Sunteți pe pagina 1din 10

Soarele 

este steaua din centrul Sistemului Solar. Este o sferă aproape perfectă din plasmă fierbinte,


[15][16]
 ținută de gravitație și modelată de un câmp magnetic.[17] Este de departe cea mai importantă
sursă de energie pentru viața de pe Pământ. Diametrul său este de aproximativ 1,39 milioane de
kilometri (sau este de 109 ori mai mare decât al Terrei), iar masa sa este de aproximativ 330.000 de
ori mai mare decât a Terrei. Reprezintă aproximativ 99,86 % din masa totală a Sistemului Solar.
[18]
 Aproximativ trei sferturi din masa Soarelui este formată din hidrogen (~ 73 %); restul este în mare
parte heliu (~ 25 %), cu cantități mult mai mici de elemente mai grele,
inclusiv oxigen, carbon, neon și fier.[19]
Soarele este o stea cu secvență principală de tip G (G2V). Ca atare, este denumită în mod informal
și nu complet exact o pitică galbenă (lumina ei este mai aproape de alb decât de galben). S-a format
cu aproximativ 4,6 miliarde de ani în urmă [a][11][20] din colapsul gravitațional al materiei într-o regiune
a unui nor molecular mare. Cea mai mare parte a acestei materii s-a adunat în centru, în timp ce
restul s-a aplatizat într-un disc orbitant care a devenit Sistemul Solar. Masa centrală a devenit atât
de fierbinte și densă încât în cele din urmă s-a inițiat fuziunea nucleară în nucleul său. Se crede că
aproape toate stelele se formează prin acest proces.
În prezent, Soarele fuzionează aproximativ 600 de milioane de tone de hidrogen în heliu în fiecare
secundă, transformând 4 milioane de tone de materie în energie. Această energie, care poate dura
între 10.000 și 170.000 de ani să scape din nucleul său, este sursa luminii și a căldurii Soarelui.
Când fuziunea hidrogenului din nucleu se va diminua până la punctul în care Soarele nu mai este în
echilibru hidrostatic, nucleul său va suferi o creștere însemnată a densității și temperaturii în timp ce
straturile sale exterioare se extind, transformând în cele din urmă Soarele într-o gigantă roșie. S-a
calculat că Soarele va deveni suficient de mare pentru a încorpora orbitele actuale ale
lui Mercur și Venus și va face Pământul de nelocuit – dar după aproximativ cinci miliarde de ani.
După aceasta, își va revărsa straturile exterioare și va deveni un tip dens de stea în răcire cunoscută
sub numele de pitică albă și nu va mai produce energie prin fuziune, dar va continua să strălucească
și va elibera căldură din fuziunea sa anterioară.
Efectul enorm al Soarelui pe Pământ a fost recunoscut încă din timpurile preistorice, iar Soarele a
fost considerat în unele culturi o zeitate.

Cuprins

 1Caracteristici generale
 2Structură
o 2.1Nucleu
o 2.2Zona radiativă
o 2.3Tahoclina
o 2.4Zona convectivă
o 2.5Fotosfera
o 2.6Atmosfera
 3Activitate magnetică
 4Etapele evoluției
o 4.1Formare
o 4.2Secvența principală
o 4.3După epuizarea nucleului de hidrogen
 5Compoziție chimică
 6Mișcare și amplasare
o 6.1Orbita în Calea Lactee
o 6.2Mișcarea în Sistemul Solar
 7Probleme teoretice
o 7.1Încălzirea coroanei
o 7.2Problema Soarelui slab timpuriu
 8Istoricul observațiilor
o 8.1În Antichitate
o 8.2Dezvoltarea înțelegerii științifice
o 8.3Misiunile spațiului solar
 9Observații și efecte
 10Note
 11Referințe
 12Legături externe
 13Vezi și

Caracteristici generale[modificare | modificare sursă]


Soarele este o stea cu secvență principală de tip G care cuprinde aproximativ 99,86 % din masa
Sistemului Solar. Are o magnitudine absolută de +4,83, și se estimează că este o stea mai
strălucitoare decât aproximativ 85 % din stelele din Calea Lactee, majoritatea fiind pitice roșii.[21]
[22]
 Soarele este o stea de populație I sau o stea bogată în elemente grele.[23]
Formarea Soarelui ar fi putut fi declanșată de unde de șoc de la una sau mai multe supernove din
apropiere.[24] Acest lucru este sugerat de o abundență mare de elemente grele în Sistemul Solar,
cum ar fi aurul și uraniu, în raport cu abundențele acestor elemente în stelele de Populație II, sărace
în elemente grele. Elementele grele ar putea fi cel mai plauzibil produse prin reacții nucleare
endotermice în timpul unei supernove sau prin transmutarea prin absorbție de neutroni în cadrul
unei stele masive de a doua generație.[23]
Soarele este de departe cel mai strălucitor obiect de pe cerul Pământului, cu o magnitudine
aparentă de -26,74.[25][26] Aceasta este de aproximativ 13 miliarde de ori mai strălucitoare decât
următoarea stea ca strălucire, Sirius, care are o magnitudine aparentă de -1,46. O unitate
astronomică (aproximativ 150.000.000 km) este definită ca distanța medie de la centrului Soarelui
până la centrul Pământului, deși distanța variază pe măsură ce Pământul se deplasează de la
periheliu în ianuarie la afeliu în iulie.[27] La această distanță medie, lumina călătorește de la orizontul
Soarelui la orizontul Pământului în aproximativ 8 minute și 19 secunde, în timp ce lumina din cele
mai apropiate puncte ale Soarelui și Pământului durează cu aproximativ două secunde mai puțin.
Energia acestei lumini solare susține aproape toată viața [b] de pe Pământ prin fotosinteză,[28] și
controlează clima și vremea Terrei.
Soarele nu are o graniță certă, cum au de exemplu planetele telurice, dar în straturile sale
exterioare, densitatea gazului scade exponențial pe măsură ce crește distanța de centrul său.
[29]
 Pentru a putea fi măsurat, raza Soarelui este considerată a fi distanța de la centrul său până la
marginea fotosferei, suprafața vizibilă aparentă a Soarelui.[30] Prin această măsură, Soarele este o
sferă aproape perfectă, cu o aplatizare estimată la aproximativ 9/1000000,[31] ceea ce înseamnă că
diametrul său polar diferă de cel ecuatorial cu doar 10 kilometri.[32] Efectul mareic al planetelor este
slab și nu afectează în mod semnificativ forma Soarelui.[33] Deoarece Soarele este format dintr-
o plasmă care nu este un solid, diversele sale părți se pot roti cu viteze diferite; acest comportament
este cunoscut sub numele de rotație diferențială. Într-un cadru de referință definit de stele, perioada
de rotație este de aproximativ 25,6 zile la ecuator și 33,5 zile la poli. Cu toate acestea, datorită
schimbării constante a punctului de observare a Pământului, pe măsură ce orbitează în jurul
Soarelui, rotația aparentă a Soarelui la ecuatorul său este de 28 de zile.[34]
Interiorul Soarelui nu este direct observabil, iar Soarele însuși este opac radiațiilor electromagnetice.
Cu toate acestea - la fel cum seismologia folosește undele generate de cutremure pentru a studia
structura internă a Pământului - helioseismologia folosește undele de presiune (infrasunete) care
trec prin interiorul Soarelui pentru a studia și vizualiza structura internă a stelei.[35] Modelarea
computațională este de asemenea folosită ca instrument pentru a testa compatibilitatea modelelor
teoretice ale straturilor sale mai profunde cu observațiile.

Structură[modificare | modificare sursă]
Nucleu[modificare | modificare sursă]

Structura internă a Soarelui

Articol principal: Nucleu solar.


Se crede că nucleul Soarelui se extinde de la centru până la aproximativ 20-25 % din raza solară.
[36]
 Are o densitate de până la 150 g/cm3[37][38] (de aproximativ 150 de orimai mare decât densitatea
apei) și o temperatură de aproximativ 15 milioane de grade Kelvin.[38] În schimb, temperatura
suprafeței Soarelui este de aproximativ 5.800 K. Analiza recentă a datelor
misiunii SOHO favorizează o viteză de rotație mai rapidă în nucleu decât în zona de radiație de
deasupra.[36] De-a lungul vieții Soarelui, energia a fost produsă prin fuziunea nucleară în regiunea de
bază printr-o serie de reacții nucleare numite lanțul p-p (proton-proton); acest proces
transformă hidrogenul în heliu.[39] Doar 0,8 % din energia generată de Soare provine dintr-o altă
secvență de reacții de fuziune numită ciclul CNO, deși se preconizează că această proporție va
crește pe măsură ce Soarele va îmbătrâni.[40]
Nucleul este singura regiune din Soare care produce o cantitate apreciabilă de energie termică prin
fuziune; 99 % din putere este generată în 24 % din raza Soarelui, iar la o distanță de 30 % față de
centru, fuziunea s-a oprit aproape în întregime. Restul stelei este încălzit prin căldură transferată din
nucleu către exterior.[41][42]
Soarele emite 384,6 jottawați (3,846 × 1026 W) energie,[2] ceea ce corespunde la 9,192 ×
1010 megatone TNT pe secundă. Această energie este echivalentă cu 4,26 milioane tone.
Rata de fuziune în nucleu este într-o stare de echilibru: o rată ușor mai mare de fuziune ar
determina nucleul să se încălzească mai mult și să se extindă ușor în ciuda presiunii straturilor
exterioare, iar acest lucru ar reduce rata de fuziune, corectând perturbarea; iar rată ușor mai mică ar
face ca nucleul să se răcească și să se contracte ușor, care ar duce la creșteea ratei de fuziune și
revenirea la viteza actuală.[43][44]

Zona radiativă[modificare | modificare sursă]


Articol principal: Zonă radiativă.
În straturile aflate la mai mult de 25 % din raza solară plecând din centrul Soarelui, practic nu există
o transformare nucleară a elementelor și generarea de căldură, ci doar conducerea căldurii din
nucleu, motiv pentru care se utilizează termenul înveliș în raport cu aceste straturi.[45] Materia solară
este suficient de fierbinte și densă pentru a permite transferul de căldură din centru spre exterior
prin radiații termice.[45]
Convecția termică nu are loc în această zonă; deși temperatura din această zonă scade pe măsură
ce distanța de nucleu crește (de la aproximativ 7.000.000 K la 2.000.000 K), gradientul de
temperatură este mai mic decât gradientul adiabatic plasmatic, nepermițând apariția convecției.
[38]
 Transferul de energie are loc prin interacțiunea radiațiilor de căldură cu particulele care formează
plasma; ionii de hidrogen și heliu emit fotoni care parcurg doar o scurtă distanță înainte de a fi
reabsorbți de alți ioni.[45] În zona radială, densitatea scade de 100 de ori, de la 20 g/cm3 la 0,2 g/cm3.
[45]

Tahoclina[modificare | modificare sursă]
Zona radiativă și zona convectivă sunt separate printr-un strat de tranziție numit tahoclină. Aceasta
este o regiune în care mișcarea de rotație generală a Soarelui (rotație diferențială datorită naturii
gazoase) și convecție produc un câmp de viteze care forțează plasma să se scurgă printre liniile de
forță ale câmpului magnetic local.[46] Acestă trecere între cele două regimuri distincte de rotație este
destul de bruscă și se produce la baza zonei convective. Estimarea grosimii acestui strat variază
între 0,016-0,038 raze solare.
În prezent, se consideră ipoteza că un dinam magnetic din acest strat generează câmpul magnetic
al Soarelui.[38]

Zona convectivă[modificare | modificare sursă]


Articol principal: Zona convectivă.
Zona de convecție a Soarelui se extinde de la 0,7 raze solare (500.000 km) până aproape de
suprafață. În acest strat, plasma solară nu este suficient de densă sau suficient de caldă pentru a
transfera energia termică a interiorului spre exterior prin radiații - cu alte cuvinte, nu este suficient de
opacă. În schimb, densitatea plasmei este suficient de mică pentru a permite curenților convectivi să
dezvolte și să mute energia Soarelui în exterior spre suprafața sa. Materialul încălzit în tahoclină
ridică căldura pe care nu o poate radia către straturile superioare, se extinde, ceea ce-i reduce
densitatea și îi permite să crească. Ca urmare, se dezvoltă o mișcare ordonată a masei în celulele
termice care transportă cea mai mare parte a căldurii spre exterior, până la fotosferă. Când materia
se răcește difuziv și radiat chiar sub suprafața fotosferică, densitatea acesteia crește și se scufundă
până la baza zonei de convecție, unde din nou ridică căldură din partea de sus a zonei radiative și
ciclul convectiv se repetă. În fotosferă, temperatura scade la 5700 K și densitatea la 0,2
g/m3 (aproximativ 1/6000 densitate de aer la nivelul mării).[38]
Coloanele de materie fierbinte care se ridică în zona de convecție formează o urmă pe suprafața
Soarelui, oferindu-i un aspect granular numit granulație solară la cea mai mică scară
și supergranulație la scări mai mari.
Convecția turbulentă în acest strat exterior a interiorului solar creează o acțiune dinamică „la scară
mică” care generează câmpuri magnetice locale cu propriii poli nordici și sudici împrăștiați pe
întreaga suprafață a Soarelui. Coloanele de materie fierbinte ale Soarelui sunt celule Bénard și iau
forma prismelor hexagonale.[47]

Fotosfera[modificare | modificare sursă]
Temperatura efectivă a Soarelui (5.777 K) este temperatura pe care ar trebui să o aibă un corp absolut
negru de aceeași dimensiune pentru ca puterea radiată să fie aceeași.

Articol principal: Fotosferă.

Imagine de înaltă rezoluție a suprafeței Soarelui, realizată de Telescopul solar Daniel K. Inouye (DKIST)

Stratul de suprafață al Soarelui, vizibil cu ochiul liber, este fotosfera. În acest strat, cei mai mulți
fotoni părăsesc Soarele prin atmosfera solară transparentă de deasupra lui și devin radiații solare,
lumina solară. Fotosfera are o grosime de zeci până la sute de kilometri, deși acest strat este o mică
parte din raza stelei, fenomene importante apar în ea, iar proprietățile materiei pe care o
construiește se schimbă semnificativ. În acest strat temperatura scade de la 7.610 la 4465 K.
Deoarece partea superioară a fotosferei este mai rece decât partea inferioară, imaginea Soarelui
apare mai strălucitoare în centru decât pe margine, într-un fenomen cunoscut sub numele de
întunecarea marginii.[48] Spectrul luminii solare are aproximativ spectrul unui corp absolut negru care
radiază la 5.777 K, intersectat cu linii de absorbție atomică din straturile diluate de deasupra
fotosferei.
Fotosfera are o densitate a particulelor de ~ 1023 m−3 (aproximativ 0,37 % din numărul de particule
pe volumul atmosferei Pământului la nivelul mării, adică fotosfera este puțin mai transparentă decât
aerul curat de pe Pământ). Acest strat nu este complet ionizat - gradul de ionizare este de
aproximativ 3 %, lăsând aproape tot hidrogenul în formă atomică.[49]
În timpul studiilor timpurii ale spectrului optic al fotosferei, s-au descoperit câteva linii de absorbție
care nu corespundeau nici unui element chimic cunoscut pe Pământ. În 1868, Norman Lockyer a
emis ipoteza că aceste linii de absorbție erau cauzate de un element nou pe care l-a numit heliu,
după zeul grec al Soarelui, Helios. Douăzeci și cinci de ani mai târziu, heliul a fost izolat pe Pământ.
[50]

Atmosfera[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Coroană solară și Buclă coronală.
În timpul unei eclipse solare totale, coroana solară poate fi văzută cu ochiul liber, în scurta perioadă de
totalitate.

Părțile Soarelui situate în afara fotosferei sunt denumite colectiv atmosfera solară.[48] Există cinci
zone principale în afara fotosferei: stratul de temperatură minimă, cromosfera, regiunea de
tranziție, coroană și heliosferă.[48] Aceste straturi pot fi observate cu telescoape care operează în
întreagul spectru electromagnetic de la unde radio, lumina vizibilă până la razele gamele.
Zona cea mai rece a Soarelui este stratul de temperatură minimă care se extinde până la cca 500
km deasupra fotosferei, unde temperatura scade la aproximativ 4.100 K.[48] Această parte a Soarelui
este suficient de rece pentru a permite existența unor molecule simple, cum ar fi monoxidul de
carbon și apa, care pot fi detectate prin spectrele lor de absorbție.[51]
Cromosfera, regiunea de tranziție și coroana sunt mult mai fierbinți decât suprafața Soarelui.
[48]
 Motivul nu este bine înțeles, dar dovezile sugerează că undele Alfvén pot avea suficientă energie
pentru încălzirea coroanei.[52]
Deasupra stratului de temperatură minimă este un start de aproximativ 2.000 km grosime în spectrul
căruia domină liniile de emisie și absorbție.[48] Se numește cromosferă din grecescul χρώμα (croma),
care înseamnă „culoare”, deoarece cromosfera este vizibilă ca un flash colorat la începutul și la
sfârșitul eclipselor solare totale.[45] Temperatura cromosferei crește treptat odată cu altitudinea, până
la aproximativ 20.000 K în partea superioară a stratulu.[48] În partea superioară a cromosferei, heliul
devine parțial ionizat.[53]
Arcurile zonelor de conectare a plasmei cu polaritate magnetică opusă constau în filamente fine. Fotografia
realizată de Telescopul Optic Solar la bordul sondei Hinode la 12 ianuarie 2007.

Deasupra cromosferei există un strat de tranziție subțire (aproximativ 200 km), în care temperatura
crește brusc de la aproximativ 20.000 K în cromosfera superioară la aproape 1.000.000 Kelvin.
[54]
 Creșterea temperaturii este facilitată de ionizarea completă a heliului în regiunea de tranziție,
ceea ce reduce semnificativ răcirea prin radiație a plasmei.[53] Stratul de tranziție nu are loc la o
altitudine strict definită, ci este mai degrabă un fel de „halo” în jurul manifestărilor activității
cromosferice, cum ar fi spicule și protuberanțe, și este în continuă mișcare haotică.[45] De pe
suprafața Pământului este dificil de observat stratul de tranziție, dar este ușor de observat din spațiu
prin instrumente sensibile la ultraviolete extreme.[55]
Coroana este următorul strat al atmosferei Soarelui. Coroana joasă, aproape de suprafața Soarelui,
are o densitate a particulelor în jur de 1015 m−3 până la 1016 m−3.[53] Temperatura medie a coroanei și
a vântului solar este de aproximativ 1.000.000–2.000.000 K; în cele mai calde regiuni este de
8.000.000–20.000.000 K.[54] Deși nu există încă o teorie completă care să explice temperatura
coroanei, cel puțin o parte din căldura sa este generată de reconectarea magnetică. [54][56] Coroana
este atmosfera extinsă a Soarelui, care are un volum mult mai mare decât volumul conținut în
fotosferă. Fluxul de plasmă de pe suprafața exterioară a coroanei, care se propagă aleatoriu și mai
departe de Soare în spațiul interplanetar, este numit vânt solar.[56]
Heliosfera - cea mai rarefiată regiune exterioară a atmosferei Soarelui - este plină cu plasma
vântului solar. Limita sa internă este definită de zona în care fluxul vântului solar devine mai rapid
decât viteza undelor Alfvén,[57] la aproximativ 20 de raze solare (0,1 au). Turbulența și forțele
dinamice din heliosferă nu pot afecta forma coroanei solare din interior, deoarece informațiile
(deformările) pot circula doar cu viteza undelor Alfvén. Vântul solar călătorește continuu prin
heliosferă,[58][59] formând câmpul magnetic al Soarelui într-o formă spiralată,[56] până când ajunge la
heliopauză, la peste 50 au de Soare. În decembrie 2004, sonda Voyager 1 a trecut printr-un front de
șoc care se crede că face parte din heliopauză.[60] La sfârșitul anului 2012, Voyager 1 a înregistrat o
creștere marcantă a coliziunilor cu raze cosmice și o scădere accentuată a particulelor cu energie
mai mică din vântul solar, ceea ce a sugerat că sonda a trecut de heliopauză și a intrat în mediul
interstelar.[61]
Heliosfera se extinde cu mult peste planetele Sistemului Solar și orbitele obiectelor centurii
Kuiper precum Pluto. Heliopauza stabilește limita influenței Soarelui, dincolo de care se extinde
mediul interstelar . Câmpul gravitațional al Soarelui domină asupra unei zone mai mari,
menținând norul Oort și extinzându-se cu mult peste limita heliosferei.[62]

Activitate magnetică[modificare | modificare sursă]


Vezi și: Câmp magnetic stelar și Pată solară.

Un desen cu pete solare în Cronicile lui John de Worcester, 1128.[63]

Soarele este o stea magnetică activă, are un câmp magnetic puternic și în schimbare, care variază
de la an la an și schimbă polaritatea în jurul unui maxim de unsprezece ani.[17][64][65] Câmpul magnetic
al Soarelui provoacă numeroase efecte, care sunt numite colectiv activitate solară, inclusiv pete pe
suprafața Soarelui, erupții solare și variații ale vântului solar. Atât ejecțiile de masă coronală, cât și
fluxurile de mare viteză ale vântului solar transportă plasmă și câmp magnetic spre exterior, în
Sistemul Solar.[66] Impactul activității solare pe Terra este manifestat, printre altele, în
apariția aurorelor la latitudini temperate și înalte, întreruperea comunicațiilor radio și a energiei
electrice. Se crede că activitatea solară a jucat un rol important în formarea și evoluția Sistemului
Solar.
Petele solare sunt regiuni cu activitate magnetică intensă unde convecția este inhibată de un câmp
magnetic puternic, reducând transferul de căldură din interiorul fierbinte la suprafață. Ca urmare,
petele solare sunt ușor mai reci decât fotosfera înconjurătoare, astfel încât par întunecate. Numărul
de pete vizibile pe Soare nu este constant, se schimbă într-un ciclu de 11 ani, cunoscut sub numele
de ciclu solar. La un minim solar obișnuit, petele sunt greu vizibile, uneori deloc, iar cele care apar
apar la latitudini heliografice mari. Pe măsură ce ciclul solar progresează spre maximul său, numărul
de pete solare crește iar ele tind să se formeze mai aproape de ecuatorul solar, fenomen cunoscut
sub numele de legea lui Spörer. Petele solare apar de obicei în perechi cu polaritate magnetică
opusă. Cele mai mari pete solare pot avea zeci de mii de kilometri în diametru.[67]

Filament întunecat și proeminențe strălucitoare, 2 iulie 2011

Ciclul solar are un impact mare atât asupra vremii spațiale, cât și asupra climei Pământului,
deoarece luminozitatea Soarelui este direct legată de activitatea magnetică.[68] Minimele activității
solare par a fi corelate cu temperaturi mai scăzute pe Pământ, iar ciclurile solare deosebit de lungi
se corelează cu perioadele mai calde. Se pare că în secolul al XVII-lea ciclul solar s-a oprit complet
câțiva ani. În această epocă, cunoscută sub denumirea de Minimul lui Maunder sau Mica eră
glaciară, Europa a cunoscut temperaturi excepțional de scăzute.[69] O teorie recentă susține că
instabilitățile magnetice din nucleul Soarelui provoacă fluctuații în perioade de 41.000 sau 100.000
de ani. Acestea pot oferi o explicație pentru glaciațiuni ca alternativă la ciclurile Milankovic.[70][71]
Toată materia din Soare este sub formă de gaz și plasmă la temperaturi ridicate. Datorită acestui
lucru, Soarele se poate roti mai repede la ecuator (aproximativ 25 de zile) decât la latitudini
heliografice mai mari (aproximativ 35 de zile lângă poli). Rotația diferențială a Soarelui determină o
răsucire a liniilor câmpului său magnetic, creând bucle ale câmpului magnetic care se ridică de la
suprafața Soarelui și provoacă pete solare și protuberanțe. Această mișcare conduce dinamul solar
și ciclul de 11 ani al activității solare.[72][73]
Câmpul magnetic solar se extinde cu mult peste Soarele însuși. Plasma solară de vânt transportă un
câmp magnetic în spațiul interplanetar, formând ceea ce se numește câmp magnetic interplanetar.
[56]
 Într-o aproximare cunoscută sub numele de magnetohidrodinamică ideală, particulele de plasmă
se mișcă numai de-a lungul liniilor câmpului magnetic. Drept urmare, vântul solar care curge spre
exterior întinde în exterior câmpul magnetic interplanetar, forțându-l într-o structură aproximativ
radială. Deoarece câmpurile de la nord și de sud ale ecuatorului solar au poli diferiți, cu vectorul de
inducție îndreptat spre soare sau invers, în planul ecuatorial al soarelui există un strat limită subțire
de-a lungul căruia curge un curent slab.[56] La o distanță mai mare, rotația Soarelui transformă
câmpul magnetic și acest strat în forma unei spirale a lui Arhimede, creând o structură numită
spirală Parker.[56] Câmpul magnetic interplanetar este mult mai puternic decât componenta dipol a
câmpului magnetic solar, care pe suprafața fotosferei are o inducție de 50 până la 400 μT și scade
cu inversul cubului distanței de la Soare la aproximativ 0,1 nT pe orbita Pământului. Conform
observațiilor sondelor spațiale, câmpul magnetic interplanetar de lângă Pământ are o valoare de 5
nT.[74] Diferența este cauzată de câmpurile magnetice generate de curenții electrici care curg în
plasma care înconjoară Soarele.

Etapele evoluției[modificare | modificare sursă]


Articole principale: Geneza și evoluția Sistemului Solar și Evoluția stelelor.
Soarele este astăzi aproximativ la jumătatea celei mai stabile părți din viața sa. Ea nu s-a schimbat
dramatic de peste 4 miliarde de ani,[a] și va rămâne destul de stabilă pentru mai mult de cinci
miliarde de ani. Totuși, după ce fuziunea de hidrogen din nucleul său se va opri, Soarele va suferi
modificări dramatice, atât intern, cât și extern.

Formare[modificare | modificare sursă]
Soarele s-a format în urmă cu aproximativ 4,6 miliarde de ani ca urmare a prăbușirii unei părți dintr-
un nor molecular uriaș format în mare parte din hidrogen și heliu și care a dat naștere probabil la
multe alte stele.[75] Această vârstă este estimată folosind modele computerizate de evoluție stelară și
prin nucleocosmoincronologie.[11] Rezultatul este în concordanță cu datarea radiometrică a celui mai
vechi material din Sistemul Solar, cu o vechime de 4,567 miliarde de ani.[76][77]
Cercetările asupra meteoriților au scos la iveală urme de izotop fiică stabil, derivați din
descompunerea izotopilor cu viață scurtă, cum ar fi fier-60 care poate fi format natural numai prin
explozia stelelor de scurtă durată. Aceasta indică faptul că una sau mai multe supernove trebuie să
fi explodat în apropierea locului unde s-a născut Soarele. O undă de șoc provenită dintr-o supernovă
din apropiere ar fi declanșat formarea Soarelui prin comprimarea materiei în cadrul norului molecular
și determinând anumite regiuni să se prăbușească sub propria lor gravitație.[78] Principiul conservării
momentului_cinetic a determinat rotirea mai rapidă a fragmentului de nor care s-a prăbușit. Cea mai
mare parte a masei s-a concentrat în centru, formând o protostea, în timp ce restul s-a aplatizat,
formând un disc protoplanetar, din care s-au format ulterior planetele și alți sateliți ai Soarelui.
Compresia materiei din nucleul protostelei a generat cantități mari de căldură, care s-a mărit pe
măsură ce gazul s-a accelerat pe discul înconjurător, până la reacțiile de fuziune din centru. La 10
milioane de ani după ce norul a început să se prăbușească, s-a născut Soarele, o stea cu un
diametru de aproximativ 1,33 ori mai mare decât azi și o temperatură de suprafață de 4500 K.
Vântul solar intens a îndepărtat resturile nebuloasei solare.[79][80] După aproximativ 17 milioane de
ani, Soarele a atins echilibrul hidrostatic și s-a alăturat stelelor din secvența principală, începând cea
mai lungă etapă din evoluția sa.[79]

Secvența principală[modificare | modificare sursă]


Evoluția luminozității Soarelui, a razei și a temperaturii eficiente în comparație cu Soarele actual. După Ribas
(2010)[81]

Soarele este aproape la jumătatea etapei sale de stea din secvența principală, timp în care reacțiile
nucleare de fuziune din nucleul său fuzionează hidrogenul în heliu. În fiecare secundă, peste patru
milioane de tone de materie sunt transformate în energie în nucleul Soarelui, producând neutrino și
radiații solare. În acest ritm, Soarele a transformat până acum de aproximativ 100 de ori masa
Pământului în energie, aproximativ 0,03 % din masa totală a Soarelui. Soarele va petrece în total
aproximativ 10 miliarde de ani ca stea din secvența principală.[82]
Secvența principală este cea mai lungă și mai stabilă perioadă din viața Soarelui, dar, această
perioadă evoluează. Modificările apar în principal ca răspuns la modificarea concentrației
componentelor cauzată de conversia hidrogenului în heliu. Soarele se află în echilibru hidrostatic, în
care presiunea internă echilibrează presiunea straturilor exterioare ale stelei. Într-o stea de mărimea
Soarelui, în acest stadiu al vieții sale, presiunea este cauzată în principal de particule de plasmă.
Materia nucleului se comportă ca un gaz perfect, presiunea depinde de temperatură și de numărul
de particule pe unitate de volum. Conversia hidrogenului în heliu cvadruplică numărul de particule
din nucleu. Aceasta, la rândul său, crește densitatea nucleului și eliberează energie gravitațională,
din care jumătate este emisă la exterior și jumătate crește temperatura nucleului (Teorema
virialului).
Temperatura mai ridicată a nucleului și o emisie mai mare de energie fac ca straturile exterioare să
se extindă ușor, iar steaua devine mai strălucitoare. Pe plan intern, schimbările din Soare sunt mai
semnificative, dar efectele lor nu sunt foarte vizibile din exterior, atât timp cât steaua arde în
continuare hidrogenul din nucleu.[83]
Soarele devine treptat mai fierbinte în timpul său în secvența principală, nucleul se micșorează,
permițând straturilor exterioare ale Soarelui să se apropie mai mult de centru și să experimenteze o
forță gravitațională mai puternică, conform legii pătratului invers. Această forță m