TEMA 1. TEORIA ECONOMICĂ CA ȘTIINȚĂ.

1. Teoria economică şi sistemul ştiinţelor economice.

2. Obiectul de studiu şi etapele evoluţiei teoriei economice.
3. Metodele de cercetare ale ştiinţei economice.
4. Legile economice și categoriile economice Economia pozitivă și
normativă.
5. Nivelurile de cercetare şi funcţiile ştiinţei economice.
1. Teoria economica şi sistemul ştiinţelor economice.
Gândirea economică are o istorie bogată, rădăcinile ei provenind din
antichitate. Din timpuri străvechi, omenirea era interesată de problemele
constituirii gospodăriei şi asigurării materiale. Iniţial, aceste preocupări îşi găseau
expresia în observaţii empirice şi meditaţii "despre gospodărire". Şi aceste
observaţii aparţineau nu atât savanţilor-economişti, cât filosofilor, politicienilor,
poeţilor, negustorilor.
În calitate de ştiinţă separată, de sistem ce înglobează cunoştinţe speciale,
economia s-a constituit relativ nu de mult – în secolul XVIII. Starea ei este
influenţată de factori materiali – nivelul de dezvoltare a activităţii economice (ce şi
cum se produce?) şi, respectiv, de factori spirituali – cultura şi viziunea socială
(despre ce şi cum gândesc oamenii?). Odată cu evoluţia societăţii are loc şi
dezvoltarea gândirii economice.
În sec. XVII-XIX, în lipsa unor cunoştinţe specializate profunde, ştiinţa
economică (teoria) era identificată cu economia politică.
Procesul de formare a economiei ca știința a străbătut o perioadă destul de
îndelungată în evoluţia societății omeneşti. În anul 1615 , francezul Antoine
Montchrestin lansează termenul de economie politică. Termenul de economie
provine de la 2 cuvinte grecești: „oicos” – casa, gospodărie si „nomos” – lege.
În secolele 5-4 î.Hr.în Grecia Antică, Xenofon publică lucrarea
„Oeconomicos” .
Astfel, iniţial termenul semnifica legile de gospodărire a casei. Apoi s-a mai
adăugat si „polis” – cetate. Paradoxal, dar denumirea de economie politică a apărut
cu mult timp înainte ca știința economică să fi apărut (a apărut spre sfârșitul
secolului 18, părintele acesteia fiind Adam Smith).
În calitate de disciplină academică, economia politică a fost expusă pentru
prima dată de D. Stewart (discipolul lui A. Smith) în 1801 la Universitatea din
Edinburgh (Scoţia) (cu mult înaintea marxismului); în Rusia, în 1804, la
Universitatea din Moscova a fost inaugurată catedra diplomatică şi economie
politică în cadrul secţiei ştiinţelor etice şi politice.
În România, cursul a început să fie predat la Academia Mihăileană din Iaşi în
1835. În 1860, a fost inaugurată prima catedră de economie politică în România la
Iaşi, Universitatea "Al. I .Cuza".
 Pe parcursul secolelor 18-20, termenul de „economie politică” a fost utilizat de
către reprezentanţii tuturor şcolilor şi doctrinelor economice.
La „intersecţia” secolelor XIX-XX s-a constituit o nouă direcţie ştiinţifică –
"economics".
Noţiunea "economics" pentru prima dată a fost utilizată de fondatorul şcolii de
la Cambridge, Alfred Marshall, în 1890 în lucrarea "Principiile economiei
politice". În Marea Britanie, SUA, Canada paralel cu termenul de “economie
politică” începe să fie utilizat termenul de “economics”. În Germania încă de la
sfîrşitul secolului 19, este utilizat termenul de “economie naţională”.
Odată cu trecerea la economia de piaţă, în Rusia şi alte ţări socialiste termenul
de “economie politică” este înlocuit cu “teorie economică”. Începând cu anul
2005, acest termen a fost introdus şi în RM. În România din anul 2004 se foloseşte
în principal termenul de “economie”, care se consider a fi o traducere exactă
cuvîntului “economics” din limba engleză.
Teoria economica constituie baza teoretică şi metodologică pentru ansamblul
ştiinţelor economice, elaborează instrumentele de cercetare economică, formulează
legile, categoriile şi tendinţele dezvoltării activităţii economice.
Dar o dată cu diversificarea formelor activităţii economice apar ştiinţe
economice noi, care pornind de la acelaşi trunchi comun, formează în prezent un
sistem special al ştiinţelor economice.
Acest sistem cuprinde 3 mari grupe de ştiinţe economice:
1. fundamentale:
a) ştiinţele economice teoretice –teoria economică, doctrinele economice(sau
istoria gândirii economice), istoria economiei;
b) ştiinţele economice funcţionale – statistica economică; contabilitatea
economică;
2. teoretico-aplicative – care au un obiect de studiu specializat şi se împart
în mai multe subgrupe:
a) ştiinţe economice speciale(finanţe şi credit, management; marketing;
economia muncii, R.E.I.);
b) ştiinţe economice de ramură(economia agriculturii, economia industriei,
economia comerţului);
c) ştiinţele unităţilor economice (economia întreprinderii);
3. de frontieră – includ ştiinţele apărute la hotarul ştiinţei economice atît cu
ştiinţele naturii, cît şi cu cele a societăţii şi se includ: geografia economică,
cibernetica economică, sociologia economică, psihologia economică, econometria
etc.
2. Obiectul de studiu şi etapele evoluţiei teoriei economice.
În constituirea si dezvoltarea sa economia politică a trecut prin 5 etape:
1. Etapa preştiinţifică (de la apariţie-1750).
Orientul Antic.
India – Arthaşastra (călăuză pentru regi în întocmirea decretelor) .Autorul lucrării
este statul. El are misiunea de a colecta impozite, de reglementa comerțul, a
întreţine drumurile etc., dar şi de a obţine şi menţine veniturile mai mari, decât
cheltuielile;
Legile lui Manu - susţineau că oamenii sunt împărţiţi în patru caste pentru că aşa
vrea Cel de Sus. Brahmanii (preoţii) şi kshatrii (războinicii sau militarii) erau clase
priveligiate, avînd misiunea de a conduce şi apăra ţara. A treia castă erau vaishii
(gospodarii), case se îndeletniceau cu comerţul, agricultura, meşteşugurile etc.
Ultima castă – sudrii erau lipsiţi de orice drepturi;
Egipt, Babilon – Codul lui Hammurabi - Codul prevedea crearea unui cadru juridic
capabil sa asigure buna derulare a tranzacţiilor de vînzare-cumpărare. Legea nu
prevedea doar apărarea proprietăţii private, ci şi a muncii salariate. Statul trebuia sa
asigure o echitate în distribuirea bunurilor materiale.
Grecia antică A fost marcată încă din antichitate de Xenofon, Aristotel şi Platon –
consideraţi uneori drept primii economişti, au condamnat îmbogățirea în măsura în
care acesta îl făcea pe om sclav al bunurilor materiale.
Evul Mediu - T. D'Aquino, T. Münzen – gîndirea economică a fost determinată de
concepţia creştină a scolasticilor privitor la existenţă şi la etica moral – creştină.
Mercantiliştii (T. Mun, A. Montchrestien, W.Petty, J.B. Colbert) Meritul
mercantiliştilor constă în faptul că ei au separat primii, din ştiinţa economică, o
disciplină specială -economia politică- a cărei caracteristică definitorie este
cercetarea interacţiunii între economie şi politică. În „Tratatul de economie
politică”- A. Montchrestien -se propun recomandări privind dezvoltarea comerţului
şi asigurarea balanţei comerciale active.
2. Etapa constituirii propriu zise a ştiinţei economice (1750- 1870).
- fiziocraţii (Fr. Quesnay) Fiziocraţii, în special Fr. Quesnay, au criticat
mercantilismul în problema căilor de acumulare a bogăţiei, problema bogăţiei fiind
şi la ei centrală. Calea principală de acumulare a bogăţiei ei o considerau
dezvoltarea agriculturii, cercetarea fiind mutată din sfera schimbului în cea a
producţiei, ea fiind redusă numai la agricultură. Spre deosebire de mercantilişti,
fiziocraţii considerau că statul nu trebuie să intervină în activitatea economică,
deoarece agricultura, ca ramură de bază a economiei, este guvernată de propriile
legi interne, naturale şi obiective, autoreglând producţia agricolă.
- clasicii (A. Smith, D. Ricardo, T. Malthus, J.S. Mill, J.B.Say); Fondatorul
economiei politice clasice, A. Smith considera că nu numai agricultura, ci şi
industria precum şi alte ramuri în cadrul cărora se produc bunuri materiale.
Clasicii considerau că statul nu trebuie să intervină direct în dezvoltarea activităţii
economice. Spre deosebire de fiziocraţi, care considerau că activitatea economică
este reglată de legi obiective naturale, clasicii argumentau că această activitate este
guvernată de legi economice obiective ale societăţii, care în condiţiile economiei
de piaţă acţionează spontan, automat, asigurând autoreglarea economiei fără
intervenţia activă a statului. Această definire a lui A. Smith a fost ulterior
concretizată de D. Ricardo şi J.B.Say.
D.Ricardo în lucrarea sa ”Despre principiile economiei politice şi ale
impunerii” îşi concentrează atenţia asupra problemelor repartiţiei avuţiei şi legilor
ce o guvernează.
În viziunea lui Say, „obiectul economiei politice constă în explicarea faptului
cum se formează, se distribuie şi se consumă avuţia.
3. Etapa descoperirii şi elaborării principiilor teoretice fundamentale (1870 –
1930).
a)marxismul (K. Marx „Kapitalul”) K. Marx cercetează problema creării
avuţiei în forma sa materială şi valorică. Însă, spre deosebire de clasici,
componentele activităţii economice (producţie, repartiţie, schimb şi consum), au
fost studiate de K. Marx în unitatea lor organică cu relaţiile de proprietate asupra
mijloacelor de producţie.
b)neoclasicii (marginaliştii) (S. Jevons,C. Menger,L. Walras, V.Pareto, A.
Marshall). Sintetizând diverse definiri ale obiectului economiei politice, A.
Marshall, în lucrarea sa fundamentală „Principiile ştiinţei economice”, scrie:
”Economia politică se ocupă de cercetarea normelor de activitate vitală a societăţii
umane, ea studiază acea sferă a activităţilor individuale şi sociale, care sînt strâns
legate de crearea bunăstării materiale. Deci, pe de o parte, ea cercetează
problemele bogăţiei, iar pe de altă parte, problemele individului.”
Neoclasicii au pus pe primul plan nevoile umane şi legile satisfacerii acestor
nevoi în condiţiile resurselor limitate. Relaţiile dintre clasele principale (muncitori
şi capitalişti) au fost înlocuite de neoclasici cu relaţiile dintre vânzători şi
cumpărători, aceste relaţii fiind guvernate de legile pieţei şi rarităţii. L. Walras în
lucrarea „Elementele economiei politice pure” sublinia că economia trebuie să fie
„pură”.
3. Etapa de adîncire şi extindere a teoriei economice (1930-1970).
a)instituţionalismul –T. Veblen, J.K.Galbraith, F. Perroux. Ideea de bază a
instituţionaliştilor este: problemele dezvoltării economice - alocarea resurselor,
repartiţia veniturilor, fixarea preţurilor sunt soluţionate mai echitabil de către
instituţiile economice şi nu de către mecanismele pieţei. Cele mai importante
instituţii sunt: statul, biserica, piaţa, monopolurile, familia, sindicatele, partidele,
tradiţiile, universitatea, obiceiurile, actele legislative etc.
b)keynesismul- Dezvoltarea ulterioară a ideilor neoclasice cu privire la crearea
avuţiei, la individ şi nevoile lui, la legile psihologice ce determină comportamentul
lui, şi-au găsit reflectare în lucrarea lui J. M. Keynes, „Teoria generală a folosirii
mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”. El susţinea intervenţia activă a statului
în dezvoltarea economiei şi, în primul rând, în ocuparea forţei de muncă şi
distribuirea echitabilă a avuţiei.
4. Etapa contemporană (1970 – pînă în prezent).
a)neokeynesismul- R. Harrod, J. Robinson; Acordă a atenţie deosebită investiţiilor
şi împrumuturilor de stat, presupun, utilizarea politicii impozitelor şi controlului
asupra salariilor şi preţurilor, bugetul de stat reprezintă un stabilizator organic al
economiei. Sinteza neoclasica (o sinteză a keynesismului şi a neoclasicismului). P.
Samuelson, R. Solow. Echilibrul economic cuprinde şi influenţa progresului
tehnic.
b)neoliberalismul: M. Fridman – monetarismul, A. Laffer – economia ofertei. Se
bazează pe teoria clasică a liberalismului economic în condiţiile contemporane, se
pune accente pe stimularea ofertei, credinţa în activitatea şi puterea indivizilor
raţionali, dezvoltarea teoriei optimului economic, explică dificultăţile în economie
prin insuficienţa pieţei şi libertăţii acesteia şi intervenţia excesivă a statului în
economie, manipularea masei monetare şi a bugetului, solicită reducerea rolului
statului în economie.
c) neoinstituţionalismul: D. North, J. Buchanan, R. Coase. Ei considerau că
individul are un comportament parţial raţional, în multe cazuri oportunist,
schimbându-și opiniile după împrejurări, urmărind doar satisfacerea intereselor
personale.
d) teorii moderne:
-teoria capitalului uman. G. Becker. Individul nu este un simplu consumator, ci o
forma specifică a capitalului.
-teoria anticipărilor raţionale R. Lucas. Principala particularitate a noilor clasici
este recunoaşterea şi utilizarea în cercetările economice a conceptului anticipărilor
raţionale.
-legea entropiei şi procesul economic. N. Georgescu-Roegen. Forţa motrice a
dezvoltării economice nu este piaţa liberă, dar nici conducerea de către stat a
economie, ci legea supremă a entropiei, potrivit căreia energia inutilizabilă tinde
mereu să crească, în timp ce energia utilizabilă tinde să descrească constant.
- Teoria capitalului uman.
- individul nu este un simplu consumator, ci o forma specifică a capitalului;
- capitalul uman este un stoc de cunoștințe și abilități profesionale de care
dispune individul.
Reprezentant. G. Becker.
 - Teoria anticipărilor raţionale.
- individul, grație aptitudinilor sale de a lua decizii raționale sau pripite,
axate pe informații cuantificabile despre evoluțiile anterioare, dar și
previzionând viitorul, este capabil să ia decizii economice mai corecte decât
statul.
Reprezentant: R. Lucas.
- Legea entropiei şi procesul economic.
- fenomenele economice sunt în strânsă legătură cu procesele ce au loc în
mediul ambiant;
- forța motrice a dezvoltării economice este legea entropiei;
- energia inutilizabilă tinde mereu să crească, iar energia utilizabilă tinde se
descrească constant;
- procesul economic este de natură nemecanicistă, adică transformă bunurile
materiale în deșeuri nerecuperabile, ce se echivalează cu deteriorarea
mediului natural, cu poluarea lui.
Reprezentat: N. Georgescu-Roegen.

Din antichitate şi până în prezent în centrul cercetărilor economice s-a aflat

problema avuţiei. O asemenea definire a obiectului de studiu (avuţia) rămâne
actuală. O viziune unică referitoare la esenţa obiectului de studiu a economiei
politice nu este.
Xenofon: Economia nu este numai o ştiinţă, ci şi o artă, un mijloc de a-ţi mări
bogăţia.
Aristotel: Economia-ştiinţă despre crearea bunurilor materiale şi hrematistică
(ştiinţa despre crearea bogăţiei sub formă de bani obţinuţi în urma schimbului).
A. Smith: Economia politică este ştiinţa despre crearea avuţiei.
D. Ricardo: Economia politică este şiinţa despre legile distribuţiei bogăţiei.
K.Marx:E.P.este ştiinţa despre relaţiile de producţie şi legile care le exprimă.
McConnell C.R., Brue S.L. Economics – utilizarea eficientă a resurselor rare în
procesul de fabricare a mărfurilor şi serviciilor în scopul satisfacerii necesităţilor
materiale.
Mankiw G. Economics - ştiinţa despre modul în care societatea gestionează
resursele limitate posesor ale cărora este.
Obiectul de studiu al teoriei economice:
Nr. Principalele curente şi şcoli de gîndire Obiectul de studiu
economică
1. Mercantilismul
Fiziocraţii Avuţia naţională
Economia politică clasică
2. Marxismul Relaţiile de producţie
3. Şcoala istorică Economia naţională în
ansamblu
4. Marginaliştii sau neoclasicii(microeconomia) Comportamentul subiecţilor
economiei, căile şi
mijloacele etingerii
scopurilor urmărite
5. Keynesismul (macroeconomia) Mecanismul funcţionării
economiei naţionale ca un tot
întreg
6. Curentul instituţional - sociologic Institutile şi schimbările
instituţionale
7. Teoria sintezei neoclasice Avuţia naţională, formele şi
stimulenţii
comportamentului uman în
lumea resurselor limitate
Sursa :Economia politică, D.Moldovanu, ed.ARC,pg. 23

Teoria economică studiază comportamentul raţional al agenţilor economici

determinat de activitatea economică în condiţiile utilizării alternative a resurselor
economice rare.
Care din definirile menţionate reflectă exact esenţa obiectului Teoriei economice?
Pentru a răspunde la această întrebare, este important să se ţină cont de 2
premise metodologice:
1. M.Weber susţine că la „baza separaţiei ştiinţelor nu se află legăturile „reale”
între lucruri, ci legăturile „mentale” între probleme. Adică unicul obiect de
studiu al ştiinţei poate fi definit doar atunci când este observată unitatea
problemelor pe care ea poate să le formuleze şi să le rezolve.
2. Definirea obiectului ştiinţei, de regulă, nu precede, ci succede crearea acesteia.
După cum menţiona J.S.Mill: ”Zidul din jurul oraşului nu se înalţă pentru a
înconjura viitoarea clădire, ci pentru a îngrădi deja ceva existent”. Cu alte
cuvinte din însăşi natura oricărei ştiinţe, inclusiv a economiei politice, reiese
că definirea obiectului ei de studiu este imposibilă până când ştiinţa dată n-a
atins un anumit grad de dezvoltare.
Analiza teoriilor contemporane, precum şi trecerea de la paradigma „Homo
economicus” a lui A. Smith la paradigma „Homo intelligens” a lui I. Masuda ne
permit să concluzionăm că în centrul atenţiei economiştilor şi sociologilor
contemporani, ca şi pe timpul clasicilor şi neoclasicilor, se află, pe de o parte
problema avuţiei, iar pe de altă parte – problema dezvoltării umane.
3. Metodele de cercetare ale ştiinţei economice.
 În domeniul economiei, metoda reprezintă un ansamblu de principii, de
procedee şi de tehnici de cercetare, care au rolul de a contribui la extinderea
cunoaşterii ştiinţifice, la descoperirea de noi adevăruri şi la rezolvarea cu eficienţă
tot mai mare a problemelor practicii.
William Petty este considerat întemeietor de ştiinţă din punct de vedere al
metodei. J.S.Mill, considerat clasic de tranziţie, analizează problemele de metodă
în lucrarea sa „Sistem de logică inductivă şi deductivă”(1843), apreciind că
inducţia şi deducţia constituie, fiecare, doar momente ale procesului de gândire
ştiinţifică.
Metodele teorie economice constituie totalitatea mijloacelor, instrumentelor
utilizate pentru a studia lumea înconjurătoare, a sistematiza faptele şi a le expune
sub formă de categorii ştiinţifice, legi, tendinţe şi modele.
Metode generale:
 abstracţia ştiinţifică – concentrarea atenţiei unui singur aspect pentru a-l analiza,
făcând abstracţie de celelalte aspecte. Astfel, în urma abstractizării se
elaborează categoriile economice.
 analiza – descompunerea mintală a fenomenului în părţi componente , fiecare
element fiind cercetat ca un tot întreg;
 sinteza – reunirea elementelor analizate separat şi determinarea tendinţelor
dominante în evoluţia fenomenului dat;
Ex: Pentru descoperirea legităţilor mecanismului de formare a preţurilor în
condiţiile economiei de piaţă (cunoştinţe integre) la început se va efectua
analiza "pe părţi" a factorilor determinanţi: cerere, ofertă, conjunctura pieţei
etc., iar mai apoi aceste cunoştinţe vor fi integrate.
 inducţia – modul de a raţiona de la particular la general, de la fapte concrete la
generalizări teoretice;
Ex: Pentru orice consumator, utilitatea fiecărei unităţi suplimentare de bun
analogic (fie zahăr, pastă de dinţi sau ciorapi) scade. Deci, putem concluziona
că achiziţionarea unei cantităţi mari de acelaşi bun trebuie să fie stimulată prin
reduceri de preţ.
 deducţia - modul de a raţiona de la general la particular;
 Ex: Astfel, reieşind din teoria echilibrului de piaţă, putem pronostica acţiunile
unor vânzători în situaţia de deficit
 istorică – descrierea faptelor economice aşa cum s-au derulat în timp.
Metode specifice:
 principiul “ceteris-paribus” – permite examinarea fenomenului, în condiţiile
când toţi ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi;
Ex: La determinarea dependenţei între preţul mărfii şi volumul cererii, se
schimbă doar preţul, iar restul parametrilor şi factorilor (veniturile, gusturile
consumatorilor, moda) rămân neschimbaţi.
  modelarea economico - matematică – descrierea simplificată, formalizată,
reproducerea schematică a unui proces economic
 experimentul economic – reproducerea artificială a unui proces (fenomen,
fragment) pentru cercetarea lui în condiţii mai favorabile. Experimentele se
efectuează pentru elucidarea unor întrebări, monitorizarea schimbărilor ce au
loc.
4. Legile economice şi categoriile economice. Economia pozitivă şi normativă.
Legile economice - expresia legăturilor esenţiale, necesare, relativ stabile şi
repetabile de dependenţă cauzală sau mutuală existente în mod obiectiv în/între
fenomenele şi procesele economice.
Legile economice sunt raporturile generale, esenţiale şi relativ stabile dintre
fenomenele şi procesele economice. Cele mai multe dintre aceste raporturi sunt de
cauzalitate; altele exprimă funcţionalitatea sistemelor economice, iar altele sunt
raporturi de interdependenţă şi variaţie reciprocă a fenomenelor.
În toate cazurile însă, legile economice exprimă relaţii de profunzime, cu
caracter trainic şi de durată care se regăsesc sau care se impun în activitatea
indivizilor participanţi la viaţa economică.
Ca exemplu de legi economice se pot menţiona: legea creşterii şi
diversificării nevoilor economico-sociale, legea creşterii productivităţii, legea
rarităţii resurselor, legea cererii şi ofertei etc. Legile economice, ca şi legile
naturii, au un caracter obiectiv. Acţiunea legilor economice diferă de acţiunea
legilor naturii şi anume:
a) Acţiunea legilor economice sugerează doar ideea de raporturi constante între
anumite fapte, acte şi comportamente economice; legăturile exprimate de
acestea sunt necesare numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii prealabile.
b) Legile economice acţionează doar ca tendinţe, acţiunea lor putând fi dejucată
de o forţă contrară.
c) Legile economice sunt compatibile cu iniţiativa şi activitatea individuală. 1
Legile economice nu pot fi confundate cu legile juridice: primele au caracter
obiectiv şi funcţionează indiferent de voinţa oamenilor (de ex., legea valorii), pe
când legile juridice au caracter subiectiv (de ex., legea despre proprietate adoptată
de Parlament).
Legile economice se deosebesc şi de legile naturii: a) legile economice
funcţionează numai prin intermediul activităţii oamenilor (legea cererii, legea
ofertei, legea concurenţei), pe când legile naturii nu depind de dorinţa sau
conştiinţa oamenilor (de ex., legea atracţiei, legea schimbului anotimpurilor etc.);
b) legile economice au caracter istoric. Ele apar la o anumită treaptă istorică şi

1
Creţoiu Gh. Economie politică. Ed. rev. Bucureşti: Universitatea Titu Maiorescu, 2007. (pag. 27).
dispar odată cu schimbarea condiţiilor respective, pe când legile naturii au caracter
etern şi universal şi acţionează indiferent de timp şi spaţiu.
Diversitatea legilor economice:
I. Legile economice au un caracter obiectiv și subiectiv
Legităţi obiective nu depind de voia, interesele, dorinţele oamenilor. Ex: limitarea
resurselor naturale, suprasolicitarea sezonieră a transportului în turism....
Legităţile subiectiv psihologice reprezintă raporturi stabile, intermediate de
prezenţa subiecţilor prin interesele, obiectivele, preferinţele şi deprinderile lor.
Ex: Legea psihologică fundamentală a lui Keynes, conform căreia oamenii îşi
măresc consumul pe măsură ce venitul lor creşte, dar într-o proporţie redusă;
Legea utilităţii marginale descrescânde confirmă că, începând cu un anumit
moment, unităţile suplimentare din fiecare produs vor aduce consumatorului
satisfacţie suplimentară redusă.
II. Legile economice pot fi generale și specifice
Legi generale - acţionează în toate sistemele (formaţiunile social-economice)
Ex: Legea rarităţii resurselor, legea diviziunii muncii.
Legi specifice – acţionează doar la anumite etape istorice (comune anumitor
sisteme economice) Ex: legea rentei, legea concurenţei, legea valorii.
Legile juridice
În economie, alături de legile economice ce determină ordinea naturală,
acţionează şi norme legislative, standarde, elaborate, aprobate şi realizate de
oameni. La ele se referă: legile juridice (legislaţia), regulamentele, actele
normative, ce reglementează activitatea economică. În condiţiile economiei de
piaţă o importanţă primordială au legile ce reglementează drepturile de proprietate,
activitatea întreprinderilor, sistemul fiscal, circulaţia hârtiilor de valoare etc.

Indiferent de nivelul, conţinutul şi forma de mani-festare, în cadrul activităţii

economice se desfăşoară o multitudine de fenomene şi procese economice
guvernate de anumite legi economice.
Fenomenul economic este manifestarea exterioară a esenţei, latură a
proceselor economice, care se pot constata de oameni pe cale empirică. În raport
cu esenţa, fenomenele economice sunt mai bogate în amănunte; ele includ
elemente individuale, exterioare şi vremelnice ale proceselor economice, care pot fi
percepute în mod nemijlocit.
Procesul economic exprimă transformările succesive cantitative şi calitative
intervenite în starea activităţii economice; el evidenţiază desfăşurarea în timp şi
spaţiu a unui fenomen economic. Procesele economice cuprind un ansamblu de
acte şi activităţi specifice vieţii economice. Procesele economice cuprind o serie de
operaţiuni care privesc:
 Producţia,. consumul, exportul, importul;
  operaţiuni de repartiţii (salariu, dobânzi, impozite, rente);
 operaţiuni financiare (credite, operaţii bursiere).
Procesul economic reprezintă - prin urmare - devenirea istorică a unui
fenomen.
Categoria economică reprezintă o abstracţie ştiinţifică, care reflectă una din
componentele relaţiilor economice. Teoria economică utilizează astfel de categorii
economice cum ar fi: marfă, valoare, capital, inflaţie, şomaj, salariu, preţ, profit,
bani etc. Categoriile economice pot fi divizate în trei grupe: prima – categorii
economice imanente tuturor modurilor de producţie (producţie, repartiţie, consum,
muncă); a doua – categorii economice care funcţionează numai în unele moduri de
producţie (marfă, bani, dobândă, rentă); a treia – categorii economice care
funcţionează numai în cadrul modului de producţie dat (capital, concurenţă, şomaj,
inflaţie funcţionează în sistemul economic bazat pe relaţii de piaţă).

Economia pozitiva - parte a teoriei economice, care studiază faptele şi legătura

între ele, evidențiază ceea ce este în economie şi ceea ce se poate întîmpla dacă va
avea loc un anume eveniment endogen sau exogen. Atunci când scopul cercetării
economice este explicativ, teoretic, răspunzând la întrebările Ce este? De ce este?
Cum este? teoria economică este considerată ştiinţă economică pozitivă.

Teoria economică nu poate fi o ştiinţă integral pozitivă, ea trebuie să fie şi este

într-o măsură mai mare sau mai mică –normativă.

Economia normativă - parte a teoriei economice, care oferă modalităţile de

acţiune, arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi ce ar trebui
de făcut pentru ca procesele economice sociale să se încadreze în normalitate.
Când teoria economică urmăreşte să dea răspuns la întrebările Ce-i de făcut? Cu ce
mijloace? Cum? ea este considerată ştiinţă economică normativă.

Teoria economică nu trebuie confundată cu politica economică. Politica

economică – acţiunea conştientă a puterii publice, care presupune definirea
ştiinţifică a obiectivelor economice ale statului pe o anumită perioadă de timp şi
punerea în aplicare al acestor obiective pornind de la condiţiile existente şi folosind
mijloace şi tehnici adecvate. Pe baza teoriei economice sunt formulate următoarele
politici economice: politica monetară, valutară, fiscală, bugetară, de preţuri, de
venituri, de ocupare a forţei de muncă, sectorială, comercială, de susţinere a
micului business ş. a.
5. Nivelurile de cercetare şi funcţiile ştiinţei economice.
Nivelurile de funcţionare a economiei sunt:
  Microeconomia studiază procesele, faptele, actele şi comportamentele
participanţilor individuali la activitatea economică.
 Macroeconomia studiază procesele, faptele, actele şi comportamentele
economice ale agenţilor economici agregaţi, precum şi economia naţională privită
ca un tot întreg.
 Mezoeconomia este nivel intermediar între microeconomie şi
macroeconomie, relevă procesele, faptele, actele şi comportamentele care se referă
la sectoarele şi ramurile activităţii economice.
 Mondoeconomia cuprinde totalitatea economiilor naţionale, procesele,
faptele, actele şi comportamentele subiecţilor economici ale comunităţilor
internaţionale, legăturile economice dintre economiile naţionale, precum şi
instituţiile internaţionale.
 Mondoeconomia cuprinde totalitatea economiilor naţionale, procesele,
faptele, actele şi comportamentele subiecţilor economici ale comunităţilor
internaţionale, legăturile economice dintre economiile naţionale, precum şi
instituţiile internaţionale.
Teoria Economică are următoarele funcţii:
1. cognitivă - de studiere, cunoaştere şi explicare a proceselor şi fenomenelor
vieţii economice;
– teoria economică pozitivă studiază faptele şi legătura între ele;
2. practică - pun la dispoziţia societăţii recomandările teoretice;
–teoria economică normativă oferă modalităţi de acţiune;
3. metodologică reprezintă fundamentul teoretic şi metodologic general pentru
toate ştiinţele economice;
4. utilitaristă - alternativele cele mai eficiente de utilizare a resurselor;
5. formativ-educativă - să formeze conştiinţa economică.
Principiile economiei după Gregory Mankiw
 Indivizii trebuie să facă o alegere;
 Costul unui produs este dat de preţul unui alt produs care nu se poate fabrica, la
care trebuie să renunţăm. Orice cost este unul de oportunitate.
 Indivizii raţionali gîndesc în termeni marginal (Beneficiu marginal versus cost
marginal);
 În măsura în care costurile şi profitul se schimbă, se modifică şi
comportamentul indivizilor;
 Schimburile de bunuri îmbogăţesc lumea;
 Pieţele reprezintă cel mai eficient mod de organizare al economiei;
 Puterea publică poate ameliora rezultatele pieţei;
 Preţurile cresc dacă creşte masa monetară;
 Nivelul de trai depinde de capacitatea unei ţări de a produce bunuri;
 Pe termen scurt, societatea trebuie să aleagă între inflaţie şi şomaj.