1)Bunastarea subectiva

def. „Astfel, o persoană se spune că ar avea o [bunăstare subiectivă] înaltă dacă el

sau ea ar trăi o satisfacție de viață și bucurie frecvente și numai rareori ar avea
emoții neplăcute, cum ar fi tristeţea sau furia.Dimpotrivă, o persoană se spune că ar
avea o [bunăstare subiectivă] scăzută dacă ea sau el ar fi nemulțumit/ă de viață, ar
retrăi puține bucurii și afecte pozitive și ar simţi frecvent emoţii negative, cum ar fi
furia sau anxietatea” (Diener, Suh & Oishi, 1997, p. 25) BS este produsul unei
aprecieri pozitive generale a vieţii care echilibrează aprecieri pozitive şi negative.
Perspectiva bottom-up: satisfacţia generală faţă de viaţă este rezultatul luării în
calcul de către individ, într-o măsură evaluativă generală, a tuturor aspectelor
vieţii;
perspectiva top-down susţine că satisfacţia generală faţă de viaţă (care se
constituie sub influenţa particularităţilor psihice ale individului) determină modul
în care individul evaluează diversele aspecte ale vieţii (Diener, 1984). •
Determinare reciprocă (de sus în jos şi de jos în sus). (Vezi Mihalache 2008)

Procesarea bottom up funcționează astfel:

1. Experimentăm informații senzoriale despre lumea din jurul nostru, cum ar fi
nivelurile de lumină din mediul nostru.
2. Aceste semnale sunt aduse în retină. Transducția transformă aceste semnale
în impulsuri electrice care pot fi apoi transmise.
3. Impulsurile electrice călătoresc de-a lungul căilor vizuale către creier, unde
intră în cortexul vizual și sunt procesate pentru a forma experiența noastră
vizuală.

Perspectiva top-down
Efectul Stroop
Un exemplu clasic de procesare de sus în jos în acțiune este un fenomen cunoscut
sub numele de efect Stroop . În această sarcină, oamenilor li se arată o listă de
cuvinte tipărite în diferite culori. Apoi li se cere să numească culoarea cernelii, mai
degrabă decât cuvântul în sine. Interesant este faptul că oamenii sunt mult mai
încet și fac mai multe greșeli atunci când sensul cuvântului și culoarea cernelii nu
se potrivesc. De exemplu, oamenii au o perioadă mai grea când cuvântul „roșu”
este tipărit cu cerneală verde în loc de cerneală roșie.
Procesarea de sus în jos explică de ce această sarcină este atât de dificilă. Oamenii
recunosc automat cuvântul înainte de a se gândi la caracteristicile specifice ale
cuvântului respectiv (cum ar fi în ce culoare este scris). Acest lucru face mai ușor
să citești cuvântul cu voce tare decât să spui culoarea cuvântului.
2)Coeziune sociala
Conceptul de coeziune socială a cunoscut o răspândire largă începând cu anii 1990
în literatura academică şi rapoartele de politici (Shiefer şi Van Der Noll, 2017).
Din motivul acestei răspândiri în lucrări de registre şi discipline diferite, conceptul
de coeziune socială a dobândit un contur neclar şi o aplicare nesigură. S-a remarcat
caracterul pragmatic (şi aproape politic) al termenului care a prevalat asupra
valenţelor sale cognitive şi teoretice (Shiefer şi Van Der Noll, 2017; Chan şi alţii,
2006). Jenson (1998) analizează conceptul de coeziune prin cinci dimensiuni:
apartenenţă, participare, legitimitate, recunoaştere şi incluziune. Astfel, putem avea
cinci definiţii ale coeziunii sociale: existenţa unor valori împărtăşite şi a
sentimentelor de apartenenţă la un grup de oameni; capacitatea societăţii umane de
a asigura egalitate între membrii săi şi de a preveni marginalizarea oricăror
cetăţeni; existenţa unor forme de participare la procesul decizional, care include
partidele politice, sindicatele şi guvernele, care să fie incluzive, democratice şi
eficiente; capacitatea societăţii de a media conflictele cu privire la accesul la
resurse şi putere şi de a tolera controversele; capacitatea societăţii de a media
diversitatea politică. O’Conner (1998) consideră coeziunea socială ca acoperind
trei categorii de aspecte: valori, identitate, cultură ce definesc o anumită
comunitate; diferenţe şi divizări: inegalităţi şi inechităţi, diversitate culturală,
divizări geografice; asociaţii şi reţele, infrastructură. Chan et al. (2006) propun o
definiţie minimalistă, justificată de criteriul operaţionalităţii, considerând că
demersul analitic este servit de o definire cât mai concisă şi excluzivă, care să nu
echivaleze coeziunea socială cu „o formă dezirabilă de organizare socială”. Astfel,
ei consideră că: „...membrii unei comunităţi manifestă coeziune dacă sunt
îndeplinite cumulativ trei condiţii:
(1) au încredere, ajută şi cooperează cu ceilalţi membri ai comunităţii;
(2) împărtăşesc o identitate comună sau un simţ al apartenenţei la comunitate;
(3) trăirile subiective explicitate la (1) şi (2) sunt manifestate obiectiv în
comportament.
Coeziunea socială este o stare de fapt care priveşte atât interacţiunile verticale cât
şi pe cele orizontale între membrii societăţii caracterizate de o serie de atitudini şi
norme care includ încrederea, simţul de apartenenţă şi disponibilitatea de a
participa şi de a ajuta, precum şi manifestările comportamentale ale acestora.”
Autorii subliniază că utilizarea termenului de „membri ai unei comunităţi” include
nu doar indivizii, ci şi grupuri, organizaţii şi instituţii care alcătuiesc comunitatea.
Astfel, interacţiunile din cadrul comunităţii se desfăşoară pe două paliere: vertical
(relaţii între indivizi, pe de o parte, şi instituţii pe de altă parte) şi orizontal (relaţii
între indivizi şi între diferite grupuri din cadrul comunităţii).