de reguli derogatorii profesioniștilor (comercianții fiind o categorie a acestora)
este evidentă în raporturilor juridice obligaționale reglementate de Codul civil.

3.2. Efectele implementării teoriei moniste În ciuda oricăror critici, deși la nivel practic nu s-a realizat o
fuziune autentică a dreptului civil cu dreptul comercial, totuși, la nivel legislativ, Codul civil a condus la
pierderea autonomiei dreptului comercial. Principalul argument este dispariția obiectului de
reglementare juridică propriu, deținut anterior. Codul civil a reinterpretat fundamentele originale ale
dreptului comercial, care sunt actele de comerţ şi comerciantul, în prezent acestea fiind inseparabile de
instituțiile profesionistului şi întreprinderii. Tratamentul juridic derogator de care un comerciant
beneficiază în prezent este determinat prioritar de calitatea sa de „profesionist” și, în secundar, de
statutul său organic fixat printr-o legislația exterioară și, de regulă, anterioară Codului civil. Legătura
dintre dreptul civil și dreptul comercial este una de tip ramură-subramură. Schimbarea sistemului de
reglementare juridică a dreptului comercial a antrenat, sub aspect legislativ, calificarea civilă a
raporturilor juridice de drept privat la care participă comercianții (ca profesioniști care exploatează
întreprinderi cu scop lucrativ). Litigiile pe care le generează astfel de raporturi juridice sunt de
competenţa instanţelor civile.

4. Dreptul comercial ca știință și ca disciplină de învățământ Dreptul comercial există ca știință juridică
având ca obiect de cercetare normele de drept civil incidente statutului organic al comercianților și
relațiilor sociale ocazionate de organizarea și exercitarea activității lor economice cu scop lucrativ, ca
profesioniști care exploatează întreprinderi. Dreptul comercial continuă să fie disciplină de învățământ
distinctă în cadrul programelor de învățământ juridic. Diversele terminologii care se regăsesc în
literatura de specialitate sunt criticabile, deoarece includ instituții pluridisciplinare sau, după caz, de
eliminarea nejustificată a unor instituții specifice materiei comerciale.

5. Definiţia dreptului comercial Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat
care reglementează statutul organic al comercianților și raporturile juridice la care participă
profesioniștii comercianți în exploatarea întreprinderilor cu scop lucrativ

II. IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL

1. Identificarea izvoarelor dreptului comercial Noțiunea de izvor de drept are două accepțiuni: izvor de
drept în sens formal și izvor de drept în sens material .În materia comercială vom analiza izvorul de drept
comercial în sens formal, adică forma de exprimare a normelor juridice care reglementează statutul
organic al comercianților și raporturile juridice la care participă profesioniștii comercianți care
exploatează întreprinderi cu scop lucrativ. Izvoarele dreptului comercial pot fi clasificate după criteriul
naturii lor în izvoare normative şi izvoare interpretative. Izvoarele normative ale dreptului comercial
sunt: Constituția României Codul civil român legislația specială, uzanţele, analogia legii, principiile
generale ale dreptului, legislația Uniunii Europene, tratatele internaționale privind drepturile
fundamentale ale omului la care România este parte, iar izvoarele interpretative ale dreptului comercial
sunt: doctrina juridică şi practica judiciară comună.

2. Izvoarele normative ale dreptului comercial

2.1. Constituția României. Constituția României din 2003 este izvor de drept comercial deoarece conține
norme juridice incidente activității economice din România și consacră anumite principii în materie,
reluate în diverse forme de legislația specială comercială.

2.2. Codul civil român. Actualul Cod civil a fost aprobat prin Legea nr. 287/2009, modificată și
completată de legea sa de punere în aplicare (Legea nr. 71/2011). Dispozițiile Codul civil (art.3-4)
referitoare la obiectul, conținutul și sfera sa de aplicare explică statutul său de izvor de drept comercial.
Dintre dispozițiile Codului civil au relevanță în materia comercială, în principal, cele privind statutul
juridic al persoanelor, obligațiile, prescripția, anumite contracte (de ex: contractul de societate,
contractul de agenție, contractele bancare).

2.3. Legislația specială. Legislația specială este formată din totalitatea actelor normative civile,
exterioare Codului civil și Legii sale de punere în aplicare, care reglementează instituții tradiționale de
drept comercial, raportate în prezent la profesioniștii comercianți. După caz, formele de exprimare a
acestor acte normative sunt cele de: legi; decrete-legi; ordonanțele şi hotărâri de Guvern; norme,
regulamente şi ordine adoptate de o diversitate de organe competente în baza delegării funcției
legislative în condițiile legii. O componentă aparte a legislației speciale este reprezentată de actele
normative abrogate de Legea nr. 71/2011. La nivel general, actuala legislație specială este formată din
actele normative care reglementează instituții specifice dreptului comercial precum: a) comercianții (de
ex: Legea societăților nr. 31/1990); b) registrul comerțului (de ex: Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerțului); c) contractele specifice comercianților (de ex.: Legea nr. 51/1997 privind operațiunile de
leasing şi societățile de leasing;); d) titlurile comerciale de valoare (de ex.: Legea asupra cecului nr.
59/1934); e) insolvența (de ex: Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de
insolvență); f) concurența și consumul (de ex: Legea concurenței nr. 21/1996; Codul consumului); g)
piața de capital (de ex.: Legea nr. 297/2004 privind piața de capital); h) activitatea bancară (de ex:
Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar). i) comerțul electronic (de ex: Legea nr.
365/2002 privind comerțul electronic); j) activitatea de asigurare și reasigurare (de ex: Legea nr.
237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare La nivel particular,
sunt sau pot redeveni componente ale legislației speciale o serie de acte normative comerciale abrogate
de actualul cadru normativ civil (de ex. Codul comercial din 1887).

2.4. Uzanțele. Codul civil (art. 1) a impus ca noutate caracterul normativ al uzanțelor, stabilindu-le
regimul de aplicare și de probațiune. În accepțiunea Codului civil prin uzanţe se înţelege obiceiul
(cutuma) şi uzurile profesionale. Uzanța este o regulă de conduită dedusă din practica socială fără
intervenția legiuitorului, care este folosită şi respectată ca o normă juridică.

2.5. Analogia legii .Analogia legii a fost consacrată ca izvor de drept prin dispozițiile art. 1 alin. (2) din
Codul civil, potrivit cărora „în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în absență dispozițiile
legale privitoare la situațiile asemănătoare (...)”.

2.6. Principiile generale ale dreptului. Prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din Codul civil au recunoscut
principiile generale ale dreptului ca izvor de drept. Aplicarea acestora se face în absența oricărei alte
surse de drept normativă, respectiv în cazurile neprevăzute de lege dacă nu există uzanțe și nici
dispoziții legale privitoare la situații asemănătoare.
2.7. Dreptul Uniunii Europene. Legislația europeană este sursă de drept comercial român doar atunci
când este obligatorie și are incidență în domeniul comercial. În acest sens, au statut de izvor al dreptului
comercial român dreptul primar european și regulamentele Consiliului European, iar în mod excepțional,
directivele și deciziile europene La nivel naţional, legătura ierarhică dintre legislaţia Uniunii Europene şi
cea a României este stabilită prin dispoziţiile Constituţiei României și Codului civil. În materiile
reglementate de Codul civil, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de
calitatea sau de statutul părţilor.

2.7. Tratatele internaționale privind drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Tratatele privind drepturile omului ratificate de România în condițiile legii sunt izvor de drept comercial
dacă vizează materia comercială. Reglementarea modului în care acesta se aplică în ordinea juridică
națională revine, la nivel general, Constituţiei României, iar la nivel particular Codului civil. În materiile
reglementate de Codul civil dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte
tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi Codul civil au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care codul conţine dispoziţii mai favorabile.

3. Izvoarele interpretative ale dreptului comercial

3.1. Doctrina juridică. Doctrina juridică reprezintă totalitatea opiniilor exprimate de către cei care
predau, scriu sau transpun în practică dreptul. Aceste opinii se concretizează în diverse forme de lucrări
juridice de specialitate (de ex.: cursuri universitare, tratate, monografii, coduri comentate, articole,
comentarii de lege sau de jurisprudență, prelegeri etc.). Doctrina nu este un izvor de drept normativ,
adică nu este creatoare de norme de drept și nu are forță juridică obligatorie. Relevanța doctrinei constă
în oferirea de idei, soluții, critici, interpretări care pot conduce la perfecționarea dreptului comercial,
după caz, prin intermediul legiuitorului sau al judecătorului.

3.2. Practica judiciară comună. Practica judiciară desemnează totalitatea hotărârilor judecătorești
pronunțate de instanțele de toate gradele. Ca regulă, soluțiile pronunțate de instanțele de judecată nu
sunt izvoare creatoare de drept. Chiar dacă hotărârile judecătorești nu sunt izvor de drept comercial,
acestea contribuie la perfecționarea dreptului, putând să fie o sursă de inspirație pentru legiuitor și, în
anumite cazuri, chiar pentru judecători (de ex.: la soluționarea recursului în interesul legii sau în cazul
dezlegării unor chestiuni de drept).

CAPITOLUL II ÎNTREPRINDEREA

I. EVOLUȚIA REGLEMENTĂRII NOȚIUNII „ÎNTREPRINDERE” ÎN SISTEMUL DE DREPT NAȚIONAL

1. Reglementarea întreprinderii sub imperiul Codului de comerț român În perioada de aplicare a

Codului de comerț (anii 1887-1948 și 1990-2011), noțiunea „întreprindere” a fost tratată atât de Codul
de comerț, dar și de alte acte normative, accepțiunile date acesteia fiind uneori diferite. Cadrul normativ
invocat evidențiază două tendințe de înțelegere și definire a conceptului de întreprindere, respectiv
întreprinderea ca activitate economică (de ex. în cazul Codului de comerț, O.U.G. nr. 44/2008 sau Legii
nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv şimandatului ad-hoc) și întreprinderea ca
subiect de drept (de ex în cazul Legii nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării
întreprinderilor mici şi mijlocii sau Legii nr. 217/2005 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea
comitetului european de întreprindere). Întreprinderea reglementată de Codul de comerț a avut o
pondere semnificativă în cadrul faptelor de comerț, fiind pe cale de consecință una dintre sursele
principale ale raporturilor juridice comerciale. La rândul lor, întreprinderile reglementate de legislația
specială menționată, având sensul de activitate economică sau de subiect de drept, au constituit în
majoritatea cazurilor criteriu de comercialitate pentru raporturile juridice.

2. Reglementarea întreprinderii în perioada comunistă În intervalul de timp corespunzător perioadei

comuniste, Codul de comerț român a fost căzut în desuetudine, aplicarea sa devenind imposibilă
motivat de transformarea economiei naționale într-o economie socialistă planificată centralizat. În ce
privește noțiunea de întreprindere, sensul acesteia era exclusiv de subiect de drept. Întreprinderea era
desemenată prin sintagma ”întreprindere socialistă” și indica subiectele de drept specifice economiei
socialiste, adică operatorii economici bazați pe proprietatea de stat.

3. Reglementarea întreprinderii sub imperiul Codului civil Actualul cadrul legislativ în materia
“întreprinderii” este complex și pune în evidență deopotrivă elemente de noutate și de continuitate. Ca
elemente de noutate, actualul Cod civil asigură principala reglementare a noțiunii generale
„întreprindere”, conferindu-i totodată un sens mai extins. Întreprinderea este definită mediat prin
intermediul sintagmei “exploatarea unei întreprinderi”. Potrivit art. 3 alin. (3) C.civ., constituie
exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică de către una sau mai multe persoane a unei
activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea
de servicii indiferent dacă are sau nu scop lucrativ. În viziunea Codului civil, „întreprinderii” desemnează
o activitate economică sau o activitate profesională organizată și desfășurată cu scop lucrativ sau
nelucrativ. Ca element de continuitate, Codul civil este dublat de legi speciale care mențin sensul de
activitate sau de subiect de drept. Impunerea unor sensuri distincte sau particularizante, raportat la cel
dedus din Codul civil, revine unor acte normative ce au supraviețuit abrogării Codului comercial (de ex:
O.U.G. nr. 44/2008, Legea nr. 346/2004 sau Legea nr. 217/2015), precum și unor legi adoptate sau
ajustate ulterior Codului civil (de ex: Legea concurenței nr. 21/1996, Legea nr. 84/1998 privind mărcile și
indicațiile geografice, Legea nr. 219/2015 privind economia socială sau Legea nr. 99/2016 privind
achizițiile sectoriale). Acestea din urmă relevă preferința pentru definirea întreprinderii ca o entitate
pentru care contează mai puțin forma juridică, modul de finanțare sau existența scopului lucrativ, ci
natura activității desfășurată pe piață.

II. VIZIUNEA CODULUI CIVIL ASUPRA NOȚIUNII „ÎNTREPRINDERE”

1. Noţiunea “întreprindere”

Textul Codului civil este sursă de controverse în materia întreprinderii. Definiția asigurată întreprinderii
de Codul civil [art. 3 alin. (3)] este una indirectă, dedusă din sintagma „exploatarea unei întreprinderi”.
Carența legislativă privind sensul exact al noțiunii „întreprindere” este dublată de utilizarea în cuprinsul
Codului civil atât a unei terminologii oscilante (termenul „întreprindere” și sintagma „exploatarea unei
întreprinderi”), cât și de inconsecvența asupra sensului întreprinderii (legiuitorul oscilând între
accepțiunile de “activitate” și „subiect de drept”). Întreprinderea este o activitate organizată al cărei
exercițiu sistematic conferă statutul de profesionist. Accepțiunea de subiect de drept pentru
întreprindere este posibilă exclusiv în baza legilor speciale care reglementează expres acest sens
specific. Exploatarea întreprinderii revine fie exclusiv titularului întreprinderii (cel care exercită
activitatea în nume propriu, pe riscul său), fie titularului, precum și oricărei persoane care acționează în
același scop cu acesta, în numele sau pe seama sa. Statutul de profesionist este dobândit, ca regulă, de
titularul întreprinderii, iar ca excepție, și de persoanele care acționează în numele sau pe seama
titularului.

2. Definiția întreprinderii

Întreprinderea este o activitate organizată, exercitată în mod sistematic de un profesionist, care are ca
obiect producerea, administrarea sau înstrăinarea de bunuri ori prestarea de servicii și un scop lucrativ
sau nelucrativ.
3. Elementele constitutive ale noțiunii „întreprindere”

Dispozițiile Codului civil alocate “exploatării unei întreprinderii” și „profesionistului”, precum și cele ale
Legii nr. 71/2011 rezervate „profesionistului” constituie sursa pentru identificarea elementelor
constitutive ale conceptului „întreprindere”. În primul rând, întreprinderea este în esență o activitate
(economică sau profesională) organizată în condițiile legii (Codul civil și, după caz, legislația specială) și
desfășurată în mod sistematic. În al doilea rând, întreprinderea are ca titular o persoană fizică, o
persoană juridică sau entitate fără personalitate juridică. Titularul întreprinderii este cel care
organizează o activitate economică sau profesională pe care, de regulă, o exercită în mod sistematic,
independent, în nume și pe risc propriu. Acționând în această manieră, titularul dobândește întotdeauna
calitatea de profesionist (în sensul Codului civil). Dacă titularul încredințează integral exploatarea
întreprinderii unei alte persoane, aceasta din urmă dobândește calitatea de profesionist. În al treilea
rând, obiectul întreprinderii constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în
prestarea de servicii. În al patrulea rând, scopul întreprinderii poate fi de natură lucrativă sau
nelucrativă.

III. CATEGORII DE ÎNTREPRINDERI

1. Criterii de clasificare

Codul civil român și legea sa de punere în aplicare nu prevăd o clasificare a întreprinderilor. Aceste
reglementări permit, cel mult, clasificări artificiale ale întreprinderi (ca gen) în raport de elementele sale
constitutive subînțelese din cadrul mnormativ actual.. Dacă privim toate elementele constitutive ale
noțiunii „întreprindere” ca un criteriu unic putem clasifica întreprinderile în: întreprinderi comerciale
(economice) și întreprinderi civile. Terminologia creată doctrinar nu le afectează natura juridică civilă și
structura lor constitutivă identică. Elementele constitutive ale întreprinderii pot fi utilizate separat, ca și
criterii distincte. După tipul profesionistului, distingem între întreprinderi individuale și întreprinderi
colective. În funcţie de obiectul întreprinderii, acestea pot fi întreprinderi de producere de bunuri,
întreprinderi de administrare de bunuri, întreprinderi de înstrăinare de bunuri şi întreprinderi de prestări
de servicii. În raport de scopul întreprinderii, acestea pot fi întreprinderi cu scop lucrativ şi întreprinderi
fără scop lucrativ. Clasificări ale întreprinderii sunt consacrate, în mod explicit sau implicit, și de legislația
specială care reglementează sensuri specifice al noțiunii „întreprindere” (de ex: Legea nr. 346/2004,
O.U.G. nr. 44/2008, sau Legea nr. 217/2005). Pentru aceste cazuri, criterii de clasificare a întreprinderilor
sunt diferite de cele desprinse de legislația civilă ca izvor de drept comun.

2. Întreprinderea comercială

2.1. Cadru legal Întreprinderea comercială este o categorie specifică a întreprinderii consacrate de Codul
civil, sintagma fiind creația doctrinei. Reglementarea întreprinderii comerciale are ca sursă primară
Codul civil și Legea nr. 71/2011. Legile speciale care normează statutul organic și activitatea
comercianților adaugă note de specificitate.

2.2. Elementele constitutive Categorie specifică a „întreprinderii” reglementate de Codul civil,

întreprinderea comercială întrunește toate elementele constitutive ale întreprinderii-gen, respectiv:
activitate organizată și exercitată sistematic, titular, obiect și scop. Fiecare element constitutiv relevă
particularități, permițând identificarea unei întreprinderi comerciale. a. Activitatea organizată cu factori
de producție specifici și exercitată în mod sistematic este exclusiv o activitate economică. b. Titularul
este un comerciant. De regulă, titularul este cel care exercită activitatea economică organizată în mod
sistematic, independent, în nume și pe risc propriu, dobândind statutul de profesionist. Ca excepție,
dacă titularul încredințează exploatarea întreprinderii exclusiv altei persoane, aceasta din urmă este cea
care dobândește statutul de profesionist. Profesionistul comerciant poate exploata întreprinderea
comercială singur sau împreună cu alte persoane, care acționează în numele sau pe seama sa, în
condițiile legii. Calitatea de comerciant poate fi deținută de persoane fizice, persoane juridice sau
entități fără personalitate juridică. c. Obiectul constă în producția, administrarea ori înstrăinarea de
bunuri sau în prestarea de servicii. d. Scopul întreprinderii comerciale este întotdeauna lucrativ. Ca
regulă, la întreprinderile comerciale scopul lucrativ constă în obţinerea de profit. Ca excepție, anumite
întreprinderi comerciale pot avea ca finalitate obținerea unor avantaje sau beneficii, acest scop putând
fi dublat sau nu de scopul obținerii de profit.

2.3. Definiţia

Întreprinderea comercială este activitatea economică organizată cu resurse specifice, exercitată în mod
sistematic de un profesionist comerciant, care are ca obiect producția, administrarea ori înstrăinarea de
bunuri sau prestarea de servicii și care urmărește un scop lucrativ.

3. Întreprinderea civilă

3.1. Cadrul legal

Întreprinderea civilă este o categorie specifică a întreprinderii conscarate de Codul civil. Sub aspect
terminologic, sintagma „întreprindere civilă” este o creație a literaturii de specialitate. Întreprinderea
civilă este reglementată, în principal, de Codul civil și de Legea nr. 71/2011, iar în completare prin
diversele acte normative care normează statutul organic și activitatea profesioniștilor necomercianți.
3.2.Elementele constitutive

Categorie specifică a „întreprinderii” reglementate de Codul civil, întreprinderea civilă conservă integral
structura întreprinderii, respectiv activitate organizată, titular, obiect și scop. Fiecare element constitutiv
relevă particularități, perimițând identificarea unei întreprinderi civile a. Activitatea organizată
desemnează, ca regulă, o activitate profesională organizată cu factori de producție specifici. Ca excepția,
activitatea organizată poate consta și într-o activitate economică organizată cu factori de producție
specifici. b. Titularul, adică cel care o organizează activitatea profesională sau, după caz, activitatea
economică, este un necomerciant. Dacă titularul exercită activitatea organizată în mod sistematic,
independent, în nume și pe risc propriu, dobândește statutul de profesionist. c. Obiectul întreprinderii
civile constă, ca regulă, în prestarea de servicii, iar ca excepție în producția, administrarea sau
înstrăinarea de bunuri. d. Scopul întreprinderii civile este întotdeauna nelucrativ.

3.3. Definiţia întreprinderii civile

Întreprinderea civilă este activitatea profesională sau economică organizată cu resurse specifice,
exercitată sistematic de un profesionist necomerciant, care are ca obiect prestarea de servicii ori
producția, administrarea sau înstrăinarea de bunuri și care urmărește un scop nelucrativ.

CAPITOLUL III. PROFESIONISTUL

I. NOȚIUNEA DE PROFESIONIST

1. Reglementarea profesionistului

În contexul legislativ generat de Codul civil, subiectele dreptului comercial sunt inseparabile de statutul
de profesionist, fiind o categorie a acestuia. Primul palier normativ este format din Codul civil și legea sa
de punere în aplicare, acestea stabilind regimul juridic general al profesionistului, aplicabil inclusiv
comercianților. Al doilea palier normativ cuprinde actele normative care trasează regimul juridic specific
pentru fiecare categorie de profesioniști (de ex: Legea societăților nr. 31/1900, Legea nr. 51/1995
privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat). Al treilea palier normativ include acte normative
ce stabilesc reguli particulare pentru profesioniștii aflați în diverse contexte (de ex: O.U.G. nr. 34/2014
privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii, Legea nr. 193/2000
privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori).
2. Definițiile profesionistului

Potrivit art. 3 alin. (3) C.civ. „sunt profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere”. Conform art. 8
alin. (1) din Legea nr. 71/2011, noțiunea de profesionist include categoriile de comerciant,
întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi
economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrarii în vigoare
a Codului civil. Definiția vagă desprinsă din prevederile Codul civil a fost succedată de definiții neunitare
consacrate de legile speciale precum Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 34/2014 sau Legea nr. 72/2013.

3. Trăsăturile distinctive ale statutului de profesionist

Profesionistului îi sunt caracteristice, în principiu, următoarele trăsături: exploatarea unei întreprinderi;

înregistrarea în registre speciale de publicitate și/sau autorizarea; constituirea unui patrimoniu
profesional. Elementul „exploatarea întreprinderii”, în accepțiunea consacrată de prevederile art. 3 alin.
(3) din Codul civil, este condiția fundamentală, constitutivă și intrinsecă a statutului de profesionist.
Respectarea de către profesioniști, ca regulă, a unor formalități precum înregistrarea într-un registru
special de publicitate și/sau autorizarea în condițiile legii nu echivalează, în principiu, și cu recunoașterea
acestor cerințe ca element constitutiv al statutului de profesionist. Argumente în sensul existenței
statutului de profesionist, autonom de îndeplinirea formalităților de înregistrare într-un registru special
de publicitate și/sau autorizare, sunt următoarele situații posibile: 1) cazul profesionistului „clandestin”;
2) cazul profesionistului pentru care termenul include, potrivit unor legi speciale, și persoanele care
acționează în numele sau pe seama titularului întreprinderii; 3) cazul profesionistului care exploatează o
întreprindere fără să aibă obligația legală de înregistrare într-un registru public și/sau de autorizare; 4)
cazul profesionistului de tipul societăților vizate de art. 1893 din Codul civil. Dependența calității de
profesionist de exploatarea întreprinderii, subînțelege și subsumează recunoașterii acestui statut
necesitatea unui patrimoniu profesional.

II. CATEGORIILE DE PROFESIONIŞTI

1. Identificarea categoriilor de profesioniști

Potrivit Legii nr. 71/2011, profesionistul include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator
economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale.
În funcție de statutul lor de persoană sau de entitate fără personalitate juridică, profesioniștii pot fi
clasificaţi în următoarele categorii: a) profesionişti persoane fizice; b) profesionişti persoane juridice; c)
profesioniști entităţi fără personalitate juridică.

2. Categoria comerciantului

2.1.Noţiunea “comerciant” Trecerea dreptului privat român la sistemul monist a determinat în

raporturilor juridice civile ca relevant să fie însuși statutul de profesionist (antrenând un regim juridic
diferit de cel al neprofesioniștilor), calitatea de comerciant devenind insignifiantă. Legiuitorul pare să fi
urmărit inclusiv anihilarea termenului “comerciant”, cel puțin în accepțiunea sa generală. Astfel, Legea
nr. 71/2011 a stabilit în articolul 6 alin. (1) că referirile la comercianți, din cuprinsul actelor normative
aplicabile la data intrării în vigoare a Codului civil, se consideră a fi făcute la persoanele fizice sau, după
caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerțului, potrivit prevederilor art. 1 din
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului. În cazul legislației privind protecția drepturilor
consumatorilor, soluția legală statuată de art. 6 alin. (3) din Legea nr. 71/20111 a fost înlocuirea
termenului "comerciant" cu cel de "profesionist". Intenția de a înlătura termenul “comerciant” și
înlocuirea sa cu sintagma “persoane fizice sau persoane juridice supuse înregistrării în registrul
comerțului” nu vizau însă accepțiunile specifice atribuite acestuia de legislația specială. Acesta este
sensul desprins din dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 atât în forma sa inițială, cât și în
urma modificărilor care i-au fost aduse de Legea nr. 60/2012. Deși supraviețuirea „comerciantului” în
sistemul de drept național este confirmată de prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, care îl
nominalizează ca o categorie distinctă a profesionistului, semnificația noțiunii „comerciant” a fost
ajustată.

2.2.Definiția comerciantului

Comerciantul este persoana fizică, persoana juridică sau entitatea fără personalitate juridică care
organizează și exercită o activitate economică cu scop lucrativ, devenind profesionist în condițiile legii, și
care, de regulă, este supusă înregistrării în registrul comerțului.

2.3.Clasificarea comercianților

Sintetizând impactul actualului cadrul normativ în materia comerciantului, apreciem că acesta permite
clasificarea comercianților în două mari categorii:

a) comercianți care se înregistrează în registrul comerțului. Această categorie este dedusă, în principal,
din interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 care au echivalat „referirile la
comercianți” din legislația anterioară Codului civil cu „persoanele fizice sau, după caz, cu persoanele
juridice supuse înregistrării în registrul comerțului”. Conform actualului art. 1 alin. (1) din Legea nr.
26/1990, înainte de începerea activității economice, au obligația să ceară înmatricularea sau, după caz,
înregistrarea în registrul comerțului următoarele persoane fizice sau juridice: persoanele fizice
autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, societățile comerciale, companiile
naționale și societățile naționale, regiile autonome, grupurile de interes economic, societățile
cooperative, organizațiile cooperatiste, societățile europene, societățile cooperative europene și
grupurile europene de interes economic cu sediul principal în România, precum și alte persoane fizice și
juridice prevăzute de lege.

b) comercianți care nu se înregistrează în registrul comerțului. Această categorie este dedusă din
interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011. Comercianții de acest tip sunt persoanele
fizice, persoanele juridice sau entitățile fără personalitate juridică înființate în alte forme legale decât
cele pentru care Legea nr. 26/1990 sau alte legi reglementează înregistrarea în registrul comerțului

3. Categoria întreprinzătorului

Profesionistul de tipul întreprinzătorului este orice persoană sau entitate fără personalitate juridică care
are titulatura și statutul de „întreprinzător”, în temeiul și în condițiile unui act normativ special, și care
exploatează o întreprindere în sensul art. 3 alin. (3) din Codul civil.

4. Categoria operatorului economic

Profesionistul de tipul operatorului economic vizează o diversitate de persoane și de entități, așa cum
reiese din înțelesul specific prevederilor cuprinse în numeroase acte normative, în măsura în care
terminologia „operator economic” este dublată și de exploatarea unei întreprinderi în sensul art. 3 alin.
(3) din Codul civil.

5. Categoria altor persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale

Alături de comercianți, întreprinzători și operatori economici, sunt profesioniști orice alte persoane care
sunt autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale și care exploatează o întreprindere
în sensul art. 3 alin. (3) din Codul civil.

III. AUXILIARII PROFESIONIȘTILOR COMERCIANŢILOR

1. Noţiunea „auxiliarii profesioniștilor comercianți”

Terminologia clasică „auxiliarii comercianților”, anterioară instituției „profesionistului”, trebuie

racordată la cadrul normativ generat de Codul civil, sintagma menționată pretându-se, în anumite
contexte, la redenumirea „auxiliarii profesioniștilor comercianți”. Auxiliarii profesioniștilor comercianți
sunt persoanele care acționează în numele și/sau pe seama profesioniștilor comercianți în derularea
activității economice obiect al întreprinderii comerciale. Aceste persoane încheie sau, după caz,
intermediază încheierea de acte juridice pentru profesioniștii comercianți ori îi ajută în exploatarea
întreprinderii.

2. Identificarea categoriilor

În funcție de natura raporturilor juridice stabilite între profesioniștii comercianţi și auxiliarii lor, doctrina
a clasificat auxiliarii în: auxiliari dependenţi şi auxiliari independenţi.

3. Auxiliarii dependenţi

Auxiliarilor dependenţi sunt persoane care se află față de profesioniștii comercianți în raporturi de
subordonare, generate de un contract de muncă sau de un contract de mandat cu reprezentare.
Regimul juridic al auxiliarilor dependenți este trasat, în principal, de prevederile Codului muncii în
materia contractului individual de muncă și ale Codului civil în materia contractului de mandat și ale
contractului de mandat cu reprezentare (art. 2009-2038).

4. Auxiliarii independenţi

Auxiliarii independenți sunt persoane autonome faţă de profesioniștii comercianţi și care îi sprijină pe
aceștia în realizarea obiectului întreprinderii comerciale. Raporturile dintre profesioniștii comercianți și
auxiliarii independenți au întotdeauna o bază contractuală, regimul juridic al contractelor încheiate între
aceste părți fiind guvernat de prevederile Codului civil și/sau ale legislației speciale. În principal,
categoria auxiliarilor independenţi include: mandatarii fără drept de reprezentare (de tipul
comisionarului, consignatarului și expeditorului), agenții comerciali și intermediarii ocazionali

FONDUL DE COMERŢ capitolul nr.4

I. NOȚIUNEA ȘI NATURA JURIDICĂ A FONDULUI DE COMERȚ

1. Reglementarea noțiunii „fond de comerţ”

Noțiunea fond de comerț a intrat în atenția legiuitorului național rar, exclusiv în contextul reglementării
altor instituții juridice. Diferite acte normative din varii materii juridice conțin o definiție, precum și
mențiuni privind operațiunile care pot avea ca obiect fondul de comerț sau elementele din structura sa.
În sensul dispozițiilor art. 5 alin. (1) pct.73 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a
insovenței și de insolvență fondul de comerț reprezintă ansamblul bunurilor mobile și imobile, corporale
și necorporale - mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad comercial -, utilizate de un operator
economic în vederea desfășurării activității sale. Codul civil a devenit cadrul general de raportare și
pentru instituția fondului de comerț, conținutul său redând o serie de prevederi alocate explicit sau
implicit acesteia (de ex: uzufrructul fondului de comerț, universalitatea de fapt, ipoteca universalității de
bunuri). Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului conține încă dispoziții referitoare la fondul de
comerț, fiind vizate, în principal, operațiunile care îl au ca obiect în integralitatea sa ori doar
componente ale sale.

2. Definiția și caracterele fondului de comerț

Fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale, pe care un
profesionist, de regulă, comerciant le reunește și le utilizează în desfășurarea activității sale economice
pentru a atrage și expoata clientelă. Definiția fondul de comerț relevă următoarele caracteristici: a) este
un ansamblu de bunuri mobile și imobile, corporale și incorporale; b) aparține unui profesionist, de
regulă, de tipul comerciantului care îl utilizează în desfășurarea activității economice. c) finalitatea
pentru care este constituit vizează atragerea și menținerea sau dezvoltarea clientelei..

3. Natura juridică a fondului de comerţ

În privința naturii juridice a fondului de comerț, există mai multe teorii, precum: teoria universalităţii de
drept; teoria universalității de fapt; teoria personificării fondului de comerț; teoria patrimoniului de
afectațiune; teoria proprietății incorporale. Valorizând dispozițiile art. 541 C.civ, apreciem că fondul de
comerț este o universalitate de fapt.

3. Interferențele noțiunii „fond de comerț” cu alte noțiuni

Fondul de comerț generează un risc de confuzie, în principal, cu noțiunile „patrimoniu” și „patrimoniu

de afectațiune.

II. ELEMENTELE FONDULUI DE COMERŢ

1. Structura fondului de comerţ

Compoziţia fondului de comerţ cuprinde două categorii de elemente. Aceste categorii de elemente
sunt: elemente corporale și elemente necorporale.

2. Elementele corporale

2.1. Bunurile mobile corporale În structura fondului de comerţ sunt cuprinse şi bunuri mobile corporale
cum sunt: materiile prime; materialele; produsele finite; mărfurile achiziţionate.

2.2. Bunurile imobile Imobilele de care se foloseşte comerciantul în activitatea sa pot fi: imobilele prin
natura lor (clădiri, terenuri); imobilele prin destinaţie (instalaţii, maşini, utilaje). Operaţiunile cu imobile
aparţinând fondului de comerţ au regimul juridic prevăzut de Codul civil în materie de imobile.

3. Elementele incorporale

3.1. Firma

Firma este, după caz, numele de stare civilă, respectiv denumirea sub care comerciantul îşi desfăşoară
activitatea şi sub care semnează, deosebindu-l de orice alt comerciant înregistrat în registrul comerţului.
Firma este un element obligatoriu de identificare şi de individualizare pentru profesioniștii comercianți
înregistrați în registrul comerțului Firma trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de fond:
legalitatea, disponibilitatea, și distinctivitatea. Firma trebuie să fie scrisă în primul rând în limba română.
Există posibilitatea ca aceasta să fie scrisă şi într-o limba străină. Dreptul de folosinţă exclusivă asupra
firmei se dobândeşte prin înscrierea acesteia în registrul comerţului. Înstrăinarea firmei poate fi făcută
numai odată cu fondul de comerţ. Pentru protejarea dreptului asupra firmei legea prevede mai multe
modalităţi juridice, precum: acțiunea în radiere a unei înregistrări păgubitoare; acţiunea în concurenţă
neloială; acţiunea în daune; acţiunea penală.

3.2. Emblema

Emblema este semnul sau denumirea care deosebește un comerciant înregistrat în registrul comerțului
de un altul de același gen. Emblema este un element facultativ al fondului de comerț. Condiţiile de fond
ale emblemei sunt: legalitatea, disponibilitatea șidistinctivitatea. Condiţia de formă vizează exclusiv
emblemele care conțin o denumire. Dreptul de folosinţă asupra emblemei se dobândeşte prin înscrierea
acesteia în registrul comerţului. Transmiterea emblemei se poate face şi separat de fondul de comerţ.
Protecţia emblemei poate fi asigurată prin aceleaşi mijloace juridice ca şi pentru protecţia firmei
(acţiunea în radiere; acţiunea în concurenţă neloială, acţiunea în daune; acţiunea penală).

3.3. Clientela și vadul comercial

3.3. clientela și vadul comercial

Pe parcursul derulării activității economice, clientela desemnează totalitatea persoanelor care, din
încredere, obișnuință, întâmplare sau obligație contractuală, se adresează unui fond de comerț pentru a
procura mărfuri sau a beneficia de servicii. Dacă intervine un transfer al activității economice, la
momentul transferului clientela va desemna valoarea financiară a poziției de piață transferată. Clientela
este în stânsă legătură cu fondul de comerţ. Dreptul la clientelă, ca element al fondului de comerţ, poate
fi înstrăinat numai în cadrul fondului de comerţ. Vadul comercial reprezintă aptitudinea fondului de
comerţ de a atrage și menține clientela. Între vadul comercial şi clientelă există un raport unitar. Vadul
comercial și clientela pot fi transmise numai împreună cu fondul de comerţ. Clientela și vadul comercial
se protejează prin mijloace juridice precum: acţiunea în concurenţă neloială; acţiunea în daune.

3.5. Drepturile de proprietate intelectuală (industrială și de autor)

Drepturile de proprietate industrială pot face parte din fondul de comerţ. Drepturile de proprietate
industrială pot avea ca obiect creaţii noi (invenții; desenele; modelele industriale; know-how-ul) și
semne noi (mărcile, enumirile geografice; indicaţiile de provenienţă).

4. Regimul creanţele şi datoriile

Creanţele şi datoriile comerciantului nu fac parte din conținutul fondului său de comerț.

III. OPERAŢIUNI JURIDICE PRIVIND FONDUL DE COMERŢ

1. Vânzarea fondului de comerţ

Vânzarea fondului de comerţ poate avea ca obiect întregul fond de comerţ sau numai anumite elemente
ale acestuia. Firma, clientela şi vadul comercial pot face şi ele obiectul vânzării-cumpărării, dar numai în
cadrul fondului de comerţ. Orice astfel de contract de vânzare este supus regulilor generale din Codul
civil alocate acestui tip de contract, precum și regulilor speciale instituite de Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerțului. Vânzătorului îi revine obligația specială de a nu face concurență cumpărătorului
prin exercitarea unei activități economice de acelaşi fel în apropierea fondului dobândit de cumpărător.
Vânzarea trebuie înscrisă în toate cazurile în registrul comerţului. Dacă operaţiunea are ca obiect bunuri
imobile, ca efect al vânzării fondului de comerţ în ansamblu sau separat a unor imobile ale fondului,
atunci aceasta supusă publicității prin intermediul cărţii funciare.

2. Locaţiunea fondului de comerţ.

Fondul de comerţ în totalitatea sa sau anumite elemente componente pot face obiectul unui contract
de locaţiune. Orice astfel de contract de locațiune este supus regulilor generale din Codul civil alocate
acestui tip de contract, precum și regulilor speciale instituite de Legea nr. 26/1990. Locaţiunea fondului
de comerţ trebuie înscrisă în registrul comerţului.

3. Donaţia fondului de comerţ

Fondul de comerț, în integralitatea sa ori destructurat, poate face obiectul unui contract de donație.
Firma, clientela şi vadul comercial pot fi transmise cu titlu gratuit numai odată cu fondul de comerț.
Contractul de donație este supus regulilor generale din Codul civil alocate acestui tip de contract,
precum și regulilor speciale instituite de Legea nr. 26/1990 Donaţia fondului de comerţ trebuie înscrisă
în registrul comerţului. Dacă operaţiunea de donaţie cuprinde şi bunuri imobile, ca efect al donării
fondului de comerţ în ansamblu sau separat a unor imobile ale fondului, atunci aceasta supusă
publicității prin intermediul cărţii funciare.

4. Uzufructul fondului de comerț Codul civil (art. 745) reglementează posibilitatea transmiterii fondului
de comerț în regim de uzufruct. Operațiunea trebuie înregistrată în registrul comerțului.
5. Aportul fondului de comerţ în societățile reglementate de Legea nr. 31/1990 Fondul de comerț în
ansamblul său, respectiv unul sau mai multe dintre elementele sale, poate face obiectul unui aport într-
o societate comercială. Firma, clientela şi vadul comercial pot fi transmise numai odată cu fondul de
comerț din care fac parte. Operațiunea de aport în societate, având un astfel de obiect, este supusă
regulilor în materie de aport din Legea societăților nr. 31/1990.

6. Garanţia reală asupra fondului de comerţ Fondul de comerț în ansamblul său, precum și unul sau mai
multe dintre elementele sale pot face obiectul unui contract de garanție reală. Codul civil reglementează
urmăatoarele forme de garanție reală: ipoteca imobiliară, ipoteca mobiliară şi gajul. Operațiunea de
garanție reală în materia fondului de comerț se înregistrează în registrul comerțului și, după caz, în
cartea funciară sau în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

7.Transmiterea pe cale succesorală a fondului de comerţ Fondul de comerţ poate fi transmis de un

profesionsit persoană fizică pe cale succesorală legală sau testamentară. Transmiterea pe cale
succesorală este supusă regulilor generale din Codul civil în materie, precum și regulilor speciale
instituite de Legea nr. 26/1990.

CAPITOLUL IV OBLIGAȚIILE PROFESIONALE ALE PROFESIONIŞTILOR COMERCIANŢI

I. OBLIGAŢIA DE ÎNREGISTRARE ȘI PUBLICITATE PRIN REGISTRUL COMERŢULUI

1. Cadrul legal Codul civil (art. 18) menționează, ca noutate, registrul comerțului în categoria
modalităților generale de publicitate. Legislația specială este cea care conturează însă regimul juridic al
registrului comerțului, respectiv Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului și alte actele nomative
(de ex: Ordinul M.J. nr. 2.594/C/2008, pentru aprobarea Normelor metodologice privind modul de
ţinere a registrelor comerţului, de efectuare a înregistrărilor şi de eliberare a informaţiilor).

2. Noțiunea și funcțiile registrului comerțului

Registrul comerţului este un sistem complex de evidenţă şi publicitate al majorității profesioniștilor

comercianţi, precum şi a unor acte, fapte sau drepturi ale acestora stabilite normativ. Evidența și
publicitatea prin registrul comerțului se realizează în condițiile și conform procedurii prevăzută de
legislația specifică, având ca scop ocrotirea intereselor generale ale societăţii, ale comercianţilor ori ale
terţilor. Pentru comercianții supuși înregistrării în registrul comerțului, înregistrările în registrul
comerțului constituie o obligație profesională. Potrivit Legii nr. 26/1990, înainte de începerea activităţii
economice, au obligaţia să ceară înmatricularea în registrul comerţului, iar în cursul exercitării activităţii
lor sau la încetarea acesteia, au obligaţia de a solicita înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind
actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.

2. Structura organizatorică a registrului comerțului Registrul comerțului este ținut de Oficiul Registrului
Comerțului (ORC) după structura consacrată la nivel normativ. Oficiul Registrului Comerţului este
organizat la nivel central prin Oficiul Naţional al Registrului Comerţului. Oficiul Naţional al Registrului
Comerţului are în subordine, la nivel teritorial, în cadrul fiecărui judeţ şi în Municipiul Bucureşti, oficii ale
registrului comerţului. Oficiul Naţional al Registrului Comerţului ține registrul central al comerțului, iar
Oficiile registrului comerţului teritoriale ţin registrele teritoriale ale comerţului. Registrul central al
comerţului şi registrele teritoriale ale comerţului sunt alcătuite din următoarele registre: a) registrul
pentru persoanele juridice societăţi reglementate de Legea nr. 31/1990, companii naționale și societăţi
naţionale, regii autonome, grupuri de interes economic, organizaţii cooperatiste, societăţi europene,
grupuri europene de interes economic, alte persoane juridice expres prevăzute de lege, cu sediul
principal/sedii secundare în România; b) registrul pentru înregistrarea persoanelor juridice societăţi
cooperative şi societăţi cooperative europene cu sediul principal/sedii secundare în România; c) registrul
pentru înregistrarea persoanelor fizice autorizate, întreprinderilor individuale şi întreprinderilor
familiale, cu sediul profesional sau sedii secundare în România.

3. Caracterul public al registrului comerțului Legea nr. 26/1990 (art. 4) instituie caracterul public al
registrului comerțului. Orice persoană interesată poate avea acces la înregistrările operate în registrul
comerțului, pe bază de cerere sau prin corespondență, ORC fiind obligat să elibereze, pe cheltuiala
solicitantului, documentele solicitate.

4. Persoanele supuse înregistrării în registrul comerțului sau, după caz, exceptate Titularii obligaţiei de
înregistrare în registrul comerţului sunt atât persoanele fizice și persoanele juridice care se înființează în
formele juridice nominalizate de Legea nr. 26/1990, cât şi alte persoane fizice sau persoane juridice
pentru care legi speciale instituie expres această obligaţie. Categoriile de persoane exceptate de Legea
nr. 26/1990 de la obligaţia de înregistrare în registrul comerţului sunt „meseriaşii şi ţăranii care desfac
produsele din gospodăria proprie”. Situația categoriilor de persoane care exercită diverse profesii
liberale este nuanțată.

5. Operaţiunile supuse înregistrării în registrul comerţului

5.1. Identificarea categoriilor de operațiuni

Legislația specifică registrului comerțului nominalizează operaţiunile supuse înregistrării și le detaliază

regimul juridic. Comercianții se adresează Oficiului registrului comerțului pentru operațiuni precum:
înregistrarea sau, după caz, înmatricularea și autorizarea funcționării; înscrierea de mențiuni sau radieri;
depunerea și/sau menționarea actelor în scopul asigurării opozabilităţii şi efectuării formalităţilor de
publicitate; refacerea dosarului/a înscrisurilor şi hotărârilor dispărute ori distruse din dosarul personal;
îndreptarea de erori materiale; eliberarea de acte și furnizarea de informații..

5.2. Înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul comerțului și autorizarea funcționării
Înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul comerțului și autorizarea funcționării trebuie
solicitate înainte de începerea activității economice. Această operațiune implică completarea
corespunzătoare a unei cereri de înregistrare, însoțită de toate înscrisurile doveditoare impuse de lege.
Solicitarea înmatriculării sau, după caz, înregistrării în registrul comerțului poate fi făcută de comerciant
direct, prin corespondenţă sau prin mijloace electronice și trebuie adresată Oficiului registrului
comerțului de pe lângă tribunalul în a cărui rază teritorială îşi stabilește sediul social sau, după caz,
sediul profesional. Dacă legea nu prevede altfel, cererea trebuie formulată în termen de 15 zile de la
data încheierii actului constitutiv, respectiv de la data actului de înființare. Înmatricularea sau, după caz,
înregistrarea comercianţilor în registrul comerțului este realizată în baza rezoluţiei directorului Oficiului
registrului comerțului sau a persoanei ori persoanelor desemnate de către directorul general al Oficiului
Național al Registrului Comerțului. Rezoluția pronunțată este executorie de drept. Un extras al
rezoluției, cu conținutul stabilit de lege, sau, după caz, rezoluția integrală, se comunică, din oficiu, spre
publicare în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. Odată efectuată înmatricularea sau, după caz,
înregistrarea în registrul comerțului, solicitantul primește certificatul de înregistrare, în termenul și cu
conținutul prevăzut de lege. Simultan cu formalitățile de înmatriculare sau, după caz, de înregistrare în
registrul comerțului este derulată și procedura pentru autorizarea funcționării prevăzută de Legea nr.
359/2004. În baza unei declarații-tip pe propria răspundere, depusă odată cu cererea de înregistrare,
solicitantul și asumă responsabilitatea privind legalitatea activității desfășurate. Solicitantul va primi un
certificat constatator privind înregistrarea declarației-tip în registrul comerțului din care rezultă că
acesta îndeplinește condițiile legale. Obținerea certificatului de înregistrare și a certificatului constatator
antrenează pentru comercianții înmatriculați sau, după caz, înregistrați în registrul comerțului anumite
efecte juridice precum: luarea în evidența Oficiului registrului comerțului, opozabilitatea actelor
înregistrate față de terți, dreptul de a exercita activitatea economică și, după caz, dobândirea de
personalitate juridică. Înființarea de sedii secundare trebuie înregistrată de comerciant conform legii.
5.2. Înscrierea de menţiuni în registrul comerțului Pe parcursul exercitării activităţii lor economice,
comercianții înregistrați în registrul comerțului au obligaţia de a solicita înscrierea în acelaşi registru a
menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege. Înscrierea de mențiuni
se poate realiza la cererea comerciantului sau a persoanelor interesate (însoțită de documentele
specifice) ori din oficiu (pe baza unor hotărâri judecătorești sau al altor documente stabilite de lege).
Spre exemplu, se înscriu în registrul comerțului mențiuni referitoare la: modificarea datelor
comercianților persoane fizice; modificarea datelor din actele constitutive și a activității comercianților
persoane juridice; procedura insolvenței; anumite hotărâri judecătoreşti (de ex. cele privind punerea
sub interdicţie/ridicarea interdicției comerciantului; divorţul comerciantului; condamnarea
comerciantului pentru fapte penale care îl fac nedemn sau incompatibil să exercite activitatea etc); orice
modificare privitoare la actele, fapte și mențiunile înregistrate. Înscrierea de mențiuni în registrul
comerțului se face, după caz, în baza rezoluției motivate a directorului Oficiului registrului comerțului
sau a persoanei competente desemnată potrivit legii ori a unor hotărâri judecătorești definitive
pronunțate de instanță. Înscrierea de mențiuni are ca efect opozabilitatea față de terți a actelor
înregistrate în registrul comerțului, cu excepția cazurilor în care legea prevede condiția cumulativă a
publicării în condițiile legii. Solicitantului i se va elibera un certificat de înscriere de mențiuni.

5.3. Radierea din registrul comerțului În cursul exercitării activității economice și la încetarea acesteia,
comercianții înregistrați în registrul comerțului au obligaţia de a solicita înscrierea în acelaşi registru a
menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege. Radierea poate consta în
radierea înmatriculării sau, după caz, înregistrării comerciantului sau în radierea unor menţiuni Cererea
de radiere a înmatriculărilor sau a mențiunilor va fi însoțită de acte care motivează radierea. Solicitarea
de radiere poate aparține persoanelor interesate sau poate fi dispusă din oficiu, în cazurile şi condiţiile
impuse de lege. Radierea este dispusă, după caz, prin rezoluția directorului ORC sau uneia dintre
persoanele desemnate potrivit legii ori prin hotărâre judecătorească.

6. Controlul legalității operațiunilor efectuate în registrul comerțului Modalitățile în care se realizează

controlul de legalitate sunt: a) controlul exercitat de directorul Oficiul Registrului Comerțului sau a uneia
dintre persoanele desemnate prin decizia directorului general al Oficiului Național al Registrului
Comerțului, conform competenţelor proprii sau delegate; b) controlul exercitat de instanţele de
judecată în condițiile legii (judecătorie, tribunal sau, după caz, Curte de Apel). 7. Regimul sancționator
Legea nr. 26/1990 prevede aplicarea de sancțiuni, în cazurile și condițiile stabilite normativ, precum:
amenda judiciară; amenda contravenţională. Dacă faptele constituie infracțiuni, se vor aplica sancțiunile
prevăzute de legea penală

II. OBLIGAŢIA DE ORGANIZARE ŞI CONDUCERE A CONTABILITĂŢII ACTIVITĂȚII ECONOMICE

1. Cadrul legal Reglementarea obligației de organizare și conducere a contabilității activității economice

este asigurată de o diversitate de acte normative cu aplicabilitate generală sau, după caz, specială. Legea
contabilităţii nr. 82/1991, ca principala sursă normativă, este cea care instituie această obligația
profesională și stabilește coordonatele generale ale regimului său juridic.

2. Titularii obligației profesionale Inventarierea categoriilor de persoane fizice, persoane juridice și

entități fără personalitate juridică nominalizate de legiuitor ca titulari ai acestei obligații relevă faptul că
profesioniștii comercianți au cea mai însemnată pondere.

3. Relevanța activității de contabilitate și principiile generale de organizare și conducere a contabilității

În considerarea Legii nr. 82/1991, contabilitatea este o activitate specializată în măsurarea, evaluarea,
cunoașterea, gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum și a rezultatelor
obținute din activitatea persoanelor care au obligația legală de organizare și conducere a contabilității.
Principiile de organizare şi ţinere a contabilităţii sunt regulile pe baza cărora este organizată şi ţinută
contabilitatea. Aceste principii sunt: principiul ţinerii contabilităţii în limba română şi în moneda
naţională; principiul ţinerii contabilităţii fie în partidă dublă, fie în partidă simplă; principiul înregistrării
cronologice şi sistematice a datelor în contabilitate; principiul înregistrării în contabilitate a bunurilor
mobile şi imobile la valoarea de achiziţie, de producţie sau la preţul pieţei, iar a creanţelor şi datoriilor la
valoarea nominală; principiul inventarierii generale a patrimoniului.

4. Regimul registrelor de contabilitate Comercianții persoane juridice sunt obligați să întocmească:

Registrul-jurnal, Registrulinventar și Cartea mare. Comercianților persoane fizice autorizați ca PFA,
întreprinderi individuale și întreprinderi familiale întocmesc Registrul-jurnal de încasări şi plăţi şi
Registrul-inventar.

5. Situaţiile financiare anuale Obligația de a întocmi situații financiare anuale, potrivit reglementărilor
contabile aplicabile, revine și profesioniștilor comercianți persoane juridice care își conduc contabilitatea
în partidă dublă. Pentru această categorie, situațiile financiare anuale întocmite potrivit legii sunt
documentele oficiale de prezentare a activității economico-financiare, iar obiectivul lor este să ofere o
imagine fidelă a poziției financiare, performanței financiare și a altor informații, în condițiile legii,
referitoare la activitatea desfășurată. Situațiile financiare trebuie întocmite anual, la finalul exercițiului
financiar, precum și în situaţia fuziunii, divizării sau lichidării activităţii comercianților persoane juridice.
Situaţiile financiare anuale se depun la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice și se supun
ulterior formalităţilor de publicitate prevăzute de lege.

6. Regimul sancționator Profesioniștii comercianți care nu execută în condițiile legii obligația de

organizare și conducere a contabilității activității economice pot fi sancționați contravențional sau penal.
III. OBLIGAŢIA DE EXERCITARE A ACTIVITĂȚII ECONOMICE ÎN LIMITELE CONCURENŢEI LOIALE

1. Cadrul legal

Profesionistul comerciant se încadrează în accepțiunea de subiect de drept atribuită „întreprinderii”,

deopotrivă de legiuitorul național și european în domeniul concurenței. Obligaţia de exercitare a
activității economice în limitele concurenţei loiale nu este rezervată exclusiv comercianților, aceștia fiind
doar o specie a titularului de tipul „întreprinderii”. Regimul juridic al obligației de exercitare a activității
economice în limitele concurenței loiale este asigurat prin dispozițiile unor acte normative naționale și
europene. Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale stabilește, în contextul
dispozițiilor alocate concurenței loiale și concurenței neloiale, obligațiile de comportament pe piața ce
incumbă întreprinderilor. Legea concurenţei nr. 21/1996 are drept scop protecția, menținerea și
stimularea concurenței și a unui mediu concurențial normal, în vederea promovării intereselor
consumatorilor.

2. Limitele desfășurării activității economice impuse de Legea concurenței nr. 21/1996 Legea
concurenței nr. 21/1996 interzice și sancționează actele și faptele care restrâng, împiedică sau
denaturează concurența, persoanele sau entitățile care le săvârșesc putând fi subiecte de drept public
sau de drept privat. Legiuitorul a avut în vedere, în principal, întreprinderile sau asociațiile de
întreprinderi - persoane fizice sau juridice- de cetățenie, respectiv de naționalitate română sau străină În
cazul întreprinderilor, interdicțiile instituite de Legea nr. 21/1997 îmbracă forma practicilor
anticoncurențiale și abuzului de poziție dominantă. La rândul lor, concentrările economice sunt interzise
atunci când devin obstacole semnificative ale concurenței efective. Potrivit Legii concurenței nr. 21/1996
(art. 5) sunt practici anticoncurențiale și sunt interzise orice înțelegeri între întreprinderi, decizii ale
asociațiilor de întreprinderi și practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea,
restrângerea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia. În
considerarea dispozițiilor art. 6 din Legea concurenței nr. 21/1996, profesioniștilor comercianți le este
interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante deținute pe piața românească sau pe o parte
substanțială a acesteia. În derularea activității lor economice profesioniștii comercianți pot fi implicați în
concentrări economice. Regimul juridic al unor astfel de concentrări economice este statuat de
prevederile Legii nr. 21/996 (art. 9-13). Concentrarea economică este precedată și condiționată de
existența unui control, iar realizarea sa este posibilă numai în cazul în care intervine o modificare de
durată a respectivului control. Nerespectarea de către profesioniștii comercianți a interdicțiilor și
limitelor instituite de Legea concurenței nr. 21/1996 antrenează în condițiile legii răspunderea lor civilă,
contravențională sau penală.

3. Limitele desfășurării activității economice impuse de Legea nr. 11/1991 privind combaterea
concurenței neloiale În vederea asigurării concurenței loiale, legiuitorul a identificat, interzis și
sancționat următoarele practici anticoncurențiale: a) denigrarea unui competitor sau a
produselor/serviciilor sale, realizată prin comunicarea ori răspândirea de către o întreprindere sau
reprezentantul/angajatul său de informații care nu corespund realității despre activitatea unui
concurent sau despre produsele acestuia, de natură să îi lezeze interesele; b) deturnarea clientelei unei
întreprinderi de către un fost sau actual salariat/reprezentant al său ori de către orice altă persoană prin
folosirea unor secrete comerciale, pentru care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de
asigurare a protecției acestora și a căror dezvăluire poate dăuna intereselor acelei întreprinderi; c) orice
alte practici comerciale care contravin uzanțelor cinstite și principiului general al bunei-credințe și care
produc sau pot produce pagube oricăror participanți la piață. Nerespectarea interdicției privind
practicile de concurență neloială impusă de Legea nr. 11/1991 antrenează în sarcina profesioniștilor
comercianți o răspundere civilă, contravențională sau penală, după caz.

4. Rolul Consiliului Concurenței Consiliului Concurenței este autoritatea națională în domeniul

concurenței, învestită în acest scop în condițiile, modalitățile și limitele stabilite prin lege. Principala sa
misiune este remedierea disfuncționalităților din mediul concurențial și, implicit, protejarea
consumatorilor. Legea nr. 21/1996 este actul normativ care a stat la baza înființării Consiliului
Concurenței și care alocă numeroase dispoziții pentru conturarea regimului său juridic. În aplicarea Legii
nr. 11/1991, Consiliul Concurenței constată și, după caz, sancționează practicile de concurență neloială,
în limita competențelor normative și urmând procedura de soluționare a sesizărilor stabilită prin
regulamentul propriu. În acțiunile în despăgubire guvernate de O.U.G. nr. 39/2017, Consiliul Concurenței
poate să acorde, la solicitarea instanței, asistență în vederea determinării cuantumului despăgubirilor.
IV. OBLIGAŢIA DE EXERCITARE A ACTIVITĂȚII ECONOMICE CU RESPECTAREA DREPTURILOR ŞI
INTERESELOR LEGITIME ALE CONSUMATORILOR

1. Cadrul legal

Regimul juridic la acestei noi obligații profesionale a comercianților este conturat de prevederi
conținute în numeroase acte normative, dintre care exemplificăm: O.G. nr. 21/1992 privind protecția
consumatorului, Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile
consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniștii, O.G. nr. 85/2004 privind protecția
consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță privind serviciile financiare.

2. Titularii obligației profesionale

Titularii obligației de a desfășura activitățile cu respectarea drepturilor și intereselor legitime ale

consumatorilor pot fi stabiliți numai prin raportare la consumatori, ca beneficiari finali ai acestei obligații
instituită normativ. Raportat la definițiile consacrate de legislația privind protecția consumatorilor,
„comerciantul” fie este nominalizat expres ca titular al obligației profesionale analizate și, după caz,
înlocuit cu termenul „profesionist” [conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 71/2011], fie este subînțeles
acestui statut, conturându-se ca o categorie a profesionistului prin încorporarea sa în accepțiunile
diverselor sintagme atribuite partenerului de raport juridic al consumatorului.

3. Drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor

Consumatorii, în calitatea de parte în raporturile juridice cu comercianţii, beneficiază de drepturi

precum: dreptul la protecţia vieţii sănătăţii sau securităţii la achiziţionarea unui produs sau prestarea
unui serviciu; dreptul de a fi informaţi complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale
produselor şi serviciilor; dreptul de a avea acces la pieţe care le asigură o gamă variată de produse şi
servicii de calitate;dreptul de a fi despăgubiţi pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare
a produselor şi serviciilor; dreptul de a se organiza în asociaţii ale consumatorilor, în scopul apărării
drepturilor şi intereselor lor; dreptul de a refuza încheierea contractelor care cuprind clauze abuzive,
etc..

4. Obligaţiile comercianţilor față de consumatori

Comercianţii au obligaţia ca în raporturile juridice cu consumatorii să respecte drepturile şi interesele

legitime ale acestora. În raport de operațiunile ce fac obiectul activității lor economice, comercianții pot
fi producători, distribuitori și/sau prestatori de servicii (după caz, de natură financiară, intelectuală sau
materială). Dintre obligaţiile pe care comercianţii le au în raporturile juridice cu consumatorii
exemplificăm: obligaţia de a nu stipula clauze abuzive în contractele cu consumatorii, obligaţia de a nu
folosi practici comerciale incorecte, obligaţiile specifice, în considerarea celor trei calităţi (de producător,
distribuitor, prestator de servicii) în care poate acţiona un comerciant în raporturile juridice cu
consumatorii.

5. Structuri instituţionale şi asociative în materia protecţiei consumatorului Autoritatea Naţională pentru

Protecţia Consumatorilor este structura instituţională centrală de specialitate, cu personalitatea juridică,
în subordinea Guvernului care coordonează şi realizează politica Guvernului în domeniul protecţiei
consumatorilor. Autoritatea are în subordine comisariate regionale pentru protecţia consumatorilor. La
nivel central şi local se constituie câte un consiliu consultativ pentru protecţia consumatorilor. Asociaţiile
de consumatori sunt persoane juridice constituite prin asociere de persoane fizice consumatori care au
ca scop apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor sau ale consumatorilor, în general.
În structura organizatorică a asociațiilor de consumatori pot fi organizate la nivel de birouri centrele de
consultanță și informare ale consumatorilor. Pentru protejarea cetățenilor români, în calitate de
consumatori europeni în domeniul achizițiilor transfrontaliere (din statele membre ale U.E.) de produse
și servicii, a fost înființat Centrul European al Consumatorilor România - ECC România, alăturându-se
rețelei existente deja la nivelul U.E., denumită Reţeaua Centrelor Europene ale Consumatorilor (ECC-
Net).

6. Regimul sancționator

Pentru încălcarea obligației de a desfășura activitatea economică cu respectarea drepturilor și

intereselor legitime ale consumatorilor, comercianții sunt pasibili, în condițiile legii, de antrenarea
răspunderii civile, contravenționale sau penale. Potrivit legislației consumeriste sancțiunile se aplică, de
regulă, de către Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (ANPC) sau de către unitățile din
subordinea acesteia, cu personalitate juridică, prin reprezentanții împuterniciți, ori de către instanțele
de judecată competente.

CAPITOLUL VI PROFESIONISTUL COMERCIANT PERSOANĂ FIZICĂ

I. NOȚIUNEA DE PROFESIONIST COMERCIANT PERSOANĂ FIZICĂ

1. Reglementarea noțiunii de comerciant persoană fizică

Până la intrarea în vigoare a actualului Cod civil, sursele normative care permiteau identificarea
categoriilor de comercianți persoane fizice erau, în principal, Codul de comerț (art. 7), Legea nr. 26/1990
privind registrul comerțului [art. 1 alin. (1)-(2)] și O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor
economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familial, iar,
în secundar, diverselor acte normative care reglementau un sens specific al termenului „comerciant”.
Odată cu intrarea în vigoare a Codului civil, doctrina și practica au tratat, ca regulă, profesionistul
comerciant persoană fizică prin raportare la cele trei forme legale instituite de O.U.G. nr. 44/2008:
persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală și întreprinderea familială. Forma actuală a O.U.G.
nr. 44/2008 conduce spre următoarele concluzii: 1) persoanele fizice înregistrate în registrul comerțului
și autorizate să desfășoare activități economice ca PFA, întreprindere individuală și întreprindere
familială exploatează întreprinderi (deopotrivă în sensul O.U.G. nr. 44/2008 și Codului civil) și sunt
profesioniști în înțelesul art. 3 alin. (2) din Codul civil; 2) termenul “comerciant” este menținut explicit
doar pentru întreprinzătorul persoană fizică titular de întreprindere individuală (de la data înmatriculării
în registrul comerțului), în timp ce pentru titularul PFA și membrii întreprinderii familiale această
terminologie a fost eliminată [art. 20 alin. (1), art. 23 și art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008]; 3) pentru titularii
de PFA și membrii întreprinderii familiale calificarea terminologică „comerciant” poate avea ca sursă
normativă sensul specific recunoscut acestui termen de alte legi speciale decât O.U.G. nr. 44/2008, ca
rezultat al opțiunii persoanelor fizice pentru cele două forme legale de desfășurare a activității lor
economice cu scop lucrativ. Și alte acte normative recunosc calitatea de comerciant persoană fizică
anumitor persoane fizice raportat la activitatea pe care acestea o desfășoară, fiind irelevantă forma lor
juridică de înființare și înregistrarea în registrul comerțului (de ex.: Legea nr. 321/2009 privind
comercializarea produselor alimentare).

2. Calitatea de comerciant persoană fizică potrivit O.UG nr. 44/2008 O.U.G. nr. 44/2008 permite
identificarea comerciantului persoană fizică prin intermediul formelor legale în care persoanele fizice
pot desfășura activitatea economică, respectiv: persoană fizică autorizată, întreprindere individuală și
întreprindere familială. Persoana fizică autorizată (PFA) este întreprinderea economică, fără
personalitate juridică, organizată de o persoană fizică ce foloseşte, în principal, forţa sa de muncă și
aptitudinile sale profesionale. Întreprinderea individuală și întreprinderea familială sunt întreprinderi
economice, fără personalitate juridică, organizate de un întreprinzător persoană fizică, respectiv de
membrii unei familii. În forma actuală a O.U.G. nr. 44/2008 (art.23), calitatea de comerciant persoană
fizică este menținută explicit doar pentru întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii
individuale, de la data înmatriculării în registrul comerțului . Pentru titularii de PFA și membrii
întreprinderilor familiale calitatea de comerciant poate fi recunoscută prin raportare la sensul specific
atribuit termenului „comerciant” de alte legi speciale decât O.U.G. nr. 44/2008, atunci când astfel de
comercianți aleg aceste două forme legale pentru desfășurarea activității lor economice cu scop lucrativ.

3. Calitatea de profesionist a comerciantului persoană fizică Raportat la prevederile O.U.G. nr. 44/2008,
persoana fizică autorizată (PFA), întreprinderea individuală sau întreprinderea familială sunt
întreprinderi economice organizate de persoane fizice în condițiile acestui act normativ. Odată cu
aplicarea Codului civil, întreprinderile economice consacrate de O.U.G. nr. 44/2008 se încadrează în
accepțiunea “exploatarea întreprinderii” din art. 3 alin. (3) Cod civil. În consecință, persoana fizică
autorizată ca PFA, titularul întreprinderii individuale, precum și membrii întreprinderii familiale
dobândesc statutul de profesionist ca rezultat al exploatării întreprinderii în sensul legii.

4. Dovada calității de profesionist O.U.G. nr. 44/2008 reglementează dovada calității de profesionist
numai pentru persoanele fizice autorizate ca PFA. Pentru această categorie de persoane fizice,
legiuitorul stipulează că orice persoană interesată poate face dovada calităţii de profesionist în cadrul
procedurii insolvenţei sau separat, prin acţiune în constatare, dacă justifică un interes legitim. Unitatea
de regim juridic în dobândirea calităţii de profesionist, pentru orice persoană fizică care exploatează
întreprinderi în oricare dintre cele trei forme legale (PFA, întreprindere individuală, întreprindere
familială), nu justifică absența unei astfel de unități și în materia regimului probator al calității de
profesionist, menținută de prevederile O.U.G. nr. 44/2008.

II. REGIMUL JURIDIC CONTURAT DE O.U.G. NR. 44/2008

1. Activitatea economică în viziunea O.U.G. nr. 44/2008 Potrivit O.U.G. nr. 44/2008, “activitatea
economică” desemnează activitatea cu scop lucrativ, constând în producerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii. În România, poate desfășura activități economice, în
condițiile legii, orice persoană fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui alt stat membru al Uniunii
Europene ori al Spaţiului Economic European, în temeiul dreptului la liberă iniţiativă, al dreptului la
liberă asociere şi al dreptului de stabilire. Ordonanța reglementează persoanelor fizice menționate
accesul la activităţile economice din economia naţională astfel cum acestea sunt prevăzute în Codul
CAEN. Activitatea economică poate să fie desfăşurată în toate domeniile, meseriile, ocupaţiile sau
profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres pentru libera iniţiativă. În accepțiunea O.U.G. nr.
44/2008, întreprinderea economică este activitatea economică desfășurată în mod organizat, permanet
și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă, materii prime, mijloace logistice și
informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

2. Condițiile impuse de O.U.G. nr. 44/2008 pentru accesul la activitatea economică O.U.G. nr. 44/2008
reglementează condițiile legale obligatorii pe care persoanele fizice trebuie să le îndeplinească pentru a
accede la activitatea economică în oricare dintre cele trei forme legale(PFA, întreprindere individuală
sau întreprindere familială). Condiţiile comune, care trebuie respectate de orice persoană fizică,
indiferent de forma legală sub care urmărește să-şi desfăşoare activitatea economică şi indiferent de
tipul acestei activităţi, sunt următoarele: a) capacitatea deplină de exerciţiu, cu excepția membrilor
întreprinderilor familiale, care nu au calitatea de reprezentant, pentru care este suficientă vârsta de 16
ani; b) deţinerea un sediu profesional pe teritoriul României; c) onorabilitatea (să nu fi săvârșit fapte
sancționate de legile financiare, contabile, vamale şi cele care privesc disciplina financiar-fiscală); d)
solicitarea înmatriculării în registrul comerțului, înregistrarea fiscală și autorizarea funcționării în
condițiile legii. Condiţiile particulare se aplică doar persoanelor fizice constituite în anumite forme legale
şi/sau care doresc să desfăşoare anumite activităţi economice. Aceste condiţii, ce trebuie îndeplinite
cumulativ cu cele mai sus menționate, sunt următoarele: a) să existe un acord de constituire încheiat de
către membrii familiei, în formă scrisă, ca o condiţie de validitate pentru constituirea oricărei
întreprinderi familiale. b) dovedirea îndeplinirii unor condiţii de pregătire profesională şi/sau de atestare
a pregătirii sau experienţei profesionale considerate a fi necesare pentru desfăşurarea acelor activităţi
economice, potrivit unor legi speciale; c) obţinerea de autorizaţii, avize, licenţe şi altele asemenea,
prevăzute în legi speciale, dacă este cazul, pentru derularea unor activităţi.

3. Procedura de înregistrare în registrul comerțului și de autorizare a funcționării Dispoziţiile O.U.G. nr.

44/2008 (art. 10-14) reglementează procedura înregistrării în registrul comerţului şi autorizării
funcţionării pentru persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale.
Cererea de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării se depune înainte de
începerea activității economice la Oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul din judeţul în care
solicitantul îşi stabileşte sediul profesional, însoţită de documentele prevăzute normativ, care atestă
îndeplinirea condițiilor stabilite de legiuitor. Analiza și soluționarea cererii este de competenţa
directorului Oficiului registrului comerţului sau a uneia dintre persoanele desemnate prin decizia
directorului general al Oficiului Național al Registrului Comerțului, care se pronunță prin rezoluție
Certificatul de înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, este documentul care atestă
înregistrarea în registrul comerţului, autorizarea funcţionării, precum şi luarea în evidenţă de către
autoritatea fiscală competentă. O persoană fizică poate avea câte un singur certificat de înregistrare
pentru statutul său juridic.Certificatul de înregistrare le conferă acestora dreptul de a începe activităţile
economice pentru care au fost autorizaţi.

4. Calitatea de angajator şi/sau de angajat şi cumulul de statute juridice potrivit O.U.G. nr. 44/2008
Referitor la calitatea de angajator, legea recunoaște această calitate pentru PFA și întreprinderea
individuală. PFA poate desfăşura activităţile pentru care este autorizată, singură sau împreună cu cel
mult 3 persoane, angajate de aceasta, în calitate de angajator, cu contract individual de muncă, încheiat
şi înregistrat în condiţiile legii. Întreprinderea individuală poate angaja cel mult 8 salariaţi, terţe
persoane, cu contract individual de muncă încheiat şi înregistrat în condiţiile legii. În cazul întreprinderii
familiale, activitatea economică pentru care a fost autorizată va putea fi desfăşurată doar de membrii
acesteia. Indiferent de forma legală în care este constituită persoana fizică, aceasta poate cumula
respectiva calitate cu cea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează în acelaşi domeniu sau
într-un alt domeniu de activitate economică decât cel pentru care este autorizat. Membrii unei
întreprinderi familiale pot fi simultan titulari de PFA sau titulari de întreprinderi individuale. Persoana
fizică autorizată ca PFA nu poate cumula şi calitatea de titular al unei întreprinderi individuale. În scopul
exe1rcitării activităţii pentru care au fost autorizate, PFA, întreprinderea individuală şi întreprinderea
familială pot stabili relații contractuale (chiar și exclusiv) atât între ele, cât şi cu alte persoane fizice sau
juridice, pentru efectuarea unor activităţi economice, fără ca aceasta să le schimbe statutul juridic.

5. Patrimoniul de afectațiune și răspunderea pentru obligaţii În sensul O.U.G. nr. 44/2008, patrimoniul
de afectaţiune reprezintă masă patrimonială în cadrul patrimoniului întreprinzătorului, reprezentând
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor afectate, prin declaraţie scrisă ori, după caz, prin acordul de
constituire sau printr-un un act adiţional la acesta, exercitării unei activităţi economice. Persoanele fizice
autorizate să desfășoare activități economice în oricare dintre cele trei forme legale au opțiunea de a
constitui (la înființare sau ulterior) sau nu patrimoniul de afectațiune. Titularul PFA și titularul
întreprinderii individuale răspund pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii economice cu
bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor,
pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului. Membrii întreprinderii familiale răspund solidar şi
indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de
afectaţiune şi, în completare, cu întreg patrimoniul acestora, corespunzător cotelor de participare
prevăzute în acordul de constituire.

6. Încetarea activității economice și efectele sale juridice Potrivit O.U.G. nr. 44/2008, cazurile de încetare
a activităţii persoanei fizice, indiferent de forma sa legală de constituire, sunt: 1) decesul titularului
persoanei fizice autorizate ca PFA sau a titularului întreprinderii individuale, respectiv a mai mult de
jumătate dintre membrii întreprinderii familiale; 2) voinţa titularului PFA sau a titularului întreprinderii
individuale, respectiv atunci când mai mult de jumătate dintre membrii întreprinderii familiale cer
încetarea acesteia sau se retrag din întreprindere; 3) aplicarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 26/1990
care reglementează radierea înregistrărilor păgubitoare când există o hotărâre judecătorească.

7. Efectele încetării activității economice. Încetarea activităţii economice în formele legale de PFA,
întreprindere individuală sau întreprindere familială, atât în situațiile enumerate restrictiv de O.U.G. nr.
44/2008, precum și în orice altă situație în care nu mai există exercițiul sistematic al activității lor
economice, are ca principal efect încetarea calității de profesionist a întreprinzătorilor persoane fizice
care au organizat respectivele întreprinderi economice. Încetarea activității este succedată de
formalitatea radierii din registrul comerţului competent. În subsidiar, O.U.G. nr. 44/2004 relevă și alte
posibile efecte antrenate în raport de forma legală pentru care optase persoana fizică care încetează
activitatea economică. Dacă încetarea activității economice este determinată de restricţiile aplicate
derulării activităţii economice în condițiile legii sau de incidența procedurii simplificate a insolvenței, pot
interveni și alte efecte amprentate de specificul acestor situații.

III. RESTRICŢII PRIVIND EXERCITAREA ACTIVITĂŢII ECONOMICE

1. Incompatibilităţi

Incompatibilitățile sunt restricții prevăzute de legi speciale pentru anumite persoane fizice de a exploata
o întreprindere comercială, determinate de funcția, demnitatea, calitatea ori profesia pe care o dețin
sau o exercită. Cu titlu exemplificativ, generează astfel de incompatibilități funcții, calități ori profesii,
precum cele de: magistrat; funcţionari publici; deputat şi senator; membru al Corpului diplomatic şi
consular. Anumite profesii liberale sunt incompatibile cu profesia de comerciant, în condiţiile stabilite de
legislația specială (ex: avocat; notar; medic; etc). Sancţiunile ce pot fi aplicate persoanelor fizice care,
deşi sunt incompatibile, exercită profesia de comerciant, sunt de natură disciplinară sau profesională.

2. Decăderile
2. Decăderile sunt restricții constând în interzicerea exercitării activității economice de natura celei de
care s-a folosit profesionistul comerciant persoană fizică pentru săvârșirea unei infracțiuni și pentru care
acesta este condamnat penal. Sancţiunea decăderii se aplică şi se execută în condiţiile dispoziţiilor
Codului penal pentru pedepsele accesorii (art. 71 și art. 64) și pedepsele complementare constând în
interzicerea exercitării unor drepturi (art. 65-68), precum și pentru măsurile de siguranță constând în
interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii (art. 111).

3. Interdicţiile

Interdicţiile sunt măsuri prin care profesioniștii comercianți persoane fizice sunt privați de folosinţa sau
exerciţiul unor drepturi. Interdicţiile pot avea ca sursă legea sau contractul. Cu titlu exemplificativ,
sancțiunea aplicată profesionistului poate consta în: închisoare, amendă, repararea prejudiciului cauzat,
confiscarea bunurilor etc.

4. Autorizaţiile

Autorizaţiile sunt documentele pe care autorităţile sau instituțiile legal abilitate le eliberează
comercianților persoane fizice în vederea exercitării activității economice. Sub aspectul denumirii,
titulatura acestora poate fi cea de autorizaţii, acorduri, aprobări, avize, licenţe sau alte documente
similare. În raport de sursa normativă incidentă, autorizațiile pot condiționa, de la caz la caz, calitatea de
profesionist, calitatea de comerciant și/sau derularea activității economice ori a anumitor tipuri de
operaţiuni pe care aceasta le implică. Exercitarea unei activităţi economice fără autorizațiile stabilite de
lege este supusă sancţiunilor civile, penale, contravenţionale sau administrative, după caz.

CAPITOLUL VII PROFESIONISTUL COMERCIANT PERSOANĂ JURIDICĂ

I. REGIMUL JURIDIC GENERAL AL PROFESIONIȘTILOR COMERCIANŢI PERSOANE JURIDICE

1. Reglementarea noţiunii comerciant persoană juridică Pentru perioada de aplicare a Codului de

comerț, acest act normativ (art.7) recunoștea calitatea de comerciant persoană juridică exclusiv
societăților comerciale. Legea nr. 26/1990 [art. 1 alin. (1)] recunoștea statutul de comerciant
persoanelor juridice pe criteriul înregistrării în registrul comerțului în formele juridice stabilite de
legiuitor, extinzând în timp componența categoriei comerciantului persoană juridică în raport de
viziunea Codului de comerț. De asemenea, au existat și acte normative speciale care reglementau un
sens specific al termenului „comerciant”, incident și persoanelor juridice La nivel general, odată cu
aplicarea actualului Cod civil referirile la comercianţi din cuprinsul actelor normative aplicabile la data
intrării în vigoare a Codului civil se consideră a fi făcute la persoanele fizice și la persoanele juridice
supuse înregistrării în registrul comerţului potrivit art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerțului. La nivel particular, existe însă legi speciale în care termenul “comerciant”, inclusiv de tipul
persoană juridică, are un înțeles specific dispozițiilor din acele acte normative (de ex.: Legea nr.
321/2009). În raport de sursa normativă incidentă, comerciantul persoană juridică poate să fie sau să nu
fie supus obligației de înregistrare în registrul comerțului.

1. Comercianții persoane juridice supuși înmatriculării în registrul comerțului Foma actuală a art. 1 alin.
(1) din Legea nr. 26/1990 stabilește că persoane juridice supuse înregistrării sau, după caz, înmatriculării
în registrul comerțului sunt următoarele: a) societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990; b) regiile
autonome; c) societăţile naţionale sau companiile naţionale; d) grupurile de interes economic; e)
societățile cooperative și organizațiile cooperatiste; f) grupurile europene de interes economic, cu sediul
principal în România; g) societățile europene cu sediul principal în România; h) societățile cooperative
europene cu sediul în România; i) alte persoane juridice prevăzute de lege.
3. Efectele înmatriculării în registrul comerțului Înregistrarea în registrul comerțului este o formalitate
impusă normativ, înainte de începerea activității economice, pentru persoanele juridice înființate în
formele legale nominalizate de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990. În principal, înregistrarea în
registrul comerțului generează în privința persoanelor juridice efect constitutiv în forma legală vizată și,
de regulă, atribuirea de personalitate juridică. Înregistrarea în registrul comerțului nu este o condiție
constitutivă pentru calitatea de profesionist. Persoanele juridice înregistrate în registrul comerțului sunt
profesioniști dacă exploatează întreprinderi în sensul Codului civil [art. 3 alin. (3)].

II. CONSIDERAȚII PRIVIND REGIMUL JURIDIC AL CATEGORIILOR DE COMERCIANȚI PERSOANE JURIDICE

ÎNMATRICULAȚI ÎN REGISTRUL COMERȚULUI

1. Societățile reglementate de Legea nr. 31/1990

1.1. Cadrul legal. Legea societăților nr. 31/1990 este legea-cadru în materia societăților comerciale,
redenumite normativ societăți cu personalitate juridică.

1.2. Definiția

Societatea comercială este o persoană juridică rezultată din manifestarea de voinţă, de regulă, a două
sau mai multe persoane fizice şi/sau persoane juridice, materializată într-un act constitutiv, în temeiul
căruia acestea se obligă să coopereze și să efectueze aporturi pentru derularea unei activități economice
cu scop lucrativ în vederea realizării și împărțirii beneficiilor rezultate.

1.3. Formele de organizare

Societățile reglementate de Legea nr. 31/1990 se pot înființa numai în una dintre următoarele forme: 1)
societate în nume colectiv ; 2) societate în comandită simplă; 3) societate pe acţiuni; 4) societate în
comandită pe acţiuni ; 5) societate cu răspundere limitată.

1.4. Actul constitutiv Legea nr. 31/1990 (art. 5) reglementează ca acte constitutive : contractul de
societate și statutul, redactate separt sau împreună.

1.5. Organele care asigură funcționarea.

Forma juridică a societății comerciale imprimă particularități structurii sale organizatorice. O societate
comercială are organe de deliberare și decizie; organe de administrare și control; organe de control al
gestiunii.

1.6. Încetarea existenței. Procesul de încetare a existenţei societăţilor reglementate de Legea nr.
31/1990 este declanșat de cauze generale sau cauze speciale de dizolvare. Dizolvarea nu afectează
personalitatea juridică a societăţii, ci o pregăteşte pentru faza lichidării.

2. Regiile autonome

1.1.Cadrul legal

Legea cadru a regiilor autonome este Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de
stat ca regii autonome şi societăţi comerciale. Regimul juridic al regiilor autonome este conturat și de
alte acte normative.

1.2.Definiție

Regia autonomă este o persoană juridică înființată de stat sau de o unitate administrativteritorială, care
funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale sau, după caz, în alte ramuri şi domenii de
interes naţional sau local, stabilite de Guvern, și care are ca obiect al activității economice exploatarea
unor bunuri şi servicii ale statului sau valorificarea unor drepturi ale acestuia.
2.3. Categorii

Regiile autonome pot fi de interes naţional, care se organizează şi funcţionează în ramurile strategice ale
economiei naţionale şi în alte ramuri ale acesteia, și regiile autonome de interes local, care se
organizează și funcționează doar în anumite domenii de activitate.

2.4. Actul constitutiv

Regiile de interes național se înființează prin hotărâre a Guvernului, iar regiile de interes local prin
hotărâre a autorităţilor administraţiei publice locale. În ambele cazuri, actul constitutiv are ca anexă
regulamentul de organizare şi funcţionare al regiei autonome aprobat de către organul care a înfiinţat-o.

1.5.Organele care asigură funcționarea

Consiliul de administraţie, compus din 5-9 persoane, asigură conducerea regiei autonome conform
atribuțiilor stabilite de lege și actul constitutitv. Directorul/directorul general este numit dintre membrii
consiliului de adminstrație, fiind cel care asigură conducerea curentă în baza unui contract de mandat.
1.6.Încetarea existenței

În conțiile legii, regiile autonome pot fi: reorganizate ca societăţi comerciale, dizolvate şi lichidate prin
vânzare de active sau supus eprocedurii insolvenței.

3. Companiile naţionale şi societăţile naţionale

3.1. Cadrul legal

Companiile naţionale şi societăţile naţionale sunt reglementate de O.U.G. nr. 30/1997 privind
reoganizarea regiilor autonome. Legea-cadru este completată și de dispozițiile altor acte normative, un
rol important revenind Legii societăților nr. 31/1990.

3.2.Definiție

Companiile naționale și societățile naționale sunt persoane juridice având forma juridică de societăți pe
acțiuni, care desfășoară activități economice de interes public naţional şi la care statul sau o unitate
administrativ-teritorială este acționar unic, majoritar sau deține controlul.

3.3.Forma juridică

Companiile sau societățile naționale au rezultat din reorganizarea regiilor autonome, fiind supuse
procesului de privatizare conform legii. Forma juridică a companiilor sau societăților naționale este cea a
societății pe acțiuni.

3.4.Actul constitutiv

Societățile sau companiile naționale se înființează, după caz, prin hotărârea sau ordonanța Guvernului.
Acest act administrativ aprobă și statutul acestora.

3.5.Organele care asigură funcţionarea

Funcţionarea societății naționale sau a companiei naționale este asigurată de aceleași organe ca la
societatea pe acțiuni (cu anumite particularități inerente), respectiv de: a) organul de deliberare şi
decizie (adunarea generală a acţionarilor); organul de administrare şi conducere (conform sistemului
unitar sau sistemului dualist de administrare); organul de control al administrării şi gestiunii (după caz,
cenzorii sau auditorii financiari și auditori interni).

3.6. Încetarea existenţei

Dizolvarea și lichidarea determină încetarea existenței societății/companiei naționale în aceleași condiții
ca societățile pe acțiuni și în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990.

4. Grupurile de interes economic (G.I.E.)

4.1. Cadrul legal

În principal, grupurile de interes economic sunt reglementate de Legea nr. 161/2003 (Titlul V, în art. 118
– art. 237).

4.2. Definiție

GIE sunt persoane juridice cu scop patrimonial, formate din minim 2 și maxim 20 de persoane fizice sau
persoane juridice, constituite pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii
economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective.

4.3. Forme

Grupul de interes economic poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant, deosebirea dintre
aceste categorii fiind dată de natura activităților desfășurate. Înmatricularea grupului în registrul
comerțului nu prezumă calitatea sa de comerciant

4.4. Actul constitutiv

Constituirea GIE are la bază un act constitutiv încheiat în formă autentică, conform dispozițiilor legale.

4.5. Organele care asigură funcționarea

Categoriile de organe care asigură funcţionarea GIE sunt: organul de deliberare şi decizie (adunarea
generală a membrilor grupului); organul de administrare (administratorul unic, consiliul
administratorilor sau organe de conducere similare consiliilor administratorilor); organele de control ale
gestiunii (membrii grupului sau cenzorii). Regimul lor juridic evidențiază elemente de similaritate cu
societăţile de capitaluri și societăţile de persoane.

4.6. Încetarea existenței

Grupul de interes economic își încetează existența prin parcurgerea etapelor de dizolvare și lichidare,
pentru cazurile de dizolvare nomilizate de Legea nr. 161/2003 (art. 184 - art. 285).

5. Grupul european de interes economic (G.E.I.E.) cu sediul principal în România

5.1. Cadrul legal

Grupul european de interes economic cu sediul principal în România este guvernat de Regulamentul nr.
2137/85/CEE privind instituirea grupului european de interes economic (GEIE), completat cu dispoziții
din Legea nr. 161/2003 (art. 232- art. 237).

5.2. Definiție

Grupul european de interes economic cu sediul principal în România este o persoană juridică cu scop
patrimonial, constituită din cel mult de 20 de membri, pe o perioadă determinată sau nedeterminată, în
scopul facilitării sau dezvoltării activității economice a membrilor săi și îmbunătățirii ori sporirii
rezultatelor acestei activități.

5.3. Modalități de constituire

Un GEIE trebuie să cuprindă cel puțin: 1) două societăți sau alte entități juridice, care au administrația
centrală în state membre diferite sau 2) două persoane fizice, care își desfășoară activitățile principale în
state membre diferite sau 3) o societate sau altă entitate juridică și o persoană fizică, dintre care prima
are administrația centrală într-un stat membru, iar cea de-a doua își desfășoară activitatea principală în
alt stat membru.

5.4. Actul constitutiv

GEIE se constituie prin contract de asociere, denumit act constitutiv, încheiat în formă autentică și care
are conținutul minimal impus de lege.

5.5. Organele care asigură funcționarea GEIE trebuie să cuprindă cel puțin două organe: membrii care
acționează în mod colectiv și administratorul sau administratorii.

5.6. Încetarea exitenței

Grupul european de interes economic își încetează existența ca efect al dizolvării, urmată de lichidare, în
condițiile Regulamentului nr. 2137/1986 6. Societățile cooperative și organizaţiile cooperatiste

6.1. Categoria societăților cooperative

6.1.1. Cadrul legal

Societăţile cooperative sunt persoane juridice reglementate de Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi
funcţionarea cooperaţiei.

6.1.2. Definiție

Societatea cooperativă este o persoană juridică înființată ca asociație autonomă pe baza

consimţământului liber exprimat de minim cinci persoane fizice şi/sau persoane juridice, după caz,
pentru a desfășura orice activități autorizate permise de lege în scopul promovării intereselor
economice, sociale şi culturale ale membrilor cooperatori, fiind deţinută în comun şi controlată
democratic de către membrii săi, în conformitate cu principiile cooperatiste

6.1.3. Forme

Societatea cooperativă se constituie în următoarele forme: 1) societate cooperativă de gradul unu

(formată numai din persoane fizice); 2) societate cooperativă de gradul doi (formată din societăți
cooperative de gradul unu, în procent de cel puţin 67 %, și din alte persoane fizice sau juridice, în scopul
integrării pe orizontală sau pe verticală a activității economice desfășurată de acestea) [art. 4, art. 6 lit. l)
- m) din Legea nr. 1/2005]. La rândul său, societatea cooperativă de gradul unu, în raport de obiectul său
de activitate, se poate constitui în una din următoarele “forme“: 1) societate cooperativă
meșteșugărească; 2) societate cooperativă de consum; 3) societate cooperativă de valorificare; 4)
societate coperativă agricolă; 5) societate cooperativă de locuințe; 6) societate cooperativă pescărească;
7) societate cooperativă de transporturi; 8) societate cooperativă forestieră; 9) societate cooperativă de
altă formă.

6.1.4. Actul constitutiv

Societatea cooperativă se constituie prin contract de societate și statut, încheiate ca înscrisuri separate
sau ca înscris unic denumit act constitutiv.

6.1.5. Organele care asigură funcționarea

În considerarea Legii nr. 1/2005, organele care asigură funcţionarea societății cooperative sunt: a)
organul de deliberare şi decizie (adunarea generală a membrilor ordinară şi extraordinară); b) organe de
administrare şi conducere (administratorul unic/consiliul de administraţie, preşedintele, directorul
executiv); c) organe de control (cenzorii sau auditorii financiari).

6.1.6. Încetarea existenței

Încetarea existenţei societăţii cooperative se produce prin dizolvare şi lichidare, în condițiile legii cadru.
6.2. Categoria organizațiilor cooperatiste

6.2.1. Reglementare Legea nr. 26/1990, care consacră această sintagmă nu oferă detalii. Terminologie
este acoperitoare pentru organizaţiile cooperatiste de credit și pentru organizațiile cooperatiste din
domeniul agricol.

6.2.2. Categoria organizațiilor cooperatiste de credit

Reglementarea cadru pentru organizațiile cooperatiste de credit este O.U.G. nr. 99/2006 privind
instituţiile de credit şi adecvarea capitalului. Organizaţiile cooperatiste de credit sunt asociaţii
autonome, apolitice şi neguvernamentale, care desfăşoară activităţi specifice instituţiilor de credit în
scopul întrajutorării membrilor acestora. Organizaţiile cooperatiste de credit se pot constitui, organiza şi
funcţiona doar sub forma cooperativelor de credit şi a caselor centrale ale cooperativelor de credit la
care acestea sunt afiliate, afilierea la o casă centrală fiind obligatorie.

6.2.3. Categoria organizațiilor cooperatiste agricole

Regimul juridic al cooperativei agricole este reglementat de Legea cooperației agricole nr. 566/2004.
Cooperativa agricolă este o persoană juridică de drept privat, înființată ca asociație autonomă de minim
5 persoane fizice și/sau persoane juridice, după caz, pe baza consimțământului liber exprimat, pentru a
exercita o activitate economică, tehnică și socială în scopul promovării intereselor private ale membrilor
cooperatori, în conformitate cu principiile cooperatiste și a implementării politicilor agricole de
stimulare a asocierii producătorilor din domeniu. În considerarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr.
566/2004, cooperativele agricole pot fi de următoarele grade: a) cooperative agricole de gradul 1; b)
cooperative agricole de gradul 2; c) cooperative agricole de gradul 3.

7. Societatea cooperativă europeană (SCE) cu sediul principal în România

7.1. Cadrul legal

Societatea cooperativă europeană este reglementată de Regulamentul Consiliului nr. 1435/2003 privind
actul unei asocieri cooperatiste europene, putând fi înființată pe teritoriul U.E.

7.2. Definiție

Societatea cooperativă europeană cu sediul principal în România este o persoană juridică care are ca
obiect principal al activității sale satisfacerea nevoilor și/sau dezvoltarea activităților economice și
sociale ale membrilor săi, în special prin încheierea unor acorduri cu aceștia, în vederea furnizării de
bunuri sau de servicii sau a execuției de lucrări în cadrul activității exercitate sau controlate de S.C.E.

7.3. Modalități de constituire

O SCE poate fi înființată: de cel puțin cinci persoane fizice rezidente în cel puțin două state membre; de
cel puțin cinci persoane fizice şi juridice de drept public sau privat, rezidente sau guvernate de legea
națională a cel puțin două state membre; de societăți şi alte persoane de drept public şi privat guvernate
de legea a cel puțin două state membre; prin fuziune între cooperative funcționând în Uniune dacă cel
puțin două sunt guvernate de legi ale unor state member diferite; prin conversia unei cooperative
formată într-un stat membru dacă pentru cel puțin doi ani a avut o sucursală (punct de lucru,
stabiliment) sau filială guvernată de legea altui stat membru (art. 2 din Regulamentul Consiliului nr.
1435/2003).

8. Societatea europeană (SE) cu sediul principal în România

8.1. Cadrul legal

Societatea europeană este reglementată de Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2157/2001 privind statutul
societății europene. Atunci când o societate europeană îşi stabileşte sediul social în România,
Regulamentul este completat de prevederile Titlului VII1 din Legea nr. 31/1990, precum şi de cele
privitoare la societățile pe acțiuni, în măsura compatibilității lor cu dispozițiile regulamentului european.
8.2. Definiție

Societatea europeană este persoana juridică de tipul societății pe acțiuni, ce are ca fondatori fie doar
societăți comerciale, fie societăți comerciale și alte entități juridice, din Uniunea Europeană, guvernate
de legi naționale diferite.

8.3. Modalități de constituire

Regulamentului nr. 2157/2001 instituie ca modalități de constituire ale unei societăți europene: a)
fuziunea pentru înființarea unei societăți europene; b) înființarea unui societăți europene holding; c)
înființarea unei filiale de tip societate europeană; d) transformarea unei societăți pe acțiuni în societate
europeană.

8.4.Actul constitutiv

Actul constitutiv este reprezentat de contractul de societate și statut, redactate separat sau sub forma
unui înscris unic.

8.5. Organele care asigură funcționarea

Potrivit art. 38 din Regulament, societatea europeană funcționează pe aceleasi principii ca și societatea
pe acțiuni.

8.6. Încetarea existenței

În baza art. 63 din Regulament, dizolvarea, lichidarea sau insolvența sunt guvernate de regulile în
materie aplicabile societății pe acțiuni conform dreptului intern al statului membru unde societatea
europeană are sediul.

CAPITOLUL IX REGULILE SPECIALE PRIVIND EXECUTAREA OBLIGAȚIILOR PROFESIONIȘTILOR

COMERCIANȚI

I. REGIMUL JURIDIC GENERAL APLICABIL OBLIGAȚIILOR ASUMATE ÎN EXPLOATAREA UNEI

ÎNTREPRINDERI

1. Aspecte privind unificarea regimului obligațiilor Codul civil român (Cartea V) a asigurat raporturilor
obligaționale o normare unitară ce a condus la dispariția regimului juridic diferit al obligațiilor civile și
obligațiilor comerciale. Ca notă particulară, Codul civil a instituit reguli speciale incidente unor obligații și
contracte ocazionate de exploatarea întreprinderii. Aceste reguli particulare, antrenate de calitatea de
profesionist a titularului întreprinderii, sunt restrânse numeric și au rol secundar. Aplicabile deopotrivă
profesioniștilor comercianți și necomercianți, ele nu pot fi considerate un criteriu suficient pentru a
putea califica contractele și obligațiile comercianților ca având natură juridică comercială . Astfel de
regulile derogatorii de la regimul juridic unitar al obligațiilor, aplicabile doar raporturilor juridice
generate de exploatarea unei întreprinderi, sunt consacrate și de unele legi speciale. Statutul de
profesionist deținut de comercianți determină incidența acestor reguli specifice inclusiv obligațiilor pe
care aceștia și le asumă în desfășurarea activității lor profesionale, fiind irelevant dacă partenerul
comerciantului are sau nu calitatea de profesionist. De regulă, acest set de reguli incidente obligațiilor
asumate în exercițiul întreprinderii de către profesioniști (deopotrivă comercianți și necomercianți)
îmbracă forma unor agravante pentru ei și a unor favoruri pentru partenerii lor contractuali sau chiar
pentru terți. În esență, reprezintă o consecinţă a prezumției de profesionalism desprinsă din caracterul
profesional al activității derulate și din statutul de specialiști în domeniul lor de acțiune. În cazul
profesioniștilor comercianți intervine și imperativul stabilității și securității necesar partenerilor de
afaceri.

2. Principalele reguli speciale privind executarea obligațiilor profesioniștilor impuse de Codul civil.

2.1. Domiciliul profesional

Potrivit art. 96 C.civ., profesionistul persoană fizică are domiciliul şi la locul întreprinderii pe care o
exploateză, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în
acel loc. Regula se aplică în mod corespunzător și persoanei juridice, care în funcție de obiectul de
activitate poate avea mai multe sedii cu caracter secundar, precum sucursalele, reprezentanțele sale
teritoriale și punctele de lucru [art. 227 alin. (2) C.civ.]. Astfel, și profesioniștii persoane juridice pot să-și
aleagă un sediu diferit de sediul principal pentru exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor
generate de un act juridic . Raportat la reglementarea locului plății (art. 1494 C.civ. ), regula analizată
determină posibilitatea ca plata să poată fi făcută și la domiciliul profesional, respectiv la un sediu
secundar.

2.2. Prețul între profesioniști

Potrivit art. 1233C.civ., dacă un contract între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indică o
modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod
obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui
asemenea preţ, un preţ rezonabil.

2.3. Reprezentantul care se pretinde titularul unei întreprinderi

Conform art. 1297 alin. (2) C.civ., dacă reprezentantul, atunci când contractează cu terţul în limita
puterilor conferite, pe seama unei întreprinderi, pretinde că este titularul acesteia, terţul care descoperă
ulterior identitatea adevăratului titular poate să exercite şi împotriva acestuia din urmă drepturile pe
care le are împotriva reprezentantului.

2.4. Criteriile de apreciere a vinovăției

În materia răspunderii civile pentru fapta proprie, art. 1358 C.civ. stabilește că pentru aprecierea
vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului
faptei, precum şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea
unei întreprinderi.

2.5. Prezumția de solidaritate.

2.5.1.Reglementare Potrivit art. 1446 C.civ., solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii
contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel .

2.5.2. Efectele solidarităţii codebitorilor Solidaritatea codebitorilor în obligaţiile contractate în

exploatarea unei întreprinderi comerciale produce anumite efecte în raporturile dintre creditor şi
debitoriisolidari precum şi efecte între debitori. Creditorul poate urmări pe oricare dintre codebitori
pentru întreaga obligaţie, putând în acelaşi timp să-i urmărească şi pe ceilalţi codebitori. Suspendarea şi
întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre debitorii solidari produc efecte şi faţă de ceilalţi codebitori.
Compensaţia între creditor şi un debitor solidar operează între aceştia în limita părţii din datorie care-i
revine acestuia din urmă iar ceilalţi codebitori sunt ţinuţi solidar decât pentru partea rămasă după ce a
operat compensaţia. Confuziunea îi liberează pe codebitorii solidari pentru partea aceluia care reuneşte
în persoana sa calitatea de creditor şi debitor. Insolvabilitatea unuia dintre codebitori se suportă de
ceilalţi codebitori proporţional cu partea din datorie care revine fiecăruia.

2.6. Diligența cerută în executarea obligațiilor

Potrivit art. 1480 alin. (2) C.civ., în cazul unor obligaţii inerente unei activităţi profesionale, diligenţa se
apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate. Practic, legiuitorul introduce un standard
obiectiv superior, atunci când apreciem diligența în executarea obligațiilor contractuale dintr-o activitate
profesională, care, în spiritul noului Cod civil, nu este inferior criteriului bunului proprietar .

2.7. Întârzierea de drept în executarea obligației.

În baza art. 1523 alin.(2) lit.d) C.civ., debitorul este de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de
lege, precum şi atunci când: (..) nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi.

2.8. Locațiunea spațiilor destinate exercitării activității unui profesionist.

Dispozițiile art. 1778 alin. (3) C.civ. stabilesc faptul că locaţiunea spaţiilor destinate exercitării activităţii
unui profesionist este supusă prevederilor generale aplicabile oricărei locațiuni de bunuri (art. 1777-art.
1823 C.civ.), precum şi dispoziţiilor art. 1824 şi art. 1828- art. 1831 C.civ. Ultimele prevederi sunt
specifice contractului de închiriere a spațiilor cu destinație de locuință. Textul este o dispoziție de
favoare pentru chiriașii profesioniști, care beneficiază, ca și chiriașii din locuințele închiriate, de un drept
de preferință la închiriere și nu pot fi evacuați decât în baza unei hotărâri judecătorești .

2.9. Prezumția caracterului oneros al mandatului În baza art. 2010 alin. (1) C.civ., mandatul dat pentru
acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros . Cum legiuitorul nu
distinge între activitatea profesională civilă şi cea comercială, înseamnă că mandatul dat de un
comerciant pentru acte care ţin de comerţul său este un mandat cu titlu oneros. Mandatul pentru acte
de exercitare a unei activităţi profesionale se deosebeşte de mandatul dintre simplii particulari prin
obiect, scop şi calitatea părţilor.

2.10. Ipoteca asupra unei universalități de bunuri. Art. 2368 C.civ. stabilește că ipoteca convenţională
asupra unei universalităţi de bunuri mobile sau imobile, prezente ori viitoare, corporale sau incorporale
nu poate fi consimţită decât cu privire la bunurile afectate activităţii unei întreprinderi.

2.11. Înstrăinarea bunului ipotecat în cazul ipotecii mobile. Potrivit art. 2393 alin. (1) C.civ., cel care
achiziţionează un bun în cursul obişnuit al activităţii unei întreprinderi care înstrăinează bunuri de acelaşi
fel dobândeşte bunul liber de ipotecile constituite de înstrăinător, chiar dacă ipoteca este perfectă, iar
dobânditorul cunoaşte existenţa acesteia .

2.12. Termenul de prescripție de 1 an. Dispozițiile art. 2520 C.civ. stabilesc prescriția în termen de un an
a dreptului la acţiune în cazul: 1) profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru serviciile
pe care le prestează; 2) profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu
ziua sau cu luna; 3) medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau
medicamente; 4) vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate; 5)
meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor; 6) avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata
onorariilor şi cheltuielilor. Termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii
sau din aceea a împăcării părţilor ori a revocării mandatului. În cazul afacerilor neterminate, termenul de
prescripţie este de 3 ani de la data ultimei prestaţii efectuate; 7) notarilor publici şi executorilor
judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor. Termenul
prescripţiei se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit exigibile. 8) inginerilor, arhitecţilor,
geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul
prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea.

II. REGIMUL JURIDIC AL DOBÂNZII REMNERATORII ȘI DOBÂNZII PENALIZATOARE AFERENTE

OBLIGAȚIILOR BĂNEȘTI ASUMATE ÎNTREPRINDERI CU SCOP LUCRATIV

1. Reglementare.
1. reglementare

O.U.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti,
precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar a stabilit un nou regim
juridic al dobânzilor remuneratorii și penalizatoare pentru obligațiile bănești contractuale și
extracontractuale, cu accente de particularitate pentru obligațiile asumate în exploatarea unei
întreprinderi cu scop lucrativ. Regulile ordonanței se completează cu cele din art. 1535 și art. 1538-art.
1543 C.civ.

2. Noțiunile de dobândă remuneratorie și dobândă penalizatoare

Dobânda reprezintă daune-interese, evaluate prin convenția părților sau, în absență, de lege În
accepțiunea ordonanței, dobânda desemnează atât sumele socotite în bani cu acest titlu, cât și alte
prestații, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinței capitalului
[art.1 alin. (5)]. Dobânda remuneratorie este dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de
bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației
[art. 1 alin. (2) din Ordonanța nr. 13/2011]. Dobânda penalizatoare este dobânda datorată de debitorul
obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență [art. 1 alin. (3) din Ordonanța
nr. 13/2011] .

3. Condiții pentru plata dobânzii

Obligaţia de plată a unei sume de bani trebuie să fie contractată de profesionişti în exerciţiul activităţii
unei întreprinderi și trebuie să fie lichidă. Pentru a pretinde plata, creditorul nu trebuie să dovedească
vreun prejudiciu, iar culpa debitorului se prezumă prin simplul fapt al întârzierii executării obligației. [art.
1538 alin. (4) și art. 1548 C.civ.]. În cazul debitorului profesionist, pentru obligațiile asumate în
exploatarea întreprinderii, nu este necesară punerea sa în întârziere ca în cazul neprofesioniștilor [art.
1523 alin. (2) lit. d) C.civ.].

4. Felurile dobânzii

Dobânda poate fi stabilită de părţi (dobânda convențională) sau poate deriva din lege (dobânda legală).

5. Determinarea cuantumului dobânzii

În contracte, părțile sunt libere să stabilească rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei
sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești. În absența stipulației exprese a
nivelului dobânzii remuneratorii și/sau penalizatoare de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă
fiecăreia dintre acestea. Ordonanța nr. 13/2011 a stabilit reguli diferite pentru obligațiile bănești, după
criteriul scopului lucrativ sau nelucrativ al întreprinderii, în privința ratei dobânzii legale (remuneratorii și
penalizatoare) și a limitei dobânzii convenționale (remuneratorii sau penalizatoare). În raporturile
juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, rata dobânzii legale
remuneratorii se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a B.N.R., iar rata dobânzii legale
penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale [art. 3 alin.
(1)-(2) și art. 4 din O.G. nr. 13/2011]. Pentru aceste obligații bănești ordonanța nu a instituit o limită
pentru dobânzile convenționale (remuneratorii sau penalizatoare). În cazul raporturilor juridice care nu
decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, nivelul ratei dobânzii legale remuneratorii și
penalizatoare se calculează raportat la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României
(conform regulilor de mai sus) diminuat cu 20%. Dobânda convențională (remuneratorie sau
penalizatoare) nu poate depăși dobânda legală (remuneratorie sau penalizatoare) cu mai mult de 50%
pe an, sub sancțiunea nulității clauzei contractuale și a decăderii creditorului din dreptul de a pretinde
dobânda legală [art. 3 alin. (3) și art. 5 alin. (1) - (2) din O.G. nr. 13/2011.].

6. Plata anticipată a dobânzii și capitalizarea dobânzilor

6. Plata anticipată a dobânzii și capitalizarea dobânzilor

Plata anticipată a dobânzii și capitalizarea dobânzilor se realizează numai în condițiile Ordonanței nr.
13/2011 (art. 7-art. 8). Plata anticipată a dobânzii remuneratorii se poate efectua pe cel mult 6 luni, iar
dobânda astfel încasată nu este supusă restituirii, indiferent de variațiile ulterioare. Dobânda se va
calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate. Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza și
pot produce dobânzi în temeiul unei convenții speciale încheiate în acest sens, după scadența lor, dar
numai pentru dobânzi datorate pe cel puțin un an. Potrivit art. 8 alin. (4) din O.G. nr. 13/2011, aceste
reguli nu se aplică contractului de cont curent nici atunci când prin lege s-ar dispune altfel.

III PLATA ÎN CONTRACTELE ÎNCHEIATE ÎNTRE PROFESIONIŞTI ŞI ÎNTRE ACEŞTIA ŞI AUTORITĂŢILE

CONTRACTANTE

1. Reglementare

Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a
unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi
contractante stabilește reguli specifice pentru plăți în contractele între profesionişti şi între aceştia şi
autorităţi contractante, urmărind eficientizarea combaterii întârzierii în executarea obligaţiilor de plată
rezultate din aceste contracte.

2. Domeniul e aplicare Legea nr. 72/2013 vizează creanţele certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii
de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesionişti sau între aceştia
şi o autoritate contractantă, contractul având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii,
inclusiv proiectarea şi execuţia lucrărilor publice, a clădirilor şi a lucrărilor de construcţii civile [art.1 alin.
(1)]. Domeniul de aplicare al legii nu vizează următoarele: a) creanţele înscrise la masa credală în cadrul
unei proceduri de insolvenţă, creanţele care fac obiectul unui mandat ad-hoc sau concordat preventiv,
creanţele care fac obiectul unei înţelegeri încheiate ca urmare a unei negocieri extrajudiciare de
restructurare a datoriilor unei societăţi; b) contractele încheiate între profesionişti şi consumatori. [art 1
alin. (2) din Legea nr. 72/2013].

3. Înțelesul speciific al termenilor profesionist și autoritate contractantă

În înțelesul acestei legii, termenul profesionist este definit ca orice persoană fizică sau juridică care
exploatează o întreprindere cu scop lucrativ. Sintagma autoritate contractantă vizează potrivit Legii nr.
72/2013 următoarele entităţi: a) orice autoritate publică a statului român, care activează la nivel central,
regional sau local; b) orice organism de drept public, altul decât cel prevăzut anterior, cu personalitate
juridică, care a fost înfiinţat pentru a satisface nevoi de interes general fără scop lucrativ şi care se află în
cel puţin una din următoarele situaţii: este finanţat de către o autoritate contractantă sau de către alt
organism de drept public; se află în subordinea sau este supus controlului unei autorităţi contractante
sau a unui alt organism de drept public; mai mult de jumătate din numărul membrilor în componenţa
consiliului de administraţie ori, după caz, a consiliului de supraveghere sau a directoratului sunt numiţi
de către o autoritate contractantă; c) orice asociere formată din una sau mai multe autorităţi
contractante, dintre cele prevăzute anterior (art. 2. pct. 1 – 2).

4. Termenele de plată în contractele dintre profesioniști

În contractele dintre profesionişti, termenul legal de plată nu poate fi mai mare de 60 de zile
calendaristice [art.5 alin.(1) din Legea nr. 72/2013]. Părţile contractante pot stipula în contract un
termen de plată mai mare sub rezerva ca această clauză să nu fie abuzivă. Potrivit art. 12 din Legea nr.
72/2013 “practica prin care se stabileşte în mod vădit inechitabil în raport cu creditorul termenul de
plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor interese suplimentare este considerată
abuzivă”.
5. Termenele de plată în contractele între profesioniști și autorități contractante În contractele între
profesioniştii şi autorităţi contractante, termenul legal de plată este de 30 de zile calendaristice, iar în
contractele încheiate între profesioniști și instituţiile publice din domeniul sănătăţii sau entităţile publice
care furnizează servicii medicale de sănătate, termenul legal de plată este de cel mult 60 de zile.
Termenul curge de la momente diferite, potrivit art. 6 din Legea nr. 72/2013. La executarea obligaţiilor
de către autorităţile contractante, termenele contractuale de plată nu pot fi mai mari decât termenele
legale de plată. În mod excepțional, legea permite ca părţile contractante să stipuleze un termen de
plată de maxim 60 de zile calendaristice, dacă acesta este prevăzut expres în contract şi în documentaţia
de achiziţie şi este obiectiv justificat având în vedere natura sau caracteristicile specifice ale contractului,
sub rezerva ca o asemenea clauză să nu fie abuzivă (art. 7 din Legea nr. 72/2013).

6. Clauze interzise

Pentru contractele între profesioniști, dar și pentru cele între profesionişti şi autorităţi contractante,
Legea nr. 72/2013 a stabilit că părţile nu pot conveni cu privire la data emiterii sau primirii facturii, iar
orice clauză prin care se stipulează un termen de emitere sau primire a facturii este lovită de nulitate
absolută [art. 5 alin. (3) și art. 6 alin. (3)].

7. Plata eșalonată

Atât în contractele dintre prfesioniști, cât și în contractele între profesioniști și autorități contractante,
părţile contractante pot conveni efectuarea plăţii în mod eşalonat, caz în care dobânzile penalizatoare şi
celelalte despăgubiri prevăzute de lege se calculează prin raportare la suma scadentă [art. 5 alin. (2) și
art. 7 alin.(2) din Legea nr. 72/2013].

8. Determinarea dobânzii și a daunelor interese aferente neexecutării obligațiilor bănești

Determinarea dobânzii în cazul celor două tipuri de contracte (dintre profesioniști, dar și între
profesioniști și autoritățile contractante) urmează regulile Codului civil și O.G. nr. 13/2011, ajustate cu
elemente de specificitate din Legea nr. 72/2013. În raporturile dintre profesioniști și în raporturile dintre
autoritățile contractante și profesioniști, creanța constând în prețul bunurilor livrate sau tariful
serviciilor prestate produce dobânzi penalizatoare în cazul în care: a) creditorul, inclusiv subcontractații
acestuia, și-au îndeplinit obligațiile contractuale; b) creditorul nu a primit suma datorată la scadență, cu
excepția cazului în care debitorului nu îi este imputabilă întârzierea [art. 3 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din
Legea nr. 72/2013] În raporturile între profesioniști, dobânda penalizatoare curge de la scadență până la
momentul plății, în condițiile dispozițiilor art. 1535 C.civ.. Dacă termenul de plată nu a fost prevăzut în
contract, dobânda penalizatoare curge după 30 de zile calendaristice calculate potrivit legii [art. 3 alin.
(2) - alin. (4) și art. 5 din Legea nr. 72/2013]. În raporturile între autoritățile contractante și profesioniști,
dobânda penalizatoare pentru plata cu întârziere curge de la termenul stipulat în contract sau, în cazul
în care nu a fost stipulat în contract, de la expirarea termenelor prevăzute la art. 6 alin. (1) din Legea nr.
72/2013, în condițiile dispozițiilor art. 1.535 C.civ. [art. 8 alin. (2) din Legea nr. 72/2013]. Dacă părțile nu
au stabilit nivelul dobânzii pentru plata cu întârziere, atât în contractele între profesioniști, cât și în
contractele între profesioniști și autoritățile contractante, se va aplica dobânda legală penalizatoare și se
va calculată potrivit art. 3 din O.G. nr. 13/2011, rata de referință a dobânzii legale în vigoare în prima zi
calendaristică a semestrului urmând a se aplica pe întregul semestru. În materia daunelor interese,
Legea nr. 72/2013 stabilește regulile prin dispozițiile art. 9 - art. 11. Astfel, creditorul poate pretinde
daune interese pentru toate cheltuielile făcute pentru recuperarea creanţei, pentru neexecutarea la
timp a obligaţiei de plată de către debitor. În acest caz, vor fi avute în vedere condiţiile prevăzute de lege
pentru angajarea răspunderii pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată. Dacă sunt întrunite
condiţiile întârzierii la plată, creditorul poate pretinde debitorului daune interese suplimentare
minimale, peste cheltuielile pentru recuperarea creanţei, reprezentând echivalentul în lei al sumei de 40
euro. Obligaţia de plată este scadentă la data la care începe să curgă dobânda penalizatoare în
raporturile între profesionişti sau între aceştia şi autorităţile contractante. Daunele interese minimale se
acordă suplimentar faţă de cheltuielile aferente unei eventuale proceduri de executare silită. În cazul în
care autoritatea contractantă acordă avansuri în contractele încheiate cu profesioniştii, dobânda
penalizatoare, cheltuielile pentru recuperarea creanței și daunele interese minimale se aplică pentru
diferenţa dintre obligaţiile de plată şi avansurile acordate. (art. 11 din Legea nr. 72/2013)

CAPITOLUL X CONTRACTE SPECIFICE ACTIVITĂȚII PROFESIONIȘTILOR COMERCIANȚ

CONTRACTUL DE MANDAT

1. Noțiunea contractului de mandat.

Contractul de mandat este reglementat în Noul cod civil prin dispozițiile art. 2009-2042. Mandataul este
contractual prin care o parte denumită mandatar se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice,
pe seama celeilalte părți numită mandant (art. 2009 C.civ.). Până la adoptarea Codului civil, contractual
de mandat comercial era reglementat prin prevederile art. 374-391 din Codul comercial. Contractul de
mandat este un contract de intermediere în afaceri. Mandatul dat pentru acte de executare a unei
activități profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros (art. 2010 C.civ.). Contractul de mandat aferent
exploatării unei întreprinderi comerciale este acel contract prin care o persoană denumită mandatar se
obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți numită mandant, contra unei
remunerații.

2. Caracterele juridice ale contractului de mandat.

Contractul de mandat aferent exploatării unei întreprinderi comerciale prezintă următoarele caractere:
are ca obiect tratarea de afaceri aferente exploatării unei întreprinderi comerciale pe seama
mandantului, adică acte de producție, prestări de servicii, comerț; este cu titlu oneros, deoarece
mandatarul este remunerate pentru activitatea prestată; este consensual, decurgând din simplu acord
de voință al părților; este cu reprezentare sau fără reprezentare; este intuitu personae, deoarece
mandantul are în vedere încrederea și calitățile mandatarului; este sinalagmatic, adică naște drepturi și
obligații în sarcina ambelor părți.

3. Condiţiile de validitate ale contractului de mandat

3.1.Condiții de fond

a. Capacitatea de a contracta. Mandantul şi mandatarul trebuie să aibă capacitate de exerciţiudeplină,

adică de a putea încheia actul pentru care reprezentarea a fost data.

b. Consimțământul părților. Consimțământul dat la încheierea contractului de mandat de către părți

trebuie să fie serios, liber, neviciat și exprimat în deplină cunoștiință de cauză (art.1204 din Codul civil).
Contractul este anulabil dacă este viciat consimțământul mandatarului. Dacă viciul de conmsimțământ
se referă la elemente stabilite de mandant, contractual este anulabil numai dacă a fost viciat
consimțâmăntul mandantului (art. 1249 din Codul civil).

c. Obiectul determinat, posibil și licit. Obiectul manadatului este diferit, după cum acesta este un
mandat general sau un mandat special. Mandatul general are ca obiect numai acte de conservare și
administrare.În cazul mnadatului special, mandatarul este împuternicit să încheie acte de dispoziție.

d. Cauza valabilă a obligațiilor. Cauza sau scopul mandatului trebuie să existe, să fie licită și morală.
Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice șieste imorală, când este contrară bunelor
moravuri.

3.2. Condițiile de formă ale contractului de mandat. Contractul de mandat poate fi încheiat în formă
scrisă autentică ori sub semnătură private (art. 2013 C.civ.). Mandatul dat pentru încheierea unui act
juridic, supus, potrivit legii, unui anumite forme, trebuie să respecte acea formă sub sancțiunea
aplicabilă actului juridic respectiv, cu excepția situației când forma este necesară doar pentru
opozabilitate față de terți.

4. Felurile mandatului

În funcție de reprezentare, manadatul poate fi cu reprezentare sau fără reprezentare(art. 2009 C.civ.).
Mandatul este cu reprezentare sau fără reprezentare. Mandatul cu reprezentare este contractual prin
care în baza unei împuterniciri date de mandant, mandatarul se obligă să încheie unul sau mai multe
acte juridice în numele și pe seama mandantului. Mandatul fără reprezentare este contractulprin care în
baza căruia în baza unei împuterniciri date de mandatant, manadatarul încheie acte juridice în nume
propriu, dar pe seama celeilalte părți și își asumă față de terți obligațiile care rezultă din aceste acte
juridice (art. 2039 C.civ.). În raport de caracterul oneros sau gratuit, mandatul poate fi cu titlu gratuit sau
cu titlu oneros (art. 2010 C.civ.). Mandatul dintre două personae fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit.
Mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activități profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros.

5. Durata și întinderea mandatului. Dacă părțile nu au prevăzut un termen, durata mandatului este de
trei ani de la încheierea sa. Mandatul general îl autorizează pe manadatar să încheie numai acte de
administrare și conservare. Pentru a încheia acte de înstrăinare sau greva, tranzacții ori compromisuri,
emiterea de cambia sau bilete la ordin, intentaraea de acte în justiție și orice acte de dispoziție,
manadatarul trebuie să aibă împuterniciere expresă. Mandatul se întinde și asupra tuturor actelor
necesare exercitării lui, chiar adică acestea nu sunt prevăzute în mod expres.

6. Efectele contractului de mandat cu reprezentare

6.1. Efectele executării mandatului în raporturile dintre mandatar și mandant

a. Obligaţiile mandatarului. În contractul de mandat aferent exploatării unei întreprinderi comerciale,

mandatarul are următoarele obligații: să execute mandatul în limitele stabilite prin mandat (art. 2017
C.civ.); să execute mandatulcu diligența unui bun proprietar (art. 2018 C.civ.); să dea socoteală despre
gestiunea sa și să remită mandantului ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a
primit nu ar fi datorat mandantului (art. 2019 C.civ.); să execute mandatul personal, cu excepția cazului
când a fost autorizat expres să substituie o altă persoană (art. 2023C.civ.);

b. Obligaţiile mandantului. Mandantul are, în contractul de mandat, următoarele obligații: să pună la

dispoziția mandatarului mijloacele necesare pentru executarea mandatului(art. 2025 C.civ.); să plătească
mandatarului remunerația cuvenită acestuia pentru executarea mandatului, dacă mandatul este cu titlu
oneros, chiar și în cazul în care, fără culpa mandatarului, mandatul nu a putut fi executat (art. 2017
C.civ.); să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea mandatului, împreună cu
dobânzilor legale aferente, calculate de la 4 data efectuării cheltuielilor (art. 2025 C.civ.); obligația de a-l
dezdăuna pe mandatar pentru prejudiciul suferit în executarea mandatului, dacă acest prejudiciu nu
provine din culpa mandatarului (art. 2026 C.civ.).

6.2. Efectele executării mandatului în raporturile dintre mandant și terți

Prin încheierea actelor juridice de către mandatar, în executarea mandatului, și terți, se creează
raporturi juridice directe între mandant și terț. Dacă aceste acte juridice sunt încheiate de mandatar în
limitele împuternicirii sale, acesta îl obligă pe mandant.

7. Efectele mandatului fără reprezentare

7.1. Efectele față de terți

 Terții nu au niciun raport juridic cu mandantul (art. 2040 C.civ.). Dacă mandantul se substituie
mandatarului el poate exercita drepturile de creanță generate de executarea manadatului, cu condiția
ca el să-și fi executat propriile sale obligații fațăde mandatar.

7.2. Bunurile dobândite de manadatar

Mandantul poate revendica bunurile mobile dobândite de către mandatar, deoarece acesta din urmă a
acționat în nume propriu, dar pe seama mandantului (art. 2041 C.civ.). Nu pot fi revendicate bunurile
dobândite de terți prin efectul posesiei de bună-credință. Dacă bunurile dobândite de mandatar sunt
imobile, acesta este obligat să le restituie mandantului. În caz de refuz de restituire, mandantul poate
solicita instanței de judecată să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de transmitere a bunurilor. O
asemenea posibilitate o are mandantul și cu privire la bunurile mobile supuse unor formalități de
publicitate.

7.3. Creditorii mandatarului

Creditorii mandatarului nu pot urmări bunurile dobândite de acesta în nume propriu dar pe seama
mandantului, dacă manadatul fără reprezentare are data certă și aceasta este anterioară luării oricărei
măsuri de asiguratorii sau de executare. Interdicția dobândirii de către creditori a unor asemenea
bunuri, dacă este respectată condiția datei certe a mandatului fără reprezentare, este justificată
deoarece manadatarul a dobândit bunurile în nume propriu dar pe seama mandantului și, în conseciță,
drepturile rezultate din actele de dobândire se cuvin manadantului.

8. Încetarea contractului de mandat cu reprezentare

Contractul de mandat aferent exploatării comerciale încetează pentru cauzele prevăzute de art. 2030
din Codul civil, respectiv: revocarea mandatului de către mandant; renunțarea mandatarului la mandat;
moartea, incapacitatea, falimentul mandantului ori mandatarului.

II. CONTRACTUL DE COMISION

1. Reglementarea contractului de comision

Actualul Cod civil a preluat în conținutul său contractul de comision. În practică, prin tipologia sa,
contractul de comision aparține în continuare categoriei contractelor frecvent utilizate în exploatarea
întreprinderilor comerciale, fiind un instrument juridic pentru activitatea de intermediere cu caracter
profesional. Reglementarea contractului de comision este asigurată de prevederile art. 2043- art. 2053
din Codul civil. Ca varietate principală a contractului de mandat fără reprezentare, dispozițiile specifice
se completează cu regulile generale ale mandatului fără reprezentare și, în consecință, inclusiv cu
regulile incidente mandatului cu reprezentare

2. Noțiunea contractului de comision

În baza art. 2043 C.civ., contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziţionarea sau
vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în numele comisionarului, care
acţionează cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii numită comision. 5 Natura contractului de
comision, de contract de mandat fără reprezentare, explică absența dobândirii de către comisionar a
unui drept de reprezentare, motiv pentru care acesta va încheia acte juridice cu terții în nume propriu,
dar pe seama comitentului. Actele juridice pe care comisionarul le poate intermedia cu titlu profesional
sunt acte de cumpărare sau vânzare de bunuri ori de prestări de servicii [art. 2039 alin. (2) C.civ.]

3. Caracterele juridice ale contractului de comision

Contractul de comision are următoarele caractere juridice este un contract sinalagmatic, deoarece dă
naștere la obligații în sarcina ambelor părți;este un contract cu titlu oneros, deoarece prin încheierea sa
ambele părți urmăresc obținerea unui folos patrimonial; este un contract consensual, deoarece se
încheie prin simplul accord de voință al părților.

4. Condiţiile de validitate ale contractului de comision.

Valabilitatea contractului de comision este determinată de respectarea condițiilor esenţiale de validitate

impuse de lege oricărui contract (art.1179 C.civ.), cu particularitățile impuse de specificul contractului.

4.1. Condițiile de fond ale contractului de comision

a. Capacitatea de a contracta. Comisionarul și comitentul trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu.

Comisonarul trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte juridice, ca un profesionist al activității de
intermediere, iar comitentul trebuie să aibă capacitatea de a încheia el însuși actele pentru care acordă
mandatul și pentru a putea da mandatul.

b. Consimțământul părților. Contractul de comision se încheie prin acordul de voință al părților.

Consimțământul părților exprimat la încheierea contractului de comision trebuie să respecte condițiile
generale în materie (art. 1204 C.civ.). Ca particularitate, consimțământul părților trebuie să releve
neîndoielnic mandatul fără reprezentare acordat de comitent comisionarului. În caz contrar, potrivit
legii, mandatul comisonarului este un mandat cu reprezentare (art. 2012 C.civ.). Comisionarul poate
accepta mandatul și tacit dacă nu refuză, neîntârziat, încheierea unor acte care intră în exercițiul
profesiei sale (art. 2014 din C.Civ).

c. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de comision trebuie să fie determinat
și licit. Contractul de comision are ca obiect încheierea de către comisionar, în nume propriu, dar pe
seama comitentului, de acte juridice constând în cumpărarea sau vânzarea de bunuri ori în prestarea de
servicii, determinate în mandatul conferit.

d. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza contractului de comision trebuie să existe, să
fie licită și morală. Cauza este considerată ilicită când este contrară legii și ordinii publice, respectiv este
imorală, când este contrară bunelor moravuri.

4.2. Condițiile de formă ale contractului de comison Referitor la condiția de formă, art. 2044 C.civ.
impune încheierea contractului de comision în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată. Forma
scrisă a contractului este necesară numai pentru dovada contractului, dacă prin lege nu se prevede
altfel.

5. Efectele juridice ale contractului de comision

5.1. Categorii de raporturi. Încheierea contractului de comision generează raporturi obligaționale între
comitent și comisionar, în timp ce executarea acestui contract determină raporturi obligaționale între
comisionar și terți. În schimb, încheierea și executarea contractului de comision nu naște raporturi
juridice între comitent și terți. (art. 2040 C.civ.)

5.2. Raporturile obligaționale între comitent şi comisionar. Între părțile contractului de comision se nasc
obligații asemănătoare obligațiilor ce revin mandatarului și mandantului din contractul de mandat cu
reprezentare. Potrivit Codului civil, obligațiile comionarului sunt următoarele:

a. obligația de a executa întocmai mandatul încredințat de comitent. În executarea mandatului primit de

la comitent, comisionarul are obligația de a respecta întocmai instrucțiunile exprese primite de la acesta.
Comisionarul va încheia cu terții atât actele juridice nominalizate de comitent în mandatul acordat, cât și
toate actele și operațiunile pe care le antrenează executarea mandatului [art. 2016 alin. (3) C.civ.].
Comisionarul se poate abate de la instrucțiunile primate, 6 numai dacă sunt îndeplinite cumulativ
condițiile art. 2048 alin. (2)-(3) C.civ.. În caz contrar, orice operaţiune efectuată în aceste condiții va
rămâne în sarcina sa (dacă nu este ratificată de comitent), putând fi obligat și la plata de daune-interese
[art. 2048 alin. (4) C.civ.]. Comisionarul poate încheia pe seama comitentului un contract cu sine însuși în
condițiile art. 2050 C. Civ..

b. obligația de a da socoteală comitentului cu privire la îndeplinirea mandatului primit. Deși este o formă
a obligației de a da socoteală consacrată de art. 2019 C.civ. în materia mandatului, manifestări ale
acestei obligații sunt instituite expres și pentru comisionarul din contractul de comision [de ex. art. 2048
alin. (3) C.civ.]. În esență, comisionarul este ţinut să dea socoteală despre gestiunea sa şi să remită
comitentului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale. Contractele încheiate de comisionar cu
terții în nume propriu, dar pe seama comitentului, deși generează efecte juridice numai față de
comisionar, raportul dintre comitent și comisionar determină producerea acestor efecte direct în
patrimoniul comitentului. Dispozițiile art. 2041 C.civ. reglementează situația bunurilor dobândite de
mandatar (comisionar). În cazul bunurilor mobile, mandantul (comitetul) le poate revendica atunci când
au fost dobândite pe seama sa de mandatarul (comisionarul) care a acționat în nume propriu. În cazul
bunurilor imobile și a bunurilor mobile supuse unor formalităţi de publicitate, mandatarul (comisionarul)
este obligat să le transmită mandantului (comitentului). În caz de refuz, mandantul (comitentul) poate
solicita instanței de judecată să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de transmitere a bunurilor
dobândite de mandatar (comisionar). Dispozițiile art. 2042 C.civ. impun regula potrivit căreia creditorii
mandatarului nu pot urmări bunurile dobândite de acesta în nume propriu, dar pe seama mandantului,
dacă mandatul fără reprezentare are dată certă şi aceasta este anterioară luării oricărei măsuri
asigurătorii sau de executare.

Potrivit Codului civil, obligațiile comionarului sunt următoarele:

a. obligația de a plăti comisionul care se cuvine comisionarului (art. 2043 C.civ.). Executarea obligației
este guvernată inclusiv de regulile stabilite de Codul civil, după caz, pentru mandatul fără reprezentare
(art. 2049) și pentru mandatul cu reprezentare cu titlu oneros (art. 2010). Comisionarul este îndreptățit
la remunerația fixată în contractul de comision dacă execută mandatul primit. Dacă părțile nu au stabilit
cuantumul comisionului, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea
serviciilor prestate. Dreptul la acţiunea pentru stabilirea cuantumului remuneraţiei se prescrie odată cu
dreptul la acţiunea pentru plata acesteia [art. 2010 alin. (2) - (3) și art. 2049 alin. (4) C.civ.]. Comitentul
nu poate refuza plata comisionului atunci când terţul execută întocmai contractul încheiat de comisionar
cu respectarea împuternicirii primite. Dacă nu s-a stipulat altfel, comisionul se datorează chiar dacă
terţul nu execută obligaţia sa ori invocă excepţia de neexecutare a contractului. Dacă împuternicirea
pentru vânzarea unui imobil s-a dat exclusiv unui comisionar, comisionul rămâne datorat de proprietar
chiar dacă vânzarea s-a făcut direct de către acesta sau prin intermediul unui terţ.

b. obligația de a restituie cheltuielile făcute de către comisionar cu îndeplinirea împuternicirii primite

(art. 2025 C.civ.) Comitentul trebuie să restituie comisionarului cheltuielile rezonabile avansate de
acesta din urmă pentru executarea mandatului, împreună cu dobânzile legale aferente, calculate de la
data efectuării cheltuielilor.

c. obligația de a despăgubi comisonarul dacă acesta a suferit anumite prejudicii în îndeplinirea

mandatului primit. În temeiul art. 2026 C.civ., comitentul are obligația să repare prejudiciul suferit de
către comisionar în executarea mandatului, dacă acest prejudiciu nu provine din culpa comisionarului.

5.3. Raporturile între comisionar şi terţi. Executarea mandatului primit de la comitent, presupune
încheierea de către comisionar de acte juridice cu terții, în nume propriu, dar pe seama comitentului.
Aceste acte juridice generează raporturi obligaționale doar între comisionar și terți, în considerarea
calității lor de părți contractante, terții neavând un raport juridic direct cu comitentul [art. 2040 alin. (1)
C.civ..]. 7 În baza contractului de comision, comisionarul răspunde față de comitent pentru încheierea
actelor juridice pentru care a fost mandatat. Ca excepție, în temeiul art. 2052 alin. (1) C.civ.,
comisionarul poate răspunde și pentru obligațiile neexecutate de terți, asumate de aceștia în contractele
încheiate cu acesta. Comisionarul își poate asuma obligaţia de a garanta pe comitent de executarea
obligaţiilor terţului, printr-o clauză expresă stipulată în contractul de comision denumită clauza “star del
credere”. În acest caz, în lipsă de stipulaţie contrară, comitentul va plăti comisionarului un comision
special pentru garanţie sau pentru credit ori un alt asemenea comision stabilit prin convenţia lor sau, în
lipsă, de către instanţă, care va ţine cont de împrejurări şi de valoarea obligaţiei garantate [art. 2050
alin.(1) și alin. (2) C.civ.]. În contractele încheiate de comisionar cu terții, orice terț contractant este ținut
direct față de comisionar pentru neexecutarea obligațiilor sale (raportat la calitatea lor de părți
contractante). La rândul său, comisionarul nu răspunde faţă de comitent dacă terţul nu îşi execută
obligaţiile decurgând din act, excepție făcând existența clauzei „star del credere”. Absența raporturilor
juridice directe între comitent și terți, în cazul încheierii și executării contractului de comision, explică și
calitatea comisionarului de titular al acțiunilor îndreptate împotriva terților pentru neexecutarea
obligațiilor. La rândul lor, terții nu pot acționa comitentul. Comisionarul este obligat să îl acționeze pe
terț în cazul în care acesta nu-și respectă obligațiile. Legiuitorul îi permite comisionarului cedarea
acțiunilor către comitent în condițiile art. 2064 C.civ.. Prin subrogare, la cerere, în drepturile
comisionarului, comitentul poate exercita acţiunile decurgând din contractul cu terţul, în cazul
neexecutării obligaţiilor de către terţ. În acest scop, la cererea comitentului, comisionarul are obligaţia
să îi cedeze acestuia de îndată acţiunile contra terţului, printr-un act de cesiune sub semnătură privată,
fără nicio contraprestaţie din partea comitentului. Comisionarul răspunde pentru daunele cauzate
comitentului, prin refuzul sau întârzierea cedării acţiunilor împotriva terţului.

6. Dreptul de retenție și privilegiul special al comisionarului. Prevederile art. 2053 din Codul civil, se
aplică și contractului de comision, ca principală aplicație a mandatului fără reprezentare. În baza
acestora, pentru creanțele pe care le are asupra comitentului, comisonarul are un drept de retenție
asupra bunurilor comitentului care se află în detenția sa. În virtutea acestui drept de retenție,
comisionarul beneficiază și de un drept de preferință față de vânzătorul neplătit.

7. Încetarea contractului de comision. Contractul de comision încetează pentru aceleași cauze generale
de încetare ale contractului . Varietate a contractului de mandat fără reprezentare, contractul de
comison încetează în aceleași cazuri ca acesta din urmă, și anume: revocarea împuternicirii de către
comitent; renunțarea la împuternicire de către comisionar; moartea, incapacitatea sau falimentul
comitentului sau comisionarului [art. 2030 C.civ. și art. 2039 C.civ.]. Singura cauză specifică de încetare
este cea de revocare a comisionarului. Potrivit art. 2051 C.civ., comitentul poate revoca împuternicirea
comisionarului până în momentul în care acesta a încheiat actul cu terţul. Comisionarul va avea dreptul
la o parte din comision, care se determină ţinând cont de diligenţele depuse şi de cheltuielile efectuate
cu privire la îndeplinirea împuternicirii până în momentul revocării.

III. CONTRACTUL DE CONSIGNAȚIE

1. Noțiunea contractului de consignație

Contractul de consignaţie este reglementat de dispozițiile art. 2054 C.civ.. Contractul de consignație este
o varietate a contractului de comison care are ca obiect vânzarea unor bunuri mobile pe care
consignantul le-a predate consignatarului în acest scop (art. 2054 C.civ.). Până la apariția Codului civil,
contractual de consignație era reglementat de dispozițiile Legii nr. 178/1934, pentru reglementarea
contractului de consignație. Contractul de consignație este o varietate a contractului de comison care ca
obiect vânzarea de bunuri mobile, pe care consignantul le-a predat consignatarului în acest scop. Prețul
la care urmează să fie vândut bunul este stabilit de părțile contractului, iar în lipsa unui preț se are în
vedere prețul current al mărfurilor de pe piața relevantă la momentul vânzării. Contractul de
consignație este contractul prin care o parte denumită consignant, încredințează unei alte părți
denumită consignatar, anumite bunuri mobile spre a le vinde în nume propriu dar pe seama
consignantului, pe un preț stabilit anticipat cu obligația de a-i remite consignantului prețul obținut sau în
caz de nevânzare a restituirii bunului.
2. Caracterele juridice ale contractului de consignație

Contractul de consignație este o varietate a contractului de comision. El are următoarele caractere

juridice: este un contract sinalagmatic, deparece dă naște la obligații în sarcina ambelor părți; este uhn
contract cu titlu oneror, deoarece fiecare dintre părțile contractante urmărește satisfacerea unui folos
patrimonial; este un contract consencual, deoarece se încheie prin simplu accord de voință al părților.

3. Condițiile de validitate ale contractului de consignație

3.1. Condiții de fond

a. Capacitatea de a contracta. Consignatarul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, deoarece el

încheie acte aferente exploatării unei întreprinderi comerciale. Consignantul nu trebuie să aibă el însuși
capacitatea de a încheia actele juridice care urmează să fie încheiate de consignatar.

b. Consimțământul părților. Contractul de consignație se încheie prin acordul de voință al părților, cu

respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 C.civ.). În împuternicirea dată de
consignatar către consignat se stabilesc condițiile vănzării bunurilor Consimțământul părților poate fi
express au tacit. Consignatarul poate accepta mandatul și tacit dacă nu refuză, neîntârziat, încheierea
unor acte care intră în exercițiul profesiei sale (art. 2014 C.civ.).

c. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de consignație constă în încheierea de

către consignatar în nume propriu a anumitor acte juridice dar pe seama consignantului. Actele juridice
pe care urmează să le încheie consignatarul sunt stabilite de consignant prin contract și constau în
vânzarea de bunuri mobile.

d. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza sau scopul mandatului dat consignatarului
trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice și este
imorală, când este contrară bunelor moravuri.

3.2. Condițiile de formă ale contractului de consignație Contractul de consignație se încheie în formă
scrisă, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 2055 C.civ.). Forma scrisă a contractului este necesară
numai pentru dovada contractului, dacă prin lege nu se prevede altfel.

4. Efectele juridice ale contractului de consignaţie

4.1. Raporturile dintre consignatar şi consignant

a. Obligațiile consignatarului. Consignatarul are următoarele obligații: să primeasă, să păstreze și să

asigure bunurile primite care urmează a fi vândute; să execute mandatul dat de către consignant; să dea
socoteală consignantului asupra îndeplinirii mandatului său.

b. Obligațiile consignantului.Consignantul are următoarele obligații: să predea consignatarului bunurile

mobile care urmează să fie vândute; să plătească remunerația cuvenită consignatarului; să restituie
consignatarului cheltuielile făcute cu îndeplinirea însărcinării primite.

4.2. Dreptul de retenție al consignantului

Pentru creanțele pe care le are asupra consignantului, consignatarul are un drept de retenție asupra
bunurilor și a sumelor cuvenite, care se află în detenția sa. El poată să rețina bunurile și sumele aflate în
detenția sa ca urmare a executării mandatului, până când consignantul îi va satisface drepturile sale.
Întreținerea bunurilor pe durata retenției este în sarcina consinatarului, iar cheltuielile de depozitare
incumbă consignantului dacă retenția a fost întemeiată (art. 2062 C.civ.).

4.3. Raporturile dintre consignatar și terți

 Prin încheierea actelor juridice de vânzare-cumpărare se stabilesc raporturi juridice între consignatar ca
vânzător și terți în calitate de cumpărători. Între consignant și terți nu se stabilesc raporturi juridice.
Transferul proprietății și a riscurilor se face direct între consignant și terți deoarece contractele se
încheie în baza împuternicirii date de către consignant.

5. Încetarea contractului de consignaţie

Contractul de consignație încetează pentru următoarele cauze: revocarea de către consignant a

împuternicirii; renunțarea la mandat de către consignatar; moartea, dizolvarea, falimentul, dizolvarea
sau radierea consignantului ori consignatarului; alte cause indicate în contract.

IV. CONTRACTUL DE AGENȚIE

1. Noțiunea contractului de agenție

Contractul de agenție este reglementat juridic de dispozițiile art. 2072-2095 C.civ.. Prin contractul de
agenție comitentul împuternicește în mod statornic pe agent fie să negocieze, cât și să încheie contracte
în numele și pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații, în una sau mai multe regiuni
determinate (art. 2072 C.civ.). Reglementarea anterioară a contractului de agenţie era asigurată de
prevederile Legii nr. 509/2002, privind agenții comerciali permanenți. Contractul de agenţie este acel
contract prin care o persoană fizică sau juridică, având calitatea de comerciant intermediar independent
este împuternicită în mod statornic de către o altă persoană denumită comitent să negocieze afaceri sau
să negocieze și să încheie afaceri în numele și pe seama acestuia, contra unei indemnizații în una sau mai
multe regiuni determinate.

2. Caracterele juridice ale contractului de agenție

Contractul de agenţie este: un contract bilateral, deoarece dă naștere la drepturi și obligații în sarcina
ambelor părți contractante;un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare parte urmărește obținerea unui
folos patrimonial; cu executare succesivă, deoarece părțile execută eșalonat și pe durată determinată
sau nedeterminată obligațiile; un contract consensual, deoarece ia naștere prin simplul accord de voință
al părților.

3. Domeniu de aplicare

Contractul de agenție nu se aplică activității următoarelor categorii de persoane: celor care acționează
ca intermediar în cadrul burselor de valori și pe piețele reglementate de mărfuri și instrumente
financiare derivate; celor care au calitatea de agent sau broker de asigurări și reasigurări; celor care
prestează un serviciu neremunerat în calitate de agent. Nu sunt considerați agenți în înțelesul
reglementărilor din Codul civil următoarele categorii de persoane: cei care au calitatea de organ legal
sau statutar al persoanei juridice cu drept de reprezentare a acesteia; cei care sunt asociați sau acționari
ori împuterniciți în mod legal să-i reprezinte pe ceilalți acționari sau asociați; cei care sunt administrator
judiciari, lichidatori, tutori, curator, custozi sau administrator-sechestru în raport cu comitentul.

4. Condițiile de validitate ale contractului de agenție.

4.1. Condițiile de fond ale contractului de agenție.

a. Capacitatea de a contracta.Agentul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, deoarece el

negociază afaceri și încheie afaceri în numele și pe seama comitentului. Comitentul trebuie să aibă el
însuși capacitatea de a încheia actele juridice care urmează să fie încheiate de agent.

b. Consimțământul părților. Contractul de agenție se încheie prin acordul de voință al părților, cu

respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 C.civ.). În împuternicirea dată de
comitent către agent se stabilesc condițiile negocierii și încheierii afacerilor.
c. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de agenție constă în încheierea și
negocierea de afaceri de către agent în nume și pe seama comitentului. Actele juridice pe care urmează
să le încheie agentul sunt stabilite de comitent prin contract și constau în negocierea de afaceri sau
încheierea de afaceri în numele și pe seama comitentului. 10

d. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza sau scopul mandatului dat agentului trebuie
să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice și este imorală,
când este contrară bunelor moravuri.

4.2. Condițiile de formă ale contractului de agenție

Contractul de agenție se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată, dacă prin lege nu
se prevede altfel (art. 2078 C.civ.). Forma scrisă a contractului este necesară numai pentru dovada
contractului, dacă prin lege nu se prevede altfel.

5. Cuprinsul contractului de agenție

5.1. Părțile contractului de agenție

Părțile contractului de agenție sunt comitentul și agentul. Comitentul poate fi orice persoană fizică sau
juridica interesată să solicite serviciile unui profesionist care desfășoară activități de intermediere.
Agentul poate fi oricare comerciant care are în obiectul de activitate activități de intermediere. Nu poate
fi agent persoana căreia reglementările în materie civilă nu-i conferă această calitate.

5.2. Obiectul împuternicirii

În contract trebuie să se menționeze elementele esențiale ale viitoarelor contracte, precum și zona
geografică de executare a împuternicirii. Se poate preciza, de asemenea, dreptul agentului de a vinde pe
credit și de a acorda reduceri sau amânări la plată pentru creanțele comitentului.

6. Durata

Contractului de agenție Contractul de agenție se încheie pe durată determinate sau pe o durată

nedeterminată (art. 2088 C.civ.). Când un contract pe durată determinate continua să fie executat de
părți după expirarea termenului se consideră că acesta este prelungit pe durată nedeterminată.

7. Clauza de exclusivitate

În contractual de agenție poate fi prevăzută clauza de exclusivitate, în sensul că agentul nu poate

încheia sau negocia anumite afaceri privind bunuri și servicii similare, care fac obiectul contractului de
agenție, fără consimțământul comitentului în regiunea determinată prin contract. Agentul poate
reprezenta mai mulți comitenți concurenți pentru aceeași regiune și pentru același tip de contracte,
numai dacă se stipulează expres în acest sens în contract.

8. Clauza de neconcurență

În contractual de agenție poate fi stipulată o clauză al cărei efect constă în restrângerea activității
profesionale a agentului pe perioada de agenție sau ulterior încetării sale. Clauza de neconcurență
trebuie redactată în scris sub sancțiunea nulității absolute. Ea se aplică doar pentru regiunea geografică
sau grupul de personae la care se referă contractual de agenției și doar pentru bunurile și serviciile
pentru care agentul este împuternicit să negocieze și să încheie contracte. Restrângerea activității
profesionale a agentului prin clauza de neconcurență nu se poate întinde pe o perioadă mai mare de doi
ani de la data încetării contractului de agenție.
9. Remunerația agentului

9.1. Regulile generale

Agentul are dreptul la remunerație pentru toate contractele încheiate ca efect al intervenției sale.
Remunerația poate fi exprimată în cuantum fix sau variabil prin raportare la numărul contractelor, la
valoarea acestora. Remunerația se numește comison. Dacă nu există stipulație expresă în contract sau o
prevedere legală, agentul are dreptul la o remunerație care se stabilește după uzanțele locului în care
agentul își desfășoară activitatea sau în legătură cu bunurile care fac obiectul contractului de agenție.
Dacă nu există asemenea uzanțe, agentul are dreptul să primească o remunerație rezonabilă,
determinată în funcție de toate aspectele referitoare la contractele încheiate.

9.2. Remunerația pentru contractele încheiate pe durata contractului de agenție

Agentul este îndreptățit la comision pentru contractele încheiate pe durata contractului de agenție, în
următoarele condiții: contractele au fost încheiate ca urmare a intervenției sale; contractele au fost
încheiate cu un client procurat anterior de agent pentru contracte sau acte de comerț similar;
contractele au fost încheiate cu un client dintr-o regiune sau grup de personae determinate pentru care
agentul a primit împuternicire exclusivă.

9.3. Remunerația după încetarea contractului de agenție

Agentul este îndreptățit la comison într-un contract încheiat ulterior încetării contractului de agenție
când: contractual a fost încheiat, în principal, datorită intervenției agentului pe durata contractului de
agenție, iar încheierea lui a avut loc într-un termen rezonabil de la încetarea contractului de agenție;
comanda emisă de un terț a fost primită de comitent sau de agent anterior încetării contractului de
agenție.

9.4. Dreptul la comison

a. Dreptul la comison în cazul contractelor executate. Dacă agentul și-a îndeplinit obligațiile, comisonul
se datorează și pentru contractile încheiate, dar la a căror executare părțile acestora au renunțat. Când
neexecutarea contractului este urmarea unor circumstanțe imputabile agentului, dreptul la comison se
stinge sau se reduce proportional cu neexecutarea.

b. Dreptul la comison în cazul contractelor neexecutate. Dreptul la comison se naște dacă părțile nu
convin altfel, la data la care este împlinită una dintre următoarele condiții: comitentul și-a executat
obligațiile contractuale față de terța persoană; comitentul ar fi trebuit săși execute obligațiile potrivit
convenției sale; terțul și-a executat obligațiile contractuale.

c. Plata comisonului și calculul valoric al acestuia. Comisonul se plătește cel mai târziu în ultima zi a lunii
care urmează trimestrului pentru care se datorează. La sfârșitul fiecărui trimestru, comitentul trebuie să
trimită agentului, copiile de pe facturile care au fost expediate terților, precum și descrierea calcului
valoric al comisionului. La cererea agentului, comitentului va comunica de îndată toate informațiile
necesare pentru calculul comisonului.

10. Efectele juridice ale contractului de agenţie

10.1. Raporturile dintre comitent și agent.

a. Obligațiile agentului. În contractul de agenție, agentul are următoarele obligații: să execute

împuternicirea acordată în limitele stabilite prin aceasta (art. 2017 și art. 2048 C.civ.); să execute
mandatul cu diligența necesară și în condiții avantajoase pentru comitent (art. 2079 alin. 2 lit. b C.civ.);
să-i procure și să-i comunice comitentului informațiile necesare privind regiunea sau regiunile prevăzute
în contract (art. 2079 alin. 2 lit. a C.civ.); să respecte instrucțiunile rezonabile primate de la comitent (art.
2079 alin. 2 lit. c C.civ.); să țină în registrele sale partide separate, pentru operațiunile ce îl privesc pe
fiecare comitent (art. 2079 alin. 2 lit. d C.civ.); să depoziteze bunurile sau eșantioanele într-o modalitate
care să asigure identificarea lor (art. 2079 alin. 2 lit. e C.civ.).

b. Obligațiile comitentului. Comitentul are în raporturile cu gentul următoarele obligații: să acționeze cu

loialitate și cu bună-credință (art. 2080 alin. 1 C.civ.); să pună la dispoziția agentului în timp util și într-o
cantitate coresponzătoare mostre, tarife și orice altă documentație necesare agentului pentru agentului
pentru executarea obligațiilor sale (art. 2080 alin. 2 lit. a C.civ.); să furnizeze agentului informațiile
necesare executării contractului de agenție (art. 2080 alin. 2 lit. b C.civ.); să înștiințeze pe agent, într-un
termen rezonabil, atunci când anticipează o reducere a volumului contractelor (art. 2080 alin. 2 lit. c
C.civ.); să plătescă agentului remunerația, în condițiile și la termenele convenite prin contract sau
stabilite de lege (art. 2080 alin. 2 lit. c C.civ.); să-l informeze pe agent, într-un termen rezonabil, privind
acceptarea, refuzul sau neexecutarea unui contract negociat sau, după caz, încheiat de agent (art. 2080
alin. 3 C.civ.).

10.2. Raporturile dintre comitent și terți

Prin încheierea actelor juridice de către agent cu terții, în executarea împuternicirii, se nasc raporturi
juridice directe între comitent și terți. Contractele se pot încheia, într-o primă variantă, direct și
nemijlocit între comitent și terți, iar agentul are doar rolul de a găsii clienții și a negocia cu aceștia. Într-o
a doua variantă, contractele se pot negocia și încheia de către agent în numele și pe seama comitentului,
stabilindu-se raporturi juridice direct între comitent și terți.

10.3. Reclamațiile privind bunurile și serviciile

Agentul poate primi reclamații privind viciile bunurilor văndute sau serviciilor prestate de comitent. El
este obligat să-l înștiințeze de îndată pe comitent.

10.4. Măsurile asiguratorii

Agentul paote lua orice măsuri asiguratorii în interesul comitentului, pentru protejarea bunurilore
acestuia. El poate lua, de asemenea, orice alte măsuri necesare pentru conservarea drepturilor
comitentului.despre măsurile luate, agentul trebuie să-l informeze pe comitent.

11. Încetarea contractului de agenţie

11.1. Cazurile de încetare

Contractul de agenție încetează în următoarele cazuri: prin ajungere la termen, dacă este încheiat pe
durată determinată și părțile nu continuă executarea sa; prin denunțarea de oricare dintre părți, cu
acordarea obligatorie a unui preaviz, care este de o lună pentru contractele cu durată de un an și cu
mărirea cu o lună pentru fiecare an, pentru contractele cu durată mai mare de un an, fără a se putea
depăși 6 luni; prin reziliere fără preaviz de către oricare dintre părți, în cazul neîndeplinirii culpabile
grave a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte; prin moartea, interdicția, insolvabilitatea și
falimentul comitentului sau agentului.

11.2. Indemnizațiile în caz de încetare a contractului

a. Dreptul la indemnizație. La încetarea contractului de agenție, agentul are dreptul să primească de la

comitent o indemnizație. Condițiile în care se acordă această indemnizație sunt: dacă agentul i-a
procurat noi client comitentului și/sau a sporit semnificativ volumul operațiunilor cu clienții existenți, iar
comitentul obține încă foloase substanțiale din operațiunile cu acești clienți; dacă plata acestei
indemnizații este echitabilă în raport de curcumstanțele concrete și de comisionele pe care agentul ar fi
trebuit să le primească în urma operațiiloe încheiate de comitent cu clienții respective, dart și în raport
de posibila restrângere a activității profesionale a agentului, din cauza existenței în contractual de agent
a unei clauze de neconcurență. Valoarea indemnizației nu poate depășiechivalentul cunatumului unei
remunerații anuale, calculate pe baza mediei anuale a remunerațiilor încasate de agent pe percursul
ultimilor 5 ani de contract. Dacă durata contractului nu a avut 5 ani, atunci remunerația anuală se
calculează pe baza mediilor remunereațiilor încasate în periaoada respectivă. Prin acordarea
indemnizației nu se aduce atingere dreptului agentului de a adduce despăgubiri. Dreptul la indemnizație
se acordă și moștenitorilor, dacă aceștia îl pun în întârziere pe comitent cu privire la pretențiile
respective, în termen de un an de la data încetării contractului de agenție.

b. Excepții privind dreptul la indemnizație. Agentul nu are dreptul la indemnizație în următoarele situații:
comitentul reziliază contractual din cauza încălcării de către agent a obligațiilor sale; agentul denunță
unilateral contractual, cu excepția situației în care denunțarea este motivate de circumstanțe precum
vârsta, infirmitatea ori boala agentului, în considerarea cărora nu I se poate cere, în mod rezonabil,
continuarea activităților; în cazul cesiunii contractului de agenție prin înlocuirea agentului cu un terț;
dacă nu se convine altfel de către părțile contractului de agenție, în cazul novației contractului, prin
înlocuirea agentului cu un terț.

V. CONTRACTUL DE LEASING

1. Noțiunea contractului de leasing

Contractul de leasing este reglementat de prevederile O.G. nr. 51/1997, privind operațiunile de leasing
și societățile de leasing. Operațiunea de leasing este cea prin care “o parte, denumită locator/finanţator,
transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este,
celeilalte părţi, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită
rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de
opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi 13 contractul de leasing fără a
schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale” (art. 1 din OG nr. 51/1997).
Contractul de leasing este acel contract prin care o parte denumită locator (finanțator) se obligă să
transmită pentru o perioadă determinată, către o altă parte denumită locatar (utilizator), un anumit
bun, contra unor plăți periodice denumite rate de leasing, și să respecte dreptul de opțiune al
utilizatorului la expirarea contractului care poate consta încumpărarea bunului, prelungirea contractului
sau încetarea contractului.

2. Caractere juridice

Contractul de leasing are următoarele caractere juridice: este un contract sinalagmatic, deoarece naște
obligații în sarciuna părtilor contractante; este un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare dintre
părțile contractante urmărește realizarea unui folos patrimonial; este un contract cu executare
succesivă, deoarece asigurarea folosinței bunului se execută continuu, iar plata ratelor de leasing se
execută periodic; este un contract consensual, deoarece se încheie prin simplu accord de voință al
părților; este un contract comutativ, deoarece întinderea obligațiilor părților sunt cunoscute chiar de la
data încheierii contractului; este un contract intuitu personae, deoarece se încheie în considerarea
calității speciale cerute utilizatorului de către societatea de leasing; este un contract complex, deoarece
se comupe din operații principale și operații secundare; este un contract care are regimul titlului
executoriu pentru ratele restante și predarea bunului.

3. Tipuri de contracte de leasing.

3.1. Leasing financiar sau leasing operațional După conținutul ratelor, leasingul poate fi financiar sau
operational. Contract de leasing financiar este orice contract de leasing care îndeplineşte cel puţin una
dintre următoarele condiţii:

- riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului sunt
transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte;
- contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face
obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului;

- utilizatorul are opţiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contractului, iar valoarea reziduală
exprimată în procente este mai mică sau egală cu diferenţa dintre durata normală de funcţionare
maximă şi durata contractului de leasing, raportată la durata normală de funcţionare maximă, exprimată
în procente;

- perioada de leasing depăşeşte 80% din durata normală de funcţionare maximă a bunului care face
obiectul leasingului; în înţelesul acestei definiţii, perioada de leasing include orice perioadă pentru care
contractul de leasing poate fi prelungit; valoarea totală a ratelor de leasing, mai puţin cheltuielile
accesorii, este mai mare sau egală cu valoarea de intrare a bunului. Contractul de leasing operaţional
este orice contract de leasing încheiat între locator şi locatar, care transferă locatarului riscurile şi
beneficiile dreptului de proprietate, mai puţin riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală, şi
care nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile prevăzute la contractual de leasing financiar. Riscul de
valorificare a bunului la valoarea reziduală există atunci când opţiunea de cumpărare nu este exercitată
la începutul contractului sau când contractul de leasing prevede expres restituirea bunului la momentul
expirării contractului.

3.2. Leasing mobiliar sau leasing imobiliar.

După natura obiectului, contractual de leasing poate fi leasing mobiliar sau leasing imobiliar. Leasingul
mobiliar are ca obiect bunuri mobile, cu excepția celor pe care legea le exclude expres, și anume:
înregistrărirepe bandă audio şi video, a piesele de teatru, manuscrisele, brevetele, drepturile de autor şi
bunurile necorporale. 14 Leasingul imobiliarare ca obiect bunuri immobile prin natural or sau immobile
prin destinație.

3.3. Leasing direct sau leasing indirect În funcție de persoana furnizorului există contract de leasing
direct sau indirect. Leasingul direct constă în încheierea contractului între furnizor și locatar, sau între
locator finanțator, care este și furnizor, și locatarul utilizator. Leasingul indirect este operațiunea prin
care contractual se încheie între finanțator și utilizator, cu privire la un bun porocurat de finanțator în
temeiul contractului de vânzarecumpărare încheiat cu finanțatorul.

3.4. Lease-back sau leasing comun. După specificul tehnicii de realizare a operațiunii de leasing, există
contractual de leaseback și contractual de leasing comun. Leas-back-ul este contractual prin care o
persoană fizică șasu juridical vinde un bun unei societăți de leasing, pentru a-l utiliza în system de leasing
cu dreptul sau obligația de răscupărare a bunului la sfârșitul contrcatului de leasing. Leasingul comun
este contractual care asigură posibilitatea folosirii unui bun în sistyem de leasing de mai mulți utilizatori.

4. Părțile contractului de leasing Părțile în contractul de leasing sunt finanțatorul/locatorul și

utilizatorul/locatarul. Finanțator poate fi o societate de leasing (societate comercială), persoană juridică
română sau străină. Utilizatorul poate fi orice persoană fizică sau juridică română sau străină.

5. Delimitarea contractului de leasing de alte contracte Contractul de leasing se delimitează de alte

contracte. Față de contractul de locațiune,contractul de leasing se delimitează în sensul că în timp ce
leasingul comportă o promisiune de vânzare cu posibilitatea transferului de proprietate către utilizator,
în materie de locațiune, nu poate fi vorba de așa ceva. Față de contractul de vânzare-cumpărare cu plata
în rate, contractul de leasing se delimitează în sensul că leasingul conferă utilizatorului posibilitatea de
transfer al proprietății bunului numai la expirarea contractului iar la vânzarea cu plata în rate,
cumpărătorul devine proprietar din momentul încheierii contractului. Față de contractul de credit
bancar, contractul de leasing se delimitează în sensul că prin acesta se transferă beneficiarului o sumă
de bani cu obligația ca la termen să restituie suma în timp ce în cazul leasingului, bunul care face
obiectul acestuia poate deveni proprietatea utilizatorului la expirarea contractului.
6. Condiţii de validitate ale contractului de leasing

6.1. Capacitatea de a contracta Finanțatorul și utilizatorul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină,
deoarece ambele părți fac acte de dispoziție.

6.2.Consimțământul părților Contractul de leasing se încheie prin acordul de voință al părților, cu

respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 C.civ.).

6.3. Obiectul determinat și licit al contractului Obiectul contractului de leasing constă în transmiterea
folosinței, cu plată, a unui bun mobil sau imobil pe o durată limitată, cu posibilitatea opțiunii
utilizatorului de a i se transfera proprietatea.

6.4. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului Cauza sau scopul leasingului trebuie să existe, să
fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice și este imorală, când este
contrară bunelor moravuri.

6.5. Condițiile de formă ale contractului de leasing. Contractul de leasing se încheie în formă scrisă (art.
7 din OG nr. 51/1997). Condiția formei scrise este cerută ad probationem și nu ad validitatem.

7. Cuprinsul contractului de leasing

Contractul de leasing trebuie să cuprindă cel puțin următoarele elemente: clauza privind definirea
contractului de leasing ca leasing financiar sau operațional; denumirea bunului care face obiectul
contractului de leasing şi caracteristicile de identificare a acestuia; valoarea ratelor de leasing şi
termenul de plata a acestora; perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului; clauza privind obligaţia
asigurării bunului; valoarea totală a contractului de leasing. Pe lângă aceste elementele, contractul de
leasing financiar trebuie să mai cuprindă și următoarele elemente: valoarea de intrare a bunului;
valoarea reziduală a bunului convenită de părţi, când este cazul; valoarea avansului; rata de leasing.
Contractul de leasing nu se poate încheia pe un termen mai mic de un an.

8. Încheierea contractului de leasing

8.1. Reguli de încheiere a contractului Contractual de leasing se încheie după regulile generale ale
încheierii contractelor, dar cu anumite particularități. Pentru încheierea contractului de leasing este
necesar ca bunul care va face obiectul acestuia să fie în proprietatea locatorului sau ca acesta din urmă
să îl dobândească în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu furnizorul.

8.2. Cererea de ofertă a utilizatorului Promotorul încheierii contractului de leaing este utilizatorul. El
trebuie să adreseza o cerere de ofertă către societatea de leasing în care să determine bunul care va
constitui obiectul contractului de leasing. Societatea de leasing, dacă deține bunul în propritate, ori are
disponibilitatea de a-l dobândi de la furnizor, confirmă cererea. Dacă bunul trebuie procurat de la
furnizor, societatea de leasing trebuie să încheie contractual de vânzare-cumpărare cu furnizorul ales de
comparator, în condițiile pe care acesta le-a formulat în cerere.

8.3. Perfectarea contractului de leasing După ce finanțatorul a intrat în proprietatea bunului solicitat de
către utilizator, iar acesta din urmă este de acord cu bunul respectiv se trece la perfectarea contractului
de leasing. Dacă bunul care face obiectul de leasing există în patrimonial finanțatorului, atunci părțile
procedează la perfectarea contractului de leasing. Încheierea contractului de leaing se realizează prin
redactarea acestuia în formă scrisă, cu conținutul prevăzut de lege și prin semnarea lui de către
contractante.

9.Efectele juridice ale contractului de leasing

9.1. Identificarea efectelor contractului de leasing

Contractul de leasing generează drepturi și obligații în sarcina finanțatorului și utilizatorului. Drepturile și
obligațiile părților în contractual de leasing sunt stabilite prin lege, fără ca prin aceasta să se limiteze
posibilitatea părților de a stabili în concordantă cu interesele lor și alte drepturi și obligații.

9.2. Drepturile şi obligaţiile locatorului/finanţatorului

În cadrul contractului de leasing, locatorul (finanțatorul) are următoarele drepturi: - dreptul de a verifica
periodic starea și modul de exploatare a bunului care face obiectul contractului de leasing; - dreptul de
încasa toate sumele datorate conform contractului de leasing în cuantumul şi la termenele menţionate
în contract; - dreptul de a rezilia contractul de leasing cu daune-interese în cazul în care
locatarul/utilizatorul refuză să primească bunul la termenul agreat cu furnizor şi/sau în contractul de
leasing ori dacă se află în stare de reorganizare judiciară şi/sau faliment etc. Locatorul (finanțatorul) are
următoarele obligații: - obligația de a respecta dreptul locatarului/utilizatorului de a alege furnizorul de
bunuri, potrivit intereselor sale; 16 - obligația de garanta locatarului/utilizatorului folosința liniștită a
bunului, în condiţiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale; - obligația de a asigura la o
societate de asigurări bunul oferit în leasing, dacă prin contractual de leasing nu se prevede altfel etc.

9.3. Drepturile şi obligaţiile utilizatorului În cadrul contractului de leasing, utilizatorul are următoarele
drepturi: a) dreptul de a opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dar
nu mai devreme de 12 luni, dacă părţile convin astfel şi dacă achită toate obligaţiile asumate prin
contract; b) dreptul de a opta pentru prelungirea contractului la expirare fără a schimba natura
leasingului; dreptul de a opta pentru încetarea contractului la termen etc. Utilizatorul are următoarele
obligații: a) obligația de a exploata bunul conform instrucțiunilor elaborate de către furnizor; b) obligația
de a nu greva cu sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing decât cu acordul finanţatorului;
c) obligația de a achita toate sumele datorate conform contractului de leasing -rate de leasing, asigurări,
impozite, taxe-, în cuantumul şi la termenele menţionate în contract; d) obligația de a restitui bunul la
expirarea contractului dacă nu-și exercită dreptul de opțiune prevăzut de lege etc.

10. Publicitatea contractului de leasing

Pentru protejarea interesului părților și asigurarea opozabilității leasingului față de terți, contractual de
leasing trebuie supus anumitor formalități de publicitate. Contractul de leasing care are ca obiect
utilizarea de imobile se înscrie în cartea funciară. Contractul de leasing care are ca obiect un fond de
comerț trebuie menționat în registrul comerțului.

11. Încetarea contractului de leasing

Cazurile de încetare a contractului de leasing sunt: a) prin ajungere la termen și neexercitarea dreptului
de opțiune pentru prelungire, de către utilizator; b) prin reziliere, ca sancțiune din culpa utilizatorului
sau din culpa finanțatorului; c) prin încetarea existenței ca persoană juridică a societății de leasing sau a
utilizatorului, persoană juridică; d) prin moartea utilizatorului, persoană fizică; e) prin falimentul
utilizatorului comerciant sau al finanțatorului comerciant; f) prin vânzarea bunului de către finanțator; g)
prin dispariția bunului în leasing.

VI. CONTRACTUL DE FRANCIZĂ

1. Noțiunea contractului de franciză

Contractul de franciză este reglementat juridic de prevederile O.G. nr. 52/1997, privind regimul juridic al
francizei. Franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice
sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor,
acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un
produs, o tehnologie sau un serviciu (art. 1 lit. a din OG nr. 52/1997). Contractul de franciză este acel
contract prin care o parte denumită francizor, având calitatea de comerciant transmite unei alte părți
denumite beneficiar având calitatea de comerciant, dreptul de concesiune, de exploatare și dezvoltare a
unei afaceri, a unui produs, a unei tehnologii sau a unui serviciu contra plății unei taxe de intrare în
rețeaua de franciză și a unei redevențe periodice.

2. Caractere juridice ale contractului de franciză

Contractul de franciză este un contract sinalagmatic, este un contract sinalagmatic, deoarece naște
obligații în sarciuna părtilor contractante; este un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare dintre
părțile contractante urmărește realizarea unui folos patrimonial; este un contract cu executare
succesivă, deoarece plata redevenței se face eșalonat; este un contract consensual, deoarece se încheie
prin simplu accord de voință al părților; este un contract comutativ, deoarece întinderea obligațiilor
părților sunt cunoscute chiar de la data încheierii contractului; este un contract intuitu personae,
deoarece se încheie în considerarea calității speciale cerute beneficiarului de către franzizor. 17

3. Felurile francizei

În raport de obiectul ei francize este de mai multe feluri: franciză industrială; franciză de distribuție;
franciză de servicii. Franciza este industrială atunci când beneficiarul fabrică el însuși pe baza mărcii și
tehnologiei francizorului anumite produse pe care el le vinde sub marca francizorului. Franciza este de
distribuție, atunci când beneficiarul vinde utilizând marca francizorului anumite produse fabricate de
către francizor sau de către terți, în baza mărcii francizorului. Franciza este de servicii, atunci când
beneficiarul prestează el însuși anumite servicii folosind marca și procedeele francizorului.

4. Caracteristicile francizei

Franciza ca sistem de comercializare modernă de produse și servicii are următoarele caracteristici: este
un sistem de comercializare a produselor și serviciilor constând într-o organizare specifică activității
comerciale; este bazată pe colaborarea continua între comercianții parteneri care acționează
independent în baza intereselor commune; este o tehnică juridică de natură contractuală bazată pe
contractual de franciză; are ca scop crearea unui sistem de multiplicare a unei afaceri acre s-a dovedit a
fi viabilă și performantă pe piață.

5. Rețeaua de franciză

Rețeaua de franciză este un ansamblu de raporturi contractuale între un francizor și mai mulți
beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum și pentru dezvoltarea
producției și distribuției unui produs sau serviciu (art. 1 lit. e din OG nr. 52/1997). Rețeaua de franciză se
constituie în baza raporturilor de franciză care se stabilesc între francizor și beneficiar. Rețeaua de
franciză trebuie utilizată în așa mod încât să fie păstrată identitatea și reputația acesteia și cu scopul a
dezvolta producția sau distribuția de produse ori servicii.

6. Părțile contrcatului de franciză

Părțile contractului de franciză sunt francizorul și beneficiarul. Francizorul trebuie să îndeplinească

următoarele cerințe: să dețină și să exploateze o activitate comercială anterior lansării francizei; să fie
titularul dreptului de proprietate intelectuală sau industrială. Beneficiarul trebuie să îndeplinească și el
următoarele cerințe: să facă dovada competențelor solicitate de francizor; să aibă calități manageriale;
să aibă capacitate financiară pentru exploatarea afacerii.

7. Condiţii de validitate
7.1. Capacitatea de a contracta. Francizorul și beneficiarul trebuie să aibă capacitate de exercițiu
deplină, deoarece ambele părți fac acte de dispoziție.

7.2. Consimțământul părților. Contractul de franciză se încheie prin acordul de voință al părților, cu
respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 C.civ.).

7.3. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de franciză constă în acordarea de
către francizor către beneficiar a dreptului de concesiune, de exploatare și dezvoltare a unei afaceri, a
unui produs, a unei tehnologii sau a unui serviciu contra plății unei taxe de intrare în rețeaua de franciză
și a unei redevențe periodice.

7.4. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza sau scopul francizei trebuie să existe, să fie
licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice și este imorală, când este
contrară bunelor moravuri.

7.6. Condițiile de formă ale contractului de franciză. OG nr. 52/1997 nu impune pentru încheierea
contractului de franciză o anumită formă. Contractul de franciză se încheie în formă scrisă, pentru
protejarea intereselor părților. Condiția formei scrise este cerută ad probationem și nu ad validitatem.

8. Principiile contractului de franciză

Contractul de franciză trebuie să respecte următoarele principii: să aibă o durată care să permită
beneficiarului amortizarea investiției; să protejeze ambele părți în cazul în care contractul nu se
reînnoiește prin notificarea reciprocă pe bază de preaviz suficient de mare; să precizeze clar condițiile de
cesiune a drepturilor către un succesor; să precizeze clar condițiile de reziliere; să cuprindă clauze de
nonconcurență; să prevadă expres dreptul de preemțiune al beneficiarului.

9. Încheierea contractului de franciză

9.1. Faza precontractuală.

Pentru formarea contractului de franciză, O.G. 52/1997 a impus o fază precontractuală în care părțile
viitorului contract fac un schimb de informații. Francizorul furnizând viitorului beneficiar diverse
informați (ex.: experiența dobândită și transferabilă; condițiile financiare ale contractului; redevența
inițială sau taxa de intrare în rețea; durata contractului). Beneficiarul trebuie să furnizeze francizorului
orice informație de natură a facilita cunoașterea și performanțele sale. Francizorul are dreptul să
selecționeze beneficiarul care face dovada competențelor solicitate pentru exploatarea francizei.

9.2. Negocierea și încheierea contractului

Francizorul și beneficiarul, pe baza schimbului reciproc de informații, pot trece la negocierea și

încheierea contractului. Contractul se consideră încheiat când s-a realizat acordul de voință al părților
asupra tuturor clauzelor contractuale și a fost redactat în scris și semnat de către acestea.

10. Cuprinsul contractului

Contractul de franciză trebuie să cuprindă conform art.5 din O.G. nr. 52/1997, următoarele clauze:
clauze privind identificarea părților; clauze privind obiectul contractului; clauze privind drepturile și
obligațiile părților; clauze privind durata contractuluiclauze privind condițiile financiare; clauze privind
condițiile de modificare, prelungire și reziliere; clauze de nonconcurența și confidențialitate.

11. Efectele juridice ale contractului de franciză

11.1. Identificarea efectelor

Contractual de franciză dă naștere la drepturi și obligații în sarcina francizorului și beneficiarului.
Drepturile și obligațiile părților în contractual de franciză sunt stabilite prin lege, fără ca prin aceasta să
se limiteze posibilitatea părților de a stabili în concordantă cu interesele lor și alte drepturi și obligații.

11.2. Drepturile și obligațiile francizorului.

Francizorul are următoarele drepturiîn contractual de franciză: a) dreptul de a controla dacă beneficiarul
respectă toate elementele constitutive ale mărcii; b)dreptul de a impune beneficiarului protejarea
caracterului confidențial al afacerii; c) dreptul de a impune o clauză de nonconcurență; d) dreptul la a
încasa taxa de intrare în rețea și redevența periodică . Francizorului are în contractual de franciză și
următoarele obligații: a) obligația de a transmite către beneficiar dreptul de concesiune (exploatare)
privind obiectul francizei; b) obligația de a asigura beneficiarului asistența tehnică; c) obligația de a
furniza beneficiarului informațiile necesare; d) obligația de a asigura publicitatea produsului sau
serviciului.

11.3. Drepturile și obligațiile beneficiarului.

Drepturile beneficiarului în contractul de franciză sunt: a) dreptul la informare privind rețeaua de

franciză și condițiile contractului; b) dreptul de a dobândi exploatarea sau dezvoltarea afacerii care face
obiectul francizei; c) dreptul de a beneficia de pregătire inițială și asistență comercială și tehnică pe
perioada contractului. Beneficiarul are în contractual de franciză și următoarele obligații: a) obligația de
plată a taxei de intrare în rețea ;b) obligația de plată a redevenței periodice; c) obligația de a dezvolta
rețeaua de franciză și de a-i menține identitatea și reputația; d) obligația de a furniza francizorului orice
informație privind desfășurarea afacerii; e) obligația de a exploata marca sau 19 serviciul în condițiile
stabilite în contract; f) obligația de a respecta zona de exercitare a afacerilor stabilită prin contract; g)
obligația de confidențialitate a informațiilor primate de la francizor; h) obligația de neconcurență privind
pe francizor.

12. Încetarea contractului de franciză

Contractul de franciză încetează în următoarele situații: prin ajungere la termen dacă nu a fost reînnoit;
prin reziliere ca sancțiune, la solicitarea uneia dintre părți sau de drept, dacă există pact comisoriu în
acest sens; prin încetarea existenței ca persoană juridică a uneia dintre părțile persoane juridice; prin
moartea uneia dintre părțile, persoane fizice; prin falimentul uneia dintre părți.

CAPITOLUL VIII REGIMUL JURIDIC GENERAL AL SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

I. COSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

1. Noțiuni introductive

1.1.Cadrul legal

Cadrul general de normare în materia societăților comerciale este conferit de Legea societăților nr.
31/1990. Anumite societăţi comerciale, înființate în varii domenii de activitate, intră sub incidența unor
legi speciale. Codul civil reprezintă dreptul comun pentru societățile reglementate de Legea nr. 31/1990.

1.2.Definiția societăţii comerciale

Societatea comercială este o persoană juridică rezultată din manifestarea de voinţă, de regulă, a două
sau mai multe persoane fizice şi/sau persoane juridice, materializată într-un act constitutiv, în temeiul
căruia acestea se obligă să coopereze și să efectueze aporturi pentru derularea unei activități economice
cu scop lucrativ în vederea realizării și împărțirii beneficiilor rezultate.

1.3. Formele juridice

1.3 formele juridice

Societatea comercială se poate constitui în una dintre următoarele forme juridice: societatea în nume
colectiv (SNC); societatea în comandită simplă (SCS); societatea pe acţiuni (SA); societatea în comandită
pe acţiuni (SCA); societatea cu răspundere limitată (SRL).

2. Condițiile pentru constituirea societăţii comerciale

2.1. Actul constitutiv Legea nr. 31/1990 (art. 5) reglementează următoarele categorii de acte
constitutive: a) contractul de societate, pentru societatea în nume colectiv sau societate în comandită
simplă; b) contractul de societate şi statutul, pentru societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe
acţiuni sau societatea cu răspundere limitată; c) numai statutul, pentru societatea cu răspundere
limitată cu asociat unic. Acestea se pot încheia separat sau sub forma unui înscris unic, denumit act
constitutiv unic. Actul constitutiv al oricărei forme juridice de societate comercială trebuie să respecte
condiţiile de fond şi condiţiile de formă prevăzute de lege, pentru a fi considerat valabil încheiat, să
materializeze elementele specifice oricărui contract de societate și să cupridă clauzele minime obligatorii
impuse de Legea nr. 31/1990, în considerarea specificului fiecărei forme de societate.

2.2. Condițiile de validitate ale actului constitutiv

2.2.1. Condiţii de fond. Actul constitutiv trebuie să îndeplinească condițiile de fond generale, necesare
pentru valabilitatea oricărui contract, cu particularităţile impuse de specificul de legislaţia care
reglementează constituirea societăţilor comerciale. Raportat la textul art. 1179 din Codul civil, actul
constitutiv al unei societăți comerciale trebuie să respecte următoarele condiții de fond: capacitatea de
a contracta; consimţământul părţilor; un obiect determinat și licit; o cauză licită și morală.

2.2.2. Condiţii de formă. Actul constitutiv al unei societăţi comerciale trebuie materializat într-un înscris.
De regulă, forma înscrisului este sub semnătură privată, iar ca excepţie înscrisul poate avea forma
autentică. Forma autentică este obligatorie în cazurile impuse de lege, şi anume: când printre bunurile
subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil; când forma de constituire a societăţii este de
societate în nume colectiv sau de societate în comandită simplă; când societatea pe acţiuni se constituie
prin subscripţie publică.

2.2.3. Conţinutul actului constitutiv

Contractul de societate comercială trebuie să conţină clauzele obligatorii impuse de lege (art. 7, art.8 din
Legea nr. 31/1990). De regulă, actul constitutiv al unei societăţi comerciale trebuie să conţină cel puţin
următoarele categorii de clauze, respectiv cele care:a) identifică fondatorii; b) identifică viitoarea
societate; c) surprind caracteristicile societăţii (obiectul de activitate, durata societăţii, capitalul social);
d) fac precizări asupra organelor de administrare, conducere şi gestiune a societăţii; e) identifică
drepturile şi obligaţiile asociaţilor; f) nominalizează sediile secundare, sucursalele, agenţiile,
reprezentanţele sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică, dacă acestea sunt înfiinţate la
constituire, sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare; g)
stabilesc modalităţile de dizolvare şi lichidare a societăţii. În cazurile în care contractul de societate și
statutul constituie acte distincte, acesta din urma va cuprinde datele de identificare a asociaţilor și
clauze reglementând organizarea, funcționarea și desfășurarea activității societății.

2.2.4. Elementele specifice actului constitutiv

Elementele specifice pe care actul constitutiv al unei societăți comerciale trebuie să le redea sunt
următoarele: a) aportul asociaţilor. Obiectul aportului poate fi în numerar, în natură sau în muncă
/servicii. Regimul juridic aferent aportului este stabilit pentru societățile comerciale de Legea nr.
31/1990 și de Codul civil (ca drept comun). Nedepunerea în termen a aportului social la care s-au obligat
asociatul va antrena răspunderea sa pentru daunele cauzate societății comerciale. Expresia valorică a
tuturor aporturilor, în numerar şi în natură, efectuate de asociaţii care participă la constituirea unei
societăţi comerciale formează capitalul social. b) affectio societatis. Acest element exprimă intenția
asociaților de a înființa o societate comercială și de a coopera la desfășurarea activității sale c) realizarea
şi împărţirea profitului. La societățile comerciale, existenţa sau absenţa profitului se stabileşte la
încheierea exerciţiului financiar. Dacă există profit, acesta trebuie repartizat pe destinaţii legale (de ex.
pt reîntregirea capitalului social, formarea rezervei legale, plata fondatorilor etc..) Privitor la eventualul
profit rămas, organul de deliberare și decizie poate decide în condițiile legii distribuirea sa pentru
diverse destinații( reinvestirea, plata de dividende, majorarea capitalului social, constituirea diverselor
tipuri de fonduri etc). Dividendele sunt cotepărţi din profit şi se distribuie asociaţilor proporţional cu
cota de participare la capitalul social vărsat, opţional trimestrial pe baza situaţiilor financiare interimare
şi anual, după regularizarea efectuată prin situaţiile financiare anuale, dacă prin actul constitutiv nu se
prevede altfel.

3. Formalităţile de constituire a societăţii comerciale

Întocmirea actului constitutiv este succedată de formalități care vizează anumite operațiuni. În
considerarea cadrului legal incident, astfel de formalități se concretizează în: a) înmatricularea în
registrul comerţului şi autorizarea funcţionării societății; b) publicarea constituirii societății în Monitorul
Oficial; c) înregistrarea societății la organele fiscale. Prin parcurgerea acestor secvenţe, societatea
comercială (preconizată de actul său constitutiv) va dobândi personalitate juridică, iar calitatea de
persoană juridică este adusă la cunoştinţa terţilor şi luată în evidenţa organelor fiscale.

4. Regimul neregularităţilor produse în procedura de constituire

În privinţa posibilelor neregularități produse în procedura de constituire a societății comerciale, Legea

nr. 31/1990 cuprinde dispoziții privind efectele încălcării cerințelor legale în materie. În raport de
momentul producerii sau constatării neregularităților privind constituirea societății comerciale acestea
pot fi: neregularități produse și constatate înainte de înmatricularea societății comerciale; neregularități
produse înainte de înmatriculare dar constatate după înmatriculare; neregularități privind publicitatea
constituirii societății comerciale.

5. Personalitatea juridică a societăţii comerciale

5.1. Dobândirea personalității juridice Elementele care conferă personalitate juridică unei societăţi
comerciale sunt cele consacrate pentru orice persoană juridică prin dispoziţiile Codului civil (art. 187),
respectiv: a) o organizare de sine stătătoare; b) un patrimoniu propriu; c) un scop licit şi moral, în acord
cu interesul general. De la data înmatriculării în registrul comerţului, societatea comercială dobândeşte
personalitate juridică.

5.1. Identificarea societății comerciale Individualizarea societăţii este asigurată prin elemente obligatorii
(denumirea, sediul, naţionalitatea, codul unic de identificare fiscală, numărul de înregistrare în registrul
comerţului, identificatorul unic la nivel european) şi elemente facultative (emblema, contul bancar,
numărul de telefon, fax-ul, e-mail-ul, pagina web etc.).

5.2. Capacitatea juridică și voința socială Prin voința legiuitorului, dobândirea calităţii de persoană
juridică de către o societate comercială este corelată și cu dobândirea de capacitate juridică. Structura
capacităţii juridice a societății este dată de două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu. Capacitatea juridică este etalată de societate față de terți prin intermediul voinței juridice
proprii. Exprimarea voinței sociale în raporturile cu terții revine organelor de reprezentare desemnate la
constituire și/sau ulterior, în condițiile legii și actului constitutiv.

5.3. Efecte juridice ale calității de persoană juridică a societății comerciale Înființarea societății
comerciale ca persoană juridică şi dobândirea de capacitate juridică proprie antrenează ca principale
efecte juridice: dreptul de a participa în nume propriu la raporturi juridice; răspunderea pentru
obligaţiile sociale; dreptul de a sta în instanţă în nume propriu.

II. FUNCŢIONAREA ŞI MODIFICAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

1. Categorii de organe care asigură funcţionarea societăţii comerciale

Organele care asigură funcţionarea oricărei societăţi comerciale sunt de trei categorii: organele de
deliberare şi decizie; organele de administrare şi conducere; organele de control asupra administrării şi
gestionării. În funcţie de forma juridică de societate comercială, acestea sunt conturate expres de lege
sau sunt suplinite de asociaţi.

2. Organele de deliberare şi decizie

Organele de deliberare şi decizie sunt cele în cadrul cărora se deliberează şi se iau hotărâri în
problemele esenţiale ale societăţii sau în cele privind modificarea acesteia. În raport de forma juridică a
societăți comerciale aceste organe sunt concretizate într-o formă instituţionalizată de tipul adunărilor
generale sau în forma asociaţiilor împreună, care iau deciziile în acest mod.

3. Organele de administrare şi conducere

Legea nr. 31/1990 precizează clar existenţa acestor organe pentru fiecare formă juridică în parte. Modul
de lucru, precum şi structura de organizare şi funcţionare sunt stabilite, în condiţiile legii, prin actul
constitutiv sau prin hotărârea organelor societare competente. Societăţile de persoane şi societatea cu
răspundere limitată pot fi gestionate de unul sau mai mulţi administratori (persoane fizice şi/sau
juridice), fiecare dintre aceştia având şi drept de reprezentare, dacă nu există o stipulaţie contrară în
actul constitutiv. La societăţile de capitaluri, organul de administrare şi conducere poate fi un organ
individual sau un organ colectiv. Pluralitatea de administratori la această categorie de societăţi este
organizată în sisteme specifice, adică în sistem unitar sau în sistem dualist. Societatea în comandită pe
acţiuni este administrată exclusiv potrivit regulilor sistemului unitar de administrare al societăţii pe
acţiuni, care sunt completate cu unele dispoziţii specifice acestei forme juridice de societate.
Administraţia va putea fi încredinţată numai acţionarilor comanditaţi.

4. Organele de control asupra administrării şi gestionării

Exercitarea controlului asupra administrării şi gestionării societăţii comerciale se face diferit şi de către
persoane diferite în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale. Pentru societăţile de persoane
controlul se exercită de către asociaţii care nu sunt şi administratori. Pentru societăţile de capitaluri,
controlul gestiunii este exercitat distinct în funcţie de sistemul de administrare pentru care se optează.
Societatea pe acţiuni cu sistem dualist de administrare este supusă obligatoriu auditului financiar.
Societăţile pe acţiuni cu sistem unitar de administrare şi societăţile în comandită pe acţiuni,la care
situaţiile financiare anuale nu sunt supuse în mod obligatoriu auditului financiar, pot decide prin
adunarea generală a acţionarilor contractarea auditului financiar sau numirea cenzorilor. Dacă
asemenea societăţi au situaţii financiare anuale care sunt supuse auditului financiar, ele sunt obligate să
organizeze auditul intern. La societatea cu răspundere limitată controlul gestiunii poate fi exercitat,
după caz, de către auditori financiari, cenzori sau asociaţii care nu sunt administratori. Situaţiile
financiare anuale sunt auditate de către auditori financiari atunci când auditul financiar este obligatoriu
potrivit legii. Dacă auditul financiar nu este impus de lege, atunci asociaţii pot numi unul sau mai mulţi
cenzori sau un auditor financiar, după caz, prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a
asociaţilor. Dacă numărul asociaţilor trece de 15, numirea cenzorilor devine obligatorie. În lipsă de
cenzori sau, după caz, de auditor financiar, fiecare dintre asociaţi, care nu este administrator al
societăţii, va exercita dreptul de control pe care asociaţii îl au în societăţile în nume colectiv. Pentru
toate formele juridice de societate comercială este obligatorie auditarea financiară dacă ele se
încadrează în regulile stabilite prin OMFP nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile,
conforme cu directivele europene.

5. Modificarea societăţilor comerciale

În existența și funcționarea societății comerciale pot să apară împrejurări care să genereze o modificare
a elementelor societății față de structura sa inițială. Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 cazurile de
modificare a societăţii comerciale sunt: schimbarea formei juridice a societăţii; mutarea sediului
societăţii; schimbarea obiectului de activitate; prelungirea duratei societăţii; majorarea capitalului
social; reducerea capitalului social; fuziunea societăților comerciale; divizarea; retragerea din societate;
excluderea din societate.

III. ÎNCETAREA EXISTENŢEI SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

1. Fazele încetării existenţei societăţii comerciale

Operaţiunea juridică de încetare a existenţei societăţii comerciale se desfăşoară în două faze distincte,
respectiv: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii.

2. Dizolvarea

Dizolvarea societăţii comerciale este operaţiunea juridică de declanşare a procesului de încetare a

existenţei societăţii comerciale. Dizolvarea poate să se producă datorită unor cauze generale de
dizolvare valabile pentru toate formele de societăţi comerciale sau pentru cauze specifice anumitor
forme de societăţi. Cauzele generale de dizolvare sunt următoarele: trecerea timpului stabilit pentru
durata societăţii; imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;
declararea nulităţii societăţii; hotărârea adunării generale; hotărârea tribunalului, la cererea oricărui
asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică
funcţionarea societăţii; falimentul societăţii; alte cauze prevăzute de lege; alte cauze prevăzute de actul
constitutiv al societăţii. Cauzele speciale de dizolvare, care pot declanşa procesul de încetare a existenţei
anumitor forme juridice de societate comercială sunt: reducerea capitalului social sub minimul legal;
diminuarea activului net al societăţii la mai puţin de jumătate (sau o diminuare mai puţin semnificativă
conform actului constitutiv) din valoarea capitalului social subscris, potrivit pierderilor stabilite de
situaţiile financiare anuale aprobate conform legii; reducerea numărului de acţionari la mai puţin de 2;
falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită
acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur; deținerea calității de asociat unic de către o
persoană fizică sau o persoană juridică la mai mult de o societate cu răspundere limitată cu unic asociat,
respectiv de către o altă societate cu răspundere limitată, alcătuită dintr-o singură persoană.

3. Lichidarea

Lichidarea reprezintă cea de-a doua fază a procesului de încetare a existenței juridice a societății
comerciale. Este realizată de către persoane anume desemnate denumite lichidatori. Lichidarea este
guvernată de anumite principii obligatorii. Aceste principii sunt: principiul subzistenţei personalităţii
juridice a societăţii comerciale; principiul obligativităţii lichidării după dizolvare; principiul efectuării
lichidării în interesul asociaţilor. Lichidatorii sunt persoane care au competenţa de a îndeplini, în
condiţiile legii, toate operaţiunile necesare privind stabilirea activului şi pasivului societăţii, finalizarea
operaţiunilor în curs de derulare, repartiţia activului net între asociaţi, efectuarea formalităţilor de
depunere a registrelor şi de radiere a societăţii. Efectele trecerii societăţi comercială la faza de lichidare
sunt: modificarea obiectului, în sensul că vor fi realizate doar activităţile care sunt în derulare la
momentul dizolvării; schimbarea administratorilor cu lichidatori; predarea gestiunii societăţii de către
administratori către lichidatori. Secvenţele care domină lichidarea sunt: lichidarea activului şi pasivului
societăţii; acordarea drepturilor cuvenite asociaţilor din lichidare; finalizarea lichidării prin radierea
societăţii din registrul comerţului şi prin depunerea registrelor pentru păstrare.
EXEMPLE DE SPEȚE REZOLVATE

1. Un comerciant a înstrăinat printr-un act de vânzare-cumpărare sub semnătură privată bunurile

mobile, clientela şi vadul comercial către un alt comerciant, păstrându-şi celelalte elemente ale fondului
de comerţ. Pentru fiecare dintre elementele înstrăinate a făcut evaluare şi a încasat preţul respectiv.

Teme:

1) Precizaţi dacă vânzarea-cumpărarea respectivă este valabilă şi care sunt argumentele răspunsului?

2) Precizaţi dacă pentru încheierea unui asemenea act era necesară forma autentică?

Rezolvare:

1) Vânzarea-cumpărarea respectivă este parţial valabilă, deoarece clientela şi vadul comercial nu pot fi
înstrăinate separat de fondul de comerţ. Pentru corectarea situaţiei trebuie solicitată nulitatea absolută
parţială a actului pentru cele două elemente ale fondului.

2) Vânzarea-cumpărarea nu trebuie făcută în formă autentică, deoarece priveşte bunuri mobile ale
fondului de comerț.

2. Societatea comercială „ABC” s-a constituit în forma societăţii comerciale cu răspundere limitată prin
act constitutiv compus din contract şi statut. Ea a parcurs toate etapele şi formalităţile constitutive, fiind
înmatriculată în registrul comerţului şi fiind autorizată să funcţioneze. După şase luni de la începerea
activităţii, asociatul „Z” a constatat că în actul constitutiv nu sunt cuprinse toate tipurile de clauze
impuse de lege, lipsind identificarea administratorilor şi a obiectului societăţii. Urmare a acestei
constatări, asociatul „Z” i-a sesizat pe ceilalţi asociaţi pentru a se lua măsuri de regularizare a societăţii.

Teme:

1) Care ar fi soluţia pe care o pot utiliza asociaţii pentru regularizarea societăţii?

2) În caz de refuz al luării hotărârii de regularizare a societăţii, care este sancţiunea juridică a acestei
stări de fapt şi cum poate fi ea aplicată?

Rezolvare:

(1) Pentru că societatea menţionată nu îndeplineşte condiţiile legale de existenţă, în scopul salvării ei,
asociaţii pot, prin act adiţional la actul constitutiv, să completeze clauzele care nu au fost înscrise la
constituire şi pe care legea le impune. Actul adiţional la actul constitutiv trebuie supus formalităţilor de
înregistrare şi publicitate.

(2) Dacă asociaţii nu ajung la o înţelegere privind regularizarea societăţii, orice persoană interesată
poate să solicite instanţei judecătoreşti să oblige asociaţii să regularizeze societatea sau să constate
nulitatea societăţii. Acţiunea se introduce la tribunalul în raza teritorială a căruia societatea îşi are sediul
social, la secţia comercială.

3. Societatea comercială “MK” constituită în forma societății cu răspundere limitată are un număr de
cinci asociați care compun adunarea generală, dintre care doi asociați persoane fizice și trei asociați
persoane juridice. În luna aprilie 2008, la data de 30, administratorul societății comerciale a convocat
adunarea generală a asociaților pentru a fi dezbătută și aprobată situația financiară aferentă anului
2007. Convocarea adunării generale s-a făcut prin expedierea de scrisori recomandate, cu nouă zile
înainte de data țineri adunării generale și a fost primită de toți asociații cu cinci zile înainte de data
adunării. La data menționată au fost prezenți la adunarea generală trei asociați care împreună dețineau
51% din capitalul social.

Teme:

1) Precizaţi dacă adunarea generală a fost valabil convocată și dacă este valabil constituită.

2) Precizaţi dacă asociații care sunt majoritari și ca număr și în privința capitalului social pot adopta o
hotărâre valabilă față de problema de pe ordinea de zi, într-o asemenea situație.

Rezolvare:

(1) Adunarea generală nu este convocată în conformitate cu legea, deoarece scrisoarea de convocare
trebuia expediată cu cel puțin 10 de zile înainte de data ținerii adunării generale. În consecință,
nevalabilitatea convocării atrage și nevalabilitatea constituirii adunării generale.

(2) Este adevărat că la adunarea generală participă asociații care reprezintă dublu majorității (de capital,
de persoane) și ar putea fi adoptată o hotărâre cu dublă majoritate, dar cum adunarea nu este valabil
constituită, hotărârea ar fi lovită de nulitate absolută.

4. Între societatea de leasing “P”, în calitate de finanţator, şi societatea comercială “S”, în calitate de
utilizator, s-a încheiat un contract de leasing pe o durată de 5 ani pentru o instalaţie tehnologică de
produs băuturi răcoritoare. Finanţatorul a achiziţionat instalaţia solicitată şi a predate-o utilizatorului
conform contractului încheiat. Pe perioada utilizării bunului respectiv, finanţatorul s-a prezentat la
utilizator pentru a verifica starea şi modul de exploatare a bunului dat în leasing, dar acesta din urmă i-a
interzis accesul. Din acest moment s-a creat un conflict între finanţator şi utilizator, iar din acest motiv
utlizatorul a încetat să mai plătească ratele scadente, dar a păstrat bunul în folosinţă.

Teme:

1) Comentaţi dacă refuzul utilizatorului de a permite accesul pentru verificarea stării bunului sunt
justificate de plata ratelor contractuale.

2) Ce soluţii juridice are finanţatorul pentru remedierea situaţiei create şi cum poate să-şi
redobândească posesia bunului şi a daunelor produse de utilizator?

Rezolvare:

(1) Refuzul utilizatorului este nejustificat, deoarece finanţatorul este proprietarul bunului şi legea
leasingu-lui îi conferă dreptul de a inspecta bunul. Utilizatorul este obligat să-şi plătească ratele în
continuare, iar prin refuzul său încalcă obligaţiile pe care şi le-a asumat prin contract.

(2) Finanţatorul poate să rezilieze contractul dacă utilizatorul nu a plătit rata de leasing două luni
consecutive şi să pună în executare contractul de leasing pentru restituirea bunului şi pentru plata
ratelor scadente. El poate solicita şi daune interese, dacă a suferit un prejudiciu.