Colinde

Pe bună dreptate se spune despre

colinde că sunt vechi ca și sufletul și graiul
românesc, fiind la fel de prețioase ca și
celelalte mărturii spirituale ale poporului, ca și
primele scrieri patristice de la noi, ca și
primele biserici și mănăstiri descoperite pe
pământul nostru strămoșesc, ca și primele cruci
așezate pe biserici sau paraclise.

Tradiţiile colindelor s-au păstrat de pe

vremea romanilor, care, la începutul lui
Ianuarie, dădeau acele petreceri păgâne, aşa-
numitele calandae. Filologii sunt cu toţii de
acord în privinţa etimologiei cuvântului:
latinescul calendae, nume dat sărbătorilor
păgâne de Anul Nou, când romanii lansau
cordiale urări de fericire, belșug, bunăstare și
noroc prietenilor lor, cu ocazia anului care începea. În timpul Calendelor lui Ianuariu, copiii
romanilor umblau din casă în casă şi cântau imne. Istoricii și cercetătorii în domeniu susțin că
această datină latină a trecut mai apoi, nu numai la români ci şi la celelalte naţii romanice,
precum şi la slavi.

Referitor la aceasta, Mircea Eliade afirma că un număr de colinde au fost încreştinate,

în sensul că au împrumutat personaje şi teme din creştinismul popular. După cum se știe, în
primele secole creştine, Crăciunul se sărbătorea nu la 25 decembrie, ci odată cu Boboteaza, în
perioada Calendelor lui Ianuarie, când în toată lumea traco-romană aveau loc obiceiuri
păgâne, spectacole augurale și alaiuri cu măşti, la care poporul participa. Profitând de faptul
că poporul îşi sărbătorea zeii, creştinii şi-au făcut şi ei un mod de sărbătoare – a Naşterii
Mântuitorului, cu caracter creştin. Însă nu s-a produs un melanj între colinde și aceste
sărbători păgâne, creștinii ţinând cu sfinţenie dintotdeauna la cântecele lor rituale şi la
rugăciuni. Deci este exclusă o origine a colindelor în Calendele lui Ianuarie. Ceea ce poate fi
de presupus că au împrumutat creştinii de la obiceiul calendelor ar fi doar umblatul în ceată
de la o casă la alta, deşi avem și aici ca model venirea magilor ghidați de steaua luminoasă,
apoi ne putem lesne gândi că umblatul din casă-n casă poate simboliza pelerinajul Fecioarei
Maria, cu Dreptul Iosif și pruncul Iisus în Egipt sau întreaga viață a Mântuitorului care a fost
un continuu pelerinaj.

Se mai poate presupune că s-a împrumutat obiceiul de a face cu această ocazie urări de
sănătate gazdelor şi de a se oferi daruri colindătorilor. Însă cu privire la acestea, putem
sublinia și o motivație creștină, care nu poate proveni din obiceiul calendelor romanilor.
Anume, gazdele creștine oferă și ele darul lor colindătorilor – fără ca această dăruire să fie
gândită ca un do ut des – pentru că pruncii care colindă aduc cel mai mare dar: vestea Nașterii
Domnului, începutul mântuirii noastre, și, odată cu aceasta, în chip nevăzut dar simțit, pe
Hristos în casele și sufletele lor. În creștinism, darurile prieteniei nefiind numărate ci înmulțite
către cel ce le dăruiește, gazdele creștine vor să răspundă și ele la bucuria primită, oferind
bucurie și daruri îmbucurătoare colindătorilor. Deci, motivaţia principală a colindelor a fost și
trebuie să rămână Naşterea Domnului, pe care o cântă textele de colindă. La acestea, mai
adăugăm că, frumoasele noastre colinde noastre religioase nu pomenesc vreun zeu păgân sau
vreun personaj mitologic dintre cei care erau sărbătoriţi în ianuarie, deci nu putem nutri
presupunerea sau credința că la origine colindele au fost cântece păgâne. Doar numele
(de colinde) mai aminteşte de vremea calendelor.

Colindele sunt cântece de întâmpinare, de binețe, de bun venit adresate lui Hristos,
cântece de leagăn aduse pruncului Iisus, fiind de o rară noblețe, bunătate și gingășie izvorâtă
din sufletul candid al românului unit în iubire cu Dumnezeu şi cu semenii. Colindele, aceste
imne îndătinate atât de adânc în viaţa poporului nostru, îşi au izvorul în Sfânta Scriptură şi în
izvoarele nesecate ale sufletului românesc, ale credinţei şi vieţii creștine a poporului nostru
care a trăit, a mărturisit și a tălmăcit, a apărat și a cântat cu atâta măiestrie şi limpezime
adevărurile ortodoxe. Colindele au fost create de preoţii şi cântăreţii bisericeşti, de dascăli şi
dieci. Se prea poate ca, la început, colindele să se fi cântat în Biserică, pentru a primi aprobare
și binecuvântare, ca nu cumva se strecoare, pe nesimțite, idei eretice, greșite în conţinutul lor.

Există și o strânsă legătură între colindele cântate de Crăciun, Anul Nou, Florii sau
Paşti şi cântarea religioasă. Specialiştii în domeniu susțin că, totuși, cântarea religioasă a
influenţat colindele şi le-a desăvârşit. Cercetătorii mai subliniază, de asemenea, că nici un
popor din lume nu posedă o colecţie mai frumoasă şi variată de colinde precum poporul
român.

Colindele religioase fac parte integrantă din spiritualitatea noastră ortodoxă răsăriteană
şi sunt de fapt prelungirile fireşti ale cântărilor de la strană. Trebuie să cultivăm, să întreținem
și să sporim respectul și prețuirea noastră pentru colinde. În ele strămoşii noştri, de-a lungul
timpului, au aflat mângâiere şi alinare în suferinţele lor. În ele au aflat poate puținele
momente de bucurie, în vremurile de grele încercări. Astăzi le respectăm, continuăm să le
învățăm și să le cântăm corect pentru că, așa cum s-a mai subliniat, ele prezintă atât unitatea
de cultură a poporului nostru, cât și unitatea de credinţă atât de preţioasă vieţii, societăţii şi
familiei poporului român.
Sursa: https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/cine-scris-colindele