Spre exemplu, în literatura interbelică se obişnuia ca aceată regulă de bază să fie etichetată cu

denumirea de principiul “veracitaţii”1, sau principiul “realităţii”2.

Legislaţiile contemporane prezintă o mare diversitate în legătură cu consacrarea
legislativă a aflării adevărului, mai ales când este vorba de a-l insera între regulile fundamentale
înscrise în frontispiciul codurilor de procedură penală. Asemănător codului român, majoritatea
codurilor est-europene au reglementări similare în care cuprind normele de bază referitoare la
aflarea adevărului în cauza penală.
Concepţia că orice act de justiţie nu se poate fundamenta decât pe o reflectare exactă şi
adevărată a împrejurărilor de fapt ale cauzei este acceptată aproape unanim în gândirea juridică.
Cea mai puternică ilustrare a concepţiei rezidă în cunoscutul adagiu “res judicata pro veritate
habetur”, care consfinţeşte prezumţia că orice hotărâre judecătorescă definitivă stabileşte
adevărul, fiind echivalentul fidel al acestuia.3
Întrucât veridicitatea faptelor se stabileşte pe baza probelor, din punct de vedere formal
majoritatea legislaţiilor evocă problematica adevărului, direct dar mai ales indirect, odată cu
reglementarea probaţiunii. De exemplu, pentru a se da o linie de conduită organelor judiciare în
aflarea adevărului în baza probelor administrate, marea majoritate a codurilor de procedură
penală contemporane înscriu regula liberei aprecieri a probelor.
Reprezentarea şi aplicarea corectă a principiului aflării adevărului în procesul penal nu
poate face abstracţie de înţelegerea corectă a locului pe care teoria adevărului îl ocupă în
gnoseologia filosofică.
Delimitând adevărul de nonadevăr marea majoritate a filosofilor, de-a lungul a mai bine de două
milenii, au subliniat caracterul obiectiv al adevărului care nu depinde de voinţa omului.

Încă din Antichitate Aristotel afirma că “adevărul aparţine acelui care consideră despărţit
ceea ce este în realitate despărţit şi ca unit ceea ce este unit, precum este în eroare acela ce
gândeşte contrar de cum sunt lucrurile în realitate”4.
În vederea rezolvării cauzei penale organul judiciar nu trebuie să stabilească decât un
adevăr faptic, limitat la împrejurările cauzei.
În procesul penal calea până la stabilirea corectă a faptelor pe bază de probe nu este
uşoară, chiar putând duce in extremis la situaţia nedorită a erorii judiciare.
Despre îndoiala amintită mai sus în evaluarea realităţilor se găsesc numeroase referiri şi în
literature română de specialitate din trecut. Astfel, s-a arătat că judecata omenească, oricâte
precauţii şi garanţii procesuale şi-ar lua, poate fi supusă erorii in justiţie5.
Ceea ce influenţează cel mai mult stabilirea adevărului în cauzele penale este sistemul
probator. Evoluţia concepţiilor juridice şi a normelor au un istoric care diferenţiază foarte mult
regimul juridic al probaţiunii din diverse epoci, faţă de regulile care ni se par azi normale şi
admise în întraga reglementare contemporană. Sistemele probatorii cunoscute în istoria judiciară
au dus la modalităţi concrete diverse de manifestare a adevărului în cauzele penale.

1
I.Ionescu-Dolj, Curs de procedură penală română, Ed. Socec, 1937, p. 12
2
Vintilǎ Dongoroz, Siegfred Kahane, George Antoniu, Constntin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stanoiu,
Explicaţii teoretice ale codului de procedurǎ penalǎ român, vol V, Partea generalǎ, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 2003, p 19
3
Nicolae Volonciu, Tratat de procedurǎ penalǎ, vol I, Partea generalǎ Ed. Paideea, Bucureşti 1993, p 112
4
Aristotel, Metafizica, Ed. Acad. Bucureşti, 1965, p. 301-302
5
Tr. Pop, Drept procesual penal, vol. IV, Cluj, 1948, p. 69
Spre exemplu, în literatura interbelică se obişnuia ca aceată regulă de bază să fie etichetată cu
denumirea de principiul “veracitaţii”6, sau principiul “realităţii”7.
Legislaţiile contemporane prezintă o mare diversitate în legătură cu consacrarea
legislativă a aflării adevărului, mai ales când este vorba de a-l insera între regulile fundamentale
înscrise în frontispiciul codurilor de procedură penală. Asemănător codului român, majoritatea
codurilor est-europene au reglementări similare în care cuprind normele de bază referitoare la
aflarea adevărului în cauza penală.
Concepţia că orice act de justiţie nu se poate fundamenta decât pe o reflectare exactă şi
adevărată a împrejurărilor de fapt ale cauzei este acceptată aproape unanim în gândirea juridică.
Cea mai puternică ilustrare a concepţiei rezidă în cunoscutul adagiu “res judicata pro veritate
habetur”, care consfinţeşte prezumţia că orice hotărâre judecătorescă definitivă stabileşte
adevărul, fiind echivalentul fidel al acestuia.8
Întrucât veridicitatea faptelor se stabileşte pe baza probelor, din punct de vedere formal
majoritatea legislaţiilor evocă problematica adevărului, direct dar mai ales indirect, odată cu
reglementarea probaţiunii. De exemplu, pentru a se da o linie de conduită organelor judiciare în
aflarea adevărului în baza probelor administrate, marea majoritate a codurilor de procedură
penală contemporane înscriu regula liberei aprecieri a probelor.
Reprezentarea şi aplicarea corectă a principiului aflării adevărului în procesul penal nu
poate face abstracţie de înţelegerea corectă a locului pe care teoria adevărului îl ocupă în
gnoseologia filosofică.
Delimitând adevărul de nonadevăr marea majoritate a filosofilor, de-a lungul a mai bine de două
milenii, au subliniat caracterul obiectiv al adevărului care nu depinde de voinţa omului.

Încă din Antichitate Aristotel afirma că “adevărul aparţine acelui care consideră despărţit
ceea ce este în realitate despărţit şi ca unit ceea ce este unit, precum este în eroare acela ce
gândeşte contrar de cum sunt lucrurile în realitate”9.
În vederea rezolvării cauzei penale organul judiciar nu trebuie să stabilească decât un
adevăr faptic, limitat la împrejurările cauzei.
În procesul penal calea până la stabilirea corectă a faptelor pe bază de probe nu este
uşoară, chiar putând duce in extremis la situaţia nedorită a erorii judiciare.
Despre îndoiala amintită mai sus în evaluarea realităţilor se găsesc numeroase referiri şi în
literature română de specialitate din trecut. Astfel, s-a arătat că judecata omenească, oricâte
precauţii şi garanţii procesuale şi-ar lua, poate fi supusă erorii in justiţie10.
Ceea ce influenţează cel mai mult stabilirea adevărului în cauzele penale este sistemul
probator. Evoluţia concepţiilor juridice şi a normelor au un istoric care diferenţiază foarte mult
regimul juridic al probaţiunii din diverse epoci, faţă de regulile care ni se par azi normale şi
admise în întraga reglementare contemporană. Sistemele probatorii cunoscute în istoria judiciară
au dus la modalităţi concrete diverse de manifestare a adevărului în cauzele penale.

6
I.Ionescu-Dolj, Curs de procedură penală română, Ed. Socec, 1937, p. 12
7
Vintilǎ Dongoroz, Siegfred Kahane, George Antoniu, Constntin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stanoiu,
Explicaţii teoretice ale codului de procedurǎ penalǎ român, vol V, Partea generalǎ, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 2003, p 19
8
Nicolae Volonciu, Tratat de procedurǎ penalǎ, vol I, Partea generalǎ Ed. Paideea, Bucureşti 1993, p 112
9
Aristotel, Metafizica, Ed. Acad. Bucureşti, 1965, p. 301-302
10
Tr. Pop, Drept procesual penal, vol. IV, Cluj, 1948, p. 69