UNITĂŢI DE CONŢINUT:

1. Instituţiile economice şi rolul statului în

economia de piaţă.
2. Proprietatea şi pluralismul formelor sale.
3. Formele de organizare a economiei.
4. Banii: esenţa şi funcţiile banilor.
5. Sistemele economice. Modele contemporane
ale sistemelor economice.
Obiectivele temei:
 identificarea instituţiilor, tipurilor şi funcţiilor
acestora;
 definirea proprietăţii, obiectului şi subiectului
proprietăţii;
 determinarea aspectelor juridice şi economice ale
proprietăţii;
 compararea formelor de proprietate;
 analiza formele de organizare a economiei;
 analiza formelor şi funcţiilor banilor;
 analiza comparativă a sistemelor economice şi a
modelelor economiei mixte.
I. Instituţiile economice
şi rolul statului în
economia de piaţă.
 În orice societate creşterea economică
se sprijină pe 4 stîlpi de rezistenţă:
 preferinţele umane;
 accesul la resursele naturale şi
umane;
 investiţiile tehnologice;
 instituţiile dezvoltării.
 Ce reprezintă instituţiile?
Dacă 2 agenţi economici găsesc posibilităţi să efectueze
un schimb reciproc avantajos, ei se vor înţelege asupra
condiţiilor efectuării lui.
Aceasta necesită elaborarea unor anumite reguli care
determină interacţiunea lor pe parcursul perioadei cât
există relaţiile de schimb între ei.
Existenţa acestor reguli presupune includerea în analiza
economică a unei variabile specifice – a instituţiilor.
D. North – ca „reguli de joc”, iar neoliberalii germani – ca
„ ordine economică”.
 Înţelesul primar al noţiunii presupune că instituţiile reflectă
ceva ce prezintă autoritate în raport cu interesele şi
preferinţele indivizilor.
 Există o mulţime de definiţii:
 Instituţia reprezintă forma de organizare a raporturilor
sociale potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de
activitate;
 Instituţiile sunt un ansamblu de reguli, instanţe şi
credinţe existenţe în societate;
 Instituţia presupune regularitate în comportamentul
indivizilor bazată pe sancţiuni;
 Totalitatea regulilor şi normelor create de oameni, care
apar ca restricții pentru agenţii economici, precum şi
mecanismele corespunzătoare de apărare şi control ale
îndeplinirii lor ş.a.
 Instituţiile
Definiție: Instituţiile reprezintă totalitatea
regulilor, normelor ce asigură şi controlează
interacţiunea agenţilor economici pe teritoriul
dat, într-o perioada de timp determinată.

Totalitatea instituţiilor cuprinde instituţii formale

şi informale.
 Instituţiile formale şi informale
Instituţiile formale – reprezintă reguli scrise
care prevăd drepturile şi obligaţiile ce
reglamentează activitatea economică.
Instituţiile informale – legi nescrise,
respectate de oameni fără a fi puse la îndoială,
chiar şi fără a fi deseori înţelese,
transmițându-se ca ceva firesc şi obligatoriu
pentru membrii comunităţii. La ele se referă
tradiţiile , obiceiurile.
Funcţiile instituţiilor formale:

FUNCŢIA FUNCŢIA DE
PREDICTIVĂ STABILIZARE

FUNCŢIA DE FUNCŢIA DE
EFICIENTIZARE SANCŢIONARE
 Funcţia predictivă – activitatea economică are
un caracter incert, astfel instituţiile determină
cadrul în care se desfăşoară activitatea
economică, introducând în ea o anumită
certitudine şi previziune, pe contul limitării
libertăţii excesive a agenţilor economici.
 Funcţia de stabilizare –sistemul de piaţă este
stabil şi capabil de reproducere, doar în măsura
în care indivizii utilizează în comportamentul
lor cotidian, normele pe care acest sistem se
bazează.
 Funcţia de eficientizare – activitatea are un
caracter impersonal (agenţii economici sunt
separaţi de mii de km şi nu se cunosc reciproc).
Astfel instituţiile facilitează specializarea şi
schimbul dintre agenţi, deoarece le impune
drepturi de proprietate, promovează contracte
demne de încredere şi stabileşte răspunderea
pentru neîndeplinirea lor.
 Funcţia de sancţionare – încălcarea legilor este
urmată de sancţiuni. După părerea lui
J. Buchanan, nici o sancţiune nu compensează
pierderile pe deplin. Însă ele se cer a fi aplicate ,
pentru a preveni infracţiunile în viitor.
Funcţiile instituţiilor informale:

Funcţia
reproductivă

Funcţia
integrativă
 Funcţia reproductivă – obiceiurile şi tradiţiile
includ noile generaţii în formele verificate ale
relaţiilor economice, fiecare individ în parte
cucerește, o dată în plus, ceea ce a fost realizat deja
de predecesori.
 Funcţia integrativă – se exprimă unitatea
economico - socială a comunităţii naţionale,
deoarece tradiţiile şi obiceiurile nu numai că
„obligă”, ci şi „leagă” oamenii de comunitatea dată.
 Sistemului instituţional
Sistemul instituţional desemnează totalitatea
organizaţiilor care, în activitatea lor, se supun
regulilor şi normelor existente pe teritoriul
dat, în societatea dată, într-o perioadă
determinată de timp.
D. North
„reguli de joc” → instituţiile
„jucătorii” → organizaţiile
Exemplificînd, North scrie că organizaţiile reprezintă
organe:
 politice (partide politice, senatul, consilii locale,
agenţii de control);
 economice (firme, sindicate, ferme familiale,
cooperative);
 sociale (biserici, cluburi, asociaţii sportive);
 educaţionale (şcoli, universităţi, şcoli de meserii).
Organizaţiile , ca grup de indivizi,
includ:
grupuri politice(partide, guvern,
parlament);
economice (firme, sindicate);
social-educaţionale (biserică,
instituţii de învăţămînt, cluburi);
Statul intervine în economie prin două
grupe de metode:
1)administrative influenţează sistemul
reproducţiei sociale prin intermediul
actelor normative şi de comandă,
legilor, ordinelor, instrucţiunilor,
directivelor.
2)economice – politica bugetar-fiscală şi
monetar-creditară ş.a.
 Funcţiile statului:
A. funcţii generale (tradiţionale):
 apărarea statului
 menţinerea ordinei în societate
 crearea bunurilor publice
 elaborarea cadrului legislativ
B. funcţii economice:
 remedierea eşecurilor pieţei
 perfecţionarea distribuirii şi redistribuirii veniturilor
 stabilitatea şi dezvoltarea economică
 reprezentarea intereselor economice ale ţării pe plan internaţional
C. funcţii sociale:
 protecţia mediului ambiant
 diminuarea sărăciei
 ocrotirea sănătăţii
 securitatea dreptului de proprietate în economia de tranziţie.
Intervenţia statului în economie constă
în instituţionalizarea funcţionării pieţei,
prin organisme, legi şi contracte, în
sensul promovării funcţiilor economice
ale statului, şi anume asigurînd:
A. eficienţă: eliminarea unor „eşecuri” ale
pieţei;
B. echitate: atenuarea inegalităţilor;
C. stabilitate: reglarea jocului ciclurilor
economice în vederea diminuării inflaţiei şi a
şomajului, promovarea creşterii economice.
A. Eficienţa
Imperfecțiunile pieței se concretizează în:
a) concurenţa imperfectă, generatoare de
monopoluri.
b)externalităţile reprezintă o altă
categorie de „eşecuri” ale pieţei;
c)bunurile publice, definite ca produse şi
servicii destinate nediferenţiat comunităţii;
d) impozitele percepute de către stat;
B. Echitatea
 cu mecanismul pieţei distribuirea bunurilor
economice se realizează conform averilor şi nu
nevoilor, jocul cererii-ofertei dirijând mărfurile
spre cei care plătesc mai mult, ceea ce poate
genera inegalităţi.
 statul poate interveni în acest caz, printr-
un sistem de impozitare progresivă, fie prin
transferuri sau plăţi către populaţie (protecţie
socială), fie prin subvenţionarea consumului.
 C. Stabilitatea
 promotor al eficienţei şi echităţii, statul se poate
dovedi şi un promotor al stabilităţii economice;
 economia de piaţă este caracterizată deseori de inflaţie,
de presiune şi şomaj;
 În ţările cu economie avansată:
 piaţa determină preţurile şi cantităţile individuale,
 statul orientează evoluţia economiei, în ansamblul ei, cu
ajutorul programelor de cheltuieli publice, a fiscalităţii, a
instrumentarului monetar şi al reglementărilor.
 Atât statul, cât şi piaţa se pot constitui ca elemente
esenţiale ale unei funcţionări bine fundamentate economic.
 Statul reglementează activitatea
economică astfel:
 percepe impozite de la firme şi menaje;
 participă efectiv în calitate de proprietar, întreprinzător,
manager la împărţirea venitului şi la redistribuirea lui;
 efectuează transferuri sociale către categoriile
vulnerabile (pensii, burse, ajutor de șomaj, etc.);
 apare în calitate de cumpărător pe piaţa bunurilor şi
serviciilor, unde se realizează achiziţii guvernamentale;
 elaborează și implementează politici economice,
programe de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung;
 apără interesele agenților economici etc.
 II. PROPRIETATEA ŞI
PLURALISMUL FORMELOR
SALE.
Cu un secol şi jumătate în urmă
economistul francez P. Proudhon
lansează ideea că ”proprietatea este
un furt”.
majoritatea economiştilor susţin că
proprietatea ar proveni din munca
şi economiile producătorilor.
 Din punct de vedere economic, proprietatea este un fenomen
social, specific pentru fiecare societate ce sistematizează
(ordonează) relaţiile dintre oameni în domeniul însuşirii –
înstrăinării bunurilor, serviciilor, veniturilor.
 Sensul juridic a proprietăţii se reduce la dreptul de
proprietate.
Proprietarului ii aparține dreptul de a poseda bunurile, de a
le folosi și a le administra.
Posedarea bunurilor consta în stăpânirea efectiva a
bunurilor, folosirea bunurilor constă în întrebuințarea
calităților utile ale bunurilor, iar administrarea bunurilor
în determinarea destinului bunurilor.
 În sens filosofic proprietatea are la bază ideea de
personalitate umană, în relaţiile de proprietate omul se
implică şi se realizează ca fiinţă totală.
 Aspectele juridice ale proprietăţii evidențiază:
mişcarea, "circulaţia" patrimoniului;
distribuirea şi redistribuirea drepturilor pe
patrimoniu (de exemplu, întocmirea juridică a
actelor de cumpărare-vânzare a apartamentului,
automobilului).
 Conţinutul economic al proprietăţii reflectă:
sursele şi mecanismul creşterii avuţiei;
principiile de distribuire a bunurilor materiale şi
veniturilor;
cauzele diferenţierii în procesul de distribuţie a
averii în rândul populaţiei.
 Obiectul proprietăţii este un bun în jurul căruia se constituie
relaţii de proprietate:
 imobilul (pământul, clădirile, instalaţiile, reţelele de transport);
 bunurile materiale (utilajul, mijloacele de transport, materia primă
şi materialele, obiectele de consum);
 active financiare (hârtiile de valoare, banii);
 forţa de muncă, talentul;
 rezultatele activităţii intelectuale, valorile nemateriale (operele de
artă, invenţiile, manuscrisele, scenariile, resursele informaţionale).
 Subiectul proprietăţii îl formează agenţii economici:
 indivizii (ca persoane fizice) şi gospodăriile casnice;
 socio-grupurile (ca persoane juridice – asociaţii, societăţi pe
acţiuni);
 administraţiile publice de stat.
MODELUL RELAȚIILOR DE
PROPRIETATE
VENITURILE DE LA PROPRIETATE
Tipuri de proprietate

PRIVATĂ PUBLICĂ

MIXTĂ
 Formele tipurilor de proprietate
în economia de piaţă:

Privată
individual – particulară - bazată pe munca proprie și a membrilor
familiei sale, individuală – asociativă - angajează factori din exterior,
privată de familie - cote părți , privat-asociativă - acționară;

Publică

proprietatea statului şi proprietatea administraţiilor locale;

Mixtă
privat-publică naţională şi privat-publică internaţională.
1. SI: Proprietatea privată:
riscuri și oportunități.
2. SI: Naționalizare versus
privatizare – abordare
teoretico-practică.
 Proprietatea privată:
Avantaje:
 contribuie la dezvoltarea iniţiativei personale şi a abilităţilor
antreprenoriale,
 este fundamentul libertăţii economice şi al creşterii
bunăstării,
 asigură dezvoltarea producţiei în conformitate cu necesităţile
sociale;
Dezavantaje:
 presupune un anumit grad de risc şi o presiune înaltă
asupra proprietarului,
 este posibilă ignorarea activităţilor cu rentabilitatea
scăzută sau în care profitul lipseşte.
 Proprietatea publică
Avantaje:
 este justificată în cazul obiectelor ce ţin de
infrastructură,
 în cazul întreprinderilor militar - strategice,
 în sectorul social,
 în cadrul prestării serviciilor sociale,
 în realizarea cercetărilor ştiinţifice fundamentale;
Dezavantaje:
 răspândirea ei de proporţii diminuează interesul şi
iniţiativa lucrătorilor,
 duce la scăderea eficienţei producţiei,
 provoacă o indiferenţă socială.
 Dreptul de proprietate se realizează în următoarele
atribute de bază:

1.Deţinerea dreptului de proprietate

presupune posedarea exclusivă a resurselor
şi bunurilor rare;
2.Aplicarea dreptului de proprietate
înseamnă limitarea accesului altor subiecţi
la resursele şi bunurile rare;
3.Diviziunea drepturilor de proprietate
presupune divizarea în împuterniciri, în
„cote” de exercitare a dreptului de utilizare
a resurselor.
4. Definirea drepturilor de proprietate permite
determinarea exactă a posibilităţilor
proprietarului (cu cât mai clar sunt definite şi
aplicate drepturile de proprietate, cu atât mai
bune sunt rezultatele activităţii economice).
5. Atenuarea drepturilor de proprietate (fenomen
opus definirii) apare atunci când drepturile de
proprietate sunt definite inexact şi aplicate
insuficient (în consecinţă, apare „rivalitatea”
între drepturile de proprietate, care se soldează cu
prejudicierea activităţii economice şi a intereselor
persoanelor terţe).
 Savantul englez A. Onore, include 11drepturi:
1) dreptul de posesiune – posedarea reală a bunului;
2) dreptul de utilizare – utilizarea obiectului în dependenţă de proprietăţile lui.
3) dreptul de gestiune – adoptarea deciziei referitoare la cine şi cum va asigura utilizarea bunului
(deoarece nu în toate cazurile proprietarul administrează întreprinderea).
4) dreptul de uzufruct – dreptul la produsele obţinute cu ajutorul proprietăţii, posedarea
rezultatelor de pe urma utilizării bunurilor.
5) dreptul de securitate – de apărare a bunului contra înstrăinării sau prejudicierii lui ca urmare
a acţiunii mediului exterior.
6) dreptul de valoare capitală – posibilitatea de a înstrăina, consuma, schimba sau distruge
ulterior bunul aflat în proprietate.
7) dreptul de moştenire.
8)atemporalitatea dreptului de proprietate – presupune apartenenţa bunului pe un termen
nelimitat.
9) dreptul ce interzice utilizarea bunului într-un mod care ar presupune şi anumite pagube, adică
prejudicii cauzate altor agenţi;
10) dreptul restituirii bunului, în cazul achitării datoriei, compensării prejudiciilor (în cazul
datoriei faţă de alţi agenţi economici);
11)caracterul rezidual al proprietăţii (posibilitatea redistribuirii dreptului de proprietate, atunci
când persoana nu deţine toate 11 împuterniciri).
III. FORMELE DE
ORGANIZARE A
ECONOMIEI.
Forme fundamentale de organizare și functionare a
economiei:

ECONOMIA
ECONOMIA
NATURALĂ DE SCHIMB
 ECONOMIA NATURALĂ
Economia naturală reprezintă acea
formă de organizare şi desfăşurare a
activităţii economice în care nevoile de
consum sunt satisfacute din rezultatele
propriei activităţi, fără a se apela la
schimb.
 Trăsăturile economiei naturale
 Economia naturală a fost dominanta în condiţiile unui
nivel scăzut de dezvoltare economică, cu о gamă
restrânsă de trebuinţe, cele elementare (biologice) fiind
preponderente;
 Fiecare producător avea о activitate diversificată,
producea о gamă largă de bunuri (în raport cu
respectivul nivel de dezvoltare şi cu sistemul de
trebuinţe);
 El este izolat din punct de vedere economic de ceilalţi;
 Nivelul eficientei economice foarte redus;
"pentru majoritatea oamenilor, producţia şi consumul
erau îmbinate într-o singura funcţie dătătoare de viaţă".
 Alvin Toffler mai evidenţiază ca trăsături definitorii ale economiei
naturale (pe care о numeşte "civilizaţia primului val"):
 pământul - principalul factor de producţie;
 baza economiei - culesul, vânătoarea şi
cultivarea pământului;
 diviziunea simplă a muncii;
 economie descentralizată - fiecare
comunitate producea aproape tot de ce avea
nevoie.
 În prezent, elemente ale economiei naturale mai au
semnificaţie doar în gospodăriile agrare tradiţionale şi în
ţările cel mai puţin dezvoltate din punct de vedere
economic.
 Exista şi unii specialişti care susţin că unele elemente sau
laturi specifice ale economiei naturale pot cunoaşte în viitor
о anumită revigorare şi în ţările cu nivel ridicat de
dezvoltare. О asemenea perspectivă ar fi legată de tendinţa
de creştere a timpului liber şi de aspiraţia normală a fiecărui
individ de a alterna diferite tipuri de activităţi şi genuri de
muncă.
 Chiar dacă premisele unei asemenea tendinţe sunt reale,
considerăm că rolul economiei naturale, în activitatea
fiecărui agent economic şi în activităţile totale din
comunităţile avansate din punct de vedere economic, va
rămâne doar secundar, periferic.
 ECONOMIA DE SCHIMB
 Economia de schimb desemnează acea
formă de organizare şi desfăşurare a
activităţii economice în care agenţii
economici produc bunuri în vederea vânzării,
obținând în schimbul lor altele, necesare
satisfacerii trebuinţelor.
 Economia de schimb reprezintă forma
universală de organizare şi funcţionare a
activităţii economice în lumea
contemporană.
 Trăsăturile economiei de schimb:
1. Specializarea agenților economici pe criterii
economice.
 Economia de schimb are la baza diviziunea socială a muncii
care generează agenţi economici specializaţi:
 pe profesii (ocupaţii),
 pe ramuri (activități),
 teritorii.
Avantajele specializării :
 generează sporirea rezultatelor cu un efort dat;
 impune cooperarea şi conlucrarea agenţilor economici;
 activitatea şi satisfacerea nevoilor unuia să fie dependente de a
celorlalţi.
 Trăsăturile economiei de schimb:
2. Autonomia şi independenţa agenţilor
economici.
 Agenţii economici sunt abilitaţi cu drept de decizie,
iar înstrăinarea bunurilor are la baza criterii
economice.

3. Cea mai largă autonomie.

 Se realizează în condiţiile proprietăţii particulare cînd
agentul economic decide în mod liber şi direct (sau
prin reprezentanţi) asupra modului cum să se
exercite atributele dreptului de proprietate.
 Trăsăturile economiei de schimb:
4. Activitatea economică graviteaza în jurul pieţei.
Piaţa - instituţia centrală în jurul căreia
gravitează întreaga viaţă economică.
Ea este instituţia care mediază între
producatori și consumatori.
Oferă informaţii necesare pentru a decide ce
să se producă, cum, cît, pentru cine să se
producă, dar, şi ce, cît şi cum să se consume.
Majoritatea schimburilor se realizează prin
mijlocirea monedei.
 Trăsăturile economiei de schimb:
5. Monetarizarea economiei.
 Ea se concretizează în faptul ca "banii reprezintă alături de capital şi
specializare cel de-al treilea aspect major al vieţii economice moderne.
 Fluxul de bani reprezintă sângele care iriga sistemul economic ... şi
etalonul de măsura al valorii".
 Banii influențează:
 tranzacțiile economice,
 modul de funcționare a economiei,
 structura organica a societăţii.
 Importanţa banilor (monedei) este pusa în evidenţă de către funcţiile lor
 mijloc de schimb,
 mijloc de măsura a activităţii economice,
 mijloc de rezervă de valoare,
 mijloc de plată,
 între subiecții economiei se derulează permanente fluxuri (tranzacţii) de
bunuri (inclusiv de moneda).
 Trăsăturile economiei de schimb:
6. Fluxurile dintre agenţii economiei sunt
tranzacţii bilaterale de piaţă.
 Se disting tranzacții unilaterale (de transfer) reprezintă
mişcări univoce de bunuri (donaţii, subvenţii, impozite, taxe,
exproprieri fără despăgubiri etc.)
 Tranzacțiile bilaterale constau în mișcări reciproce,
biunivoce de bunuri între doi agenți economici:
 tranzacţii bilaterale coercitive (de exemplu о
naționalizare cu despăgubiri) impuse administrativ
unuia dintre participanții la tranzacție.
 tranzacţii bilaterale de piaţă, generate de întâlnirea cererii şi
ofertei, a interesului compărătorului de a-și maximiza
utilitatea și cel al vânzătorului de a-şi maximiza
profitul.
IV. Banii: esenţa şi
funcţiile banilor.
 BANII
Mijloc de plată general acceptat în schimbul
bunurilor şi serviciilor şi pentru achitarea
datoriilor.
TRĂSĂTURA DE BAZĂ:

 Obiectul principal al economiei de piaţă

 Îndeplinesc funcţiile specifice lor
FUNCȚIILE BANILOR
 Evoluția banilor:
a)faza în care în calitate de echivalent în procesul de
schimb serveau mărfurile mai mult solicitate (sarea,
vitele ş.a.);
b) faza în care în calitate de echivalent serveau metalele
preţioase (lingourile sau obiectele de aur, argint,
cupru, aramă);
c) faza în care în calitate de echivalent serveau monedele
bătute (în China monedele au apărut în sec. XI î.e.n.,
în Grecia – în sec. VIII î.e.n., în Roma – în sec. V î.e.n.);
e) faza în care în calitate de echivalent general al
schimbului au devenit banii de hârtie şi bancnotele.
Bancnotele au apărut în sec. XVII şi circulau în rând cu
monedele de aur şi argint şi puteau fi convertite în aur
şi argint la prima cerere a posesorului.
Însă cu timpul au fost emise mai multe bancnote decât
rezervele de aur, ceea ce a adus la înlocuirea lor cu bani
de hârtie (în China banii de hârtie au apărut în sec.
XII, în ţările europene – în sec. XVII).
 Teoriile despre bani
I. Teoria banilor ca instrument tehnic de schimb susţinută
de Aristotel şi dezvoltată de Smith şi Ricardo: banii au atât
valoare de schimb, cât şi valoare de întrebuinţare.
M-B-M
I. Teoria nominalistă - banii nu trebuie să aibă o valoare
proprie, ci una convenţională, nominală.
II. Teoria cantitativă a banilor a apărut în epoca marilor
descoperiri geografice, când cantităţi importante de
metale preţioase au pătruns pe piaţa europeană
determinând o creştere artificială a preţurilor, în
condiţiile menţinerii a ofertei de bunuri şi servicii.
M*V = P*T
M= masa monetară aflată în circulaţie; V= viteza de circulaţie (de rotaţie) a
banilor; P= nivelul preţurilor; T= volumul tranzacţiilor (producţia totală
sau produsul naţional brut real)
 Teoriile despre bani
IV. Teoria lui Keynes - promovează ideea intervenţiei
statului, în vederea stabilirii echilibrului global, fie pe
piaţa monetară, fie pe cea a bunurilor şi serviciilor. Se
propune modificarea ofertei nominale de monedă,
stimularea investiţiilor, a consumului prin crearea de noi
venituri.
 Principalele forme de evoluţie a
banilor

Bani de credit - denumire a banilor care au la origine instrumente de

plata de transfer credit - cecuri, cambii.
 FORMELE BANILOR
 Moneda metalică (divizionară) – constă din piese
metalice de nichel, cupru, aluminiu şi diferite aliaje de o
valoare mică. Până în sec. XIX-lea era din aur şi argint.
 Moneda de hârtie (bancnote). În Republica Moldova
moneda naţională - leul moldovenesc - a fost introdusă în
circulaţie la 29 noiembrie 1993. Moneda metalică şi banii
de hârtie sunt numiţi bani în numerar sau “cash”.
 Moneda scripturală sau moneda de cont a apărut ca
răspuns la o cerere crescândă de monedă.
Instrumentele de circulaţie a monedei
scripturale:
 Cecul – document bănesc, ce conţine un ordin scris al
titularului unui cont către banca sa de a plăti persoanei
care deţine cecul o anumită sumă de bani;
 Viramentele – constituie un transfer bancar al banilor de
la un cont la altul, fie în cadrul aceleiaşi bănci, fie către altă
instituţie financiară;
 Cardul – este instrument bancar multifuncţional, emis de
o instituție financiară, scris pe numele unei persoane care
deţine cont în bancă.
Legea circulaţiei banilor – cantitatea de bani necesară pentru
circulaţie este direct proporţională cu cantitatea mărfurilor în
circulaţie, cu nivelul preţurilor mărfurilor şi invers proporţională
cu nivelul dezvoltării creditului, cu nivelul plăţilor fără bani în
numerar, cu viteza de rotaţie a banilor.
V. Sistemele economice. Modele
contemporane ale sistemelor
economice.
Sistemul economic constituie ansamblul mecanismelor și
instituțiilor de organizare a activității economice, o
anumită modalitate de organizare a vieţii economice şi
sociale a unei ţări.
El vizează felul de utilizare a resurselor economice, de
organizare şi funcţionare a procesului de producţie şi de
trecere a bunurilor create de la producător la consumator.
Elementele fundamentale ale sistemului economic, care
diferă de la un sistem la altul sînt:
 forma proprietăţii asupra resurselor şi rezultatelor
activităţii economice.
 formele de organizare şi de reglementare a activităţii
economice.
 scopul nemijlocit urmărit de către agenţii economici, atunci
cînd se lansează într-o oarecare afacere.
 sistemul de stimulente şi de motivaţii în activitatea
economică.
 CLASIFICAREA SISTEMELOR
ECONOMICE

Sistemul
Sistemul
Sistemul Economic
Economic Economic
centralizat-
de piaţă mixt
planificat
 SISTEMUL ECONOMIC DE PIAŢĂ
Condiţiile care au generat apariţia şi dezvoltarea
economiei de piaţă sunt:
Diviziunea socială a muncii, adică specializarea
unităţilor economice în confecţionarea anumitor
bunuri, numite marfă şi destinate schimbului.
Libertatea economică a producătorilor, bazată pe
proprietatea privată, deci dreptul de a poseda şi a folosi
după bunul plac atât mijloacele de producţie, cât şi
rezultatele muncii.
Apariţia monedei, ca instrument de intermediere a
schimburilor economice.
 Trăsăturile economiei de piaţă:
 Proprietatea privată asupra resurselor;
 Utilizarea sistemelor de pieţe şi preţuri
pentru coordonarea şi dirijarea
activităţii economice;
 Utilizarea pieţei în calitate de sursă
principală de stimulare a activităţii
economice;
 Independenţa şi responsabilitatea
deplină a subiecţilor economici;
 Formarea liberă a preţurilor;
 Trăsăturile economiei de piaţă:
 Banii sunt numitorul comun în activitatea
subiecţilor economici;
 Intrarea şi ieşirea fără obstacole pe piaţă;
 Libera circulaţie a capitalului;
 Statul se implică în activitatea economică
doar în mod indirect şi în linii generale;
 Statul doar orientează economia;
 Statul protejează şi perfecţionează piaţa.
SISTEMUL ECONOMIC CENTRALIZAT-
PLANIFICAT
Tipul de economie în care în condiţiile diviziunii sociale a muncii, a specializării
producătorilor şi a diversităţii structurilor economice, se realizează reglementarea
conştientă a gospodăriei publice ca un tot întreg.

Majoritatea mijloacelor de producţie se află în

proprietatea statului;
Toate activităţile economice se reglementează
conform planurilor şi ordinelor statului;
Statul determină:
sarcinile economice;
termenele de realizare a sarcinilor;
resursele pentru realizarea sarcinilor economice;
Repartizarea bunurilor de importanţă vitală se
reglementează de către stat.
SISTEMUL ECONOMIC CENTRALIZAT-
PLANIFICAT
Existenţa formală a pieţelor;
Piaţa este o componentă paşnică şi se rezumă doar
la relaţiile de vânzarea-cumpărare;
Statul stabileşte pentru fiecare unitate tehnică de
producţie volumul fabricării şi îi oferă cantitatea
necesară de factori, pentru obţinerea volumului
respectiv de producţie;
Preţurile sunt stabilite centralizat de către stat;
Planurile şi deciziile administraţiei publice se
orientează preponderent spre dimensiunea
cantitativă.
 SISTEMUL ECONOMIC MIXT
Sisteme economice „pure” nu există.
Economia mixtă contemporană
constituie o îmbinare organică a:
 sectorului privat cu sectorul de stat,
 mecanismelor pieţei cu reglementarea
proceselor economice de către stat,
 micilor întreprinderi cu marile
corporaţii, caracterizate prin tendinţe
monopoliste şi oligopoliste.
 Trăsăturile economiei mixte
 interacţiunea dintre proprietatea de
stat şi cea privată;
 varietatea formelor de proprietate;
 subordonarea tuturor relaţiilor în baza
formei de proprietate privată;
 crearea unui sistem integru de pieţe şi
apariţia formelor de organizare a
acestor pieţe, care neutralizează liberul
joc al mecanismului de piaţă;
 Trăsăturile economiei mixte
 dezvoltarea infrastructurii de piaţă;
 reglementarea de către stat a proceselor
economice sub forma:
 limitării activităţii monopolului,
crearea condiţiilor pentru antreprenoriat,
reglementarea: veniturilor, ocupării,
preţurilor, activităţii economice externe;
 stabilirea de către stat a priorităţilor
principale în dezvoltare;
 asigurarea de către stat a stabilităţii sociale.
Modelele economiei mixte:
Modelul
american

Modelul Modelul
japonez german

Modelul Modelul
francez suedez
 Anglo-saxon;
Este un model liberal, cu un nivel înalt al diferenţierii
sociale şi cu o pondere redusă a sectorului de stat în
economie.
El se caracterizează prin crearea de către stat a condiţiilor
optimale de dezvoltare a antreprenoriatului, de stimulare a
iniţiativei private.
MODELUL O trăsătură specifică a acestui model este o diferenţiere
enormă a salarilor.
AMERICAN Un manager de firmă poate avea un salariu de 110 ori
mai mare decât un simplu funcţionar al acesteia.

SUA, Marea Britanie, Belgia, Canada ect.

Economia socială de piaţă;

MODELUL Se caracterizează printr-o îmbinare reuşită a exigenţelor
pieţei cu protecţia socială a populaţiei.
GERMAN Sectorul public – 30%;
Asistenţa medicală, învăţămîntul sînt gratuite.
Sistemul bancar central beneficiază de o autonomie
deplină – mecanism decisiv în reglamentare activităţii
economice.
Diferenţa dintre salarii este de 24 ori.

Germania, Olanda, Austria.

 Cel de-al II model socialist
Modelul nordic al economiei de piață
 Accentul este pus pe politica socială care are scopul
MODELUL reducerii inegalităţilor de avere
Stabilind o rată mare a impozitelor, statul acumulează în
SUEDEZ mînile sale 60 – 70% din PIB – ce este ztilizat în scopuri
sociale
Este sectorul cooperatist.

Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca.

Intermediar înter modelul american şi cel german

MODELUL Sectorul privat se îmbină cu un puternic sector public.
În sectorul public se creează circa 30-35%din volumul
FRANCEZ producției industriale.
Îmbinarea mecanismelor pieței cu un sistem special de
planificare indicativă.

Model paternalist;
MODELUL Se caracterizează printr-un rol important jucat în viaţa
economică de marile corporaţii susţinute de către stat şi un
JAPONEZ rol activ jucat de stat în programarea economică.
O trăsătură deosebită constă în faptul că nivelul salariului
rămîne mereu în urma creşterii ptoductivităţii muncii, ce
conduce la reducerea costurilor şi la o competitivitate
sporită a mărfurilor japoneze.
Salariul şefilor este de 17 ori mai mare ca a funcţionarilor.
MULŢUMESC PENTRU ATENŢIE !!!