CULTURA VORBIRII ORATORULUI

Cultura înseamnă totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire în

procesul muncii sociale desfășurate de-a lungul istoriei; faptul de a poseda
cunoștințe în diferite domenii; totalitatea acestor cunoștințe; nivel (ridicat) de
dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva. Raportat la limbă, acest cuvânt
marchează nivelul incontestabil înalt al posedării limbii.

Întrucât vorbirea e o activitate complexă, cultura vortbirii poate fi studiată deci tot
sub diferite aspecte: logic, estetic etc.

Cultura vorbirii depășește limita stilurilor funcționale și se raportă la cele mai

diverse aspecte ale vorbirii: vorbirea orală și cea scrisă, vorbirea monologată și cea
dialogată, vorbirea productivă și cea reproductivă.

Privită ca aspect al procesului de comunicare, cultura vorbirii se poate raporta la

următoarele două niveluri: nivelul inferior, adică respectarea normelor cunoscute
(corectitudinea) și nivelul superior ce constă în măiestria selectării mijloacelor
folosite pentru exprimarea gândurilor și sentimentelor.

Cunoaștem particularitățile stilurilor vorbirii scrise (stilul științific, artistic,

oficial, publicistic).

Când se vorbește de cultura vorbirii, se au în vedere calitățile comunicative ale

acesteia: corectitudinea, caracterul logic, puritatea, bogăția, exactitatea,
expresivitatea, oportunitatea.

Iată cum se raportă aceste calități la cunoscutele stiluri ale vorbirii scrise:

Calități Corecti Exactitate Bogăți Puritat Caracter Expresi- Oportu-

-tudine e e logic vitate nitate
Stiluri

Artistic Da Da Da Da Da Da Da
Oficial Da Da Nu Da Da Nu Nu prea

Științific Da Da Nu Da Da Nu Da
Publicistic Da Da Nu prea Da Da Da Nu prea

1
Anton Cehov: “A vorbi urât, e o adevărată rușine, tot așa ca și atunci când nu
știi să citești și să scrii.”

La nivelul inferior al culturii vorbirii vom opera cu noțiunile corect – incorect, iar
la cel superior, adică la o adevărată posedare a mijloacelor de limbă, vom avea
de-a face cu noțiunile: perfect – imperfect sau reușit – mai puțin reușit.
Vom comenta aceste noțiuni.

Corectitudinea (sau lipsa de greșeli) este o calitate comunicativă ce ține de nivelul

inferior.

Fiecare se exprimă după cum gândește și cu mijloacele pe care le stăpânește.

De calitățile vorbirii își dă seama nu numai cel care vorbește, ci și cel care ascultă.

Exactitatea contribuie la redarea adecvată a gândurilor și sentimentelor.

Exactitatea se poate referi și la utilizarea cuvintelor, și la formularea
raționamentelor.

Caracterul logic este o calitate inerentă a culturii vorbirii. Logica vorbitorului,

atunci când este impecabilă, poate să-i hipnotizeze pe ascultători.
Această calitate e asigurată de coeziunea gândire – vorbire.
Caracterul logic e garantat de o gândire independentă, de o viziune proprie asupra
chestiunii puse în discuție, de cunoașterea în amănunte a conținutului, de abilitatea
vorbitorului de a se examina pe sine și totodată și atitudinea ascultătorilor.

Puritatea. Puritatea poate fi examinată și sub aspectul lipsei de originalitate

(așa – numitele cancelarisme, clișee verbale, ticuri lingvistice, utilizarea cuvintelor
vulgare). Puritatea presupune bunul simț lingvistic, tactul și simțul măsurii
vorbitorului.

Dialectismele, barbarismele, jargoanele diminuează de asemenea puritatea

exprimării.

Expresivitatea. În dicționarul explicativ la cuvântul expresiv citim: (despre

cuvinte, gesturi etc.) care arată ceva în mod viu, plastic, elocvent, grăitor, sugestiv.

2
 Expresivitatea înseamnă utilizarea mijloacelor de limbă, dar și a intonației
adecvate astfel încât cele relatate să suscite interesul și să creeze imagini vii.

Mijloacele de limbă care imprimă vorbirii expresivitate se grupează în:

fonetice (onomatopeele), lexicale (figurile de stil), sintactice, ș.a.

După cum am menționat, expresivitatea vorbirii orale se manifestă și prin

intonație (melodie, pauze, accente logice, timbru, tempou, ritm). Aceste mijloace
alcătuiesc un tot unitar cu mijloacele lexicale, fonetice, sintactice. Antipodul
expresivității este monotonia la diferite niveluri ale limbii.

Bogăția și varietatea mijloacelor de limbă: bogăția intonațională; bogăția

lexicală, a formelor cuvintelor flexibile.
Prin bogăție și varietate se evită monotonia, repetarea supărătoare.

Pentru a imprima vorbirii orale cursivitate și coerență se cere un așa – numit

bagaj de cuvinte care face parte din vocabularul activ și cel pasiv.

Deci, vorbirea cultă este determinată de doi factori principali legați de “bogăție”:
bogăția conținutului și bogăția limbii.

Caracterul oportun al vorbirii raportă acest proces la circumstanțele și

obiectivele scontate. Oportunitatea este ceea ce se mai numește adoptarea unui stil
adecvat.
Oportunitatea, ca o condiție generală a vorbirii, nu exclude originalitatea
exprimării, așa – numitul stil propriu.

Iată condițiile care asigură adevărata cultură a exprimării:

- cunoașterea profundă, la perfecție a temei relatării;

- cunoașterea particularităților auditoriului și posedarea abilităților respective
de dirijare;
- posedarea unei logici impecabile, îmbinată cu abilitatea de a expune
lucrurile în mod accesibil;
- posedarea limbii în cea mai largă accepție a cuvântului, inclusiv a
mijloacelor extralingvistice (intonaționale) de eprimare;
- posedarea tehnicii vorbirii.

3
 Tehnica vorbirii oratorului

Reglarea respirației. Respirația constituie și baza energetică a vorbirii.

Lipsa respirației profunde și forțarea glasului sunt cele mai frecvente neajunsuri
privind tehnica vorbirii.

Vocea oratorului trebuie să se distingă prin următoarele calități:

o Să fie destul de puternică (dar nu forțată artificial);

o Să zboare învingând orice obstacol din cale (zgomot, foșnet etc.);
o Să fie plastică;
o Să aibă diapazonul cuvenit, extins pe două octave;
o Să varieze timbrul în funcție de circumstanțele concrete ale actului
comunicativ. Astfel vorbirea devine mai expresivă, exactă, bogată din punct
de vedere intonațional.

Fără a ignora valoarea pozitivă a factorului înnăscut, vom menționa totuși

valoarea primordială a antrenamentului. În acest sens experiența lui Demostene
poate servi drept model.
În ansamblul calităților ce constituie noțiunea de tehnică a vorbirii un rol de bază
îl are dicția, deoarece fără o pronunție clară, deslușită nu se poate asigura
asimilarea informației, nemaivorbind de sesizarea subtilităților gândurilor și
sentimentelor.

Privitor la cultura vorbirii oratorului putem trage următoarele concluzii:

Dicția, forța vocii, plasticitatea ei sunt noțiuni de tehnică a vorbirii, pe care trebuie
să le cunoască neapărat un vorbitor.

Cultura vorbirii impune respectarea următoarelor condiții:

- Necesitatea lecturii permanente în limba maternă;
- Consultarea permanentă a dicționarelor explicative;
- Analiza diverselor modele de discursuri, alocuțiuni;
- Concentrarea atenției asupra exprimării orale;
- Antrenarea în elaborarea monologurilor publice de mici proporții;
- Autoanaliza vorbirii proprii sub aspect tehnic, intonațional.

4
Cuvântul trebuie să fie cercetat amănunțit: formele posibile, accentul, sensurile,
combinațiile model, frazeologismele în care se include.

Se știe că diversitatea de mijloace lexicale de care dispune un vorbitor se clasifică

după următoarele criterii: vocabular activ (cuvinte utilizate frecvent în procesul
comunicării) și vocabular pasiv (cuvintele mai rar întrebuințate în exprimare).
Vocabularul activ al unui orator se lărgește concomitent cu sporirea nivelului de
cultură și cu antrenarea frecventă în elaborarea cuvântărilor publice.

Întrebări și teme

- În ce constă esența culturii exprimării?

- Care sunt calitățile vorbirii la nivelul superior?
- Ce se include în tehnica vorbirii?
- De ce oratorul trebuie să posede adevărata cultură a exprimării?