ROMAN1

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV
FACULTATEA DE DREPT
–DREPT ROMAN I–
CRISTINEL MURZEA
Anul I, semstrul I
2018
– CUPRINS –
INTRODUCERE........................................................................................................................................ 7
1.Obiectivele cursului.......................................................................................................................... 7
2.Competenţe conferite...................................................................................................................... 7
3.Structura cursului………................................................................................................................... 8
4.Cerinţe preliminare. Discipline deservite…................................................................................ 8
5.Durata medie de studiu individual................................................................................................8
6.Evaluarea…………………................................................................................................................... 8
CHESTIONAR EVALUARE PRERECHIZITE…................................................................................... 9
Unitatea de învăţare 1:
DIVIZIUNILE ŞI TRĂSĂTURILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN…………………...........11
1.1.Introducere...................................................................................................................................... 11
1.2.Competenţe.................................................................................................................................... 11
1.3.Diviziunile dreptului roman……….............................................................................................. 11
1.4.Periodizarea dreptului privat roman......................................................................................... 13
1.5.Trăsăturile dreptului privat roman............................................................................................ 13
1.6.Rezumat………………………………………………………............................................................... 16
1.7.Test de evaluare……………………............................................................................................... 16
PRIVIRE ISTORICĂ ASUPRA ORGANIZĂRII DE STAT A ROMEI ŞI A
ORGANIZĂRII SALE SOCIALE.................................................................................................... 17
2.1.Introducere...................................................................................................................................... 17
2.2.Competenţe.................................................................................................................................... 17
2.3.Epoca regală…………………......................................................................................................... 17
2.4.Epoca republicii............................................................................................................................. 20
2.5.Epoca imperiului…………….......................................................................................................... 26
2.6.Rezumat………………………………………………………............................................................... 28
2.7.Test de evaluare……………………............................................................................................... 28
IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN…........................................................................29
3.1.Introducere...................................................................................................................................... 29
3.2.Competenţe.................................................................................................................................... 29
3.3.Obiceiul............................................................................................................................................ 29
3.4.Legea................................................................................................................................................ 31
3.5.Edictele magistraţilor.................................................................................................................... 33
3.6.Jurisprudenţa şi senatusconsultele.......................................................................................... 35
3.7.Constituţiile imperiale………........................................................................................................ 38
3.8.Rezumat………………………………………………………............................................................... 40
3.9.Test de evaluare……………………............................................................................................... 40
OPERA LEGISLATIVĂ A LUI IUSTINIAN…............................................................................ 41
4.1.Introducere...................................................................................................................................... 41
4.2.Competenţe.................................................................................................................................... 41
4.3.Compilaţiile preiustiniane............................................................................................................ 41
4.4.Codul lui Iustinian…………........................................................................................................... 42
4.5.Digestele lui Iustinian………........................................................................................................ 42
4.6.Institutele şi Novelele lui Iustinian............................................................................................ 43
4.7.Continuitatea dreptului roman în Orient şi receptarea sa în Ţările Române ............... 44
4.8.Rezumat………………………………………………………............................................................... 46
4.9.Test de evaluare……………………............................................................................................... 46
DREPT ROMAN I 3
CUPRINS
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ……………..... 47
5.1.Introducere...................................................................................................................................... 47
5.2.Competenţe.................................................................................................................................... 47
5.3.Acţiunea………………………........................................................................................................... 47
5.4.Noţiunea şi evoluţia procedurii civile romane....................................................................... 47
5.5.Justiţia privată................................................................................................................................ 48
5.6.Procedura legisacţiunilor.............................................................................................................48
5.7.Rezumat………………………………………………………............................................................... 52
5.8.Test de evaluare……………………............................................................................................... 52
PROCEDURA FORMULARĂ. PROCEDURA EXTRAORDINARĂ….................................53
6.1.Introducere...................................................................................................................................... 53
6.2.Competenţe.................................................................................................................................... 53
6.3.Procedura formulară……….......................................................................................................... 53
6.4.Procedura extraordinară….......................................................................................................... 62
6.5.Rezumat………………………………………………………............................................................... 62
6.6.Test de evaluare……………………............................................................................................... 62
PERSOANELE - CAPACITATEA JURIDICĂ. SCLAVII. OAMENII LIBERI.................. 63
7.1.Introducere...................................................................................................................................... 63
7.2.Competenţe.................................................................................................................................... 63
7.3.Noţiunea de persoană şi personalitatea................................................................................. 63
7.4.Cetăţenii........................................................................................................................................... 64
7.5.Sclavii…………………………........................................................................................................... 65
7.6.Latinii.................................................................................................................................................67
7.7.Peregrinii.......................................................................................................................................... 67
7.8.Rezumat………………………………………………………............................................................... 68
7.9.Test de evaluare……………………............................................................................................... 68
DEZROBIŢII. OAMENII LIBERI. FAMILIA. PUTEREA PĂRINTEASCĂ..................... 69
8.1.Introducere...................................................................................................................................... 69
8.2.Competenţe.................................................................................................................................... 69
8.3.Dezrobiţii.......................................................................................................................................... 69
8.4.Persoanele libere cu o condiţie juridică specială................................................................. 70
8.5.Colonii............................................................................................................................................... 71
8.6.Familia romană………………........................................................................................................ 72
8.7.Puterea părintească..................................................................................................................... 74
8.8.Rezumat………………………………………………………............................................................... 75
8.9.Test de evaluare……………………............................................................................................... 75
CĂSĂTORIA. ADOPŢIUNEA ŞI LEGITIMAREA. EMANCIPAREA…............................. 77
9.1.Introducere...................................................................................................................................... 77
9.2.Competenţe.................................................................................................................................... 77
9.3.Căsătoria......................................................................................................................................... 77
9.4.Adopţiunea……………………......................................................................................................... 80
9.5.Legitimarea..................................................................................................................................... 81
9.6.Emanciparea.................................................................................................................................. 81
9.7.Rezumat………………………………………………………............................................................... 82
9.8.Test de evaluare……………………............................................................................................... 82
4 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

CUPRINS
CAPITIS DEMINUTIO. PERSOANA JURIDICĂ. TUTELA ŞI CURATELA.................... 83
10.1.Introducere.............................................................................................................................. 83
10.2.Competenţe............................................................................................................................. 83
10.3.Capitis deminutio…………..................................................................................................... 83
10.4.Persoana juridică................................................................................................................... 83
10.5.Tutela şi curatela................................................................................................................... 84
10.6.Rezumat………………………………………………………....................................................... 86
10.7.Test de evaluare……………………....................................................................................... 86
BUNURI. CLASIFICAREA LOR. POSESIUNEA. NOŢIUNEA PROPRIETĂŢII….... 87
11.1.Introducere.............................................................................................................................. 87
11.2.Competenţe............................................................................................................................. 87
11.3.Patrimoniul............................................................................................................................... 87
11.4.Clasificarea lucrurilor............................................................................................................ 89
11.5.Posesiunea.............................................................................................................................. 91
11.6.Noţiunea proprietăţii.............................................................................................................. 94
11.7.Formele primitive de proprietate....................................................................................... 95
11.8.Rezumat………………………………………………………....................................................... 96
11.9.Test de evaluare……………………....................................................................................... 96
PROPRIETATEA QUIRITARĂ. FORME DE PROPRIETATE ÎN DREPTUL CLASIC… 97
12.1.Introducere.............................................................................................................................. 97
12.2.Competenţe............................................................................................................................. 97
12.3.Proprietatea quiritară............................................................................................................ 97
12.4.Proprietatea provincială....................................................................................................... 99
12.5.Proprietatea pretoriană........................................................................................................ 99
12.6.Proprietatea peregrină…...................................................................................................... 99
12.7.Proprietatea în epoca postclasică.................................................................................... 99
12.8.Rezumat………………………………………………………....................................................... 100
12.9.Test de evaluare……………………....................................................................................... 100
DOBÂNDIREA PROPRIETĂŢII…............................................................................................ 101
13.1.Introducere.............................................................................................................................. 101
13.2.Competenţe............................................................................................................................. 101
13.3.Concepţia transmiterii dreptului de proprietate............................................................. 101
13.4.Moduri de dobândire a proprietăţii quiritare asupra res mancipi............................. 101
13.5.Moduri de dobândire a proprietăţii quiritare asupra res nec mancipi..................... 108
13.6.Rezumat……………………………………………………........................................................... 112
13.7.Test de evaluare……………………....................................................................................... 112
SANCŢIUNEA PROPRIETĂŢII. DREPTURI REALE ASUPRA LUCRULUI ALTUIA.... 113
14.1.Introducere.............................................................................................................................. 113
14.2.Competenţe............................................................................................................................. 113
14.3.Sancţiunea proprietăţii quiritare......................................................................................... 113
14.4.Sancţiunea proprietăţii pretoriene..................................................................................... 113
14.5.Stingerea (desfiinţarea) proprietăţii.................................................................................. 115
14.6.Servituţile................................................................................................................................. 115
14.7.Alte drepturi reale asupra lucrului altuia......................................................................... 122
14.8.Rezumat………………………………………………..…............................................................. 123
14.9.Test de evaluare……………………....................................................................................... 123
BIBLIOGRAFIE….................................................................................................................................. 125
INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN 5

– INTRODUCERE –
1.Obiectivele cursului.......................................................................................................................... 7
2.Competenţe conferite...................................................................................................................... 7
3.Structura cursului………................................................................................................................... 8
4.Cerinţe preliminare. Discipline deservite…................................................................................ 8
5.Durata medie de studiu individual................................................................................................8
6.Evaluarea…………………................................................................................................................... 8
1. OBIECTIVELE CURSULUI.
Obiectivul general al cursului:
- formarea culturii juridice a viitorilor jurişti, transmiterea conceptelor şi
principiilor fundamentale ale dreptului, dezvoltarea puterii de analiză a
studenţilor, precum şi folosirea corectă a judecăţilor logice în interpretarea normelor de
drept;
- studentul să cunoască și să înțeleagă noţiunile de bază ale dreptului roman,
terminologia juridică, creaţie a romanilor, precum şi noţiunile de baza cu privire la
periodizarea dreptului roman;
- studentul să-și formeze și dezvolte capacitatea de analiza și sinteză, precum şi
abilităţile de a aplica corect cunoștinţele teoretice acumulate pentru soluţionarea
problemelor practice şi a speţelor din materia dreptului privat roman;
- promovarea relaţiilor inter-umane bazate pe lege şi valori morale, manifestarea unei
atitudini responsabile şi pozitive faţă de profesia de jurist, conştientizarea de către
student a rolului juristului de-a lungul istoriei, a importanţei conferită acestei profesii într-
un stat de drept pentru o bună dezvoltare a relaţiilor sociale.
Obiectivul specific al cursului:
- studentul să-şi însuşească cunoştinţele din domeniul dreptului privat roman în strânsă
conexiune cu cele din domeniul dreptului civil deja studiate astfel încât să fie capabil să
înţeleagă corelaţia dintre dreptul roman si dreptul român;
- studentul să fie capabil a selecta şi a aplica corect metodele și principiile de bază
învățate în soluţionarea problemelor practice şi a speţelor de drept privat roman;
- studentul să poată aplica cunoştinţele dobândite prin soluţionarea unui caz practic,
realizarea unor eseuri, comentariul unor soluţii îmbrăţişate de practica judiciară romană,
comentariul unor texte juridice romane.
Evident, prezentul suport de curs, datorită limitărilor de întindere, este insuficient unei
depline aprofundări a materiei dreptului privat roman, astfel încât, pentru optime rezultate
în cadrul activităţii lor profesionale în calitate de studenţi, aceştia ar trebui să recurgă şi la
una sau mai multe din lucrările recente indicate în bibliografia aflată la sfârşit.
2. COMPETENŢE CONFERITE.
După parcurgerea materialului, fiecare student va fi capabil:
- să explice terminologia juridică latină, creaţie a romanilor, să înţeleagă
sensurile proprii fiecărei categorii şi fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile
fundamentale şi regulile de drept;
- să descrie instituţiile juridice romane în procesul apariţiei şi evoluţiei lor istorice, să
surprindă relaţiile dintre categoriile şi conceptele juridice, precum şi să deceleze raportul
dintre diversele instituţii care alcătuiesc domeniul dreptului privat roman, să explice
determinarea de tip dialectic dintre baza economica a societăţii romane şi
suprastructura juridica a acesteia, determinare valabila de-a lungul întregii istorii a
societăţii umane, respectiv să înţeleagă evoluţia istorică a instituţiilor de drept roman în
funcţie de condiţiile sociale, economice şi politice;
- să rezume conţinutul şi semnificaţia instituţiilor juridice moderne, să pună în aplicare
metodologia necesară clasificării şi calificării conceptelor juridice moderne, să-şi
perfecţioneze discursul juridic, în sensul exprimării corecte şi fluente in limbajul juridic
DREPT ROMAN I 7
INTRODUCERE
(capacitatea de a percepe şi utiliza limbajul juridic bazat pe terminologia latină), să-şi
dezvolte arta de a raţiona în drept;
- să interpreteze în mod corect textele juridice romane şi orice text juridic in general,
precum şi să-şi coreleze cunoştinţele teoretice cu abilitatea de a le aplica în practică,
inclusiv prin soluţionarea unor speţe privind aplicarea principiilor şi normelor dreptului
roman;
- să conştientizeze importanţa dreptului privat şi să manifeste o atitudine responsabilă
faţă de pregătirea continuă, cunoaşterea operativă şi aplicarea corespunzătoare a unor
noi acte normative, inclusiv a modificărilor celor existente, precum şi a jurisprudenţei din
materia dreptului civil - condiţii indispensabile pentru o abordare corectă, ca practician
al dreptului, a nenumăratelor situaţii concrete în lumina Noului Cod Civil.
RESURSE ŞI MIJLOACE DE LUCRU:
Pentru parcurgerea cu succes a materiei în vederea dobândirii competenţelor
specifice fiecărei unităţi de învăţare, fiecare student va trebui să deţină şi să
întrebuinţeze efectiv lucrarea: Iustiniani institutiones - Instituţiile lui Iustinian (traducere şi
note: V. Hanga, M. D. Bob), Bucureşti: Editura Universul Juridic, 2009, precum şi lucrarea:
C. Murzea, S.-D. Şchiopu, A. Bianov, Crestomaţie de texte juridice latine, Editura
Romprint, Braşov, 2006.
3. STRUCTURA CURSULUI.
Temele sunt următoarele:
Unitatea de învăţare 1: Diviziunile şi trăsăturile dreptului privat roman;
Unitatea de învăţare 2: Privire istorică asupra organizării de stat a Romei şi a
organizării sale sociale;
Unitatea de învăţare 3: Izvoarele dreptului privat roman;
Unitatea de învăţare 4: Opera legislativă a lui Iustinian;
Unitatea de învăţare 5: Noţiuni introductive privind procedura civilă romană.
Desfăşurarea procesului în sistemul procedurii legisacţiunilor;
Unitatea de învăţare 6: Procedura formulară. Procedura extraordinară;
Unitatea de învăţare 7: Persoanele - capacitatea juridică. Sclavii. Oamenii liberi;
Unitatea de învăţare 8: Dezrobiţii. Oamenii liberi cu o condiţie juridică specială. Colonii.
Familia romană. Puterea părintească;
Unitatea de învăţare 9: Căsătoria. Adopţiunea şi legitimarea. Emanciparea;
Unitatea de învăţare 10: Capitis deminutio. Persoana juridică. Tutela şi curatela;
Unitatea de învăţare 11: Bunuri. Clasificarea lucrurilor. Posesiunea. Noţiunea proprietăţii.
Formele primitive de proprietate;
Unitatea de învăţare 12: Proprietatea quiritară. Forme de proprietate în dreptul clasic;
Unitatea de învăţare 13: Dobândirea proprietăţii;
Unitatea de învăţare 14: Sancţiunea proprietăţii. Drepturi reale asupra lucrului altuia.
4. CERINŢE PRELIMINARE. DISCIPLINE DESERVITE.
Fiind o materie de anul I, semestrul I, nu există cerințe preliminare. Studiul
disciplinei influenţează major demersurile de însuşire a cunoştinţelor în domeniul tuturor
ramurilor dreptului privat, și cu precădere ale dreptului civil.
5. DURATA MEDIE DE STUDIU INDIVIDUAL.
Timpul necesar estimat pentru înţelegerea instituţiilor şi mecanismelor juridice
cuprinse în cele 14 unităţi de învăţare este de 28 ore, timp consacrat cu atenţie
concentrată; timpul necesar parcurgerii fiecărei UI în parte fiind în medie de 2 ore de
studiu individual.
6. EVALUAREA.
Nota finală este formată din 100% examen scris.

– CHESTIONAR EVALUARE PRERECHIZITE –
Nu este cazul, fiind o materie de sem. I, an I.
DREPT ROMAN I 9
CHESTIONAR EVALUARE PRERECHIZITE

– Unitatea de învăţare 1 –
DIVIZIUNILE ŞI TRĂSĂTURILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN
1.1.Introducere...................................................................................................................................... 11
1.2.Competenţe.................................................................................................................................... 11
1.3.Diviziunile dreptului roman……….............................................................................................. 11
1.4.Periodizarea dreptului privat roman......................................................................................... 13
1.5.Trăsăturile dreptului privat roman............................................................................................ 13
1.6.Rezumat………………………………………………………............................................................... 16
1.7.Test de evaluare……………………............................................................................................... 16
1.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi
practice ale diviziunilor dreptului roman. Astfel, studenţii vor fi introduşi în studiul unor
noţiuni fundamentale precum cele de ius naturale, ius gentium şi ius civile. De asemenea
cursanţii vor fi familiarizaţi atât cu periodizarea dreptului roman, cât şi cu aspectele teoretice şi practice
ale trăsăturilor dreptului privat roman.
1.2. COMPETENŢE.
să explice terminologia juridică latină, creaţie a romanilor, să identifice sensurile
proprii fiecărei categorii şi fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărei
noţiuni prezentate în această unitate de învăţare, cât şi de a decela raportul dintre acestea;
 să explice şi să interpreteze diviziunile dreptului roman, precum şi trăsăturile dreptului privat
roman în lumina periodizării juridice a dreptului privat roman.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore (timp consacrat
cu atenţie concentrată).
1.3. DIVIZIUNILE DREPTULUI ROMAN.

IUS NATURALE, IUS GENTIUM şi IUS CIVILE.
IUS NATURALE (dreptul natural): dreptul comun tuturor fiinţelor (atât oamenilor, cât şi celorlalte
animale) → natura învaţă pe toate fiinţele acest drept („dreptul natural este dreptul pe care toate fiinţele
l-au deprins de la natură”, I.1.2.pr.) → drept comun tuturor vieţuitoarelor, în timp ce dreptul ginţilor este
dreptul comun tuturor oamenilor.
– ius naturale mai are un alt înţeles: Cicero susţine că, în afara de lege şi obicei, mai există un
izvor de drept: ius naturale, care reglementează în acelaşi fel la toate popoarele şi în toate timpurile
unele raporturi sau dintre oameni sau dintre oameni şi lucruri, dar care nu are prin el însuşi putere
obligatorie (sistem de principii juridice valabil pentru toate popoarele şi toate timpurile) → acest ius
naturale este o concepţie filozofică şi trebuie să servească de bază legislaţiei pozitive: este ceea se
numea în trecut dreptul natural.
Jurisconsultul Paul: „dreptul înseamnă ceea ce este totdeauna just şi bun, cum este dreptul natural”.
!!! concepţie mai exactă: dreptul natural este un drept comun tuturor oamenilor, dar numai
oamenilor şi bazat pe raţiune (ex. egalitatea primitivă a oamenilor când nu exista sclavia, dreptul la
legitimă apărare).
IUS GENTIUM (dreptul ginţilor):
1. dreptul ginţilor: sinonim cu dreptul natural → „dreptul pe care raţiunea naturală l-a rânduit între
toţi oamenii este respectat deopotrivă de toate popoarele şi se numeşte dreptul ginţilor” (I.1.2.1) +
„dreptul natural, care este în mod egal respectat de toate popoarele, fiind rânduit de o providenţă
divină, rămâne necontenit trainic şi neschimbat” (I.1.2.11.).
2. dreptul ginţilor: drept internaţional public → dreptul care reglementează relaţiile dintre state: sens
rar în textele juridice, dar care apare des la istoricul Titius Livius în legătură cu epoca veche a Romei.
3. dreptul ginţilor: drept internaţional privat → drept care reglementează raporturile de drept civil
între cetăţenii romani şi străini (nu era nici dreptul străinului, nici dreptul roman, cu un al treilea sistem
de drept), dreptul pe care trebuie să-l aplice judecătorul pentru a rezolva procesele intervenite între
străini (peregrini) şi cetăţenii romani, drept care ulterior a terminat prin a fi folosit chiar de romani în
relaţiile dintre ei.
Ex. sclavia, deşi este conformă cu ius gentium, totuşi este contrară lui ius naturale.
– originea lui ius gentium: pare să se fi născut cu ocazia târgurilor din Roma → romanii venind în
contact cu străinii, în special cu grecii, au trebuit să utilizeze forme de drept adecvate pentru a
DREPT ROMAN I 11
răspunde necesităţilor economice întrucât ius civile nu se aplica străinilor: ius gentium ca drept
internaţional privat s-a dezvoltat odată cu dezvoltarea relaţiilor comerciale.
242 î.e.n.: romanii au creat un magistrat special, pretorul peregrin (praetor peregrinus), pentru
organizarea proceselor cu străinii → în această jurisdicţie ar fi apărut şi s-a dezvoltat ius gentium
roman.
!!! însă occupatio (ocupaţiunea) este o instituţie de ius gentium cunoscută de romani din cele mai
străvechi timpuri.
– la origine comerţul avea loc între ginţi diferite, astfel că s-a născut un obicei nejuridic pentru a
reglementa aceste raporturi de natură comercială, raporturi care ulterior au avut loc în târguri între
cetăţeni şi străini → ius gentium cu timpul a fost integrat în dreptul roman, înlocuind în practică vechiul
drept quiritar (dreptul cetăţenilor romani).
→ prin ius gentium se înţelege ambele ramuri al dreptului internaţional (public şi privat) → au origine
comună: obiceiul nejuridic din comuna primitivă → obiceiul nejuridic dintre ginţi, odată cu formarea
statului, devine un drept între state, un drept al ginţilor: gintă (nu totalitatea celor care descind dintr-un
strămoş comun) = popor cu care Roma avea relaţii.
IUS CIVILE (dreptul civil): dreptul comun tuturor cetăţenilor unui stat (dreptul destinat să
reglementeze în mod exclusiv raporturile dintre cetăţenii romani: dreptul cviritar)→ stabilit de fiecare
popor: nici nu se deosebeşte cu totul, dar nici nu se aseamănă în toate cu ius naturale şi ius gentium
→ ori de câte ori adăugăm ceva sau înlăturăm ceva din dreptul comun tuturor, facem un drept propriu,
adică ius civile. (1).
– romanii, când zic ius civile, fără să adauge numele vreunui popor, înţeleg dreptul lor propriu
(izvorăşte din: consuetudo, plebiscita, lex, senatusconsulta, constitutiones principium, edicta şi
responsa prudentium) → aşadar ius civile este opus atât lui ius naturale, cât şi lui ius gentium.
– ius civile era la origine un drept strict, riguros şi formalist (la origine romanii nu recunoşteau
străinilor nici un drept iar orice străin venit la Roma cădea în sclavie), în timp de ius gentium era flexibil,
echitabil şi lipsit de forme solemne → ius gentium, dintr-un drept destinat străinilor şi raporturilor lor cu
romanii, a ajuns un drept comun şi romanilor şi peregrinilor, aplicabil şi unora şi altora.
IUS CIVILE ŞI IUS HONORARIUM.
IUS CIVILE (dreptul civil): are un sens mai restrâns → arată dreptul izvorând din consuetudo, lex,
plebiscita, senatusconsulta, constitutiones principium şi responsa prudentium, dar nu şi edicta, adică
desemnează întregul drept roman indiferent din ce surse a izvorât, cu excepţia edictelor magistraţilor.
(2).
IUS HONORARIUM (dreptul onorar): este dreptul izvorând din edictele (edicta – programe relative
la activitatea magistraţilor în timpul funcţiunii lor) magistraţilor care au ius edicendi.
– la romani magistraturile se numesc honores, întrucât erau onorifice → dreptul stabilit de
magistraţi se numeşte ius honorarium → se subdivide în:
– ius praetorium (dreptul pretorian): ius honorarium izvorând din edictele pretorului.
– ius aedilicium (dreptul edilician): ius honorarium izvorând din edictele edililor.
– ius honorarium, în special dreptul pretorian, a fost creat pentru a ajuta, a completa sau a îndrepta
dreptul civil → romanii au spus că ius honorarium este glasul viu al dreptului civil (viva vox iuris civilis).
!!! IUS CIVILE: are un înţeles şi mai restrâns → indică uneori numai dreptul izvorând din
interpretatio prudentium (interpretarea jurisconsulţilor). (3).
IUS DIVINUM şi IUS HUMANUM.
IUS DIVINUM: dreptul canonic roman, dreptul care guvernează raporturile oamenilor cu
divinitatea→ se mai numeşte ius sacrum (dreptul sacru), fas (dreptul religios).
IUS HUMANUM: dreptul omenesc, dreptul roman laic → dreptul care guvernează raporturile
oamenilor dintr-un stat, atât între ei, cât şi cu statul lor, raporturile acelor oameni cu oamenii din alte
state şi cu alte state, şi raporturile statelor între ele.
→ la început fas se confunda cu ius humanum, dar ulterior s-au deosebit.
IUS PUBLICUM şi IUS PRIVATUM.
→ dreptul pozitiv (dreptul care se aplică într-o societate dată, la un moment dat, sub auspiciile
statului respectiv) reglementează întreaga viaţă socială: aceasta are două direcţii principale → viaţa
publică şi viaţa privată → de aceea şi dreptul roman se deosebeşte în drept public şi drept privat.
IUS PUBLICUM: dreptul privitor la organizarea religioasă şi politică a statului roman (nu poate fi
schimbat prin convenţii între particulari), guvernează organizarea puterilor statului şi raporturile
particularilor cu statul.
IUS PRIVATUM: dreptul privitor la buna stare a particularilor, guvernează raporturile particularilor
între ei → este alcătuit din trei părţi: din regulile lui ius naturale, ale lui ius gentium şi ale lui ius civile (nu
cunoaşte distincţia între dreptul civil şi comercial + cuprinde şi dreptul penal privat: anumite fapt
nepermise pe care dreptul roman le considera ca lezând numai interesul particular, nu şi interesul
public).
IUS NON SCRIPTUM şi IUS SCRIPTUM.
IUS NON SCRIPTUM: dreptul nescris → dreptul roman care izvorăşte din consuetudo (dreptul
consuetudinar).

IUS SCRIPTUM: dreptul scris → dreptul roman izvorând din lex, plebiscita, sunatusconsulta,
constitutiones principum, edicta şi responsa prudentium (dreptul pe care autoritatea publică îl creează
în baza puterii sale legiuitoare).
→ deosebirea dintre dreptul scris şi dreptul nescris se bazează pe izvoarele dreptului, nu pe faptul
material al scrisului: obiceiurile, chiar dacă sunt adunate şi scrise sau de particulari sau de stat, nu
încetează să fie tot drept nescris.
IUS GENERALE şi IUS SINGULARE.
IUS GENERALE sau ius commune: dreptul general este dreptul privitor la toţi romanii şi la toate
raporturile lor juridice → de regulă dreptul este stabilit pentru toţi.
IUS SINGULARE: dreptul special este dreptul privitor numai la unii dintre romani şi la unele
raporturi juridice ale lor (ex. regulile de drept privind testamentul militar) → romanii spun că dreptul
special este ceva ce s-a stabilit în contra cuprinsului raţiunii (în contra ordinii şi consecvenţei) din
pricina unui folos oarecare: este o abatere de la regula că dreptul trebuie să se aplice faţă de toţi →
abatere îndreptăţită pe considerente de ordin social, religios, politic, istoric.
– este de două feluri: beneficium legis şi privilegium.
– beneficium legis: abatere de la dreptul general făcută în folosul unei categorii de persoane ori de
raporturi juridice (ex. abaterile în folosul soldaţilor).
– privilegium: abatere de la dreptul general făcută sau în folosul sau în paguba fie a unei persoane
ori a unor persoane anume determinate, fie a unui ori a unor raporturi juridice anume determinate →
privilegiul cuprinde ceva pozitiv.
!!! dispensa: opreşte ca dreptul să se aplice într-un caz anumit (acordată de regulă de senat) →
dispensa cuprinde ceva negativ.
1.4. PERIODIZAREA DREPTULUI ROMAN.
PERIODIZARE ISTORICĂ:
– regalitatea: 754/753 î.e.n. (fondarea Romei) – 510/509 î.e.n. (244 R.F.) (fondarea republicii).
– republica: 509 î.e.n. - 27 î.e.n. (fondarea imperiului de către Octavian).
– Imperiul: principatul: 27 î.e.n. – 284 e.n. (fondarea dominatului de către Diocleţian).
dominatul: 284 – 565 (moartea lui Iustinian).
PERIODIZARE JURIDICĂ:
– epoca veche → vechiul drept roman: 753 î.e.n. - sec. I î.e.n.
– epoca clasică → dreptul clasic: sec. I î.e.n. - 284 e.n.
– epoca postclasică → dreptul postclasic: 284 - 565.
1.5. TRĂSĂTURILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN.
TRĂSĂTURILE DREPTULUI PRIVAT ÎN EPOCA REGALĂ:
– formalismul şi rigiditatea caracterizează vechiul drept roman → formalismul constituia, de altfel,
poate cea mai importantă trăsătură a vechiului drept civil roman, astfel că pentru încheierea unui act
juridic se cereau anumite solemnităţi, pronunţarea anumitor cuvinte, schiţarea anumitor gesturi.
– formalismul juridic se explică prin forţa credinţelor religioase în epoca veche şi prin nivelul scăzut
de dezvoltare al forţelor de producţie.
– nici nu se poate vorbi de un fenomen juridic distinct de cel religios anterior alungării regilor.
– în epoca regală actele juridice erau rare întrucât producţia de mărfuri şi schimbul se găseau în
cea mai rudimentară formă.
– necesitatea unor formalităţi care să dea valoare juridică convenţiilor nu constituia o piedică în
ceea ce priveşte încheierea acestora, întrucât asemenea acte erau rare → formalismul juridic avea o
serie de avantaje, respectiv la încheierea actelor juridice atrăgea atenţia părţilor asupra conţinutului
convenţiei încheiate şi în consecinţă asupra îndatoririlor care rezultau din actul încheiat → martorii care
luaseră parte la îndeplinirea unor asemenea formalităţi puteau, cu mai multă uşurinţă, să refacă din
memorie elementele constitutive ale convenţiei şi astfel să lămurească instanţa de judecată dacă între
părţi ar fi izbucnit vreo neînţelegere privind actul pe care l-au încheiat.
– formalismul fiind sistemul de drept în care voinţa omului ca să producă efecte trebuie să fie
exprimată în anumite forme obligatorii → aceste forme puteau consta în: întrebuinţarea unor cuvinte
solemne ca cuvântul spondeo în actul numit sponsio; prezenţa magistratului ca de exemplu la in iure
cessio; prezenţa unor martori ca în cazul mancipaţiunii; prezenţa autorităţilor religioase ca în cazul lui
pontifex maximus în cel mai vechi testament roman; prezenţa adunării curiate ca în cazul celui mai
vechi testament roman şi al adrogaţiunii; prestarea unui jurământ ca în cazul celor mai vechi obligaţii
contractuale.
– dreptul, mult timp în epoca veche romană, nu a fost accesibil oricui → numai patricienii, prin
preoţi numiţi pontifi deţineau ştiinţa dreptului → numai ei cunoşteau regulile la care trebuia supus un
act pentru ca să fie valabil, numai ei ştiau regulile care trebuiau sa fie respectata pentru a valorifica un
drept în justiţie → pentru plebe dreptul era o ştiinţă misterioasă → pontifii care erau recrutaţi numai
dintre patricieni interpretau dreptul potrivit intereselor lor şi în detrimentul plebeilor, oricând puteau să
declare nul un act invocând un viciu de formă.

– astfel se explică de ce unul din obiectivele luptei de clasă a plebei a fost publicarea, adică
facerea cunoscută a dreptului: publicare care s-a făcut în două faze: redactarea legii celor XII Table,
adică codificarea dreptului privat consuetudinar, şi divulgarea, adică facerea cunoscută a formulelor
(termenilor) legisacţiunilor şi calendarului.
!!! din formalism au decurs o serie de principii, ce au primit atenuări în epocile următoare:
– principiul interpretării literale se manifestă prin faptul că actul nu trebuia înţeles în raport cu voinţa
celui care l-a făcut ci respectându-se termenii actului.
– principiul simetriei sau al corespondenţei formelor prevedea că un act formal trebuia desfiinţat cu
aceleaşi forme cu care a fost făcut dar aplicate invers → în vechiul drept roman plata nu avea ca efect
stingerea obligaţiei, deoarece, potrivit principiului de simetrie, o obligaţie nu se stinge decât printr-un
act formal simetric celui prin care fusese creat, un act de aceeaşi natură însă în sens invers.
– principiul unilateralităţii actului: orice act formal este unilateral, adică creează obligaţii numai în
sarcina uneia din părţi → vânzarea în vechiul drept roman avea loc prin două stipulaţii, prin două
contracte formale, căci printr-unul se creează obligaţia vânzătorului de a preda lucrul, iar printr-alta
obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul.
– potrivit principiului oralităţii actelor toate actele formale din vechiul drept roman sunt orale →
principiul oralităţii actelor constituie o caracteristică a sistemului juridic roman în antiteză cu dreptul
oriental care cunoaşte înscrisul pentru constituirea celor mai diverse raporturi → antiteza între aceste
două sisteme se exprimă prin dictonul: „Roma vorbeşte orientul scrie”.
– potrivit principiului simplităţii actului juridic un act nu poate crea decât un singur raport juridic →
nu se poate printr-unul şi acelaşi act transmite proprietatea şi în acelaşi timp a crea anumite obligaţii în
sarcina celui care transmite proprietatea, ca de exemplu obligaţia de garanţie (obligaţia de a răspunde
de evicţiune şi obligaţia de a răspunde pentru viciile ascunse) → fiecare act nu e destinat decât pentru
un singur scop juridic.
– în ceea ce priveşte caracterul religios dreptul roman la originile sale dreptul se confunda cu
religia: de exemplu patricienii în lupta contra plebeilor le reproşau lipsa de religie, ei având alţi zei decât
cei dintâi → întrucât magistraţii, la orice act important al vieţii publice, aveau dreptul şi datoria să
consulte voinţa zeilor, ei susţineau că magistratul plebeu nu numai că nu ar fi putut afla voinţa zeilor,
dar consultarea zeilor de către un plebeu ar fi fost o jignire adusă divinităţii → acela care află voinţa
zeilor era magistratul care prezida adunarea poporului: prin urmare preşedintele adunării putea oricând
să înlăture pe candidatul plebeu sub cuvânt că zeii dezaprobă alegerea sa.
– jurisprudenţa romană timp de aproape 300 de ani, în intervalul dintre secolul VI î.e.n. dată când
se naştere statul roman şi 304 î.e.n. dată când se divulgă formulele legisacţiunilor (termenii acţiunilor
legii) şi calendarul (zilele când se putea intenta o acţiune a legii) are un caracter pontifical
(jurisprudenţa sacră).
– opera de interpretare a dreptului era îndeplinită de pontifi care ţineau în secret atât metodele de
interpretare, cât şi modul cum anterior fusese rezolvate diferite cazuri practice → ei erau depozitarii
dreptului cutumiar → în acest mod plebea era ţinută în necunoaşterea dispoziţiilor juridice pe care
patricienii le aplicau potrivit intereselor lor.
– confuzia dintre drept şi religie se observă în modul cum romanii defineau cutuma (obiceiul), în
sfera noţiunii ei intrând şi ceremoniile religioase, de asemenea în felul cum defineau dreptul (Celsus:
„dreptul este ştiinţa a ceea ce este bun şi echitabil”) şi ştiinţa dreptului (Gaius: „Jurisprudenţa [ştiinţa
dreptului] este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa a ceea ce este drept şi nedrept”).
– laicizarea dreptului începe odată cu împărţirea atribuţiilor regelui între consuli şi rex sacrorum,
moment ce marchează prima distincţie între ius (normele juridice) şi fas (normele religioase).
TRĂSĂTURILE DREPTULUI PRIVAT ÎN TIMPUL REPUBLICII.
– formalismul şi rigiditatea vechiului drept roman nu mai corespunde transformărilor ce au loc în
timpul republicii → în special comerţul este stânjenit de formele excesive impuse de normele de drept
ce guvernau actele juridice necesare tranzacţiilor comerciale.
– vechiul principiu al formalismului cedează tot mai mult în faţa consensualismului, ca urmare a
promovării ideii de bună-credinţă şi a celei de echitate → aceste noi idei impun îndeplinirea celor
promise prin actul juridic în spiritul şi intenţia părţilor contractante.
– întrucât cultivarea formei în dauna fondului avea drept consecinţă un sumedenie de inechităţi, în
timpul lui Cicero devenise proverbială expresia „respectul cel mai mare al formei duce la cea mai mare
nedreptate”.
!!! principiile deduse din formalism au suferit o serie de atenuări:
– principiul interpretării literale permitea comiterea a numeroase înşelăciuni → o parte nu executa
obligaţia sa prelevându-se de termenii contractului deşi voinţa părţilor fusese alta → se ajunge treptat
în epoca clasică la un alt principiu cu totul opus celui precedent, interpretarea actelor potrivit voinţei
părţilor, principiu care deşi capătă o largă aplicare totuşi niciodată nu ajunge să înlăture cu totul
principial interpretării literale → noul principiu e formulat astfel de jurisconsultul Paul: „s-a decis că în
convenţii trebuie să se aibă în vedere mei curând voinţa părţilor contractante decât termenii”.
– în epoca clasică se admite că o obligaţie luată în formă solemnă să nu fie stinsă printr-un act
contrar ci prin plată, adică prin executarea prestaţiei de către cel obligat, deci nu se mai aplica principiul
simetriei sau al corespondenţei formelor → pe la sfârşitul republicii, plata a devenit prin ea însăşi
liberatorie, fără să mai fie nevoie de formele solemne.

– prin apariţia contractelor consensuale s-a redus mult câmpul de aplicare al principiului
unilateralităţii actului → astfel vânzarea devine contract consensual generator de obligaţii atât în
sarcina cumpărătorului, cât şi a vânzătorului.
– pe la finele republicii principiul oralităţii actelor este alterat deoarece apare contractul litteris (prin
înscris).
– nici principul simplităţii actului juridic nu mai e respectat în dreptul clasic → un act poate produce
mai multe efecte juridice: mancipaţiunea, de exemplu creează două efecte juridice între alienator (cel
care înstrăinează) şi achizitor (cel care dobândeşte): un efect real întrucât transmite proprietatea şi un
efect personal întrucât creează obligaţia de garanţie (în vechiul drept roman obligaţia de garanţie nu
era un efect al mancipaţiunii, deşi decurgea din ea, ci avea un fundament delictual).
– o caracteristică a dreptului privat roman este caracterul conservator → prin caracterul
conservator se înţelege tendinţa pe care o prezintă dreptul privat roman de a ascunde sub forme vechi
noile instituţii create de necesităţile mereu în schimbare.
– caracterul conservator prezintă anumite aplicaţii, dintre care cele mai importante sunt existenţa
formelor reziduale, reprezentative şi simbolice; existenţa actelor imaginare, denaturate şi fictive;
ficţiunea.
– formele reziduale sunt anumite forme care în trecut aveau o aplicaţie şi care apoi sunt păstrate
pentru a crea aparenţa vechii situaţii, deşi rostul acestor forme încetase → o formă reziduală este
păstrarea balanţei în cazul per aes et libram când moneda a încetat să fie cântărită şi a fost numărată.
– prin forme reprezentative se înţelege faptul că o formă veche a unui act este respectată prin
întrebuinţarea unui alt lucru decât cel vechi → de exemplu revendicarea a fost aplicată şi la imobile →
n-a fost posibilă însă vechea formă a aducerii obiectului revendicat în faţa magistratului → totuşi
această formă n-a fost eliminată ci în loc de obiectul revendicat a fost adus o parte din el în faţa
magistratului → de exemplu în cazul când obiectul revendicat era o casă s-a adus numai o ţiglă sau
dacă era un teren s-a adus un bulgăre de pământ → bulgărele de pământ, ţigla, reprezintă respectiv
terenul şi casa, în aparenţă vechea formă este respectată, în aparenţă nu s-a schimbat nimic.
– în ceea ce priveşte formele simbolice, simbolul este un lucru ce reprezintă ceva abstract spre
deosebire de forma reprezentativă care este un lucru ce reprezintă un alt lucru şi de forma reziduală
care nu reprezintă nimic şi care este un lucru rămas din trecut → în cazul de mai sus bulgărele de
pământ reprezintă terenul, ţigla reprezintă casa, sunt deci forme reprezentative → balanţa este o formă
reziduală → uneori lancea reprezintă dreptul de proprietate (tribunalul centumvirilor avea înfiptă o lance
înaintea locului unde-şi ţinea şedinţele - lancea este în acest caz o formă simbolică deoarece
reprezintă ceva abstract, ce nu se poate pipăi, dreptul de proprietate).
– actele imaginare sunt acele acte cărora li s-a suprimat unul din elementele constitutive → de
exemplu în mancipaţiune cântărirea monedei care era un element constitutiv al actului a fost suprimată
atunci când moneda n-a mai fost cântărită ci numărată → mancipaţiunea a devenit un act imaginar şi
Gaius îl numeşte ca atare.
– actele denaturate sunt actele deviate (abătute) de la scopul pentru care fuseseră create → astfel
mancipaţiunea, mod de a transmite proprietatea, e întrebuinţată mai târziu în alte scopuri ca testament,
căsătorie, etc.
– actele fictive, care nu trebuie confundate cu actele imaginare, sunt acte aparente → în aparenţă
au loc formele unui act ale cărui efecte sunt cu totul deosebite de ale aceluiaşi act când a făcut în mod
real → astfel este in iure cessio → in iure cessio este un act care ia aspectul unui proces introdus prin
sacramentum in rem (jurământul asupra unui lucru) → acest proces este fictiv căci numai în aparenţă
părţile se judecă, în realitate sunt înţelese între ele şi magistratul în faţă căruia se desfăşoară acest
pretins proces ştie că este vorba de formarea unui anumit act juridic. In iure cessio are multiple aplicaţii
(ex. cazul transmiterii proprietăţii prin in iure cessio).
– a treia aplicaţie a caracterului conservator este aşa numitul procedeu al ficţiunii → pentru a aplica
un principiu de drept la alte situaţii decât fuseseră create, romanii presupuneau că anumite condiţii,
care nu erau realizate la noile situaţii, există totuşi → în ficţiuni ca şi în actele aparente se consideră ca
real ceea ce nu există pentru ca să se realizeze anumite acte juridice, însă pe când în ficţiuni se
presupune ca existent un lucru care nu există, în actele aparente există un lucru dar acesta este altfel
decât se arată aparent → de exemplu la Roma, pentru a intenta acţiunea de furt, trebuia să fii cetăţean
roman şi delincventul să aibă aceiaşi calitate → dacă victima sau delincventul era un peregrin nu se
putea intenta acţiunea de furt → de aceea, în formula acţiunii de furt s-a trecut o ficţiune după care se
presupunea că delincventul sau victima ar avea calitatea de cetăţean roman: „si civis romanus esset”
(dacă ar fi cetăţean roman).
TRĂSĂTURILE DREPTULUI PRIVAT ÎN TIMPUL PRINCIPATULUI:
– dreptul clasic îşi cunoaşte expresia desăvârşită în operele jurisconsulţilor din secolele I-II →
opera acestora reformează şi inovează profund vechiul dreptul roman, respectând în acelaşi timp
tradiţia juridică.
– începând cu a doua jumătate a secolului II, pe măsură ce puterea imperială limitează alte surse
de iniţiativă legislativă, odată cu criza societăţii romane începe şi decăderea dreptul roman clasic.
– în epoca clasică dreptul roman se caracterizează prin: tendinţa de desfiinţare a formelor,
cognatio (rudenia de sânge) devine izvor de drepturi care intră în luptă cu agnaţiunea (rudenia civilă) şi

în cele din urmă (sub Iustinian) reuşeşte să devină unicul fundament al dreptului succesoral, situaţia
membrilor familiei se schimbă în raport cu pater familias.
– în epoca clasică, s-a accentuat şi la Roma tendinţa de a întrebuinţa înscrisul → testamentul a
devenit un act scris → stipulaţia în practică încetează de a mai fi un act oral ci devine un act scris (e
destul să se redacteze un act care să constate că formele orale au fost îndeplinite pentru ca stipulaţia
să fie valabilă).
– nici unul din principiile formalismului n-a rămas intact în dreptul clasic → decăderea formalismului
nu a avut loc în mod brusc, ci printr-o evoluţie lentă care nu se termină nici în dreptul lui Iustinian.
– în dispariţia formelor solemne un rol important l-a avut pretorul prin crearea aşa numitului drept
pretorian → dreptul pretorian, caracterizat prin liberarea de forme, nu a desfiinţat dreptul civil,
caracterizat prin formalism → în practică însă dreptul pretorian se aplica, dat fiind mijloacele folosite de
pretor, înlocuindu-se la caz la caz dreptul civil → formal dreptul civil rămâne în vigoare deşi în mare
parte pretorul avea grijă să-l înlăture în practică → dacă formal, aparent, dreptul civil se menţine
aceasta se datorează caracterului conservator al dreptului roman.
TRĂSĂTURILE DREPTULUI PRIVAT ÎN TIMPUL DOMINATULUI:
– pe de o parte schimbările politice şi sociale pe care statul roman le-a suferit nu puteau rămâne
fără efecte asupra instituţiilor juridice, astfel că odată cu victoria absolutismului împăratul devine
titularul unui adevărat monopol legislativ, respectiv sursa întregului drept public şi privat.
– pe de altă parte sistemul social piramidal a impus un sistem judiciar organizat după aceleaşi
principii, în fruntea căruia se afla împăratul de ordinele căruia ascultau, în succesiunea descrescândă a
rangurilor, toţi cei însărcinaţi cu împărţirea dreptăţii.
– legile date de împăraţi, adică constituţiile imperiale, erau fie măsuri cu caracter general (leges
generales), fie soluţii juridice date cu ocazia unui proces, însă care urmau a fi aplicate în viitor la toate
cazurile similare.
– în cea mai mare parte, activitatea jurisconsulţilor se desfăşoară în cancelariile imperiale;
participând la opera de legiferare, ei sînt consideraţi simpli mandatări ai împăratului, adevăratul şi
unicul creator al dreptului → operele jurisconsulţilor au un caracter mai mult compilatoriu şi de
vulgarizare → adesea ei rezumă şi, mai ales, simplifică lucrurile înaintaşilor, reducându-le la îndrumări
de practică → după Constantin interpretarea legii devine domeniul rezervat al împăratului iar
jurisprudenţei îi revine simplul rol de-a o face cunoscută şi eventual înţeleasă.
– influenţaţi de spiritualitatea greacă, mai speculativa, profesorii din răsărit dădeau mai multă
atenţie definiţiilor şi clasificărilor, cu ajutorul acestora ei voind să păstreze tot ceea ce putea fi
generalizat şi actualizat din gândirea marilor jurisconsulţi romani → în acelaşi timp, potrivit filozofiei
idealiste a epocii, ei adăugau ceva nou, respectiv accentuarea rolului voinţei în interpretarea actelor
juridice şi a ideii de echitate în aplicarea dreptului la nevoile cotidiene.
1.6. REZUMAT.
Ca şi dreptul contemporan şi dreptul roman cunoştea anumite subdiviziuni. Cele mai
importante dintre acestea erau ius naturale, ius gentium şi ius civile însă nu trebuie uitate
subdiviziunile precum ius honorarium, ius divinum, ius humanum, ius publicum, ius
privatum, ius scriptum, ius non scriptum, ius generale sau ius singulare, care prin trăsăturile specifice
fiecăreia dintre ele, stau la baza sistemului juridic romano-german din ziua de astăzi.
Un alt aspect ce trebuie reţinut este faptul că periodizarea istorică nu corespunde periodizării
juridice în ciuda faptului că schimbarea regimului de conducere a statului roman a însemnat în anumite
situaţii şischimbarea unei etape îm evoluţia sistemului juiridic roman. Pornind de la ideea
nesuprapunerii totale a periodizării istorice cu cea juridică trebuie relevat şi că dreptul roman are
trăsături specifice fiecărei etape de evoluţie, anume epocii vechi, clasice sau postclasice, schimbările
fiind datorate în primul rând necesităţilor sociale ce surveneau o dată cu trecerea timpului şi cu
modificarea opticii în ceea ce priveşte statul roman.
1.7. TEST DE EVALUARE.

1. ce se înţelege prin ius civile în sens şi mai restrâns ?
2. care sunt subdiviziunile dreptului onorar?
3. care sunt trăsăturile dreptului privat în timpul Republicii?

PRIVIRE ISTORICĂ ASUPRA ORGANIZĂRII DE STAT A ROMEI ŞI A
ORGANIZĂRII SALE SOCIALE
2.1.Introducere...................................................................................................................................... 17
2.2.Competenţe.................................................................................................................................... 17
2.3.Epoca regală…………………......................................................................................................... 17
2.4.Epoca republicii............................................................................................................................. 20
2.5.Epoca imperiului…………….......................................................................................................... 26
2.6.Rezumat………………………………………………………............................................................... 28
2.7.Test de evaluare……………………............................................................................................... 28
2.1. INTRODUCERE.
practice ale organizării de stat a Romei şi a organizării sale sociale. Astfel, studenţii vor fi
introduşi în studiul modului de organizare a statului roman în timpul regalităţii, republicii şi
imperiului. De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu aspectele teoretice şi practice ale evoluţiei
magistraturilor romane.
2.2. COMPETENŢE.
să explice terminologia juridică latină, creaţie a romanilor, să identifice sensurile
 să explice şi să interpreteze atribuţiile specifice fiecărui magistrat judiciar prezentat.
2.3. EPOCA REGALĂ.

– în anul 754/753 î.e.n., potrivit tradiţiei, Roma ar fi fost fondată de cei doi fraţi alăptaţi de lupoaică,
Romulus şi Remus.
– Roma la origine era un sat de agricultori şi păstori având o aşezare din cele mai favorabile:
situată pe malul Tibrului, în apropierea mării, la intersecţia lumii etrusce şi a lumii latine, ea „era menită
să profite de decăderea unora şi de slăbiciunea celorlalţi”.
– populaţia Romei, deşi în mare majoritate italiotă, ea nu era totuşi omogenă → potrivit tradiţiei ar fi
existat trei triburi primitive, unul de rasă latină (Rammes) aşezat pe Palatin, unul de rasă sabelică
(Tities) aşezat pe Esquilin şi unul de rasă etruscă (Luceres) aşezat pe Caelius → tot ce se ştie cu
siguranţă e că aceste nume sunt de origine etruscă, ceea ce relevă influenţa etruscilor asupra
organizaţiei primitive a Romei.
Forme de organizare a statului roman: regalitatea, republica şi imperiul.
!!! 387 î.e.n. Roma a fost incendiată de gali: în incendiu au pierit cea mai mare parte din actele
statului roman.
EPOCA REGALĂ
I. PERIOADA DEMOCRAŢIEI MILITARE.
– între fondarea Romei (754/753 î.e.n.) şi fondarea statului roman: perioada democraţiei militare
(trăsăturile de baza ale regimului primitiv gentilic + apariţia germenilor care vor duce treptat la saltul
calitativ constituit de revoluţia politică prin care s-a format statul roman).
– celula de baza a comunităţii: ginta patriarhală → statul roman a fost la origine o agregare de ginţi
(gentes): ginţile erau formate din mai multe familii pe care le unea originea comună (gentilii sunt rude
de sânge care descind dintr-un străbun comun îndepărtat, însă se putea deveni membru al ginţii prin
adopţiune) care se manifesta prin existenţa unui nume comun tuturor membrilor ginţii (nomen
gentilicum), cultul comun şi o organizaţie religioasă şi militară destul de bine fixată completau unitatea,
unitate foarte solidă la origine a ginţii.
– totuşi această grupare care fusese atât de puternică la origine era sortită pieririi începând cu
momentul închegării statului → ginta se interpunea între membrii ei şi stat, limitând astfel puterea
statului → în consecinţă între aceste două organisme, între stat şi gintă, a avut loc o luptă lentă al cărei
rezultat a fost liberarea familiilor incluse în gintă şi treptata dispariţie a însăşi ginţii.
Trăsăturile ginţii:
– gentilii aveau dreptul de a se moşteni unii pe alţii: averea rămânea în gintă;
DREPT ROMAN I 17
PRIVIRE ISTORICĂ ASUPRA ORGANIZĂRII DE STAT A ROMEI ŞI A ORGANIZĂRII SALE SOCIALE
– gentilii aveau un loc de îngropare comun şi sărbători religioase comune;
– gentilii aveau obligaţia de a nu se căsători în gintă: bărbatul nu putea lua în căsătorie pe femeia
care făcea parte din ginta lui;
– gentilii posedau în comun pământul;
– gentilii aveau obligaţia de a se apăra şi a se ajuta reciproc;
– gentilii purtau numele ginţii;
– gentilii aveau dreptul de a adopta străini în gintă;
– gentilii aveau dreptul de a alege şi de a destitui pe conducătorul ginţii.
– membrii ginţii formau o adunare care se ocupa cu administrarea treburilor ginţii → în fruntea ginţii
era un şef ales (pater gentis).
– ginţile erau în număr de 300 → 10 ginţi formau o curie → 10 curii compuneau un trib → poporul
roman era compus din 3 triburi: datorită numărului variabil al naşterilor şi morţilor, e de presupus că
armonia dintre numărul ginţilor, curiilor şi triburilor nu era naturală, ci corespunde unei transformări a
ginţilor, curiilor şi triburilor, care şi-au pierdut baza lor naturală, devenind simple unităţi militare.
– ginta, curia sau tribul vechi nu aveau la origine un caracter artificial → însă după modelul
acestora s-a format la Roma în perioada de tranziţie (perioada democraţiei militare) şi având ca nucleu
vechile ginţi, curii şi triburi o organizaţie militară → democraţia militară este bazată pe ginţi, curii şi
triburi care au devenit unităţi ale armatei romane.
– pe lângă membrii ginţii, ginta cuprinde şi oameni care nu participau la conducerea ei (nu puteau
face parte din adunarea ginţii): străinii veniţi la Roma (nu aveau nici un drept şi deveneau sclavi) → se
puneau sub ocrotirea membrilor ginţii care (în raport cu ei) se numeau patroni (clienţii: străini, vechi
sclavi dezrobiţi, plebeii care se puneau sub protecţia unui patron: între patron şi client existau raporturi
de drepturi şi obligaţii → clientul datora patronului său respect şi trebuia să-l ajute cu bani în diferite
împrejurări, patronul trebuia să ajute pe client cu ştiinţa sa a dreptului când clientul avea vreun proces)
→ „dacă patronul a adus vreo pagubă clientului său, să fie blestemat” (XII T.): dacă patronul îşi
înşelase clientul era consacrat zeilor infernali, ceea ce atrăgea după sine interzicerea oricărui contact
cu cel condamnat care putea fi şi ucis fără ca aceasta să ducă la pedepsirea ucigaşului.
– sclavia: în formă patriarhală (sclavii făceau servicii de casă şi trăiau în casele proprietarilor).
ORGANE DE CONDUCERE:
1. Adunarea poporului pe curii (comitia curiata) → atribuţii: electorale (alegerea regelui), religioase
şi administrative (rezolvau toate problemele care priveau viaţa comunităţii), judiciare (judecat pe cei ce
se făcuseră vinovaţi de crime grave).
2. Senatul (adunarea şefilor ginţilor), 300 de membri → atribuţii: confirma alegerea regelui şi
hotărârile adunării curiate, doar îl sfătuia pe rege, nu-i impuneau hotărâri → considerat deţinătorul
tradiţiilor romane (mos maiorum).
3. Regele: conducătorul poporului roman ales de adunarea curiată → atribuţii: şeful armatei, şeful
religiei şi judecător în chestiunile ivite între ginţi.
– membrii ginţilor formau în totalitatea lor poporul roman (populus romanus) → la Roma mai trăia o
altă masă de oameni: plebea (plebs): formată din populaţiile vecine cucerite de romani, la care s-a
adăugat ulterior meseriaşi şi comercianţi străini veniţi la Roma (originile plebei sunt multiple: muncitori
agricoli, comercianţi, imigranţi de tot felul, populaţii reduse în stare inferioară de populaţiile războinice,
toţi aceştia au format încetul cu încetul o populaţie considerată mult timp drept exterioară comunităţii
politice) → clientela era alcătuită din oamenii de situaţie inferioară şi caracterizată prin dependenţa ei
de o familie influentă, în timp ce plebea şi ea era o clasă inferioară, însă spre deosebire de clienţi se
caracterizează prin independenţa ei.
→ plebeii: nefăcând parte din ginţi nu intrau în compunerea poporului roman, astfel că erau în mare
măsură lipsiţi de drepturi → aveau proprietatea bunurilor, puteau face comerţ sau exercita o meserie,
plăteau impozite şi prestau serviciu militar ca auxiliari → plebeii au dus o luptă îndelungată pentru a
dobândi egalitatea în drepturi cu patricienii (membrii ginţilor).
→ treptat în interiorul ginţilor se formează o aristocraţie ereditară: cele mai bogate familii îşi
însuşesc pământul ginţii şi puterea asupra celorlalţi membrii ai ginţii → apare treptat şi o diferenţiere
între ginţi: unele se consideră superioare altora, deţinând puterea politică şi deposedând alte ginţi de
pământul lor.
– la sfârşitul democraţiei militare (ultima treaptă a descompunerii comunei primitive):
– unii patricienii tind să-şi consolideze poziţia lor în societate: dreptul lor la pământ, sclavi şi putere
politică nu numai faţă de sclavi, plebei şi clienţi, dar şi faţă de alte ginţi.
– plebeii deveniseră o forţă: bogăţia comercială şi industrială, chiar dacă nu foarte dezvoltată încă,
era mai ales în mâna plebei.
– revendicărilor plebei: – economice: – ştergerea datoriilor şi împărţirea echitabilă a pământului;
– juridice: – legi scrise şi ius conubii;
– politice: – ius honorum şi impunerea voinţei în comiţii.
!!! primul episod al luptei dintre patricieni şi plebei: crearea statului roman → reforma lui Servius
Tullius (578-535 î.e.n.), penultimul rege: ultimul a fost Tarquinius Superbus (534-509 î.e.n.).
– s-a creat adunarea centuriată (comitia centuriata) în care intră plebeii şi patricienii împărţiţi pe
clase, în sensul de categorii, după averea fiecăruia → plebeii puteau face parte din această adunare
dacă aveau o numită avere.

– adunarea centuriată dobândeşte în timp o mare însemnătate, în timp ce adunarea curiată
decade din ce în ce mai mult odată urmând soarta ginţilor.
– prin crearea adunării centuriate: se recunoaşte cu nu doar apartenenţa la o gintă, ci şi averea
cuiva dă drepturi la puterea politică.
→ paralel cu împărţirea în diferite clase potrivit averii, Roma a fost împărţită în 4 triburi urbane, la
care treptat s-au adăugat 16 sau 17 triburi rurale: trib = regiune a Romei, nu uniune de curii.
– împărţirea populaţiei pe unităţi teritoriale: necesară deoarece unul din elementele statului îl
constituie teritoriul → la temelia statului stăteau: împărţirea teritorială şi diferenţierea patrimonială.
II. REGALITATEA ÎN FORMĂ STATALĂ.
REGELE (rex): funcţia nu era ereditară, ci era ales de adunarea curiată → atribuţii: şef al religiei
(rex sacrorum), şef al armatei (regele era cel care interpreta voinţa zeilor dând semnalul de atac când
se convingea că zeii sunt favorabili), judeca în materie penală (dacă unul din indivizi jigneşte pe zei s-
ar putea ca zeul jignit să pedepsească întreaga cetate), în perioada democraţiei militare judeca în
materie civilă (regele nu era decât un arbitru ales de părţi când acestea aparţineau unor ginţi diferite),
după fondarea statului autoritatea regelui şef de stat s-a suprapus arbitrajului anterior, rezultând un
sistem în care regele nu judecă, ci organizează instanţa (procesul), dând indicaţii judecătorului
(persoana particulară aleasă de părţi) cum trebuie să judece.
– puterile regelui nu erau nelimitate, întrucât el nu era un monarh absolut, celelalte organe ale
statului limitând această putere: pe lângă rege mai existau şi alţi magistraţi → tribunus celerum
(comandantul cavaleriei), prefectus urbi (prefectul oraşului, magistratul cel mai înalt după rege,
însărcinat cu paza oraşului Roma) şi magistraţii cu atribuţii judiciare (duo viri perduellionis şi
quaestores parricidii).
SENATUL: în timpul democraţiei militare era format din şefii ginţilor → conducătorii ginţilor fiind cei
mai în vârstă dintre membrii ginţilor respective se numeau patres iar totalitatea lor forma senatul (sfatul
celor mai bătrâni), când apare statul, senatul este alcătuit din oamenii de încredere ai regelui (senatorii
fiind aleşi de rege dintre patres familias de familii patriciene).
→ senatul avea dublu rol:
– de a ratifica hotărârile adunării curiate, ratificarea se numea auctoritas patrum (înseamnă întărire,
confirmare, nu autorizare): nu consta dintr-un control asupra legalităţii actului, ci dintr-o apreciere
asupra oportunităţii lui.
– de a guverna statul în timpul interregum-ului (intervalul dintre moartea unui rege şi urmarea
succesorului pe tron): statul era condus pe rând de câte un senator timp de 5 zile până la alegerea
regelui → la moartea regelui senatul numea din rândul senatorilor pentru un timp de 5 zile un interrege
ce avea misiunea de a propune comiţiilor pe candidatul pe care îl alegea el pentru a fi rege: comiţiile
învesteau cu puterea supremă pe candidat printr-o lex curiata de imperio (în perioada republicii avea
sarcina de a conduce statul în intervalul dintre ieşirea din funcţie a consulilor şi alegerea altor consuli).
ADUNAREA CURIATĂ (comitia curiata): formată din întrunirea celor 30 de curii în care era împărţit
statul (zece curii de fiecare trib), la luarea hotărârilor fiecare din cele 30 de curii avea un vot (numai
patricienii aveau dreptul de a vota: „când se votează după neam, comiţiile sunt curiate”) → atribuţii:
alegerea regelui, a magistraţilor superiori, declararea războiului.
– proiectul de lege (rogatio) era propus prin formula „velitis, iubeatis, Quirites” (să voiţi şi să
consimţiţi cetăţeni): verbul iubeo are aici un sens special, înseamnă a consimţi, în timp ce în epoca
clasică însemna a porunci, iar Quirites era numele caracteristic al cetăţenilor romani.
– rolul plebei în aceste comiţii: comiţiile curiate erau compuse la început, ca şi senatul, numai din
patricieni, iar plebeii, deşi admişi la comiţii, nu ar fi căpătat dreptul de vot decât foarte târziu.
Este incertă natura raportului dintre comiţiile curiate şi comiţiile calate (comiţii în cadrul cărora se
realiza cea mai veche formă de testament, testamentul calatis comitiis, adică testamentul prin
convocarea adunării) întrucât informaţiile ce ni s-a transmis sunt la a treia mână:„... se numeau comitia
calata după referinţele lui Labeo [Antistius Labeo] comiţiile ţinute în faţa colegiului preoţilor pentru
inaugurarea activităţii regelui [rex sacrorum] sau a flaminilor. Dintre acestea unele erau curiate, iar
altele centuriate, curiatele fiind convocate (calata) pe curii prin lictor şi centuriatele prin cornist. În
aceleaşi comiţii, despre care am spus că se numeau calata, se făceau de obicei testamentele şi
renunţările la riturile de familie [ceremonia solemnă prin care cineva renunţă la sacrificiile din cadrul
familiei lui, pentru a intra în altă familie]”.
ADUNAREA CENTURIATĂ (comitia centuriata): toţi bărbaţii care puteau purta arme şi dispuneau
de avere erau împărţiţi în 5 categorii după averea lor.
– Servius Tullius (578-534 î.e.n.) a dat Romei o nouă organizare teritorială şi militară, organizare
care a stat la baza unei reforme fiscale şi politice.
1. din punct de vedere teritorial Servius Tullius a împărţit teritoriul Romei în patru triburi sau cartiere
(Palatina, Esquilina, Collina şi Suburbana) → în fiecare trib se întocmeau liste de cens iar fiecare
cetăţean era obligat să facă o declaraţie în privinţa averii sale (recensământ din cinci în cinci ani) →
averea imobiliară se dezvoltase în acest timp şi doar de ea se ţinea cont, cel puţin la început.
2. din punct de vedere militar Servius Tullius a împărţit întreaga populaţie în centurii repartizate pe
clase după averea fiecăruia → fiecare centurie conţinea aproximativ 100 de oameni → în fiecare clasă
existau două subclase de centurii, unele cuprinzând oamenii mai tineri, juniores, adică soldaţi în vârstă

de cel puţin 17 ani şi cel mult 47, iar altele compuse din oameni mai în vârstă, seniores, de la 46 la 60
de ani.
– clasa I cuprindea pe cei cu un cens peste 100.000 de aşi (min. 20 iugăre) → 80 de centurii.
– clasa II cuprindea pe cei cu un cens peste 75.000 de aşi (min. 15 iugăre) → 20 de centurii.
– clasa III cuprindea pe cei cu un cens peste 50.000 de aşi (min. 10 iugăre) → 20 de centurii.
– clasa IV cuprindea pe cei cu un cens peste 25.000 de aşi (min. 5 iugăre) → 20 de centurii.
– clasa V cuprindea pe cei cu un cens peste 11.000 de aşi (min. 2 iugăre) → 30 de centurii.
!!! în timpul lui Servius Tullius nu exista încă acest sistem monetar (1 as = 327 g.), căci a fost
introdus în timpul republicii → de aici rezultă că această clasificare nu este altceva decât o adaptare
târzie, prima împărţire a armatei serviene fiind făcută după proprietatea funciară pe care o posedau
contribuabilii.
– rezultă un număr total de 170 de centurii → pe lângă acestea mai existau 18 centurii de cavaleri
aleşi dintre cetăţenii cei mai înstăriţi iar dintre aceste 18 centurii şase erau alcătuite exclusiv din
patricieni.
– cetăţenii care făceau parte din clase se numeau adsidui, ceea ce ar însemna că ar fi proprietari
de pământ, în epoca mai recentă însemna pur şi simplu „cel bogat şi care-şi poate îndeplini cu uşurinţă
îndatoririle”, indiferent de natura imobiliară sau mobiliară a averii.
– cei cu avere de minimum 1500 de aşi se numeau proletarii, ceea ce indică lipsa lor de mijloace,
căci ei nu aveau altceva decât proles, adică descendenţa → în împrejurări grele ale statului când era
lipsă de tineret ei erau încadraţi în unităţile formate în grabă, oferindu-li-se arme pe cheltuiala statului şi
erau denumiţi nu după rolul lor la fisc, ci li se dădea un nume mai ales de la sarcina şi datoria de a da
urmaşi (proles) statului, căci dacă prin situaţia materială nu puteau servi statul, în schimb înmulţeau
populaţia oraşului prin putinţa de a avea copii.
– cei care aveau o avere mai mică, până la limita de 375 de aşi se numeau capite censi şi nu au
fost înrolaţi ca militari decât începând cu sfârşitul secolului II î.e.n., moment când pătrund pentru prima
dată în legiunea romană, ceea ce atrage modificarea organizării armatei, transformând-o într-o armată
de profesie, interesată în campaniile militare şi putând fi folosită în scopuri politice de comandantul ei.
– mai existau şi centurii de meseriaşi şi muzicanţi în număr de cinci → în consecinţă totalul general
este de 193 de centurii (170+18+5) pentru întreaga armată instituită de Servius Tullius.
– votarea se făcea pe centurii: „...comiţiile ...când se votează după vârstă şi după avere sunt
centuriate... nu e îngăduit însă ca să se facă înăuntrul pomperium-ului [«locul dintre ogoare şi ziduri de
jur împrejurul oraşului, determinat în limite fixe »] comiţiile centuriate, fiindcă armatei trebuie să i se
comande în afara oraşului iar înăuntrul oraşului nu există acest drept...”, centuriile votau succesiv unele
din ele fiind gata totdeauna pentru respingerea atacului inamic „...de aceea s-a obişnuit să se ţină
comiţiile centuriate în câmpul lui Marte, fiind şi armata la îndemână pentru apărare, fiindcă poporul era
ocupat cu votarea”.
– majoritatea lor fiind de 97, dacă clasa I-a (80 de centurii) împreună cu cele 18 centurii de
cavalerie votau la fel se obţinea majoritatea astfel încât nu mai era necesar ca şi celelalte centurii să fie
consultate.
→ prin această reformă criteriul rudeniei de sânge, specific organizării gentilice a fost înlocuit de
criteriul averii, ceea ce a permis pentru prima dată participarea plebei la viaţa politică a Romei.
→ prin crearea acestei adunări s-a urmărit un întreit scop politic, militar şi financiar, scop determinat
de noile condiţii economice.
– scop politic: dat fiind negoţul şi meseriile cu care se ocupau plebeii, unii din ei ajung la situaţii
înfloritoare, însă nu aveau drept de vot căci neavând ginţi nu aveau acces la adunarea curiată →
reforma atribuită lui Servius Tullius a avut ca scop înlocuirea aristocraţiei de naştere cu o aristocraţie a
averii: de acum înainte drepturile în stat nu mai depind de apartenenţa la ginţi ci de averea fiecăruia.
– scop militar: numai cine făcea parte din adunarea centuriată putea fi soldat → dat fiind că din
adunarea centuriată nu puteau face parte decât proprietarii de pământ cu o anumită suprafaţă, cei
săraci (proletarii) erau excluşi de la serviciul militar pentru să păturile superioare ale clasei dominante
n-aveau încredere în ei.
– scop financiar: odată cu fondarea statului este creat şi impozitul care la origine purta numai pe
pământ şi accesoriile lui (casă, sclavi, vite) → reforma de mai sus a permis o mai bună aşezară a
impozitului direct, căci potrivit repartizării în cele 5 categorii, cetăţenii plăteau impozitul pe avere →
erau scutiţi de impozit aceia care nu făceau parte din adunare.
2.4. EPOCA REPUBLICII.
– ca urmare a crimelor săvârşite de ultimul rege, Tarquinius Superbus, regalitatea a devenit
odioasă romanilor iar forma de guvernământ a fost schimbată, astfel că în locul regelui se aflau acum
în fruntea statului roman doi magistraţi aleşi de popor pe timp de un an (364 de la fondarea Romei -
510/509 î.e.n.) → a fost mai ales o mişcare aristocratică în care după toate probabilităţile plebea nu a
avut nici un amestec → lupta de clasă va începe de abia de acum încolo şi va fi lentă dar aprigă.
– la început republica romană era o republică aristocratică sclavagistă (aristocratică: conducerea o
aveau patricienii, plebeii neavând acces la magistraturi; sclavagistă: majoritatea populaţiei, sclavii, nu
se bucurau de nici un fel de drepturi), însă cu timpul devine o republică democratică sclavagistă (prin

dobândirea egalităţii de drepturi politice a plebeilor cu patricienii) → democraţia romană era numai
formală, deoarece, magistraturile fiind onorifice (gratuite) dar impunând sarcini costisitoare, numai
plebeii bogaţi şi patricienii puteau ajunge magistraţi → odată cu dezvoltarea proletariatului roman
voturile ajung de vânzare astfel că alegerile devin o ficţiune.
– în epoca republicană trei trăsături caracterizează evoluţia socială şi politică a statului roman:
– garantarea din ce în ce mai efectivă a libertăţii şi persoanei omului,
– emanciparea plebei şi egalizarea drepturilor plebei cu ale patricienilor,
– extinderea teritorială a statului roman.
CONSULII:
– magistraţii anuali care au înlocuit pe regi se numesc consuli: anterior e posibil să se fi numit
praetores sau iudices.
– fiecare consul avea aceeaşi putere, aceleaşi atribuţii, avea imperium, adică dreptul de a porunci,
de a conduce (!!! magistraţii nu erau organizaţi într-un sistem ierarhic - competenţa lor era exprimată
prin termenii imperium, dreptul de a comanda o armată şi de a convoca adunările poporului: consulii,
dictatorii şi pretorii, şi potestas, dreptul de a administra: cenzorii, edilii, questorii şi tribunii plebei) → în
aparenţă fiecare consul putea să facă ce voia, de vreme ce avea acelaşi drept ca şi colegul său → în
realitate nici unul din consuli nu făcea un act mai serios fără să primească consimţământul prealabil al
colegului său.
– puterile lor erau mult mai reduse decât ale vechilor regi, ca şi regii, consulii au prerogative şi
atribuţii de ordin militar, politic şi judiciar → însă trebuie observat că ele suferă o triplă restrângere:
– caracterul anual al acestei magistraturi este o limitare în timp a puterii consulare;
– la ieşirea din magistratură devenea simplu particular şi trebuia să dea socoteală de îndeplinirea
mandatului → puteau fi târâţi în judecată pentru a răspunde de actele făcute în vremea magistraturii
sale → o limitare de fapt a puterilor consulilor;
– principiul colegialităţii are ca efect faptul că decizia unui consul poate fi lovită de intercessio
(opoziţia colegului său) → fiecare consul putea anula actele colegului său.
– în plus s-au adus importante restricţii atribuţiilor consulilor prin crearea unor noi magistraturi şi
prin legi noi (ex. lex Valeria de provocatione prin care se acordă cetăţenilor condamnaţi la o pedeapsă
capitală sau la biciuire dreptul de a apela la popor: adunarea centuriată - provocare ad populum).
– alegerea consulilor se făcea de către adunarea centuriată.
!!! în epoca republicană s-au mai introdus pe lângă consuli un număr destul de considerabil de
magistraţi → principala cauză a creării de noi magistraturi: lupta dintre patricieni şi plebei.
– consulatul nu era accesibil decât patricienilor iar plebeii reclamaseră dreptul de a dobândi şi ei
magistraturi → patricienii fiind siliţi să le acorde accesul la magistraturi, ori de câte ori se vedeau reduşi
la asemenea fapte extreme, ridicau magistraturii acordate plebeilor unele din atribuţiile sale şi le
acordau unei noi magistraturi, create în acel moment şi rezervate, evident, exclusiv patricienilor.
– un alt motiv al creării de noi magistraturi: nevoia unei specializări a funcţiilor administrative
(quaestura şi pretorul peregrin).
– nu întotdeauna în fruntea statului se aflau consulii: în anumite cazuri consulii au fost înlocuiţi
(două cazuri: crearea decemviri-lor legibus scribundis şi a tribunilor militari consulari potestate),
suspendaţi (în împrejurări grave când s-a simţit nevoia unui singur şef dotat cu energie deosebită,
adică în cazul dictaturii) sau li s-a acordat putere dictatorială (senatusconsultum ultimum).
DEMEMVIRII LEGIBUS SCRIBUNDIS (cei 10 bărbaţi numiţi în vederea redactării legilor): sunt cei
10 magistraţi care au fost puşi în fruntea statului în scopul redactării celor XII Table.
TRIBUNII MILITUM CONSULARI POTESTATE (tribunii militari cu putere consulară): la un moment
dat Roma s-a văzut nevoită să trimită mai multe armate în acelaşi timp, având concomitent războaie cu
mai multe cetăţi: în fruntea armatelor trebuiau să fie şefii statului, adică consulii care erau în mod
invariabil doi → pe lângă aceasta mai trebuia să fie cineva ca să se ocupe cu celelalte sarcini ale
consulilor în absenţa lor → de aceea s-a simţit nevoia unei noi magistraturi în care numărul celor ce o
deţineau să fie variabil potrivit necesităţilor şi care să existe în locul consulilor atunci când este nevoie
(senatul stabilea dacă pe anul următor vor fi numiţi consuli sau tribuni militari cu putere consulară).
DICTATURA: magistratură veche limitată în timp (6 luni) → dictatorul era numit de consuli, la
ordinul senatului, iar dictatorul numea un magister equitum (general al cavaleriei): dacă termina
misiunea sa înaintea celor 6 luni de zile era obligat să se demită;
– în timpul dictaturii toate celelalte magistraturi erau suspendate → de aceea numirea unui dictator
avea loc doar în cazuri grave (război, revolte interne) → dictatorul avea în special rolul de a înăbuşi
revolta plebei → când lupta de clasă de a plebei încetează, dictatorul nu va mai fi numit decât în caz de
război → la sfr. sec. III î.e.n. dictatura dispare.
– dictatorul decreta că există tumulus (dezordine în stat), adică orice cetăţean în stare de a purta
arme trebuia să se înroleze → Roma era ocupată de posturi militare → pentru uşurarea operaţiunilor
de înrolare dictatorul ordona iustitium (încetarea oricărei activităţi publice sau private).
SENATUSCONSULTUM ULTIMUM: senatul putea printr-un senatusconsultum ultimum să
suspende garanţiile constituţionale, atribuind unuia din consuli puteri dictatoriale → acest
senatusconsult avea rolul pe care îl deţinuse anterior instituirea dictaturii, adică servea pentru
înăbuşirea revoltelor interne (Cicero a primit astfel de puteri când era consul pentru a înăbuşi revolta lui
Catilina).

QUESTORII:
– quaestores au fost magistraţi creaţi încă de la începutul republicii → aveau atribuţii de ordin
financiar (administrarea tezaurului public, plata datoriilor statului, încasarea datoriilor faţă de stat,
vânzările de mică importanţă a bunurilor statului) şi judiciar (procesele criminale).
– prin latura judiciară a atribuţiilor lor ei amintesc de quaestores parricidii din epoca regală, dar
foarte de timpuriu ei au pierdut atribuţiile judiciare, care au fost încredinţate unei curţi speciale,
quaestiones perpetuae (tribunale permanente).
– la origine ei erau aleşi de consuli şi îşi exercitau funcţiile în virtutea unei delegaţii, însă începând
cu anul 307 î.e.n. au fost aleşi de adunările tribute.
– numărul quaestorilor era la început de doi dar cu timpul numărul lor a fost mărit treptat, astfel că
în anul 267 î.e.n. existau 8 quaestori iar în sec. I î.e.n. sunt 20 de quaestori.
– în ordinea ierarhică a magistraturilor romane quaestura era considerată drept mai inferioară.
CENZORII:
– în anul 443 î.e.n. consulatul a fost desfiinţat provizoriu iar în locul consulilor au fost numiţi 6
tribuni militari cu putere consulară (tribuni militum consulari potestate) → cauza acestei modificări a fost
pretenţia plebei de a ocupa consulatul → în consecinţă patricienii au desfiinţat consulatul şi noua
magistratură creată în locul lui, tribunatul consular, era accesibil plebeilor, însă în acelaşi timp s-a creat
o nouă magistratură rezervată exclusiv patricienilor, cenzura.
– atribuţiile cenzorilor:
– numirile de senatori în locurile devenite vacante (lectio senatus), atribuţie rezervată până în acel
moment consulilor (legea Ovinia: 318-312 î.e.n.);
– facerea recensământului, adică numărarea populaţiei (censum agere);
– păzirea moralei publice, adică supraveghetori ai moravurilor (regimen morum) → în această
calitate ei puteau să excludă pe cineva din senat sau din ordinul ecvestru (putea lua calul unui cavaler
şi prin aceasta să-l scoată din centuria căreia aparţinea), să transfere dintr-un trib într-altul (dintr-un trib
rustic într-unul urban), să impună unui cetăţean nota censoria printr-o însemnare în registrul censului,
fapt ce avea drept consecinţă infamia → hotărârea nu era valabilă decât până la un nou recensământ
care avea loc din 5 în 5 ani sau din 4 în 4 ani, dar actele cenzorului nu puteau fi anulate prin opoziţia
tribunilor plebei.
– prezidau anumite sărbători şi anumite adjudecări şi licitaţii publice de lucrări publice → erau
însărcinaţi şi cu redactarea caietului de sarcini (lex censoria) şi se pare că aceasta a exercitat anumite
influenţe asupra dreptului civil mai ales în materie de vânzare şi locaţiune.
– cenzorii au fost întotdeauna 2, fiind aleşi pe cinci ani (sau patru) → începând cu anul 134 î.e.n.
această durată a fost redusă la un an şi jumătate, perioada de trei ani şi jumătate cât timp funcţia
rămânea fără titular până la împlinirea perioadei de cinci ani fiind numită lustrum, după expirarea
acestei perioade se alegeau noi cenzori.
PRETORII:
– 367 î.e.n.: consulatul a fost restabilit şi a devenit accesibil plebeilor, dar patricienii au obţinut
crearea unei noi magistraturi, pretura, magistratură accesibilă în mod exclusiv patricienilor.
– această magistratură a avut o influenţă covârşitoare asupra evoluţiei şi progresului dreptului
roman, întrucât pretorul era însărcinat cu jurisdicţia civilă contencioasă pe care până atunci o aveau
consulii;
– 242 î.e.n.: s-a creau un nou pretor, pretorul peregrin (praetor peregrinus), care avea ca atribuţie
judecarea proceselor dintre cetăţenii romani şi peregrini şi a acelora dintre peregrini.
– pretura este a doua magistratură romană, în ordine ierarhică, după consulat.
– pretorii erau aleşi de comiţiile centuriate ca şi consulii.
– numărul pretorilor nu a rămas invariabil, ci s-au creat în timp mai mulţi pretori.
O trăsătură capitală a istoriei romane în acest timp este lupta dintre patricieni şi plebei → plebeii se
plângeau că sunt excluşi din conducerea statului, că sunt asupriţi de judecătorii patricieni şi că sunt
speculaţi de creditorii lor, oameni bogaţi.
– rezultatele acestor lupte au fost crearea unor magistraturi plebeiene menite să-i ocrotească,
admiterea plebeilor la ocuparea magistraturilor republicane şi chiar anumite funcţii sacerdotale,
distribuirea de pământ plebeilor, codificarea dreptului cutumiar, egalitatea din punct de vedere civil între
patricieni şi plebei, crearea de noi adunări şi alte modificări de ordin electoral.
TRIBUNATUL PLEBEI:
– prima secesiune (ruperea legăturilor cu Roma) a plebei, în anul 494 î.e.n. (261 R.F.) a avut drept
rezultat crearea unei magistraturi plebeiene: 5 tribuni, corespunzător celor 5 categorii de cetăţeni fixate
prin reforma lui Servius Tullius (numărul tribunilor a fost mărit ulterior şi fixat definitiv la 10 în 457 î.e.n.)
şi 2 edili, aleşi de plebei şi dintre plebei, aveau misiunea de a ocroti plebea („...tribunii poporului au fost
creaţi în vechime nu pentru a judeca... ci pentru a interveni unde era nevoie, pentru a reprima o
nedreptate pe care o întâlneau, de aceea ei nu aveau dreptul de a fi în altă parte decât acasă noaptea,
fiindcă era nevoie de prezenţa lor permanentă în localitate, de vigilenţa lor, pentru ca să se împiedice
violenţele”).
– la origine nu erau magistraţi, deoarece la romani orice magistratură trebuia să aibă caracter
religios;

– tribunii erau aleşi în concilium plebis (după lex Publilia Voleronis din anul 471 î.e.n.) şi trebuiau
să fie de origine plebeiană → puterea tribunilor era desemnată prin expresia potestas tribunicia
(puterea tribuniciană);
– persoana lor era sacră şi inviolabilă, sacrosanctus magistratus - consecinţe:
– oricine ar fi adus vreo atingere unui tribun se expunea să fie ucis iar bunurile sale confiscate;
– cât timp îşi exercitau funcţia nu se putea ridica contra lor o acuzaţie penală şi nici să se intenteze
vreo acţiune contra lor;
– după ieşirea din funcţie nu puteau fi traşi la răspundere pentru actele făcute;
– atribuţiile şi competenţele tribunilor:
– tribunii aveau ius intercessionis, adică dreptul de a se opune la orice măsură pe care ar
considera-o contrară intereselor plebei, opoziţia lor prin veto invocat de un singur tribun fiind suficientă
pentru a împiedica executarea unei măsuri luate de orice magistrat sau chiar de senat, ex. puteau opri
înrolarea cetăţenilor, perceperea impozitelor (în legătură cu dreptul de intercesiune trebuie explicată
obligaţia pe care o aveau tribunii de a nu lipsi de acasă noaptea, pentru a putea oferi oricând ajutorul
împotriva abuzurilor de putere: „[tribunilor] nu le e permis să iasă din Roma o zi întreagă”, astfel tribunii
erau obligaţi să stea zi şi noapte la dispoziţia plebeilor, pentru a-i apăra de abuzurile magistraţilor (ius
auxili), de aceea tribunii nu puteau lipsi din oraş mai mult de o zi) → senatusconsultele trebuiau
prevăzute cu litera T pentru a putea fi executate;
– tribunii puteau interveni în favoarea unui plebeu în mod individual atunci când considerau că o
asemenea măsură se impune;
– tribunii aveau ius agendi cum plebe, adică dreptul de a convoca plebea în adunările numite
concilia plebis, adunări a căror importanţă a crescut cu timpul → o lege Icilia (propusă de tribunul
Icilius) pedepsea cu moartea şi confiscarea averii pe cel care ar fi îndrăznit să împiedice un tribun să
vorbească în faţa plebei;
– tribunii aveau dreptul de coerciţie, care este într-o anumită măsură puterea executivă cu care
este învestit tribunul pentru a sancţiona deciziile luate de el în virtutea lui ius intercessionis şi a lui ius
agendi.
– tribunul putea ordona arestarea („...după vechile obiceiuri ale poporului roman tribunii aveau
dreptul de arestare, nu de citare...” – împotriva dreptului de arestare nu se putea opune decât
inviolabilitatea domiciliului [nimeni nu putea fi arestat la el acasă] şi intercesiunea tribunului plebei)
oricărei persoane care s-ar fi opus deciziei sale, fie acea persoană chiar magistrat, însă dacă tribunii
luau o asemenea decizie era necesară unanimitatea lor deoarece fiecare tribun avea faţă de colegul
său ius intercessionis → înaintea adunării tribute tribunul putea cere condamnarea oricărui cetăţean
roman, obţinând sentinţe contra patricienilor a căror atitudine era contrară intereselor plebei.
– o lege Atinia dată între anii 124-102 î.e.n. a acordat tribunilor plebei dreptul de a exercita
drepturile senatoriale („căci şi tribunii plebei... aveau dreptul de a ţine şedinţe de senat, deşi ei nu erau
senatori înainte de plebiscitul lui Atinius”).
EDILII:
– edilii se alegeau, ca şi tribunii, în concilia plebis (după lex Publilia Voleronis din anul 471 î.e.n.).
edilii erau nişte magistraţi subalterni care trebuiau să îndeplinească misiunile şi serviciile cu care îi
însărcinau tribunii → aveau în special atribuţii de ordin financiar → sediul lor era în templul lui Ceres
(Aedes Cereris), de unde şi numele de aediles.
– în anul 366 î.e.n. au fost creaţi doi aediles ex patribus, adică doi edili patricieni care aveau
anumite atribuţii de ordin municipal (administraţia drumurilor şi serviciul apelor) şi în special poliţia
pieţelor şi a oricărui comerţ ambulant → când această magistratură a devenit, ca şi celelalte, accesibilă
plebei la puţină vreme după crearea ei, aceşti noi edili au luat denumirea de edili curuli (aediles
curules), în opoziţie cu edilii plebei care acum se numeau aediles non curules, aediles plebei.
– importanţa edililor curuli a fost considerabilă din punct de vedere al dreptului civil, întrucât ei, fiind
însărcinaţi cu supravegherea vânzărilor din pieţe (judecau litigiile ivite cu ocazia diferitelor tranzacţii
făcute în târguri şi pieţe), au introdus anumite reguli în materia vânzării.
MAGISTRAŢII JUDICIARI (magistratul nu judecă, ci se mărgineşte să organizeze instanţa!):
Competenţa magistraţilor judiciari era desemnată prin termenii de iurisdictio şi imperium:
–iurisdictio: dreptul de a supraveghea îndeplinirea formele proprii legisacţiunilor prin care prin care
părţile urmăreau să-şi valorifice pretenţiile.
–în sens larg: cuprindea dreptul de a organiza instanţa (iurisdictio contentiosa - jurisdicţia
contencioasă) → interesele părţilor erau opuse iar procesul se încheia cu pronunţarea unei sentinţe.
–în sens restrâns: cuprindea dreptul de a coopera la realizarea unui act juridic prin simularea unui
proces (iurisdictio voluntaria - jurisdicţia voluntară/graţioasă, ex. adopţie, eliberare) → interesele părţilor
nu erau opuse iar magistratul coopera cu ele pentru a îmbrăca înţelegerea lor în forma juridică
necesară pentru obţinerea rezultatelor dorite.
–imperium: era puterea de comandă a magistratului.
În epoca regalităţii organizarea judecării proceselor intra în competenţa regelui, odată cu
instaurarea republicii această atribuţie a trecut asupra consulilor (exercitându-şi prerogativele lunar, în
mod alternativ).
–în 367 î.e.n., după constituirea preturii urbane, jurisdicţia contencioasă a trecut asupra pretorului
urban, consulii păstrând însă jurisdicţia graţioasă.

–în 242 î.e.n., după constituirea preturii peregrine, organizarea judecării cauzelor litigioase dintre
cetăţenii romani şi peregrini a trecut asupra pretorului peregrin.
–jurisdicţia asupra litigiilor ivite cu ocazia tranzacţiilor făcute în târguri şi pieţe aparţinea edililor curuli
(un fel de magistraţi specializaţi în materia dreptului comercial – !romanii nu cunoşteau distincţia
actuală dintre drept civil şi drept comercial).
–în Italia organizarea proceselor revenea reprezentanţilor pretorului urban şi magistraţilor municipali
(apar după ce italienii au dobândit dreptul de cetăţenie, au jurisdicţia contencioasă dar numai pentru
afacerile mai puţin importante).
–în provincii, teritoriile cucerite în afara peninsulei, organizarea proceselor revenea guvernatorilor.
ADMITEREA PLEBEILOR LA MAGISTRATURILE REPUBLICANE ŞI ÎN SENAT:
– în urma luptelor susţinute, plebeii fură admişi nu numai a ocupa magistraturile republicane, dar
chiar devine obligatoriu ca din doi magistraţi-colegi, cel puţin unul să fie plebeu.
– următoarele magistraturi au devenit accesibile plebeilor: consulatul (367 î.e.n.), edilitatea curulă
(364 î.e.n.), dictatura (356 î.e.n.), censura (351 î.e.n.), pretura (337 î.e.n.).
– funcţiile sacerdotale au devenit accesibile plebei în anul 300 î.e.n. în baza legii Ogulnia (un
plebiscit).
SENATUL:
– în epoca republicană senatul devine un organ esenţial al statului → cu toate că în teorie el a
pierdut anumite prerogative, în fapt autoritatea sa este mult mai mare decât în epoca regală: consulii
au acum o situaţie cu totul subordonată faţă de senat, nu vor mai îndrăzni să treacă peste avizul
senatului şi nici nu vor lua o decizie mai importantă fără a-l consulta întrucât erau responsabili de
actele lor.
– la început: consulii numeau pe senatori dintre patricieni; ulterior: senatorii au încetat a mai fi în
mod exclusiv patricieni, dobândind această magistratură toţi cei care deţinuseră o magistratură
superioară (magistraţi curului: sella curulis - scaun curul, era pliant) (consulul, dictator, pretor etc.);
– 318-312 î.e.n.: plebiscutul ovinian – cenzorii dobândesc dreptul de a-i numi pe senatori: deşi
numirea era cvasisigură, cenzorul putea să-l înlăture pe fostul magistrat pentru infamie.
– foştii magistraţi nu puteau fi numiţi decât din 5 în 5 ani sau din 4 în 4 ani, odată cu facerea
recensământului → până atunci aveau dreptul să ia cuvântul în senat fără drept de vot.
– cei care nu exercitaseră nici o magistratură şi fuseseră numiţi direct în senat nu puteau să-şi
exprime votul oral ci prin schimbarea locului în care se aflau → prin urmare în senat erau mai multe
categorii de senatori: senatorii cu drepturi depline erau foştii magistraţi curuli numiţi patres (patricieni) şi
conscripti (plebei).
– senatul nu avea atribuţii legislative, însă importanţa lui era foarte mare, întrucât fiind un organ
permanent faţă de consul (numit pe un an), consulul nu făcea nici un act mai important fără a cere
avizul senatului şi astfel să fie apărat când ar fi fost tras la răspundere după terminarea magistraturii
sale.
– senatul (moştenind una din atribuţiile regelui) numeşte pe ambasadori (membrii misiunilor
diplomatice trimişi în alte state cu scopul de a încheia pace sau de a declara război).
În timpul republicii erau trei feluri de adunări: adunarea curiată, adunarea centuriată şi adunarea
tribută.
ADUNAREA CURIATĂ:
– fiind bazată pe organizarea gentilică a statului, pierd din importanţă → se întrunesc numai pentru
câteva chestiuni strict limitate (pentru votarea unei lex curiata de imperio prin care un magistrat
superior este învestit cu puterea sau pentru o adrogaţiune etc.);
– la sfârşitul republicii era compusă doar din cei 30 de lictori care trebuiau să convoace pe
cetăţeni.
ADUNAREA CENTURIATĂ:
– în timpul republicii: două momente importante pentru transformarea sa structurală:
1. cenzura lui Appius Claudius (312 î.e.n.): Appius Claudius Caecus a admis că şi cei cu avere
mobiliară (monedă), nu numai cei cu avere imobiliară (pământ), pot face (potrivit averii lor) parte dintr-
una din cele 5 categorii ale adunării centuriate → introducerea în adunare a neproprietarilor de pământ.
– scop politic: introducerea dezrobiţilor bogaţi în adunarea centuriată → dezrobiţii trebuind să
voteze în sensul voit de patronul lor (fostul stăpân) veneau în ajutorul acestuia;
– scop militar: potrivit principiilor vechi nu putea fi soldat decât acela care era membru în adunarea
centuriată şi nu putea fi membru al adunării decât acela care avea o anumită avere imobiliară (pământ)
→ Roma avea nevoie de soldaţi: s-au echivalat în monedă suprafeţele de pământ care permiteau
accesul în cele 5 categorii ale adunării centuriate.
– scop financiar: cine nu făcea parte din adunarea centuriată era scutit de impozitul direct → prin
admiterea lor în adunarea centuriată şi cei care aveau avere în bani, metale preţioase, etc. au fost
supuşi impozitelor.
2. reforma din sec. III î.e.n.: între anii 238-218 î.e.n. numărul centuriilor a fost ridicat la 350 (fiecare
categorie cuprindea un număr egal de centurii: 70) iar dreptul cavalerilor de a vota primii a fost
suprimat.
ADUNAREA TRIBUTĂ:

– adunarea tribută cuprindea atât pe patricieni, cât şi pe plebei iar votarea se făcea pe triburi
(tributim) → triburile erau o diviziune teritorială („...comiţiile ...când se votează după regiune şi locuinţă
sunt tribute”) → Roma era împărţită în patru triburi, care reprezentau triburile urbane, mai erau şi
triburile rurale al căror număr, mult mai mare, a variat în timp, la început 27 iar apoi 31 de triburi rustice.
– majoritatea o aveau triburile rurale: întrucât triburile rurale aveau un număr mai mic de membrii
decât triburile urbane, rezultă că votul unui membru dintr-un trib rural avea o importanţă mai mare
decât votul unui membru dintr-un trib urban → a fi trecut dintr-un trib rural într-unul urban era o
pedeapsă pe care o aplica cetăţeanului censorul.
– cu timpul adunarea tribută devine adunarea legislativă prin excelenţă, adunarea curiată fiind
redusă la anumite legi ca declararea de război.
– printre atribuţiile speciale ale acestor comiţii erau alegerea anumitor magistraţi: questorii şi edilii
curuli.
!!! adunarea tribută este veche adunare a plebei (concilia plebis) care a devenit tribută atunci când
hotărârile ei au devenit obligatorii nu numai pentru plebei, ci şi pentru patricieni repartizaţi după cartierul
în care aveau locuinţa şi care deci au dobândit dreptul de vot în adunarea plebei.
– concilia plebis era la început o adunare rezervată exclusiv plebeilor → din anul 471 î.e.n. ca
urmare a unui plebiscit, lex Publilia Voleronis, plebeii alegeau în aceste adunări distribuie pe triburi pe
magistraţii lor, tribuni sau edili → adunarea plebei era convocată şi prezidată de tribunii plebei, în timp
ce comiţiile erau prezidate de un consul sau un pretor.
– în aceste adunări ale plebei se luau anumite masuri legislative care au putut fi opuse şi
patricienilor mai ales dacă erau încuviinţate de senat printr-o prealabilă confirmare (auctoritas senatus).
– o lege Hortensia dată între anii 289-286 î.e.n. a suprimat necesitatea unei prealabile încuviinţări,
conferind plebiscitelor caracterul unor legi publice obligatorii pentru toţi („...patricienii nu se supuneau
acestor plebiscite, până când dictatorul Q. Hortensius a dat o lege prin care toţi cetăţenii trebuiau să se
supună legilor pe care le hotăra plebea”), decizie ce a fost luată ca urmare a unei noi secesiuni a
plebei.
– din acest moment concilia plebis („acela care dă ordin să se adune nu poporul întreg, ci numai o
parte, nu convoacă comiţiile ci concilium. Tribunii nu convoacă pe patricieni şi nici nu pot să trimită la
aceştia vreo chestiune pentru a decide. Astfel nici nu se numeau în mod propriu legi, ci plebiscite
hotărârile luate la propunerea tribunilor plebei” – după cum rezultă din text conciliile erau adunări
parţiale ale cetăţenilor, spre deosebire de comiţiile centuriate unde erau convocaţi toţi cetăţenii cu drept
de vot.) au căpătat o putere legislativă deplină iar patricienii luau acum şi ei parte la vot.
– hotărârile şi măsurile luate de concilia plebis se numesc plebiscite (plebiscita), uneori şi legi (lex),
dar cele mai multe legi romane care au fost votate în concilia plebis sunt plebiscite.
EGALITATEA DREPTURILOR (LEGEA CELOR XII TABLE):
– lupta dintre patricieni şi plebei a avut şi un caracter economic, însă împărţirea de pământ
plebeilor a fost mai mult un mijloc pentru a-i face să renunţe al alte pretenţii.
– în anul 462 î.e.n. tribunul plebei C. Terentilius Arsa a cerut patricienilor instituirea unei comisii
formată din cinci membrii având misiunea să determine limitele puterii consulare.
– plebeii se plângeau că magistraţii patricieni sunt răuvoitori şi că abuzează de puterile lor →
patricienii, căutând să evite soluţionarea propunerii tribunului plebei, au dat plebeilor pământ pe
muntele Aventin în anul 457 î.e.n., însă plebeii nu au renunţat la pretenţiile lor care constituie originea
legii celor XII Table.
– în anul 454 î.e.n. se ajunsese la o înţelegere între patricieni şi plebei → o comisie de 10 membrii
avea să fie însărcinată nu numai cu redactarea legilor, ci şi cu guvernarea republicii pe perioada
redactării → în acest interval exerciţiul magistraţilor patricieni era suspendat iar plebea renunţa să
recurgă la dreptul de face apel la popor (ius provocationis).
– comisia nu a fost aleasă de adunarea centuriată decât în anul 452 î.e.n. pentru a intra propriu-zis
în funcţiune anul următor.
– între timp a fost numită o comisie cu misiunea de a studia dreptul din cetăţile greceşti, foarte
probabil cetăţile greceşti din sudul Italiei care era numită în acea epocă Graecia Magna → cei trei
comisari trimişi să studieze legile greceşti făceau parte dintre decemviri → decemvirii erau exclusiv
patricieni cu toate că se prevăzuse posibilitatea de a fi aleşi şi plebei.
– decemvirii au redactat iniţial numai zece table care au fost votate de adunarea centuriată şi
expuse în Forum → întrucât ulterior au fost descoperite anumite lacune în legea votată, a fost numită o
nouă comisie de zece membrii pentru anul 449 î.e.n. → se pare că din noua comisie făceau parte şi
trei plebei → noua comisie a alcătuit două table noi, însă noii decemviri nu voiau să supună aceste
table aprobării poporului, continuând în acest timp să guverneze statul.
– după câteva tulburări cauzate mai ales de ilegalităţile comise decemvirul Appius Claudius,
decemvirii au fost alungaţi iar în locul lor au fost restabilite vechile magistraturi.
– primii consuli au supus noile table votului comiţiilor şi au fost aprobate, apoi legea au fost expusă
în Forum pe nişte table de bronz sau poate lemn → aceste table au fost distruse în anul 387 î.e.n.
când galii au ocupat Roma şi este posibil ca după distrugerea lor să nu mai fi fost afişate din nou.
– XII T. (lex duodecim tabularum) a avut o considerabilă influenţă asupra dezvoltării dreptului
roman, fiind considerată ca izvor al întregului drept public şi privat.

– XII T. este departe de a fi o legislaţie completă, fiind în primul rând o redactare a dreptului
cutumiar lipsită de mari inovaţii, chiar scurtimea prescripţiilor sale susţine ipoteza că ea nu făcea decât
să înregistreze anumite obiceiuri juridice care erau prezente în mintea tuturor.
– datorită faptului că legea celor XII Table consacră obiceiul juridic străvechi ea nu putea fi
egalitară, din acest punct de vedere ea nereprezentând un progres pentru plebe → în materia dreptului
public inegalităţile se menţinuseră în sensul că plebeii nu puteau ocupa magistraturi republicane,
dreptul de a ocupa asemenea magistraturi fiind obţinut ulterior la capătul unei lupte îndelungate → din
punctul de vedere al dreptului civil se menţine inegalitatea dintre plebei şi patricieni în ceea ce priveşte
dreptul plebeilor de a încheia o căsătorie cu patricienii, plebeii neavând ius conubii cu patricienii
(dreptul de a se căsătorii potrivit dreptului civil) → acest drept nu le-a fost acordat decât printr-un
plebiscit din anul 444 î.e.n., lex Canuleia.
– printre progresele făcute în timpul republicii este şi garantarea mai deplină a persoanei
cetăţeanului:
– prin lex Valeria de provocatione din anul 509 î.e.n. s-a acordat cetăţenilor condamnaţi la o
pedeapsă capitală sau la biciuire dreptul de a face apel la popor (provocare ad populum).
– dreptul de a face apel la popor şi alte puteri ale tribunilor au fost abolite de Sulla între anii 88-81
î.e.n. iar restabilirea formală a acestor drepturi a fost făcută printr-o lege a lui Pompei din anul 70 î.e.n.,
legea Pompeia Licinia de tribunicia potestate.
– în sec. II-lea î.e.n. au fost votate trei legi, leges Porciae, ce interziceau uciderea sau lovirea unui
cetăţean roman, chiar de către un magistrat în exerciţiul funcţiunii, sub sancţiunea unei grave pedepse
care însă nu ne este cunoscută.
– printr-o lex Sempronia din anul 123 î.e.n. s-a extins această măsură la nivelul întregului stat şi s-
au întărit prevederile legilor Porciae chiar în cazul unui senatusconsultum ultimum (decizie a senatului
prin care acesta în împrejurări grave dădea puteri depline consulilor) care anterior avea ca efect
suspendarea dreptului de apel la popor (provocatio ad populum).
– legea Poetelia Papiria din anul 326 î.e.n. a interzis legarea debitorilor insolvabili de către creditorii
lor.
EXTINDEREA TERITORIALĂ A STATULUI ROMAN ŞI APLICAREA DREPTULUI:
– cucerirea Italiei de către Roma se termină în anul 222 î.e.n., Sicilia devine colonie romană în anul
241 î.e.n. (prima colonie a romanilor), Grecia devine colonie romană în anul 146 î.e.n., an în care
Cartagina a fost distrusă.
– provinciile romane erau conduse de un guvernator (praeses provinciae) ajutat de questori care
aveau atribuţiile edililor.
– guvernatorii provinciilor erau aleşi dintre foştii magistraţi cărora li se proroga magistratura pe un
de zile după expirarea mandatului lor şi erau trimişi în provincii în această calitate → se numeau fie
proconsuli fie propraetori, după funcţia pe care o îndepliniseră la Roma (obiceiul acestei prorogări
datează din epoca lui Sulla şi deşi nu era conform constituţiei politice a statului roman a fost acceptat
fără proteste) → guvernatorii provinciilor dădeau edicte destul de asemănătoare celui pretorian.
– în Italia au subzistat organizaţiile locale:
– în fruntea comunelor (civitates) se aflau doi sau patru magistraţi cu atribuţii asemănătoare
consulilor.
– există un senat municipal ai cărui membrii se numesc decurioni (decuriones).
– împărţirea justiţiei se făcea de către delegaţi ai pretorilor (praefecti iure dicundo).
– romanii au respectat dreptul propriu al poarelor supuse dominaţiei lor → edictul guvernatorilor de
provincie lasă un loc de cinste dreptului naţional al poporului respectiv → cu timpul dreptul naţional
local a fost asimilat dreptului roman, deşi diferenţe între drepturile diferitelor provincii au durat până în
ultima fază a dreptului roman → printre drepturile provinciale, cel mai important este dreptul grec care
era aplicat într-o mare parte a imperiului.
– legile romane nu se aplicau decât cetăţenilor romani şi încă numai celor care locuiesc în Italia.
– existau totuşi legi care se aplicau pe întreg teritoriul imperiului roman (lex Appuleia privind
cauţiunile).
– existau un mare număr de prescripţii, normele ce constituiau ius gentium, adică dreptul ginţilor,
care erau aplicabile atât romanilor cât şi peregrinilor.
2.5. EPOCA IMPERIULUI.
PRINCIPATUL
– în anul 27 î.e.n. Octavian August (27 î.e.n.-14 e.n.), în urma victoriei de la Actium, concentrează
în persoana sa puteri care erau incompatibile cu forma republicană → în aparenţă constituţia
republicană a fost păstrată, numele magistraţilor a rămas acelaşi, însă în realitate o singură persoană
avea puterea efectivă, practic republica se transformase într-o monarhie.
– într-o primă fază, care durează până la urcarea pe tron a lui Diocleţian, imperiul este o monarhie
moderată în care puterile sunt împărţite între senat şi împărat, care este şi preşedintele senatului
(princeps senatus) → prima fază a imperiului a fost numită principat de la princeps (primul între
cetăţeni), titlul suveranului → datorită acestei împărţiri a puterilor între doi factori, această epocă a fost
numită şi dyarchia.

– în a doua fază, de la urcarea pe tron a lui Diocleţian, imperiul devine o monarhie absolută, fază
numită şi dominat de la titlul dat acum împăratului: dominus.
– August, dorind să menajeze susceptibilităţile celor care iubeau republica, nu a schimbat formal
vechile instituţii republicane (ceea ce a făcut pe unii să creadă că republica exista încă) → în realitate
forma republicană este păstrată pe un fond schimbat.
– în anul 27 î.e.n. August declară că renunţă la puterile pe care le avea ca triumvir, trecându-le
asupra poporului şi senatului, păstrând titlul de consul cu un coleg în aceeaşi calitate → August avea
puteri mult mai mari decât ale colegului său: era numit consul pe 10 ani şi avea comanda întregii
armate, în timp ce colegul său era consul pe un an şi lipsit de putere armată;
– în anul 23 î.e.n., dându-şi seama de contradicţia dintre situaţia sa faţă de titlul avut, renunţă la
titlul de consul şi nu ia nici unul din titlurile republicane → August preia în persoana sa mai multe din
atribuţiile pe care le aveau înainte magistraţii:
– imperium proconsulare, adică un drept de comandă asupra armatelor din provinciile imperiale şi
administrarea provinciilor de frontieră (pe celelalte le administrează senatul) → avea drept de control şi
supraveghere asupra proconsulilor (guvernatorilor) din provinciile senatoriale;
– tribunicia potestas, adică era un fel de tribun perpetuu şi fără colegi (tribunii continuă să existe şi
sub imperiu, dar puterea lor e cu totul teoretică), respectiv nimeni nu va putea lovi cu intercessio o
hotărâre a sa, ceea ce constituie o dublă superioritate faţă de tribunii plebei a căror putere eră anuală
şi limitată de o intercessio eventuală a colegilor → consecinţa învestirii împăratului cu tribunicia
potestas este că persoana sa va fi sacrosanctă, putea convoca senatul şi adunările, putea anula orice
act al magistraţilor sau adunărilor.
– împăratul mai este şi pontifex maximus, adică este capul religios al statului.
– lui August i s-au mai oferit şi cura legum et morum, adică puterea legislativă şi de cenzură însă,
ca orice om politic abil şi prudent, le-a refuzat.
– August, neasumându-şi nici un titlu al vechilor magistraturi, era desemnat prin titlul princeps
(primul dintre cetăţeni) → princeps este un simplu particular, primul dintre cetăţeni, căruia i s-au dat
cele două mari puteri în stat (imperium proconsulare şi tribunicia potestas) → în realitate continuă
dictatura militară începută de Caesar în calitate de conducător autocrat al statului roman.
ADUNĂRILE:
– dintre cele trei categorii de puteri pe care le aveau la început adunările, puterea judecătorească,
cea legislativă şi cea electorală → pe cea judecătorească (în materie penală) o pierduseră încă în
timpul republicii în urma instituirii unor tribunale speciale (quaestiones perpetuae) → în timpul lui
Tiberius (14-37) alegerea funcţionarilor şi magistraţilor a fost încredinţată senatului → puterea
legislativă a comiţiilor a durat mai multă vreme: în timpul lui August s-au votat numeroase legi → sub
Nerva (96—98) s-a votat ultima lege iar şi de atunci poporul nu s-a mai întrunit în comiţii.
– la urcarea pe tron a unui nou monarh, poporul vota o lex de imperio, care învestea pe împărat cu
puterea tribuniciană, aceasta fiind singura manifestare a poporului, manifestare care dădea iluzia unei
participări a poporului la guvernarea statului.
– când statul roman era un oraş, o adunare a cetăţenilor eră un lucru relativ simplu, însă când
dreptul de cetăţenie a fost extins mai întâi în Italia apoi unor anumite comunităţi din provincii, astfel
încât cetăţeni romani se găseau în toată întinderea imperiului, o adevărată adunare a cetăţenilor a
devenit cu totul imposibilă (I.1.2.5: „deoarece poporul roman s-a mărit însă aşa de mult încât era greu
să fie convocat în totalitatea lui pentru a legifera, s-a găsit cu cale să fie consultat senatul în locul
poporului”.) → astfel adunările care se ţineau la Roma nu mai aveau valoarea de altă dată → drept
urmare adunarea poporului era un organ care trebuia înlocuit iar împăratul şi-a luat această sarcină
devenind reprezentantul poporului fiind învestit cu puterea tribuniciană.
SENATUL:
– senatul îşi pierde independenţa devenind instrument al politicii imperiale: avea atribuţii
administrative, electorale (alegerea magistraţilor), judecătoreşti (judecarea proceselor penale) şi
legislative (senatusconsultele) → puterea electorală a fost transferată senatului încă din timpul lui
Tiberius.
– puterile senatului erau simetrice cu cele ale împăratului → senatul avea administrarea unor
anumite provincii, provinciile senatoriale (pacificate), după cum împăratul avea şi el administrarea
celorlalte provincii (imperiale) → în fruntea provinciilor senatoriale se afla un proconsul, care era numit
ca şi mai înainte prin prorogarea puterilor sale de magistrat după expirarea anului său de magistratură
→ Egiptul beneficia de o organizare specială, respectiv este administrat de un fel de vicerege, prefectul
Egiptului → în Egipt s-a menţinut organizarea locală, făcând parte dintre provinciile imperiale.
– senatul avea atribuţii financiare, adică dispune de veniturile provinciilor senatoriale care se varsă
în tezaurul public, aerarium populi, după cum şi împăratul avea un tezaur particular, fiscus principis, în
care se varsă impozitele din provinciile imperiale.
– senatul alege pe magistraţi dintr-o listă prezentată de împărat, începând cu anul 14 e.n.
MAGISTRAŢII:
– în epoca imperială regăsim aceeaşi magistraţi ca şi în epoca republicană → magistraţii nu mai
au aceeaşi autoritate ca mai înainte, fiind aleşi de senat.
– împăratul are un consiliu consultativ (concilium principis) → compus din magistraţi militari, din
senatori şi jurisconsulţi a căpătat o autoritate din ce în ce mai mare → pe lângă el funcţionau mai multe

birouri care alcătuiau cancelaria imperială, cancelaria având un rol considerabil în elaborarea dreptului
şi în difuziunea sa în întregul imperiu roman.
– consulii: păstrează doar jurisdicţia graţioasă şi dreptul de a prezida şedinţele senatului.
– pretorii: încetează să desfăşoare o activitate creatoare şi se limitează la organizarea instanţei de
judecată şi la a explica dispoziţiile cuprinse în edict (în timpul lui Hadrian capătă o formă definitivă:
pretorii nu-l mai puteau îmbogăţi prin introducerea de noi mijloace procedurale);
– tribunii: exercitau o anumită jurisdicţie civilă şi penală, convocau adunările senatului.
– edilii curuli: îşi păstrează în linii mari vechile atribuţii (jurisdicţia asupra litigiilor ivite cu ocazia
tranzacţiilor făcute în târguri şi pieţe).
– questorii: rămân doar cu dreptul de a administra arhivele statului.
DOMINATUL
– în urma tulburărilor pe care le-a suferit imperiul roman în secolul al III-lea, datorită atacurilor
continue ale barbarilor de la graniţă şi a descompunerii sociale dinăuntru, imperiul roman, izbutind să
înfrângă criza, a ieşit cu totul transformat.
– odată cu venirea lui Diocleţian la tron în anul 284 începe o nouă eră → pentru o mai uşoară
administrare a imperiului acesta este despărţit în două părţi, respectiv o parte occidentală şi o alta
orientală → imperiul rămâne însă unul şi indivizibil din punct de vedere politic.
– ultimele obstacole care limitau puterea împăratului dispar acum, astfel că împăratul devine un
monarh absolut şi de drept divin → titlul său este acum dominus, adică stăpânul, de unde vine numele
ce s-a dat acestei perioade, dominatul.
– senatul devine un simplu consiliu municipal → pe lângă senatul de la Roma, mai există în
această perioadă un altul la Constantinopol, care devine capitală a imperiului odată cu venirea la tron a
lui Constantin cel Mare (324-337).
– deja în epoca principatului concepţia monarhiei de drept divin începea să apară sub influenta
egipteană iar în timpul dominatului, ea se precizează, astfel că împăraţii erau consideraţi ei însăşi drept
zei (dominus et deus), ei poartă un nimb în jurul frunţii pe monedele şi medaliile bătute atunci.
– Theodosius I cel Mare este ultimul împărat care mai domneşte asupra întregului imperiu roman
→ la moartea lui în 395 imperiul se divide în cel din orient şi occident;
– imperiul roman de Apus se prăbuşeşte în 476 când ultimul împărat, Romulus Augustus, este
detronat de Odoacru, regele Herulilor;
– imperiul roman de Răsărit, sub forma grecizată de Imperiu Bizantin (după moartea lui Iustinian),
se menţine până în 1453 când Constantinopolul este cucerit de turci.
2.6. REZUMAT.
După cum s-a putut observa, periodizarea istorică cuprinde trei mari epare anume
epoca regală, republica şi epoca imperială.
Epoca regală se subdivide la rândul ei în perioada democraţiei militare – perioadă în
care celula de bază a societăţii era ginta patriarhală iar, iar organele de conducere ale satului erau
adunarea poporului pe curii (comitia curiata), Senatul (adunarea şefilor ginţilor) şi regele – şi perioada
regalităţii în formă statală – perioadă în care conducerea statului roman a revenit regeluiales de
adunarea curiată, Senatului, adunării curiate şi adunării centuriate (adunarea tuturor bărbaţilor care
purtau arme).
Republica a fost caracterizată de garantarea din ce în ce mai efectivă a libertăţii şi persoanei omului,
emanciparea plebei şi egalizarea drepturilor plebei cu ale patricienilor, extinderea teritorială a statului
roman. Astfel, organe de conducere a statului roman erau consideraţii consulii (magistraţi anuali care
au înlocuit vechii regi), decemvirii legibus scribundi, tribunii militium consularii potestate, questorii,
cenzorii, pretorii, tribunatul plebei, edilii, magistraţii judiciari, Senatul, adunarea curiată, adunarea
centuriată şi adunarea tribută. Pentru această perioadă trebuie amintită şi Legea celor XII table care a
avut ca scop stabilirea egalităţii în drepturi.
În fine, epoca imperială a cunoscut şi ea două etape; prima, etapa principatului, s-a caracterizat prin
faptul că poporul nu s-a mai întrunit în comiţii, Senatul şi-a pierdut independenţa iar magistraţii la fel,
cei din urmă fiind aleşi de către Senat şi având atribuţii mult restrânse. A doua etapă, cea a
dominatului, este caracterizată prin faptul că ultimele obstacole care limitau puterea împăratului dispar.
1. care sunt atribuţiile regelui în perioada democraţiei militare?
2. care sunt adunările legislative din timpul regalităţii?
3. care sunt atribuţiile magistraţilor judiciari din timpul Republicii?

IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN
3.1.Introducere...................................................................................................................................... 29
3.2.Competenţe.................................................................................................................................... 29
3.3.Obiceiul............................................................................................................................................ 29
3.4.Legea................................................................................................................................................ 31
3.5.Edictele magistraţilor.................................................................................................................... 33
3.6.Jurisprudenţa şi senatusconsultele.......................................................................................... 35
3.7.Constituţiile imperiale………........................................................................................................ 38
3.8.Rezumat………………………………………………………............................................................... 40
3.9.Test de evaluare……………………............................................................................................... 40
3.1. INTRODUCERE.
practice ale evoluţiei istorice a izvoarelor dreptului privat roman. Astfel, studenţii vor fi
introduşi în în analiza raportului dintre izvoarele dreptului roman şi diviziunile dreptului privat
roman. De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu aspectele teoretice şi practice ale elementelor
specifice fiecărui izvor de drept din această unitate de învăţare.
3.2. COMPETENŢE.
să explice terminologia juridică latină, creaţie a romanilor, să identifice sensurile

noţiuni prezentate în această unitate de învăţare, cât şi de a decela raportul
dintre acestea;
 să explice şi să interpreteze regimul juridic al izvoarelor dreptului privat roman.
3.3. OBICEIUL.
– sintagma „izvoarele dreptului” are trei sensuri, respectiv un sens general, un sens material şi un
sens formal.
– în sens general se înţelege prin izvoare ale dreptului roman documentele dreptului roman
(izvoare documentare).
– în sens material, izvor de drept înseamnă forţa creatoare de drept, mai precis totalitatea
condiţiilor materiale de existenţă ale societăţii.
– în sens formal (sens special ştiinţei juridice) este acea formă prin care o regulă de conduită
capătă putere obligatorie, adică devine normă juridică → transformarea unei reguli de conduită într-o
normă juridică nu se face oricum, ci numai atunci când crearea acestei norme este determinată de
condiţiile materiale de existenţă → nu numai norma juridică, dar şi forma prin care o regulă de conduita
devine normă juridică nu este aceiaşi Ia toate popoarele şi în toate timpurile, ci poate varia nu numai
de la popor la popor dar şi Ia aceiaşi popor în decursul secolelor.
– în epoca veche, adică între fondarea statului şi fondarea principatului, întâlnim următoarele
izvoare de drept: obiceiul, legea şi edictele magistraţilor.
– în epoca clasică, adică între fondarea principatului şi fondarea dominatului, întâlnim toate
izvoarele formale de drept, adică pe lângă cele precedente încă două, respectiv senatusconsultele şi
constituţiile imperiale.
– în epoca postclasică, adică în timpul dominatului, nu găsim decât două izvoare formale de drept,
respectiv obiceiul şi constituţiile imperiale.
– nu toate aceste izvoare prezintă aceiaşi importanţă:
– unele din ele apărute deja în epoca veche, se dezvoltă mult în epoca clasică pentru a nu mai fi
întâlnite în dreptul postclasic, precum jurisprudenţa şi edictele magistraţilor;
– altele apar în dreptul clasic şi se dezvoltă în dreptul postclasic (constituţiile imperiale), altele apar
şi dispar în dreptul clasic (senatusconsultele), altele de mare importanţă în dreptul vechi dispar în
dreptul clasic (legea), în fine altele importante în epoca veche se menţin în dreptul clasic şi postclasic,
dar cu o importanţă redusă (obiceiul).
DREPT ROMAN I 29
Astfel, – în comuna primitivă nu exista nici stat, nici drept, însă există anumite obiceiuri nejuridice →
odată cu apariţia statului apar reguli cu caracter juridic prin faptul că respectarea lor este asigurată prin
constrângerea exercitată de organele de stat.
– obiceiul sau consuetudinea este principalul izvor de drept, şi poate chiar singurul în epoca regală
→ romanii numeau acest izvor de drept consuetudo sau mos maiorum (obiceiul strămoşilor).
– obiceiul este un complex de tradiţii şi soluţii practice pe care un uz vechi şi repetat le-a fixat într-
un mod mai mult sau mai puţin definitiv → originea acestor tradiţii şi soluţii practice este îndepărtată,
fapt pe care jurisconsulţii romani îl exprimau folosind expresia inveterata consuetudo (obicei
înrădăcinat).
– cel mai probabil originea acestui drept stă în sentinţele judiciare, respectiv când se dădea o
hotărâre într-un proces aceasta devenea oarecum o normă de conducere pentru soluţionarea speţelor
asemănătoare care urmau a se prezenta în viitor.
– adeseori de extrăgea din sentinţă o maximă, un proverb juridic, cele mai multe coduri de legi
orientale fiind simple colecţii de adagii şi maxime juridice tradiţionale → şi dreptul consuetudinar
englez, în cea mai importantă parte a sa, este alcătuit din spusele (dicta) judecătorilor.
– pentru ca un obicei să devină cutumă, deci izvor de drept trebuie să îndeplinească anumite
condiţii:
1. la nivel social trebuie să existe, să se practice în mod repetat în viaţa de zi cu zi şi totodată în
mod constant, adică toate precedentele să meargă în acelaşi sens, respectiv să nu existe cazuri care
infirmă regula.
2. la nivel individual trebuie să existe convingerea că acel comportament, acea regulă de conduită
este obligatorie.
3. la nivelul comunităţii trebuie să existe un consens cvasi-general cu privire la obligativitatea şi
necesitatea regulii respective, adică regula trebuie să treacă proba timpului, respectiv trebuie să fi fost
aplicată într-un interval de timp suficient de îndelungat pentru a se impune ca obligatorie.
4. pentru a deveni cutumă, trebuie să se repete într-un sens clar, într-un sens susceptibil de o
singură interpretare, nu de mai multe.
– gravele inconveniente ale dreptului consuetudinar, respectiv acesta nu conţine decât soluţii de
speţă, astfel încât nu se poate raţiona asupra acestor maxime, cum s-ar face cu o dispoziţie legislativă,
căci orice deducţie, orice extensie la o speţă nouă este contrarie acestui drept.
– de cele mai multe ori la popoarele primitive dreptul apare ca o revelaţie a divinităţii, astfel că
obiceiul îşi găseşte justificarea în voinţa zeilor iar sancţiunea sa este de cele mai multe ori de natură
religioasă, chiar şi pedeapsa capitală fiind considerată ca un sacrificiu oferit divinităţii ofensate de crima
comisă → astfel au justificat primii jurisconsulţi romani, pontifii, forţa obligatorie a consuetudinii → în
concepţia romană obiceiul este o regulă străveche care reglementa nu numai raporturile dintre oameni,
ci şi raporturile oamenilor cu divinitatea: Festus – „cutuma este regula pentru a trăi a străbunilor, adică
ceea ce ne-au transmis cei vechi referitor în special la ceremoniile religioase”.
– în epoca imperială concepţia jurisconsulţilor asupra obiceiului a suferit modificări, aceştia dând
drept fundament juridic al consuetudinii consimţământul tacit al poporului → jurisconsultul Ulpian a dat
o celebră definiţie ce reflectă această concepţie: „mores sunt tacitus consensus populi longa
consuetudine inveteratus” (obiceiurile sunt un consens tacit al poporului înrădăcinat printr-o deprindere
îndelungată).
– această schimbare a fost determinată de dorinţa jurisconsulţilor din timpul imperiului de a arăta
că poporul continuă că colaboreze la formarea dreptului, deşi în realitate nu mai avea nici o putere
legislativă.
– de aceea jurisconsulţii admiteau chiar posibilitatea abrogării legilor prin desuetudine, respectiv
poporul refuză să mai adere la aplicarea legii.
– este controversată chestiunea dacă în dreptul roman din epoca postclasică cutuma mai putea
încă să abroge legile, mai exact constituţiile imperiale → această controversă provine din contradicţia
rezultând din două texte din legislaţia lui Iustinian:
– pe de o parte dintr-un text al lui Iulian aflat în Digeste reiese că desuetudo (desuetudinea) poate
avea ca efect abrogarea legilor: „întemeiat se consideră că legile nu se abrogă doar prin votul
legiuitorului, ci chiar şi prin neaplicare cu acordul tacit al tuturor”.
– pe de altă parte după o constituţie, anul 319, a lui Constantin cel Mare (306-337) desuetudo nu
poate prevala asupra raţiunii sau legii.
– în realitate aceasta este o falsă contradicţie întrucât cele două concepţii diferite, prima care tinde
să mărească importanţa cutumei este concepţia jurisconsulţilor din epoca clasică, a doua care tinde să
restrângă importanţa cutumei este concepţia din epoca postclasică.
– principalul izvor de drept la începutul existenţei statului roman, obiceiul începe să piardă treptat
din importanţă, odată cu dezvoltarea şi întărirea statului, în favoarea altor izvoare, în special a legii.
Epoca clasică:
– obiceiul continuă să aibă acelaşi rol creator de norme juridice (D.1.3.32.pr.: „În cauzele în care
nu aplicăm legi scrise, trebuie să respectăm ceea ce au rânduit deprinderile şi obiceiurile iar, dacă
acestea lipsesc, atunci trebuie să respectăm regula cea mai apropiată care decurge din obicei şi, dacă
nici o asemenea regulă nu există, doar atunci trebuie urmat dreptul de care se foloseşte oraşul
Roma.”) şi în acelaşi timp poate abrogă legile prin desuetudine (D.1.3.32.1: „Obiceiul înrădăcinat

întemeiat este aplicat ca o lege iar acesta este numit drept rânduit de moravuri. Căci de vreme ce
însăşi legile ne leagă numai în virtutea faptului că au fost adoptate prin voinţa poporului, atunci pe bună
dreptate se impune ca toţi să fie legaţi şi de ceea ce poporul a aprobat fără a fixa în scris. În definitiv ce
importanţă are faptul că poporul îşi manifestă voinţa sa prin vot sau prin fapte? Din acest motiv
întemeiat se consideră că legile nu se abrogă doar prin votul legiuitorului, ci chiar şi prin neaplicare cu
acordul tacit al tuturor.”), textele referitoare la consuetudine fiind destul de numeroase în această
epocă.
Epoca postclasică:
– consuetudinea îşi păstrează puterea de mai înainte însă doar ca factor creator de drept → o
constituţie a împăratului Constantin din anul 319 a hotărât că acest izvor de drept nu mai poate triumfa
împotriva legii sau a raţiunii (vincere rationem aut legem).
– aproape la fel se pronunţă şi împăratul Iulian (361-363), care afirmă că obiceiul trebuie respectat
numai în măsura în care nu contravine ordinii publice.
– în anul 474, împăraţii Leon şi Zenon au stabilit că, în cazul unei cutume neclare sau insuficiente,
hotărârea va fi dată în temeiul unei constituţii imperiale.
– secolele IV-V sunt caracterizate prin rolul important jucat în provincii de dreptul vulgar, o
simplificare a dreptului roman la nivel local ce se constituie treptat într-un sistem cutumiar.
– odată cu decăderea imperiului roman, reapariţia economiei naturale şi asumarea de către marii
proprietari a întregii puteri pe domeniile lor, importanţa cutumei creşte.
3.4. LEGEA.
– termenul lex are mai multe înţelesuri în limba latină → cuvântul lex desemnează atât un simplu
contract sau chiar o clauză dintr-un contract (lex contractus), cât şi statutele unei asociaţii (lex colegii)
→ într-un sens diferit prin lex se înţelege orice hotărâre a poporului adunat legalmente în comiţii.
– Gaius spune că lex est quod populus iubet atque constituit (legea este ceea hotărăşte şi adoptă
poporul).
– chiar şi în acest sens lex poate să nu fie un izvor de drept, de exemplu când poporul se pronunţă
asupra declarării războiului, încheierii păcii, adrogarea unui cetăţean sau detestatio sacrorum
(lepădarea de cultul unei ginţi sau a unei familii pentru a trece în alta), facerea unui testament după
anumite forme → toate aceste acte necesitau intervenţia poporului iar decizia sa este o lex, dar o lege
particulară care nu este un izvor de drept fiindcă nu modifică şi nu schimbă cu nimic legislaţia şi starea
dreptului din acel moment.
– decizia poporului nu devine cu adevărat lege în sensul modern decât atunci când este chemat a
se pronunţa asupra unei chestiuni de drept, când i se supune un proiect de lege.
– poporul adunat în comiţii, fie curiate fie centuriate, trebuia să răspundă prin da sau nu la
întrebarea pe care i-o punea regele, întrebare ce avea următoarea formă: „velitis, iubeatis, Quirites”
(voiţi, consimţiţi cetăţeni?), propunerea făcută numindu-se rogatio → votarea se făcea cu buletine:
pentru un răspuns pozitiv erau literele V.R. (uti rogas – după cum ceri), pentru un răspuns negativ era
litera A (antiquo).
– potrivit unei tradiţii antice se atribuie lui Servius Tullius vreo 50 de legi relative la reglementarea
mai multor materii de drept în special relativ la delicte şi contracte → tradiţie ce este contrazisă însă de
o alta, ce pare mai întemeiată, potrivit căreia nu ar fi existat legi în sensul modern al cuvântului înainte
de legea celor XII Table.
– dintr-un unui text al lui Pomponius, care ne-a lăsat multe informaţii relative la istoria dreptului
roman, reiese că legile regale au fost abrogate la începutul republicii iar poporul roman a început să se
conducă mai degrabă după un drept incert şi după obicei decât după vreun drept fix, stare de lucruri
care a durat aproape 20 de ani → această abrogare a legilor regale atribuită primilor consuli a părut
criticilor moderni ca o mărturisire a inexistenţei de legi scrise anterior celor XII Table.
– este puţin probabil ca să se fi resimţit nevoia unei legislaţii întrucât pe de o parte dreptul cutumiar
era destul de puternic iar clasa sacerdotală, în special pontifii, care erau jurisconsulţii acelor timpuri ei
fiind cei ce deţineau secretele dreptului şi religiei, nu ar fi admis inovaţii în special în materie religioasă;
iar pe de altă parte aproape toate legile pe care istoricii antici le-au atribuit regilor sunt de natură
religioasă.
LEGEA CELOR XII TABLE.
– conţinutul XII T.: primele reguli sunt relative la procedură, în această materie legea conţinând
dispoziţii destul de amănunţite → reclamantul putea obliga pe pârât ca să-l urmeze în faţa
magistratului, chiar cu forţa dacă se opune → procedura era formalistă şi rigidă, este aşa numita
procedură a acţiunilor legii (legis actiones), în număr de cinci la acea dată (sacramentum, condictio,
manus iniectio, iudicis postulatio, pognoris capio) → esenţialul în aceste proceduri este îndeplinirea
gesturilor şi rostirea cuvintelor rituale, cel mai adesea magistratul îndeplinind rolul de simplu martor
care constată îndeplinirea formelor legale → acest fapt nu trebuie să pară surprinzător, căci este
conform cu o concepţie primitivă a justiţiei, adică justiţia în care orice ofensat îşi făcea singur dreptate
cu observarea formelor legale.
– în privinţa delictelor legea celor XII Table ne prezintă o legislaţie de tranziţie de la justiţia privată,
răzbunarea limitată la regula talionului, la justiţia dată în numele statului.

– potrivit legii celor XII Table familia este organizată după tipul patriarhal, însă femeile au o situaţie
relativ favorabilă.
– legea celor XII Table mai conţine o serie de dispoziţii relative la dreptul sacru, reglementarea
înmormântărilor în privinţa cărora anumite dispoziţii tind să limiteze risipa pe care o ocazionează
acestea, şi alte dispoziţii de drept public.
– XII Table nu a abrogat sau a făcut să se uite dreptul anterior, căci chiar după introducerea
acestor table s-a continuat a se invoca anumite dispoziţii foarte vechi, dispoziţii anterioare legii celor XII
Table şi atribuite potrivit tradiţiei principalilor regi ai Romei primitive → XII Table nu abrogă vechile
obiceiuri şi aproape că nu inovează, ci numai continuă vechiul mos maiorum (obicei al strămoşilor).
– deşi decemvirii au împrumutat unele dispoziţii din dreptul grec, ei nu au făcut decât să precizeze
prin aceasta anumite dispoziţii care existau în dreptul cutumiar roman → Pomponius spune cu un
înţelept grec, Hermodor din Efes, care se afla în exil în Italia ar fi explicat decemvirilor legile greceşti iar
romanii în semn de recunoştinţă i-au ridicat o statuie.
– jurisconsulţii romani au scris foarte multe comentarii asupra acestei legi, considerată ca
fundamentală, însă nici unul din aceste comentarii nu ni s-a transmis, precum nici textul legii celor XII
Table.
– pe baza citărilor din cele XII Table care se găsesc în Digestele lui Iustinian, la gramaticii vechi şi
la scriitori, s-a încercat reconstituirea textului legii → uneori există citări directe, alteori numai simple
menţionări a conţinutului unei dispoziţii → la scriitorii antici se găsesc uneori referinţe directe asupra
tablei în care se găsea o anumită dispoziţie.
– cel mai dificil a fost reconstituirea planului legii celor XII Table întrucât împărţirea în table este
neobişnuită căci celelalte legi romane nu au fost astfel împărţite → jurisconsultul francez Iacobus
Gothofredus (1587-1652) a alcătuit un plan al celor XII Table.
– în timpul antichităţii clasice legea celor XII Table era considerată de romani ca o legislaţie în
vigoare, nefiind formal abrogată nici măcar în timpul lui Iustinian.
LEGEA ŞI PLEBISCITELE.
– după definiţia lui Gaius legea este o decizie a poporului → prin populus se înţelege totalitatea
cetăţenilor romani, întruniţi în mod legal în adunări fie curiate, fie centuriate, fie tribute.
– plebiscitele sunt, potrivit unei definiţii simetrice date tot de Gaius, „ceea ce hotărăşte şi adoptă
plebea”, adică o decizie a plebei întrunită în concilium plebis → plebiscitele erau la început obligatorii
numai pentru plebe, însă ulterior, cel puţin începând cu anul 285 î.e.n., când s-a dat legea Hortensia,
plebiscitele au dobândit putere de lege şi au devenit aplicabile întregului popor roman → din momentul
adoptării legii Hortensia nu mai există nici un interes pentru a deosebi legea (lex) de plebiscit iar în
practică, în textele juridice, aproape toate plebiscitele sunt calificate drept legi (leges).
– activitatea legislativă cea mai intensă în această perioadă este cea a conciliilor plebei → din
acest punct de vedere activitatea adunărilor centuriate fiind secundară, astfel că cele mai multe legi
romane sunt plebiscite în epoca republicană.
– anterior propunerii unui proiect de lege poporului, proiectul trebuia anunţat printr-un edict şi afişat
în public, ceea ce se numea promulgatio → raţiunea afişării era ca poporul să poată lua cunoştinţă de
conţinutul proiectului pentru a se evita astfel orice surpriză → din momentul afişării textul proiectului nu
mai putea fi modificat → în anul 62 î.e.n. o lege Licinia Iunia a decis ca să se depună la aerarium
(tezaurul public) o copie a proiectului de lege ca să nu mai poată fi modificat (se mai depunea o copie
şi spre păstrare).
– votarea proiectului de lege se făcea după propunerea unui magistrat care era şi autorul legii
(legis lator), propunere care se numea rogatio, după cum se întâmpla în epoca regală → de aceea
legile votate purtau denumirea de leges rogatae (legi propuse) spre deosebire de dispoziţiile şi
măsurile luate de senat sau de un magistrat, în numele poporului, dispoziţii privind de exemplu un
cetăţean, o categorie de persoane sau o comunitate, care dispoziţii se numeau leges datae (legi date).
– legea devenea obligatorie imediat după votare şi putea fi aplicată independent de orice altă
măsură → totuşi exista obiceiul de a fi publicate prin expunere în forum.
– în anul 98 î.e.n. o lege Caecilia Didia a introdus două noi prevederi privind votarea legilor:
– pe de o parte s-a interzis ca în acelaşi proiect de lege să se introducă mai multe dispoziţii fără
legătură între ele → raţiunea acestei dispoziţii, dispoziţie care de altfel în practică nu s-a respectat, era
ca să se evite anumite manopere condamnabile → aceste manopere condamnabile constau în faptul
de a introduce în acelaşi proiect dispoziţii care erau pe placul adunării şi dispoziţii la care propunătorul
ţinea dar care dacă ar fi fost introduse singure în proiect nu ar fi obţinut aprobarea adunării → în acest
mod se exercita o oarecare influenţă asupra votării întrucât adunarea era silită să accepte dispoziţiile
care nu îi conveneau pentru a putea vota dispoziţiile care îi conveneau, întrucât adunarea nu putea
decât să voteze proiectul în întregime sau să-l respingă tot în întregime.
– pe de altă parte a fost consacrat un vechi obicei → încă din timpuri străvechi exista obiceiul ca,
înainte de ziua în care avea locul votul, să se ţină întruniri (contiones) în care oricine avea dreptul să
vorbească relativ la proiectul de lege propus → de obicei se ţineau trei adunări de acest fel la interval
de opt zile, astfel că era necesar un interval de 24 de zile între data publicării şi data votării proiectului
→ acesta este vechiul obicei consacrat prin legea Caecilia Didia.
– legile cuprind de obicei trei părţi numite praescriptio, rogatio, sanctio:

– praescriptio constituie partea scrisă la început → e arată mai întâi numele şi titlurile autorului
proiectului de lege, ziua şi locul votării, tribul care a votat primul (în caz de votare tributim), numele
cetăţeanului care a votat primul (de obicei se alegeau persoane cu nume de bun augur precum Lucius,
Felix).
– rogatio constituia însuşi textul legii.
– sanctio este partea care prevede măsurile luate spre a se asigura aplicarea legii, în special
nulitatea actelor făcute contra legii sau pedepse contra celor care ar încălca-o → sub acest aspect
legile romane se împart în trei categorii:
– leges perfectae care anulează actele făcute prin încălcarea lor (ex. legea Aelia Sentia prevedea
că dezrobirile în paguba creditorilor sunt lovite de nulitate);
– leges minus quam perfectae care, fără să anuleze actul ilegal, prevăd pedepse pentru cei care l-
ar comite (ex. legea Furia testamentaria, care interzicea să se facă legate mai mari de 1000 de aşi,
sancţiona pe cel care primise un legat mai mare de 1000 de aşi cu restituirea a de patru ori cât a
primit);
– leges imperfectae care sunt lipsite de orice sancţiune directă, adică ele nu au sanctio (ex. legea
Cincia relativă la donaţii interzicea donaţiile mai mari de un anumit cuantum, însă fără a stabili vreo
sancţiune împotriva celor ce o încălcau).
– comentatorii moderni au mai adăugat încă o categorie, respectiv leges plus quam perfectae care
prevăd în acelaşi timp nulitatea actului ilegal şi pedepsirea celui care l-a făcut.
– o constituţie din anul 439 a împăraţilor Theodosiu cel Mare şi Valentinian al II-lea a înzestrat cu o
sancţiune toate legile existente, respectiv actul contrar va fi considerat drept nul.
– o lege putea fi abrogată prin desuetudine sau prin votarea unei legi contrarii → în această
materie limba latină conţine un mare număr de termeni tehnici: abrogare, adică abrogarea totală a unei
legi, derogare sau exrogare, adică abrogarea parţială a unei legi, subrogare, adică modificarea unei
dispoziţii dintr-o lege printr-o dispoziţie adiţională, obrogare, adică abrogarea indirectă a unei legi.
– în principiu legile nu au efect retroactiv, de obicei inserându-se în lege o clauză în acest sens.
– legile puteau avea un viciu de formă sau de fond → legea era nulă şi oricine avea dreptul să
invoce nulitatea legii sau să nu ţină seama de ea, însă dacă legea era considerată drept valabilă de
către magistraţi, ei puteau pedepsi pe cei ce nu ţineau cont de ea.
– în ultimul secol al republicii senatul şi-a arogat dreptul de a aprecia valabilitatea legilor şi s-a
împământenit obiceiul de a se abroga legile neregulate pentru a se evita astfel orice îndoială privind
valabilitatea legilor.
– legile purtau numele autorului lor, astfel că se punea la genul feminin numele lui legis lator (celui
care propusese legea) → ex. dacă Gaius Iulius Caesar fusese legis lator, legea se numea lex Iulia →
în cazul consulului care propusese o lege, legea avea două nume, primul fiind cel al consulului care a
propus-o, al doilea nume fiind cel al colegului său (ex. legea Poetelia Papiria) → în consecinţă mult
timp legile au fost datate pe baza indicaţiilor rezultate din numele lor, astfel dacă era o lege cu numele
de X se căuta în listele de magistraţi la ce an a fost un magistrat cu acest nume iar dacă se găsea un
asemenea magistrat se considera că legea îi aparţinea, anul legii fiind determinat numai pe baza
acestui fapt.
– marele romanist francez Girard a dovedit însă că acest sistem este defectuos deoarece nu
există liste complete cu numele tuturor magistraţilor, în special în ceea ce-i priveşte pe pretori şi tribuni
→ de multe ori determinarea datei legilor era inexactă, mai toate legile fiind atribuite unor anumite
epoci pentru care documentele erau mai abundente (sec. IV-V de la fondarea Romei) → în consecinţă
Girard a întrebuinţat o altă metodă pentru datarea legilor, respectiv a determinat data legilor după
conţinutul lor şi după starea dreptului roman pe care o presupune acest conţinut → cel mai adesea,
datarea legii nu se poate face decât cu aproximaţie prin două date: prima indică data pentru care este
sigur că legea nu există încă iar a doua indică data când e cert că legea deja există (ex. legea Aebutia
a fost astfel datată între anii 149-126 Î.e.n.).
– poporul nu avea dreptul de iniţiativă legislativă, acesta fiind un drept rezervat magistraţilor.
– magistraţii, înainte de a propune un proiect de lege poporului, consultau senatul → dacă se vota
ceva contrar unor precepte de ordin religios sau considerate a fi de ordin constituţional, respectiva
dispoziţie era nulă iar această nulitate era prevăzută în însăşi textul legii.
– cele mai multe legi din istoria dreptului roman au fost votate în epoca republicii.
– sub imperiu s-au mai votat câteva legi de adunările tribute şi de cele centuriate; dar după Nerva
(96-98) poporul nu a mai fost convocat → activitatea juridică a adunărilor a fost destul de însemnată în
acest timp, legile votate având o importanţă considerabilă pentru istoria dreptului roman.
3.5. EDICTELE MAGISTRAŢILOR.
– înainte de intrarea în funcţie, magistratul expunea programul său de activitate → aceste declaraţii
(edicta) nu aveau mare importanţă pentru dreptul privat dacă emanau de la un magistrat cu atribuţii pur
politice cum era consulul sau cenzorul , însă aveau o importanţă extremă când emană de la un
magistrat cu atribuţii judecătoreşti, precum erau pretorul (urban sau peregrin) şi edili la Roma,
guvernatorul şi questorul în provincii.

– în edictul magistraţilor cu atribuţii judecătoreşti se găseau norme de drept deoarece aceştia
expuneau cu ocazia intrării în funcţie principiile după care urmau să lucreze → acest izvor de drept a
fost cel mai important pentru epoca republicană şi în special la începutul imperiului.
– edictul magistratului se găsea scris pe o tablă de lemn vopsită în alb, edictul mai fiind numit şi
album de la culoarea albă a tablei, iar pe acest fond alb erau scrise cu roşu titlurile, de la culoarea roşie
(ruber) venind numele de rubrica.
– edictul peretorului urban este cel mai important edict, jurisconsultul Marcellus numindu-l viva vox
iuris civilis (vocea vie a dreptului civil) → dreptul constituit astfel se numea drept onorar deoarece în
limba latină funcţia magistratului se numea honor.
– chestiunea fundamentului juridic al acestei activităţi a magistraţilor judiciari şi în special a
pretorului este una foarte delicată:
– pe de o parte pretorii, ca magistraţi judiciari, aveau misiunea de a aplica dreptul, nu de a-l
modifica şi a introduce reguli noi.
– pe de altă parte pretorii erau învestiţi cu o putere proprie, imperium, care lipseşte magistraţilor din
ziua de azi → mai trebuie menţionat că, după o părere susţinută de romanistul francez Girard, legea
Aebutia, amintită mai sus, a conferit pretorului anumite atribuţii pe care nu le avea anterior, respectiv
redactarea formulelor (înscris prin care magistratul îi dădea instrucţiuni judecătorului cum trebuie să
judece, să soluţioneze litigiul) după care avea să se judece procesul şi posibilitatea de a refuza o
acţiune dată de lege (denegatio actionis) (romanii nu întrebau ce drept izvorăşte din acel raport, ci ce
acţiune serveşte la valorificarea acelui raport – nu ai acţiune, nu ai drept).
– oricum este cert că în epoca clasică activitatea juridică a pretorului este întreită:
– pretorul completează şi întăreşte dreptul civil izvorât din legi şi cutumă;
– pretorul poate completa dreptul acolo unde sunt lacune;
– pretorul poate chiar să-l şi modifice acolo unde dreptul civil (toate izvoarele dreptului roman cu
excepţia dreptului onorar introdus prin edictele magistraţilor) pare neechitabil.
– măsurile luate de pretor pot avea trei cauze: măsuri luate adiuvandi iuris civilis gratia, suppledi
vel impugnandi iuris civilis gratia (ca un ajutor, o completare sau o corectare a dreptului civil) → aceste
măsuri s-au luat în ordine progresivă, începând cu cele care se sprijineau pe dispoziţiile dreptului civil
şi terminând cu cele contrare dreptului civil.
– pretorul avea la dispoziţia sa o serie de mijloace procedurale pe care ius civile nu le avea → o
parte din aceste mijloace erau fundamentate pe puterea proprie de comandă a magistratului
(imperium).
1. stipulationes pretoriae (stipulaţiile pretoriene) erau contracte verbale (înţelegeri încheiate printr-o
formă solemnă, prin pronunţarea unui anumit cuvânt, spondeo - promit) încheiate din ordinul pretorului,
fiind impuse de pretor → prin astfel de stipulaţii pretorul sancţiona cazurile noi ivite în practică într-o
vreme când nu avea dreptul de a crea acţiuni (în cazul numit damnum infectum, prejudiciu eventual,
paguba neprodusă dar iminentă, ex. când casa cuiva ameninţa să se prăbuşească asupra casei
vecinului, vecinul putea sili pe proprietarul casei care ameninţă să se prăbuşească să-i promită printr-o
stipulaţie plata unei sume de bani drept despăgubire în cazul în care casa se va prăbuşi);
2. missio in possessionem era trimiterea reclamantului fie în posesia, fie în detenţiunea bunurilor
pârâtului → servind fie ca o sancţiune a refuzului de a se supune ordinului de a face stipulaţia de mai
sus, fie ca sancţiune a pârâtului care nu voia să se prezinte în justiţie.
3. interdicta (interdictele) erau mijloace prin care pretorul intervenea uneori pentru a tranşa pe cale
administrativă, mai rapid, un proces → interdictele fiind dispoziţii prin care pretorul ordona părţilor să
facă un anumit act juridic ori să nu facă un anumit act.
4. restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) era ordinul pretorului care, prin
desfiinţarea actului juridic păgubitor pentru reclamant, repune părţile în situaţia pe care o avuseseră
înainte de facerea actului juridic, reclamantul fiind deci în măsură să intenteze o acţiune care dispăruse
ca urmare a facerii respectivului actului → pretorul nu îl punea pe reclamant în situaţia anterioară în
fapt, ci numai în drept, întrucât doar după judecarea procesului şi după executarea sentinţei
reclamantul era repus în situaţia anterioară şi în fapt.
– pretorul avea la dispoziţia sa o serie de mijloace bazate pe puterea judecătorească a
magistratului (iurisdictio):
5. acţiunile pretoriene care erau acţiunile create de pretor pe lângă cele ale dreptului civil;
6. praescriptio care era o rezervă scrisă în fruntea formulei după care se va judeca procesul;
7. exceptio care era un mijloc de apărare în favoarea pârâtului.
– în baza acestor mijloace pretorul putea să paralizeze o pretenţie întemeiată pe dreptul civil →
astfel, dacă un moştenitor se prezenta invocând o dispoziţie de drept civil atunci când potrivit edictului
pretorului moştenirea era promisă altor persoane, pretorul nu putea crea noi moştenitori în afară de cei
prevăzuţi de lege, de aceea persoanele gratificate de către pretor nu aveau titlul de moştenitori civili
(heredes) întrucât pretorul nu putea crea norme de drept civil (de aici vine adagiul modern praetor ius
facere non potest: adică pretorul nu poate crea drept civil) → în schimb pretorul va acorda o bonorum
possessio (posesiune de bunuri) celor chemaţi de el la moştenire iar aceştia vor fi moştenitorii de fapt
care vor profita de averea moştenită + refuză acţiunea dată de dreptul civil moştenitorilor civili.
– de aceea textele juridice fac distincţie între raporturile juridice de drept civil, adică valabile potrivit
dreptului civil, şi raporturile juridice de drept pretorian, adică valabile graţie sprijinului pretorului.

– edictul dat de magistrat cu ocazia intrării sale în funcţie era valabil numai pe timpul duratei
funcţiei sale, respectiv un an de zile, de aceea acest edict se numeşte edictum perpetuum (edictul
continuu) → spre deosebire de dispoziţiile cuprinse în acest edict pretorul mai putea lua măsuri urgente
în circumstanţe urgente.
– dreptul onorar a căpătat o anumită stabilitate deoarece pretorii aveau obiceiul de a relua edictul
dat de predecesorii lor, partea care se transmitea de la un pretor la altul având numele de pars
translaticia (partea transmisă prin tradiţie), în timp ce dispoziţiile noi purtau denumirea de pars nova
(partea nouă).
– în ciuda faptului că dispoziţiile din edictul pretorului deveniseră în fapt egale cu legea, totuşi
existau numeroase deosebiri:
– aplicarea edictului pretorului era limitată la întinderea puterii magistratului care l-a făcut → edictul
nu dura decât un an → succesorul magistratului nu era obligat să-l adopte (potrivit unei legi Cornelia
din anul 67 î.e.n. pretorii devin obligaţi de a organiza instanţa în conformitate cu edictul dat de ei), în
timp ce legea era perpetuă, legând pe orice cetăţean roman.
– legea era concepută în termeni imperativi, în timp ce, întrucât pretorul nu putea crea drepturi noi,
pretorul nu dădea ordine ci numai îndemnuri sau promite intervenţia sa în anumite împrejurări şi cu
anumite condiţii → această diferenţă relevă o distincţie de fond: dreptul onorar nu este egalul dreptului
civil deşi el poate uneori, prin mijlocul unei excepţii, să paralizeze un drept civil, totuşi nu-l poate
abroga, după cum nu poate nici să confere un drept nou.
– dreptul pretorian a avut o influenţă covârşitoare asupra evoluţiei dreptului roman, sub acţiunea
pretorilor normele juridice ale vechiului drept civil fiind adaptate noilor realităţi, astfel că dreptul a fost
ţinut într-un contact continuu cu modificările vieţii sociale şi cu necesităţile economice.
– pretorul, în ceea ce priveşte elaborarea dreptului, a fost influenţat de către jurisconsulţi, care la
rândul lor erau în primul rând practicieni ai dreptului, din această influenţare rezultând perfecta
adaptare a dreptului pretorian la nevoile vieţii.
– în epoca imperială magistraţii continuă să publice edictele lor → aceştia păstrează ius edicendi.
– în această perioadă există la Roma un edict al pretorului urban, un altul al pretorului peregrin, şi,
în sfârşit, edictul edililor, iar în provincii edictul guvernatorului (praeses provinciae) şi al questorilor, care
au funcţiile edililor de la Roma.
– Hadrian (117-138) restrânge sfera de jurisdicţie a pretorului urban, limitând-o la teritoriul Romei,
iar pentru Italia el creează patru legati consulares însărcinaţi cu misiunea de a împărţi justiţia în cele
patru districte → Marcus Aurelius (161-180) încredinţează atribuţiile juridice ale acestor legati
consulares, unor iuridici şi astfel în locul unei jurisdicţii unice, aceea a pretorului, avem din epoca lui
Hadrian, mai multe, ceea ce putea avea drept consecinţă distrugerea unităţii dreptului onorar.
– pretorii şi ceilalţi magistraţi se limitau acum la a reproduce în edictele lor pe acela al
predecesorilor lor astfel că aceste edicte aveau de acum o stabilitate de fapt foarte aproape de
stabilitatea de drept.
– în timpul domniei lui Hadrian s-a produs un eveniment de cea mai mare importanţă în această
materie → Acest împărat, probabil cu scopul de a menţine unitatea dreptului pretorian, a însărcinat pe
jurisconsultul Salvius Iulianus cu codificarea edictului pretorian → în codificarea sa Iulianus a urmat
foarte îndeaproape ordinea materiilor respectată până atunci de pretori, numai cu mici schimbări →
odată terminată această codificare ea a fost ratificată printr-un un senatusconsult, care, după toate
probabilităţile, avea de scop să invite pe magistraţi ca să dea edicte conforme tipului stabilit de Iulianus.
– magistraţii conservă ius edicendi redus însă Ia o simplă formalitate întrucât acesta va fi
totdeauna conform celui al lui Iulianus → nu mai pot crea instituţii noi.
– este probabil că şi celelalte edicte au fost codificate dar nu se cunoaşte nimic precis asupra lor
→ edictul edililor curuli a devenit un apendice al edictului pretorului urban → edictul guvernatorilor de
provincii a fost probabil codificat şi el, după cât se pare el fiind destul de asemănător edictului pretorului
→ nu se ştie nimic despre soarta edictului pretorului peregrin.
– nu se cunoaşte precis data codificării edictului însă ea ar avea o mare importanţă → este sigur
că această codificare a avut loc in timpul lui Hadrian (117-138) după toate probabilităţile în ultimii ani ai
domniei acestuia (134-138).
– edictul codificat de Iulianus, edictul perpetuu în sensul modern al cuvântului de data aceasta, nu
ne-a fost transmis în forma sa originară → s-au făcut mai multe încercări de reconstituire a edictului,
însă lucrarea lui Otto Lenel a pus în umbră toate celelalte în această materie.
– planul edictului după reconstituirea lui Lenei, edictul codificat cuprinzând atât edictul pretorului
urban cât şi pe acela al edililor curuli, este următorul: edictul pretorului are o parte principală şi trei
apendice.
– apendicele cuprinde formulele interdictelor, excepţiile şi stipulaţiile pretoriene;
– partea principală a edictului se subdivide în patru părţi:
– partea I-a cuprinde formulele acţiunilor şi introducerea instanţei până la litis contestatio
(organizarea proceselor);
– partea a IV-a este relativă la executarea sentinţei şi cuprinde formulele de acţiune relative la
această executare;

– partea a II-a şi partea a IlI-a sunt destul de greu de deosebit între ele, respectiv în aceste părţi
sunt toate celelalte acţiuni relative la dreptul persoanelor sau ale patrimoniului (mijloacele procedurale
de drept civil şi mijloacele procedurale pretoriene).
3.6. JURISPRUDENŢA ŞI SENATUSCONSULTELE.
JURISPRUDENŢA:
– raportul dintre pretor şi jurisconsulţi, respectiv influenţa pe care aceştia au exercitat-o asupra
activităţii de elaborare a dreptului de către pretor, relevă rolul jurisconsulţilor în formarea dreptului.
– jurisconsulţii romani sunt numiţi iuris prudentes astfel că ştiinţa lor poartă numele de iuris
prudentia, sintagmă care înseamnă „doctrină”.
– jurisprudenţă în sensul de astăzi al cuvântului, adică decizii judiciare de speţă, nu exista în
dreptul roman, unde hotărârea era dată de un fel de jurat, iudex, ales de părţi şi confirmat de magistrat.
– la origine dreptul este o ştiinţă religioasă şi secretă → primii jurisconsulţi au fost pontifii →
legenda atribuie unui pontif cu numele de Papirius, care ar fi trăit în timpul regelui Tarquinius Superbus,
alcătuirea unei colecţii de legi care cuprindea cel mai probabil în special norme de ordin religios,
această colecţie de legi regale purtând denumirea de ius papirianum fiind comentată de un jurisconsult
de la sfârşitul epocii republicane.
– înainte de XII T. nu se poate vorbi nici de doctrină juridică, nici de jurisconsulţi.
– după publicarea legii celor XII Table dreptul, cel puţin în forma sa abstractă, a devenit accesibil
tuturor → însă pontifii continuau să deţină secretul procedurilor judiciare şi a calendarului judecătoresc,
astfel că în lipsa intervenţiei lor nimeni nu se putea judeca → codificarea decemvirală fixează obiceiul
într-o formă sumară care nu permitea mânuirea legilor decât celor iniţiaţi → patricienii, dintre care era
recrutat colegiul pontifilor, şi-ar fi pierdut influenţa, dacă n-ar fi rezervat unor iniţiaţi arta de a interpreta
legea, cunoaşterea solemnităţilor de îndeplinit pentru satisfacerea drepturilor, redactarea formularelor,
actelor juridice şi calendarul judiciar cuprinzând enumerarea zilelor în care era permisă acţiunea în
justiţie → pontifii, deţinători ai cunoştinţelor juridice din timpul lor, creatori probabili ai acţiunilor legii şi ai
formelor actelor juridice, nu au fost consideraţi jurisconsulţi → în timp ce misiunea jurisconsulţilor este
de a împărtăşi ştiinţa dreptului, clarificând şi coordonând elementele sale, pontifii ascundeau celor
neiniţiaţi elementele cunoştinţei lor, introducând totodată în rezolvarea problemelor juridice elementele
cazuisticii sacre, care „multiplică la infinit formele şi distincţiile.
– în această epocă dreptul rămăsese în mare parte consuetudinar şi se crede că multe instituţii
juridice ar fi opera jurisprudenţei pontificale → procedeul lor consta în a realiza anumite forme legale
într-un scop diferit de cel pentru care au fost create şi astfel se reuşea adaptarea regulilor dreptului la
nevoile vieţii.
– la în 304 î.e.n. un libert al celebrului om de stat Appius Claudius Caecus, respectiv Gnaeus
Flavius a publicat formulele sacramentale ale acţiunilor legii (legis actiones) prin afişare în forum (este
posibil ca divulgarea sa fi avut loc chiar din ordinul lui Appius Claudius) → la scurt timp a divulgat şi
calendarul judecătoresc cu menţionarea zilelor faste în care se putea judeca → dreptul astfel divulgat a
purtat denumirea de ius Flavianum → laicizarea jurisprudenţei → ştiinţa dreptului rămâne mult timp o
ştiinţă cultivată de cei bogaţi, întrucât jurisconsulţii nu puteau primi bani pentru consultaţiile pe care le
dădeau.
– cam un sfert de secol mai târziu un pontifex maximus de origine plebeiană, Tiberius Coruncanius
care fusese consul în anul 280 î.e.n., dădea consultaţii publice în faţa unui auditoriu care învăţa astfel
dreptul → din acest moment dreptul devine o ştiinţă accesibilă oricui → consecinţă a secularizării
dreptului a fost faptul că un mare număr de oameni distinşi prin carierea lor politică, onorabilitatea
moravurilor şi cultura lor, s-au ocupat de ştiinţa dreptului → aceştia au exercitat o mare influenţă
asupra evoluţiei dreptului, reuşind să facă o ştiinţă din ceea ce înainte de ei era doar o practică
empirică.
– jurisconsulţii au continuat opera pontifilor şi adeseori cu aceleaşi metode, respectiv utilizarea
anumitor forme legale într-un scop diferit.
– la început jurisconsulţii de ocupau de analizarea speţelor şi reducerea lor la o regulă de drept →
la origine nu existau nici definiţii precise, nici categorii juridice bine delimitate → în general se urma
metoda enumerării cazurilor, faţă de generalizările care plăceau atât de mult filozofilor greci → însă în
acest mod metoda jurisconsulţilor dobândeşte o mare precizie şi o deplină siguranţă, contactul cu
practica judiciară menţinându-se continuu.
– potrivit unui celebru text al lui Cicero (de oratore 1.48.212), din punct de vedere al practicii
activitatea jurisconsulţilor constă în respondere, cavere şi agere:
– respondere însemna a da consultaţii dezlegând problemele juridice ce le sunt supuse atenţiei şi
este principala activitate a jurisconsulţilor → consultaţiile (responsa prudentium) au fost socotite
ca un adevărat izvor de drept.
– cavere însemna a redacta actele juridice cu exactitatea necesară valabilităţii lor într-un sistem de
drept formalist → în această epocă formalismul era încă puternic iar pentru a redacta un act
trebuiau cunoscute formulele sacramentale.
– agere era asistarea părţilor într-un proces, directivele date de jurisconsult în cursul unui proces
fiind foarte folositoare în timpul procedurilor complicate ale legisacţiunilor.

– contribuţia jurisconsulţilor poartă numele de drept civil, în sensul strict al cuvântului → nu era
operă legislativă, dar forma dreptul, nu era îndrumată de stat, dar era coerentă şi continuă, opera
jurisconsulţilor n-ar fi fost posibilă, dacă aceştia nu ar fi reprezentat elita socială şi politică a Romei.
– jurisconsulţii nu erau avocaţi, profesie care în sensul modern al cuvântului nu exista la Roma →
un cetăţean avea dreptul de a servi cauza altuia în justiţie, dar nu putea primi un onorariu, după cum
hotărâse legea Cincia (204 î.e.n.) → aceşti apărători sau acuzatori în general nu aveau nici o intenţie
de a deveni jurisconsulţi → Cicero, în ciuda faimei sale şi a activităţii sale de avocat, nu era considerat
jurisconsult, întrucât înălţimea cugetării, autoritatea morală şi devotarea binelui public cu desăvârşite
cunoştinţe tehnice consacrau pe jurisconsult mai mult decât succesul oratoric.
Epoca clasică:
– numeroşii jurisconsulţi care au ilustrat această epocă, de la August la moartea Iui Alexandru
Sever, au perfecţionat metodele juridice romane, tinzând a pune dreptul în rândul ştiinţelor exacte.
– cel mai interesant izvor de drept al acestei epoci este probabil responsa prudentium, adică
consultaţiile jurisconsulţilor → consultaţiile jurisconsulţilor nu mai sunt în această epocă simple opinii
care nu obligă pe judecător ci în baza unor concesii speciale ale împăraţilor ele au devenit norme
obligatorii.
– August (? Tiberius), probabil în scopul de a câştigă de partea regimului monarhic pe unii
jurisconsulţi, le-a acordat unora dintre ei ius publice respondendi ex auctoritate principis (dreptul de a
da consultaţii în numele împăratului), cu condiţia ca aceste consultaţii să fie semnate, adică învestite cu
sigiliul jurisconsultului, spre a garantă autenticitatea consultaţiei (D.1.2.2.47: „...August a fost primul
care, pentru a da mai multă greutate acestor răspunsuri, a ordonat că nu se vor putea da consultaţii
decât în măsura în care [jurisconsulţii] erau autorizaţi de el...”) → consecinţă acestui drept era că
judecătorul căruia i se aducea o astfel de consultaţie era legat de opinia jurisconsultului (numai în speţa
în care fusese dată), rămânând însă liber în aprecierea faptelor.
– împăratul Hadrian ar fi decis ca opiniile jurisconsulţilor să aibă putere de lege (şi pentru speţele
similare) dacă sunt unanime iar dacă este divergenţă, atunci judecătorul rămâne liber să aleagă pe
care vrea (Gaius: „Răspunsurile prudenţilor sunt îndrumările şi opiniile acelora cărora li s-a permis să
dea temei drepturilor. Dacă opiniile tuturor acestora converg spre aceeaşi soluţie, ceea ce cred ei de
cuviinţă aşa, aceea ţine loc de lege; iar dacă nu se pun de acord, atunci i se îngăduie judecătorului să
urmeze opinia pe care ar crede-o de cuviinţă; şi acest lucru a fost statornicit prin rescriptul divinului
Hadrian”) → este exactă afirmaţia finală, respectiv că Hadrian a rezolvat prin rescriptul său cazul când
era divergenţă între jurişti, însă e contestabilă prima afirmaţie, căci dacă ar fi exactă, atunci ar rezultă
că consultaţiile jurisconsulţilor ar avea putere de lege nu numai pentru speţa pentru care a fost dată,
dar pentru toate speciile asemănătoare → inovaţia lui Hadrian nu poate fi înţeleasă decât dacă se
admite că reforma adusă de August, nu pe cale de lege, a fost practicată de atunci în mod curent,
până ce un judecător aflat în încurcătură s-ar fi adresat lui Hadrian care, neavând pretenţia că
inovează, a dat rescriptul.
– încă de la începutul imperiului se formează două şcoli de jurisconsulţi, una condusă de C. Ateius
Capito (consul în anul 4 e.n.), alta de M. Antistius Labeo → aceste două şcoli adverse durează până
pe la mijlocul sec. al II-Iea → fundamentul acestei deosebiri pare a fi următorul:
– şcoala fondată de Ateius Capito, care s-a numit şcoala sabiniană, după numele lui Massurius
Sabinus, succesorul lui Capito în fruntea şcolii (sau cassiană, după numele unui alt cap al acestei şcoli,
C. Cassius Longinus, succesorul lui Massurius Sabinus), era o şcoală tradiţionalistă, conservatoare.
– şcoala fondată de Labeo era dimpotrivă novatoare, progresistă, această şcoală numindu-se
proculiană după numele unuia dintre capii acestei şcoli, Proculus − de asemenea sabinienii ar fi
partizanii soluţiilor de speţă, pe când proculienii ar fi sistematizatori şi generalizatori.
– în ce priveşte forma materială a acestor şcoli, nu se ştie dacă într-adevăr erau două stabilimente
în care se preda dreptul sau mai curând erau două curente adverse, ca şi curentele filozofice ale
grecilor → oricum este cert că ele aveau o organizare precisă, fiecare având un fruntaş (princeps
scholae) → la moartea unuia se alegea un altul şi aşa rezultă o serie neîntreruptă de jurisconsulţi care
îşi transmit metoda şi ideile.
– în urma reorganizării consiliului imperial de către Hadrian, care a introdus în acest sfat atât pe
Salvius Iulianus cât şi pe Celsus, căpeteniile celor două şcoli rivale, deosebirea dintre sabinieni şi
proculieni dispare.
Epoca postclasică:
– la mijlocul secolului al III-lea, ştiinţa dreptului începe să decadă, în acelaşi ritm cu imperiul →
succesorii împăratului Diocleţian retrag ius respondendi al jurisconsulţilor, făcând din interpretatio un
privilegiu imperial → jurisconsulţii sunt astfel scoşi din rolul lor de doctrinari, de constructori ai dreptului,
ceea ce face ca studiile juridice propriu-zise să fie părăsite, cultivându-se din ce în ce mai mult, în locul
lor, cazuistică dreptului.
– nu mai există acum decât practicieni iar principala lor ocupaţie este de a compila scrierile
predecesorilor lor şi de a găsi un text care să justifice pretenţiile părţii ce-i consultă → în sec. al III-lea
se înrădăcinează obiceiul a se cita din operele jurisconsulţilor clasici lor in faţa judecătorilor şi cel care
reuşea să aducă mai multe texte în favoarea cauzei sale câştigă procesul.
– împăraţii au căutat să reglementeze acest obicei → cea mai importantă măsură luată pentru a
reglementă citarea jurisconsulţilor este „legea citaţiilor”, o constituţiune a împăraţilor Theodosiu al II-lea

şi Valentinian al III-lea în anul 426 → s-a decis că singurii jurisconsulţi care vor avea autoritate în faţa
instanţelor sunt următorii: Papinian, Paul, Ulpian, Modestin şi Gaius (aceasta este prima dată când
apare numele lui Gaius), precum şi autorii citaţi de ei, în special Q. Mucius Scaevola, Sabinus, Iulianus,
Marcellus cu condiţia însă de a aduce în sprijinul acestei citări textul original → rezolvarea
divergenţelor se face după un procedeu mecanic „doveditor al ignoranţei acelor timpuri”: în cazul unor
soluţii controversate judecătorul era obligat să urmeze opinia majorităţii, dacă doi oferea o soluţie,
ceilalţi doi o altă soluţie iar unul nu se pronunţa judecătorul trebuia să urmeze opinia lui Papinian, iar
dacă cel care nu s-a pronunţat era chiar Papinian, judecătorul putea opta pentru oricare din cele două
soluţii.
SENATUSCONSULTELE:
– în epoca republicii legile votate de popor trebuiau supuse senatului → se pare că aprobarea era
acordată întotdeauna → după legea Publilia (339 î.e.n.), aprobarea a devenit o simplă formalitate
întrucât această lege impunea ca auctoritas patrum să fie acordată anticipat votării legii.
– deşi senatul nu are o putere legislativă proprie, totuşi el participă în mod indirect la formarea
dreptului:
– senatorii puteau să ceară magistraţilor să supună votului poporului un proiect de lege.
– senatul putea verifica validitatea unei legi şi eventual să o anuleze.
– începând cu secolul I î.e.n. hotărârile senatului devin izvor de drept în măsura în care acestea
sunt inserate în edictul pretorilor → senatul sfătuia şi recomanda, adică senatul dădea unele indicaţii
pe care magistraţii trebuiau să le treacă în edictul lor, astfel că hotărârile senatului se impuneau numai
indirect.
– cu timpul senatul a putut să ia anumite dispoziţii cu caracter legislativ şi după toate probabilităţile
încă din această perioadă s-au introdus anumite norme de drept privat prin senatusconsulte, pe care
Cicero le consideră ca un izvor de drept şi le pune imediat după legi.
– o redactare scrisă a senatusconsultelor era depusă imediat după votare la aerarium (tezaurul
public), în caz contrar se considera că senatusconsultul era nul.
– încă din epoca republicii senatul începuse să aibă o oarecare putere în materie legislativă → în
epoca imperială, cu ajutorul împăraţilor care au considerat totdeauna că e mai uşor de legiferat prin
senat decât prin comiţii, puterea legislativă a senatului a crescut.
– nu se ştie exact când au dobândit într-adevăr senatusconsultele putere de lege → conform unui
text al jurisconsultului Gaius, care trăia în epoca împăraţilor Antonini (a doua jumătate se secolului al II-
lea), senatusconsultele au în acel timp putere de lege, însă Gaius semnalează că această chestiune a
fost controversată („senatusconsultul este ceea ce impune şi dispune senatul, deşi chestiunea a fost
controversată”) → practic o lege care să dea senatului dreptul de a decreta nu a existat niciodată,
Gaius amintind numai de o veche controversă care s-a născut probabil odată cu trecerea la senat a
unei părţi din competenţa legislativă a comiţiilor.
– senatul şi-a asumat treptat dreptul de a face legi:
– la început sub pretextul interpretării legilor,
– apoi dând dispense pentru aplicarea unor legi,
– mai târziu s-a recurs la invitaţii adresate magistraţilor asupra cărora senatul avea destulă
autoritate pentru a obţine o anumită aplicare a legii,
– pentru ca în cele din urmă să hotărască el direct, astfel devenind un veritabil organ legislativ →
aceasta este situaţia până la Hadrian (117-138).
– ulterior senatul nu s-a mai bucurat de independenţa pe care începuse să o dobândească →
fenomenul se observă după stilul deosebit în care erau făcute propunerile în faţa senatului:
– înainte de împăraţii Antonini propunerile erau precedate de un discurs al principelui în senat;
– începând de la Antonini (138) erau date numai cu aprobarea împăratului.
– senatusconsultele se votau după propunerea unui magistrat superior, consulul sau împăratul →
propunerea supusă senatorilor era adesea însoţită de o expunere de motive (oratio).
– puterea imperială devenind tot mai puternică, de pe la sfârşitul secolului al III-lea senatul a ajuns
să fie un simplu organ de înregistrare al deciziilor imperiale → practic împăratul făcea o propunere care
era citită în senat (oratio principis in senatu habita) şi acceptată de acesta → în această vreme
senatusconsultele sunt numite adesea orationes.
– după votarea senatusconsultelor, pentru ca acestea să aibă deplină putere, trebuia ca o copie să
fie depusă în aerarium (tezaurul public) → numele senatusconsultelor se formează prin adăugarea
terminaţiei -anum la numele gentilic al unuia din consulii în exerciţiu, în anul în care s-a votat, sau cu
numele împăratului atunci când senatusconsultul era datorat iniţiativei acestuia → un singur
senatusconsult îşi trage numele de la persoana a cărui faptă l-a provocat; este senatusconsultul
macedonianum de la numele paricidului Macedo.
3.7. CONSTITUŢIILE IMPERIALE.
– în această epocă apare un nou izvor de drept, respectiv constituţiiIe imperiale (constitutiones).
– constituţiile sunt de patru tipuri:

– EDICTA sunt foarte asemănătoare cu cele ale magistraţilor, căci împăratul, fiind şi el magistrat,
are ius edicendi → edictele erau aduse la cunoştinţa publică prin afişare iar în provinciile greceşti se
adăuga şi o traducere în greacă (ex. edictul împăratului Claudius interzicea preluarea unei datorii
femeilor pentru soţii lor).
– DECRETA sunt hotărârile împăratului in litigiile ce-i sunt supuse, într-adevăr împăratul are
anumite atribuţii judiciare, el judecă adesea în apel şi uneori chiar şi în primă şi ultimă instanţă →
aceste hotărâri imperiale, datorate celor mai eminenţi jurisconsulţi ai imperiului, care erau membri în
consiliul imperial şi pe care împăratul îi consultă întotdeauna, au avut o foarte mare influenţă asupra
formării dreptului (ex. Decretum Marci pentru reprimarea justiţiei private) şi cu toate că erau simple
hotărâri judecătoreşti, jurisprudenţa imperială era respectată de ceilalţi magistraţi → cu aceste decreta
apare în dreptul roman noţiunea de jurisprudenţă în sensul modern al cuvântului.
– MANDATA sunt instrucţiunile adresate de împărat diferiţilor magistraţi, în special guvernatorilor
de provincie, chiar şi celor ai provinciilor senatoriale (proconsulii) asupra cărora împăratul are un drept
de control → mandata sunt mai mult acte administrative, de aceea Gaius nici nu le citează printre
constituţiile imperiale, însă ele conţin adeseori principii sau reguli de drept.
– RESCRIPTA sunt răspunsurile, consultaţiile împăratului la întrebările ce i se puneau, în special
privind soluţionarea anumitor probleme controversate de drept → din punct de vedere material, aceste
răspunsuri pot avea două forme, respectiv sau o scrisoare separată (epistula), sau o adnotaţie scrisă
pe însăşi petiţia adresată (subscriptio) → acest ultim procedeu a fost întrebuinţat mai ales faţă de
particulari pentru a împiedica pe aceştia de a separă răspunsul de cerere şi a-l utiliza la alte scopuri →
când împăratul răspundea unui magistrat, de obicei unui guvernator de provincie, se utiliza primul
procedeu fiindcă în acest caz nici o fraudă nu era posibilă.
– rescriptele capătă o mare importanţă din timpul lui Hadrian → sunt de mai multe feluri:
– rescripte care au de scop a acordă un privilegiu special unei anumite persoane, aşa numitele
constitutionis personales,
– rescripte care conţin interpretări ale dreptului în vigoare;
– rescripte care au drept scop a organiză o instanţă; tot aşa cum în epoca procedurii formulare,
pretorul dădea judecătorului însărcinat cu judecarea unui proces instrucţiuni scrise, adică
formula → împăratul a procedat la fel, adică dădea un rescript prin care răspundea la cererea
unor împricinaţi (libelii, supplicationes, preces) şi organiza instanţa, aceasta este aşa numita
procedură prin rescript → afacerea se judeca în afară de sistemul obişnuit, ordo judiciorum, şi
de aceea această procedură s-a numit extraordinară (extra ordinem)
– rescriptele care introduc reguli noi.
– Gaius spune că puterea legislativă a împăratului este în afară de orice îndoială: „constituţia
princiară este ceea ce hotărăşte împăratul prin decret, edict sau epistolă; şi niciodată n-a fost pus la
îndoială că acesta nu ar avea putere de lege de vreme ce împăratul însuţi primeşte această putere prin
lege” → Gaius pune pe acelaşi plan toate felurile de constituţii şi deci ele au aceeaşi putere în drept, şi
faptul că fundamentul acestei puteri legislative a împăratului, se bazează pe lex de imperio care îl
învesteşte cu puterea necesară → însă nici unul din aceste două puncte nu reprezintă situaţia
primitivă a dreptului.
– la început împăratul nu avea puterea legislativă → August a refuzat cura legum et morum
(sarcina legilor şi moravurilor) şi deci nu avea puterea legiuitoare → când primii împăraţi făceau o lege,
ei o făceau în virtutea unei delegaţii speciale, ca oricare alt magistrat, sunt aşa numitele leges datae:
– la început toate felurile de constituţii nu aveau o egală putere de lege:
– decreta erau simple sentinţe;
– rescripta erau consultaţii care nu se aplicau decât la cazul pentru care au fost date, excepţie
cazul când împăratul nu hotăra contrariul iar atunci rescriptul era afişat;
– edicta nu aveau putere decât în timpul vieţii împăratului care le-a dat, după cum edictul
magistratului nu era valabil decât în timpul anului de magistratură, şi de aceea în primele
timpuri ale imperiului mai mulţi împăraţi succesivi au edictat aceeaşi depoziţie.
– probabil din timpul lui Hadrian lucrurile s-au schimbat, respectiv orice hotărâre a împăratului avea
putere de lege pentru toate cazurile chiar după moartea împăratului care le-a dat → de aceea pentru a
suprimă aplicarea unei constituţii imperiale este nevoie de o abrogare expresă.
Epoca postclasică:
– principalul izvor de drept în această epocă sunt constituţiile imperiale → toate celelalte, afară de
consuetudine, au dispărut → creşterea puterii imperiale nu mai putea tolera pe lângă altă putere
legislativă → în acest moment fundamentul puterii legislative a împăratului nu mai are nevoie să fie
justificat → constă în însăşi puterea absolută a împăratului (I.1.2.6: „Dar şi ceea ce hotărăşte împăratul
are putere de lege, de vreme ce prin legea Regia – care a fost dată referitor la autoritatea acestuia –
poporul i-a cedat întreaga sa autoritate şi putere. Prin urmare, evident, orice împăratul a decis printr-un
rescript, a judecat printr-un decret sau a ordonat printr-un edict, are putere de lege; acestea sunt
denumite constituţiuni imperiale. Desigur, unele dintre acestea sunt personale, nu constituie precedent
de urmat, deoarece împăratul nu a intenţionat aceasta. Într-adevăr, ceea ce a îngăduit cuiva ca o
favoare pentru merite deosebite, dacă a aplicat cuiva o pedeapsă specială sau dacă, în lipsa unui
precedent, a venit în ajutorul cuiva, nu trec dincolo de persoana în cauză. În schimb celelalte
constituţiuni, având un caracter general, în afară de orice îndoială, îi constrâng pe toţi”).

– după o constituţie a lui Teodosiu al II-lea din anul 446, constituţiile imperiale trebuiau citite mai
întâi în consistoriu, apoi în senat şi după o discuţie şi redactare definitivă erau din nou supuse acestor
două adunări.
– forma cea mai frecventă a constituţiilor este acum edictul → de aceea se numesc leges
edictales, uneori leges novae sau novellae.
– constituţiile sunt adresate senatului, provinciilor, poporului ori unor funcţionari superiori.
– rescriptele au fost foarte numeroase în timpul lui Diocleţian (284-305) şi Maximian (286-305) iar
graţie lor procedura prin rescript a câştigat mult teren şi de aceea decreta se confundă în această
epocă cu rescriptele → mandata au dispărut aproape complet.
– în epoca principatului constituţiile imperiale de orice fel ajunseseră să aibă o putere egală cu
legea;
– în epoca dominatului, împăraţii au căutat să limiteze sfera de aplicare a constituţiilor în special
pentru a evita fraudele pe care le comiteau funcţionarii imperiali corupţi → împăratul Constantin a decis
că orice rescript care ar deroga de la dreptul comun să fi considerat drept nul → se iau măsuri ca
rescriptul să nu poată fi despărţit de chestiunea pe care o rezolvă, de aici rezultă marele număr de
adnotationes din această epocă, adică rescripte scrise în notă pe însăşi petiţia.
– Valentinian al III-lea în anul 429 a decis ca nici un rescript să nu poată fi extins la alte cazuri
decât dacă voinţa împăratului care l-a dat era în acest sens adică dacă rescriptul este o lex generalis.
– începând cu Diocleţian imperiul este despărţit în două părţi, respectiv una orientală cu capitala
iniţial la Niceea, alta occidentală cu capitala la Roma → despărţirea aceasta, la început administrativă,
a devenit politică după moartea lui Theodosius cel Mare în anul 395 când fiii săi îşi împart imperiul,
Arcadius ia orientul; Honorius ia occidentul → în tot acest timp unitatea legislaţiei a fost menţinută prin
faptul că orice lege nouă promulgată într-o parte a imperiului era comunicată printr-o pragmatica
sanctio (constituţie în formă de scrisoare) celuilalt împărat → acesta, e drept, rămânea liber s-o
accepte sau nu, el fiind supremul arbitru al nevoilor supuşilor săi → există exemple de legi răsăritene
aplicate în apus, dar nu şi invers, fapt ce evidenţiază creşterea rolului politic al Imperiului de răsărit în
dauna celui din apus.
3.8. REZUMAT.
Izvoarele dreptului în epoca regală:
– regele, căpetenie militară şi religioasă, avea jurisdicţia printre atribuţiile sale → probabil
că în împărţirea dreptăţii regele observa în general mos maiorum, adică obiceiul strămoşilor,
însă trebuie admisă şi voinţa regelui ca factor constitutiv al dreptului.
– preoţii erau păstrătorii obiceiului şi puteau fi consultaţi în speţele grele sau când problemele
juridice atingeau preocupările religioase → pontifii erau şi deţinătorii anumitor formule magice cu
aplicaţii religioase.
– nu existau jurisconsulţi propriu-zişi → Sextus Papirius, despre care jurisconsultul Pomponius
credea că alcătuise sub Tarquinius Superbus (534 î.e.n.-509 î.e.n.) o compilaţie cuprinzând legile
regale, pare să nu fi fost decât un personaj fictiv iar lucrarea ce îi este atribuită, o opera de autenticitate
îndoielnică datând de la finele republicii sau începutul principatului.
Izvoarele dreptului în epoca republicii:
– izvoarele dreptului în epoca republicii, în sensul modului de formare al normelor juridice sunt în
număr de trei: consuetudinea, legea şi plebiscitul, şi edictul.
– în această epocă jurisconsulţii au exercitat o influenţă considerabilă asupra dezvoltării dreptului
iar numeroase norme juridice consacrate ulterior sunt datorate acestora → în ciuda acestui fapt
jurisprudenţa, în sensul roman, adică ceea ce este numit astăzi „doctrina”, nu poate fi considerată drept
un izvor de drept în sensul strict al cuvântului → jurisprudenţa nu va deveni cu adevărat un mod de
formare a dreptului decât în epoca imperială, atunci când împăraţii au acordat unor jurisconsulţi dreptul
de a da consultaţii care să oblige pe judecător a le urma.
– hotărârile luate de senat, adică senatusconsultele, nu sunt nici ele în această epocă încă un izvor
de drept, însă autoritatea senatului fiind foarte mare în acest timp, senatul a început să-şi aroge o
putere legislativă pe care nu avusese anterior, în special în cazurile urgente.
– consuetudinea, care continuă dreptul nescris, pierde din importanţa sa în favoarea dreptului scris
reprezentat de celelalte izvoare, adică legea, plebiscitele şi edictele.
Izvoarele dreptului în epoca principatului şi a dominatului:
– în această epocă izvoarele dreptului devin foarte numeroase din cauza multiplicităţii organelor
statului → principatul este în realitate o epocă de tranziţie, în epoca monarhiei absolute multe din ele
vor dispărea în baza unui fenomen similar selecţiei naturale.
1. care sunt cele patru tipuri de constituţii imperiale?
2. care este diferenţa dintre legi şi plebiscite?
3. care sunt izvoarele dreptului din timpul Republicii?

OPERA LEGISLATIVĂ A LUI IUSTINIAN
4.1.Introducere...................................................................................................................................... 41
4.2.Competenţe.................................................................................................................................... 41
4.3.Compilaţiile preiustiniane............................................................................................................ 41
4.4.Codul lui Iustinian…………........................................................................................................... 42
4.5.Digestele lui Iustinian………........................................................................................................ 42
4.6.Institutele şi Novelele lui Iustinian............................................................................................ 43
4.7.Continuitatea dreptului roman în Orient şi receptarea sa în Ţările Române............... 44
4.8.Rezumat………………………………………………………............................................................... 46
4.9.Test de evaluare……………………............................................................................................... 46
4.1. INTRODUCERE.
practice ale operei legislative a lui Iustinian – Corpus Iuris Civilis. Astfel, studenţii vor fi
introduşi atât în studiul Digestelor, Codului, Institutelor şi Novelelor lui Iustinian. De
asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu aspectele teoretice şi practice ale continuităţii dreptului roman
în Orient şi receptarea sa în Ţările Române.
4.2. COMPETENŢE.

 să explice şi să interpreteze elaborarea şi conţinutul operei legislative a lui Iustinian –
Corpus Iuris Civilis.
4.3. COMPILAŢIILE PREIUSTINIANE.

– în epoca dominatului s-a căutat pe de o parte a se strânge la un loc operele marilor jurisconsulţi
în vederea utilizării lor practice, iar pe de altă parte s-a făcut acelaşi lucru pentru constituţiile imperiale
→ cum aceste colecţii de constituţii erau scrise pe foi în formă de carte (codex) iar nu pe suluri
(volumina) ele sau numit coduri → există trei coduri preiustiniane, respectiv două private şi unul oficial.
– Codul Gregorianus, datorat unui jurisconsult necunoscut numit după toate probabilităţile
Gregorius, a fost alcătuit pe la 294 ori poate la 291 şi completat ulterior.
– Codul Hermogenianus, datorat unui oarecare Hermogenes sau poate jurisconsultului
Hermogenianus, a fost alcătuit pe la anul 295 şi a fost completat mai târziu cu constituţiile din anii
314-324 şi 364-365 → acesta pare să fie o continuare a primului.
– aceste două coduri au fost utilizate de comisarii Iui Iustinian pentru codul acestuia → toate
constituţiile anterioare Iui Constantin provin din codurile de mai sus.
– Codul Theodosianus este o colecţie oficială de constituţii făcută din ordinul împăraţilor
Theodosius al II-lea şi Valentinian al III-lea, terminată la anul 438 şi cuprinde 16 cărţi → cărţile
sunt divizate în titluri, titlurile în constituţii sau legi → în interiorul unui titlu constituţiile sunt
aşezate în ordine cronologică.
– printre compilaţiile care cuprind fragmentele din operele jurisconsulţilor se numără:
– Fragmenta Vaticana, numite astfel fiindcă manuscrisul care le conţine se află la biblioteca
Vaticanului, sunt anterioare codului Theodosian (alcătuite între anii 372 şi 438) şi cuprind texte
de mare importanţă.
– Collatio Mosaicarum et Romanarum legum, alcătuită cam în acelaşi timp (390-438) este o
paralelă între legile romane şi cele iudaice.
– Cartea syro-romană sau mai exact Leges seculares (legi laice) ne este cunoscută prin mai multe
traduceri orientale în limba arabă, armeană şi siriană după un original grec pierdut → textul a fost
redactat prima dată anterior lui Constantin şi a doua oară prin secolul al V-lea.
– barbarii pătrunzând în imperiul roman au respectat dreptul supuşilor lor romani → atunci s-a
dezvoltat principiul naţionalităţii legilor → barbarii trăiau după legea lor, barbară, iar romanii după legile
lor → cum aceste legi erau foarte numeroase, regii barbari au pus să se facă compilaţii pentru o mai
DREPT ROMAN I 41
uşoară împărţire a justiţiei la supuşii lor romani → aceste compilaţii sunt preţioase pentru că ne-au
păstrat multe texte clasice.
– Lex Romana Visigothorum este o compilaţie conţinând atât constituţii (leges) cât şi fragmente din
operele jurisconsulţilor (jus) → în această epocă se face distincţie între ius care este orice izvor
de drept (cuprinde în special scrierile jurisconsulţilor) în afară de constituţiile imperiale (leges) şi
aceste leges → această compilaţie a fost alcătuită în anul 506 din ordinul regelui Alaric şi de
aceea s-a mai numit şi breviariam Alarici sau alaricianum → compilaţia cuprinde constituţii din
codul Theodosian şi constituţii posterioare, un rezumat (epitome) în 2 cărţi a Institutelor lui Gaius,
un extras din sententiae ale lui Paul, părţi din codul Gregorian şi Hermogenian, şi un fragment
din Papinian → toate aceste părţi, afară de epitome a lui Gaius, sunt însoţite de un comentariu
(interpretatio) alcătuit anterior, după toate probabilităţile.
– Lex Romana Burgundionum redactat din ordinul regelui Gondebaldus la o dată necunoscută,
poate după moartea acestui rege, în anul 516, dar oricum înainte de 534, data căderii regatului
burgund → această compilaţie conţine extrase din codurile menţionate mai sus, din Sentinţele lui
Paul şi din Gaius.
– Edictul lui Teodoric, rege ostrogot al Italiei (489—526) a fost dat pe la începutul secolului al Vl-lea
→ este un rezumat al dreptului aplicabil atât romanilor cât şi ostrogoţilor.
– Iustinian (527-565) este împăratul cel mai celebru din toată istoria romană, nu numai pentru
cuceririle sale, ci mai ales pentru opera sa legislativă.
– Iustinian a făcut o colecţie rezumativă a dreptului roman anterior făcând şi anumite inovaţii →
această compilaţie reprezintă un punct capital în istoria dreptului, fiind în acelaşi timp sfârşitul dreptului
roman şi începutul dreptului bizantin, „crepusculul unei civilizaţii milenare şi aurora unei alte civilizaţii nu
mai puţin strălucite” → Codul 1 (529), Digeste (533), Institute (533), Codul 2 (534), Novelle.
– Iustinian s-a născut la Tauresium în Illiricum, a fost adoptat de unchiul său Iustin şi s-a urcat pe
tron la moartea acestuia în anul 527, fiind în vârstă de 45 de ani → s-a căsătorit cu Teodora, o femeie
excepţională chiar dacă fusese de moravuri puţin onorabile.
4.4. CODUL LUI IUSTINIAN.
– la 13.02.528 Iustinian a însărcinat o comisie de zece membri, printre care erau Tribonianus,
marele jurisconsult, favoritul împăratului (pe cât de învăţat şi energic, pe atât de venal şi rapace), Teofil,
celebru profesor la Constantinopol şi Leontius, un fost profesor la Beirut, ca să redacteze o nouă
colecţie de constituţii imperiale → membrii comisiei au avut libertatea să facă orice modificare textuală
(puteau fuziona mai multe texte într-unul singur) pentru a se evita contradicţiile, repetiţiile şi neclarităţile
diverselor constituţii (unele constituţii noi le abrogau pe cele vechi sau parţial le modificau) şi pentru a
le pune în acord cu dreptul în vigoare→ lucrarea a fost terminată un an mai târziu şi a fost publicată la
7.04.529 şi a intrat în vigoare la 16.04.529→ din prima ediţie nu a mai rămas decât un index al titlurilor
(era împărţit în 10 cărţi).
– ordinea prezentării constituţiilor a fost cea a edictului pretorului iar în cadrul celor 10 cărţi, în care
a fost împărţit codul, constituţiile au fost înşiruite în ordine cronologică.
– cum primul cod nu mai era la curent cu starea legislaţiei de după publicarea Digestelor şi a
Institutelor, Iustinian a însărcinat o comisie ca să facă o nouă ediţie în anul 534 → acest nou cod
(Codex Iustinianus repetitae praelectionis) este singurul care ni s-a transmis → publicat la 16.11.534 şi
intrat în vigoare la 29.12.534.
– codul este împărţit în 12 cărţi, fiecare carte este împărţită în titluri, titlurile în constituţii având
fiecare o inscriptio în care se arată numele împăratului care a făcut-o şi acela al persoanei căreia a fost
adresată → la sfârşitul fiecărei constituţii este o subscriptio în care se arată ziua, luna, anul (prin
consulii anului) şi locul unde a fost dată constituţia.
– comisarii primiseră permisiunea de a împărţi o constituţie în mai multe părţi, sau invers, de a
pune la un loc mai multe constituţii → de aici au rezultat anumite confuzii şi obscurităţi.
– comisarii au avut de asemenea dreptul de a modifica ceea ce nu li se mai părea conform
dreptului de atunci şi de a interpola texte, adică de a introduce dispoziţii noi → comisarii care au
redactat codul Theodosian primiseră o autorizaţie analogă.
– citarea unui pasaj din cod se face astfel, citarea cuprinde patru cifre: prima arată cartea, a doua
titlul, a treia constituţia iar ultima paragraful (primul paragraf nu este numerotat şi se numeşte
principium).
4.5. DIGESTELE LUI IUSTINIAN.
– împăratul a voit să facă acelaşi lucru pentru ius (scrierile jurisconsulţilor), adică o compilaţie care
să cuprindă fragmente din opera jurisconsulţilor aplicabile timpului său.
– o comisie de 17 membri, prezidată de Tribonian, alcătuită din doi înalţi funcţionari imperiali, patru
profesori universitari (doi din Constantinopol, doi de la Beirut), şi 11 avocaţi a fost însărcinată cu
alcătuirea acestei compilaţii la 15.12.530 → lucrarea a fost publicată la 16.12.533 şi a intrat în vigoare
la 30.12.533.
– comisia a avut permisiunea de a modifica textele pe care le compila (a elimina contradicţiile, a
îndrepta textele neclare, a înlătura soluţiile căzute în desuetudine, a pune de acord cuprinsul

fragmentelor cu structura social-politică a sec. VI) → pentru a pune capăt unor vechi controverse şi a
desfiinţa instituţii învechite, Iustinian a dat în acest timp un mare număr de constituţii, încă din anul 529
dar mai ales în 530 → aceste constituţii strânse la un loc au fost numite „cele cincizeci de decizii”.
– Digestele (Digesta) sau Pandectele au fost împărţite în 50 de cărţi → Iustinian spune că opera
jurisconsulţilor din care s-au extras fragmentele cuprindeau 2000 de cărţi, adică circa 3 mil. de rânduri.
– fiecare carte a Digestelor este împărţită în titluri care poartă fiecare un număr, apoi titlurile sunt
împărţite în fragmente, la începutul fiecărui fragment este o indicaţie a operei jurisconsultului din care
s-a extras fragmentul (inscriptio), fiecare fragment este împărţit în mai multe paragrafe a căror
numerotare începe numai cu al doilea paragraf, primul se numeşte principium (prescurtat: pr.).
– pentru citarea unui pasaj din Digeste sunt necesare patru cifre unde prima cifră arată cartea, a
doua titlul, a treia fragmentul, a patra paragraful → câteva titluri foarte importante sunt citate prin
prescurtare, adesea fără indicarea cărţii şi a titlului → cărţile 30, 31. 32 nu sunt împărţite în titluri şi
toate tratează despre legate şi fideicomise (de legatis et fideicommissis).
– mult timp s-a crezut că aşezarea fragmentelor în interiorul fiecărui titlu ar fi fost făcută fără nici o
regulă → un cercetător a reuşit însă să arate că dacă intr-adevăr nu există o ordine raţională, internă,
există cel puţin una externă, respectiv fragmentele sunt dispuse în trei serii după provenienţa lor (peste
9000 de fragmente).
– probabil că au fost trei comisii care au lucrat simultan, adică fiecare îşi luase o anumită parte din
opera jurisconsulţilor şi după ce au făcut extrasele respective, rezultatele au fost centralizate de
comisia de 17 membri → în fiecare titlu se găsesc aşadar trei serii:
– seria sabiniană care cuprinde în principal lucrări de drept civil (libri ad Sabinum, numite astfel
după Masurius Sabinus, primul care a dat o sistematizare ştiinţifică problemelor de drept civil) şi
comentariile care se referă la edict tratând materia dreptului civil;
– seria edictală care cuprinde în principal comentariile asupra edictului pretorian (libri ad edictum);
– seria papiniană care cuprinde în principal lucrări cu caracter practic, de cazuistică, cunoscute sub
numele de quaestiones (întrebări), responsa (consultaţii), disputationes (controverse), între care
opera lui Papinian ocupă o pondere importantă.
– mai există uneori un appendix în care s-au pus cărţile rare (Labeo, Quintus Mucius Scaevola) pe
care compilatorii nu le-au avut imediat la dispoziţie, după cât se pare (13 titluri).
– titlurile încep de obicei cu masa cea mai abundentă → uneori s-au făcut schimbări în interiorul
unui titlu pentru a pune în legătură un pasaj cu un altul aparţinând altei mase, probabil cu ocazia
reviziei finale.
– conţinutul principal al Digestelor îl formează fragmentele referitoare la dreptul privat iar dintre
acestea, peste un sfert, privesc moştenirile.
– Digestele urmează în mare ordinea schemei comentariilor la edictul pretorian → modul de tratare
al problemelor este cel al juriştilor romani: pragmatic, mai exact cazuistic, iar din analiza speţelor uneori
se ajunge la elaborări de principii generale şi definiţii → pentru juriştii romani prima cazul, speţa →
numai după analiza atentă a acestora (anevoioasă şi de lungă durată) se poate încerca o generalizare
→ romanii nu porneau de la teorie (definiţie abstractă, idee generală) sau de la reguli preexistente, ci
de la practică → numai după o epuizare pragmatică încercau jurisconsulţii, însă cu multă prudenţă,
răbdare şi discernământ, unele generalizări teoretice → de aceea Paul spune: „dreptul nu se deduce
din regulă, ci regula se deduce din practică” iar Iavolenus spune că „în dreptul civil orice definiţie este
periculoasă” → alteori juriştii romani proclamă unele principii generale în legătură cu speţa analizată,
lăsând practicii posibilitatea de a le extinde în raport cu situaţia de fapt, de similitudinea evenimentelor
viitoare cu cele din speţa în chestiune (ex. „dreptul civil este scris pentru cei vigilenţi„ spune Scaevola
cu privire la un caz referitor la drepturile pe care creditorii le au când debitorul încearcă prin fraudă să-şi
diminueze solvabilitatea în dauna acestora) → asemenea reguli, deşi servesc ca teoretizare a anumitor
cazuri, totuşi oferă posibilităţi de generalizare, datorită conţinutului lor, pentru speţele viitoare, similare
cu cele dintâi, şi justificări de soluţii prin analogie.
– !!! compilatorii au fuzionat ius civile cu ius honorarium care până atunci rămăseseră separate.
4.6. INSTITUTELE ŞI NOVELELE LUI IUSTINIAN.
INSTITUTELE LUI IUSTINIAN.
– în acelaşi timp, pe când se lucra la Digestele, Iustinian a instituit o altă comisie de trei membri,
respectiv Tribonian, Teofil (profesor la Constantinopol) şi Doroteu (profesor la Beirut), care avea
misiunea să alcătuiască un manual rezumând principalele puncte ale legislaţiei sale → comisia a luat
ca bază Institutele lui Gaius, Institutele lui Ulpian, Marcian şi Florentin → astfel a fost alcătuită o lucrare
in patru cărţi împărţită în titluri şi titlurile în paragrafe → lucrarea a fost publicată la 21.11.533, înaintea
Digestelor, şi a intrat în vigoare la 30.12.534.
NOVELELE LUI IUSTINIAN.
– după alcătuirea ultimei ediţii a codului, Iustinian promisese că nu va mai modifica şi că nu va mai
face nici o altă ediţie şi că va strânge la un loc toate constituţiile pe care le va mai publica.
– aceste constituţii date de Iustinian posterior ultimei ediţii a Codului, constituţii destul de
numeroase şi unele foarte importante pentru dreptul privat, s-au numit novellae (leges) → cele mai

multe novele sunt scrise în limba greacă în limba latină sunt redactate doar constituţiile care interesau
organizarea centrală a statului şi cele destinate provinciilor unde se vorbea latineşte.
– Iustinian nu a făcut nici o colecţie oficială, ci există trei colecţii private, dintre care cea mai bună
este cea făcută sub un succesor al lui Iustinian, Tiberiu al II-lea (578-582), ce cuprinde 168 Novele,
dintre care 158 sunt ale lui Iustinian, patru ale lui Iustin al II-lea (565—578) succesorul imediat al lui
Iustinian, trei ale lui Tiberiu al II-lea, cel sub care s-a făcut colecţia, şi trei edicte ale prefecţilor
pretoriului → la acestea se mai adaugă 22 novele ce ne-au fost transmise prin alte manuscrise.
CORPUS IURIS CIVILIS.
– Institutele, Digestele, Codul şi Novelele alcătuiesc cele patru părţi ale legislaţiei lui Iustinian.
– după cucerirea părţilor apusene ale vechiului Imperiu Roman, Iustinian a extins în 554 aplicarea
legislaţiei sale (Codul, Digestele şi Institutele) în regiunile revenite sub autoritatea romană a împăratului
prin constituţia Pragmatica sanctio (Pragmatica sancţiune) sau Pro petitione Vigilii (papa Vigilius îi
ceruse lui Iustinian să restabilească legislaţia romană în apus).
– Iustinian decisese ca ele să aibă o egală putere de lege şi afirmase că nu sunt contraziceri
(antinomii) în textele sale → cu toate acestea astăzi toată lumea recunoaşte că asemenea antinomii
existau în legislaţia lui Iustinian.
– Iustinian interzisese comentarea sau interpretarea legislaţiei sale pe care o considera fără cusur
deoarece credea că prin aceasta va putea opri denaturarea sau întunecarea dispoziţiilor din legislaţia
sa şi să evite reînceperea controverselor pe care cu atâta grijă voise să le curme → erau autorizate
numai traducerile literale (cuvânt cu cuvânt) şi rezumarea diverselor titluri.
– această colecţie a tuturor părţilor legislaţiei lui Iustinian s-au numit în evul mediu Corpus Iuris
Civils pentru a fi deosebit de Corpus Iuris Canonici.
– un număr destul de mare de manuscrise relativ bune ne-au transmis Institutele, Codul şi
Novelele → Digestele au fost mult timp uitate şi în orient ele dispăruseră cu desăvârşire, s-au păstrat
numai în occident o versiune numită Vulgata conţinută în nişte manuscrise de prin secolul al XI-XII şi
un alt manuscris mult mai vechi, de prin secolul al Vl- VII, care este şi mult mai bun, numit litera Pisana
sau Florentina după numele oraşelor unde s-a păstrat manuscrisul, respectiv întâi la Pisa, pe urmă la
Florenţa (din 1406 Pisa a căzut sub puterea Florenţei).
4.7. CONTINUITATEA DREPTULUI ROMAN ÎN ORIENT ŞI RECEPTAREA SA ÎN
ŢĂRILE ROMÂNE.
– în orient dreptul roman se păstrează fie sub forma unor lucrări juridice particulare (ex. Parafraza -
comentariul - Institutelor lui Iustinian atribuită lui Teophil), fie sub forma unor noi opere legislative.
– după dispariţia lui Iustinian, cel care a fost ultimul împărat roman, primul împărat bizantin,
împăraţii posteriori lui Iustinian au făcut şi ei constituţii prin care au modificat parte din legislaţia în
vigoare în timpul lui Iustinian, astfel încât odată cu trecerea timpului dreptul lui Iustinian începe încetul
cu încetul să se modifice, încât erau necesare noi compilaţii atât pentru inserarea noilor constituţii, cât
mai cu seamă pentru punerea la curent a legislaţiei cu practica zilei.
– prima compilaţie, numită Ecloga (Alegere de legi făcută în prescurtare - 726), a fost făcută de
împăratul Leon III Isaurianul (717-741) care a făcut să se redacteze un rezumat după legislaţia
iustiniană, conţinând regulile de drept în vigoare în timpul său, însă acest cod, după moartea
împăratului, nu a prea fost aplicat în practică datorită modului arbitrar cu care se procedase în ceea ce
priveşte alegerea, prescurtarea şi parafrazarea textelor.
– împăratul Vasile I Macedoneanul (867-886) făcu să se compună un manual de legi, numit
Prochiron (Lege la îndemână sau Manual de legi: 870 - 875), pentru care s-a servit de legislaţia
iustiniană, de Ecloga lui Leon III Isaurianul şi constituţiile edictate până la realizarea manualului → spre
sfârşitul domniei sale (879-886) a publicat o nouă colecţie juridică, Epanagoga (o „Introducere” la
marea operă legislativă la care lucra şi care va fi terminată după moartea sa): Epanagoga a exercitat o
puternică influenţă în special în Rusia feudală.
– însă cea mai importantă compilaţie, după cea a lui Iustinian, a fost făcută din ordinul lui Leon VI
Filozoful (886-912), fiul lui Vasile I Macedoneanul, compilaţie în care s-au contopit la un loc legislaţia lui
Iustinian, manualul lui Vasile I Macedoneanul şi constituţiile edictate până promulgarea compilaţiei
sale, compilaţie care poartă numele de Vasilicale sau Basilicale (Legiuirile Împărăteşti sau Pravilele
Împărăteşti).
– ulterior din ordinul împăratului Constantin VII Porfirogenetul (944-959) s-a realizat o noua ediţie a
acestora → Basilicalele au trebuit să lupte mult timp pentru a se impune în faţa operei legislative a lui
Iustinian, însă în orient începând cu secolul al XII-lea s-a generalizat opinia că legislaţia lui Iustinian nu
mai era aplicabilă, exceptând ceea ce fusese receptat în Basilicale → !!! până în sec. XII s-au dat
sentinţe judecătoreşti întemeiate pe Corpus Iuris Civilis).
– la mijlocul secolului al XIV-lea, un jurisconsult numit Constantin Armenopol a rezumat legislaţia
bizantină cuprinsă în Basilicale şi în actele normative care le-au modificat până în 1345, sub forma unui
manual (Exabiblos), formă sub care a domnit în fapt dreptul bizantin până la Legiuirea Caragea în Ţara
Românească (1818) şi până la Codul Calimach în Moldova (1817) şi având forţă de lege în Basarabia
sub regimul rus.

– în 1804 paharnicul Toma Carra din Moldova a tradus în neogreacă manualul lui Armenopol →
Toma Carra ar fi trebuit să întocmească din Basilicale din însărcinarea lui Alexandru Moruzzi domn al
Moldovei (1802-1806) un cod civil şi unul penal, însă în 1806 a decedat după ce întocmise doar
materia persoanelor.
– Andronachi Donici, unul din cei mai importanţi jurişti din ţara noastră, din primele trei decenii ale
secolului al XIX-lea, s-a gândit să redacteze un manual de drept în româneşte, manual tipărit în anul
1814 → lucrarea lui Donici are o mare importanţă pentru dreptul românesc şi, deşi nu era o lege în
adevăratul sens al cuvântului, lucrarea a fost utilizată aproape ca o lege în Moldova până la 1.10.1817,
dată la care a fost pus în vigoare Codul Calimach → totuşi şi după această dată manualul lui Donici a
continuat să fie folosit întrucât Codul Calimach era scris în greacă, fiind tradus şi publicat în româneşte
abia în 1833 → manualul lui Donici a fost utilizat până spre jumătatea secolului al XIX-lea, Costache
Negruzzi spunând în 1858 că «nu mai puţin e trebuitoare şi ar ocupa un foarte onorabil loc pe masa
oricărui tribunal».
– izvoarele Manualului sunt indicate de trimiterile de pe marginea textului, respectiv dreptul roman
şi greco-roman, în special Institutele lui Iustinian, Basilicalele, Novelele, Manualul lui Armeneopol,
obiceiul pământului, cât şi alte lucrări → Donici a întrebuinţat o formă clară, precisă, însă nu prea
succintă, care să aibă nevoie de interpretare, ci mai dezvoltată, încât să fie mai uşor de înţeles chiar şi
de cei fără multă pregătire juridică, manualul său având meritul de fi prima lucrare juridică de acest gen
mai cuprinzătoare scrisă în româneşte.
– la scurt timp după venirea sa pe tron în Moldova, Scarlat Calimach (1812-1819) din dorinţa de a
da ţării legi scrise a decis alcătuirea unui cod civil → pentru ducerea la bun sfârşit a acestei
întreprinderi domnul a considerat necesară adunarea materialului de care să se folosească → în primul
rând a organizat traducerea în româneşte a Pravilelelor Împărăteşti care se aplicau în ţară numind în
acest scop o comisie formată din Anania Cuzanos, profesor la Academia Domnească din Iaşi, şi
Christian Flechtenmacher, doctor în drept şi filozofie de la Viena, sas de la Braşov, pe care Calimach îl
adusese în Moldova la 1813.
– relativ la izvoarele sale trebuie spus că pravila Calimach nu este o copie, şi încă fidelă, a Codului
civil general austriac din 1811, cum au afirmat unii autori, ci izvoarele sale sunt constituite în primul
rând din dreptul roman şi greco-roman (bizantin), în special Basilicalele, de asemenea Digestele,
Institutele, Codul şi unele novele ale lui Iustinian, mai puţin manualul lui Armeneopol; printre izvoare se
numără şi hrisoavele şi dezlegările domnilor anteriori, Manualul lui Andronache Donici; un loc important
este ocupat de obiceiurile juridice ale poporului român, de asemenea s-au mai întrebuinţat pe lângă
Codul austriac, Codul Calimach urmând în trăsături generale forma codului austriac ale cărui nome
erau norme romane sau greco-romane expuse cu o metodă mai bună şi într-o limbă modernă, şi Codul
civil francez.
– Codul Calimach s-a aplicat ca lege civilă a Moldovei de la 1.10.1817 până la 1.12.1865, când a
fost pus în vigoare codul civil → totuşi, ca şi Legiuirea Caragea, Codul Calimach cu modificările şi
completările aduse a continuat să se aplice pentru situaţiile juridice de dinainte de 1 decembrie 1865,
adică pentru rezolvarea litigiilor în care era vorba de acte şi fapte anterioare datei când a fost abrogat.
– după o serie de reforme judecătoreşti, Ion Caragea, domn al Ţării Româneşti (1812-1818),
simţind lipsa unei legiuiri complete a însărcinat în 1816 pe Anastase Hristopol, abil cunoscător al
dreptului bizantin, şi pe Nestor, ilustru jurist al timpului, să alcătuiască un cod → anterior dreptul
bizantin era principala călăuza a juriştilor de atunci în cercetarea pricinilor iar Caragea constată în
decretul de promulgare că legile împărăteşti ce se aplicau la noi erau «pricinuitoare de două tâlcuri» şi
că «obiceiurile se prefăceau în multe chipuri» astfel că varietatea de controverse unită cu variabilitatea
dreptului cutumiar făceau să se «strămute dreptatea» → comisia de redactarea şi-a terminat într-un an
lucrările, codul a fost tipărit iar la 9.08.1818 Caragea l-a promulgat pentru ziua de 1.09.1818.
– contemporană cu Codul Calimach, Legiuirea Caragea îi este superioară numai prin claritatea
limbii şi prin stilul ei românesc, aspect asupra căruia şi profesorul Danielopolu s-a pronunţat astfel
«Codicele Calimachi, condică mai completă decât Condica Caragea, dar care este scrisă într-o limbă
puţin inteligibilă, grea, într-un limbaj juridic, care nu e nici limba populară a Moldovei, nici limba ei
ştiinţifică, cu nişte întorsături de fraze care te face să sughiţi».
– Codul lui Caragea este o prescurtare a Manualului lui Armeneopol, care a servit în Ţara
Românească pentru clarificarea doctrinei juridice şi cu putere de lege chiar şi după promulgarea
Legiuirii Caragea, la acest izvor se adaugă obiceiul pământului, adică dreptul cutumiar, şi parafraza
Institutelor lui Iustinian atribuită lui Teofil.
– în 1864 Alexandru Ioan I, domnul Principatelor Unite Române, a făcut să se elaboreze în
consiliul său de stat un cod civil la redactarea căruia şi-au adus o importantă contribuţie Constantin
Bosianu şi Vasile Boerescu → Codul civil a fost decretat la 26.11.1864, promulgat la 4.12.1864 şi
trebuia să fie pus în aplicare la 1.07.1865 (art. 1912) însă un decret al lui Cuza din 30 iunie 1865 a
amânat aplicarea lui până la 1.12.1865 → majoritatea dispoziţiilor au fost împrumutate din Codul
Napoleon, însă printre izvoarele sale se numără şi Codul civil italian, legea civilă belgiană, precum şi
dreptul roman.
– unul din aspectele influenţei dreptului roman asupra vieţii juridice moderne → folosirea curentă a
unui mare număr de adagii juridice formulate în latină → origine împătrită:

– unele sunt folosite în chiar forma transmisă nouă de jurisconsulţii romani → reprezintă adevărate
principii fundamentale sau permanente ale dreptului: ex. res iudicata pro veritate habetur -
Ulpianus (se consideră că lucrul judecat exprimă adevărul) ;
– unele se găsesc sub o formulare cvasi-identică, dar forma actuală este datorată comentatorilor
medievali sau moderni ai dreptului roman → ex. pacta sunt servanda (convenţiile trebuie
respectate) după Ulpianus (C.civ. art. 969: „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante”), possideo, quia possideo (posed pentru că posed) după Ulpianus.
– unele au fost formulate de comentatorii medievali şi moderni fie pentru a exprima principii
existente şi în dreptul roman istoric, fie pentru a formula principii şi reguli care se creau în cadrul
dreptului roman comun, adică aşa cum era aplicat în occident după renaşterea bologneză → ex.
error communis facit ius (eroarea comună este creatoare de drept), adagiu medieval, glosă la
D.1.14.3. → în D.1.14.3. se relatează cazul unui sclav care a fugit de la stăpânul său şi a devenit
pretor la Roma, situaţie în care s-a ridicat problema valabilităţii edictelor şi decretelor emise de
acesta cât timp condiţia sa juridică a rămas necunoscută - această legitimare a unei invincibile
false reprezentări a realităţii este cunoscută în dreptul modern drept teoria aparenţei → numit în
literatura juridică „principiul validităţii aparenţei în drept” → error communis facit ius, adagiu
răspândit în dreptul nostru, nu numai că nu a fost cunoscut dreptului roman, dar soluţiile pe care
noi le legitimăm cu ajutorul acestui adagiu erau întemeiate pe alte idei juridice, de ex. ideea de
ficţiune, foarte nuanţat aplicată în speţă.
4.8. REZUMAT.
Epoca dominatului a fost caracterizată de dorinţa de codificare, de adunare la un loc
aoperelor marilor jurisconsulţi, dar şi a constituţiilor imperiale. Deşi au existat mai multe
încercări,cea mai importantă colecţie rezumativă îi aparţine lui Iustinian, care a făcut şi unele
inovaţii.
Prima codificare de acest gen a fost Codul lui Iustinian, alcătuit de Trebonian, cuprinzând o colecţie
de constituţii imperiale în care s-a încercat pe cât posibil evitarea contradicţiilor, repetiţiile şi neclarităţile
diverselor constituţii. Codul astfel alcătuit era împărţit în 12 cărţi, fiecare carte este împărţită în titluri,
titlurile în constituţii având fiecare o inscriptio în care se arată numele împăratului care a făcut-o şi
acela al persoanei căreia a fost adresată; la sfârşitul fiecărei constituţii era o subscriptio în care se
arată ziua, luna, anul (prin consulii anului) şi locul unde a fost dată constituţia.
Următorul pas în codificarea normelor existente a fost compilarea screrilor jurisconsulţilor în ceea ce
aveau să se numească Digestele lui Iustinian, Acestea mai poartă şi denumirea de Pandecte şi au fost
împărţite în 50 de cărţi. Fiecare carte a Digestelor este împărţită în titluri care poartă fiecare un număr,
apoi titlurile sunt împărţite în fragmente, la începutul fiecărui fragment este o indicaţie a operei
jurisconsultului din care s-a extras fragmentul (inscriptio), fiecare fragment este împărţit în mai multe
paragrafe a căror numerotare începe numai cu al doilea paragraf, primul se numeşte principium.
Procesului alcătuirii Digestelor (Pandectelor) îi urmează alcătuirea Institutelor lui Iustinian – lucrare
reprezentând un manual de drept rezumând principalele puncte ale legislaţiei sale – şi a Novelelor lui
Iustinian, acestea reprezentând constituţii date de Iustinian posterior ultimei ediţii a Codului, constituţii
destul de numeroase şi unele foarte importante pentru dreptul privat.
Institutele, Digestele, Codul şi Novelele alcătuiesc ceea ce este cunoscut sub denumirea de Corpus
Iuris Civilis. Iustinian decisese ca ele să aibă o egală putere de lege şi afirmase că nu sunt contraziceri
(antinomii) în textele sale, interzicând de asemenea comentarea sau interpretarea legislaţiei sale pe
care o considera fără cusur.
Tendinţa de codificare a lui Iustinian nu a rămas fără ecou nici în veacurile următoare, putând fi
amintite în acest sens lucrări precum Ecloga, Prochiron, Basilicalele, Legiuirea Caragea în Ţara
Românească sau Codul Calimah în Moldova.
1. care sunt compilaţiile preiustiniane?
2. care sunt cele trei serii care se găsesc în fiecare titlu al Digestelor lui Iustinian?
3. care este originea adagiilor juridice formulate în latină ?

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ.
DESFĂŞURAREA PROCESULUI ÎN SISTEMUL PROCEDURII
LEGISACŢIUNILOR
5.1.Introducere...................................................................................................................................... 47
5.2.Competenţe.................................................................................................................................... 47
5.3.Acţiunea………………………........................................................................................................... 47
5.4.Noţiunea şi evoluţia procedurii civile romane....................................................................... 47
5.5.Justiţia privată................................................................................................................................ 48
5.6.Procedura legisacţiunilor.............................................................................................................48
5.7.Rezumat………………………………………………………............................................................... 52
5.8.Test de evaluare……………………............................................................................................... 52
5.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice
şi practice ale procedurii civile romane. Astfel, studenţii vor fi introduşi în studiul evoluţiei
istorice a procedurii civile romane. De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu aspectele
teoretice şi practice ale procedurii legisacţiunilor.
5.2. COMPETENŢE.

 să explice şi să interpreteze regimul juridic al desfăşurării procesului în sistemul procedurii
legisacţiunilor.
5.3. ACŢIUNEA.
ACŢIUNEA este mijlocul de a valorifica pe cale judecătorească un drept. La romani, în vremurile de
început, nu toate raporturile sociale fuseseră recunoscute de ius civile, de aceea, numai drepturile
izvorâte din raporturile recunoscute de ius civile erau ocrotite, fiind înzestrate cu acţiuni.
Un drept care nu poate fi valorificat, care nu poate fi reclamat pe cale judecătorească, nu este, de
regulă, de nici un folos pentru cel ce-l are.
De aceea, romanii dau numele de ius, de vinculum iuris, numai acelor raporturi sociale care sunt
înzestrate cu acţiuni.
Mai târziu, raporturile sociale s-au înmulţit, şi s-au ivit şi raporturi sociale noi. Pretorii, jurisconsulţii şi
împăraţii, în măsura nevoilor, au recunoscut şi aceste raporturi noi şi le-au înzestrat cu acţiuni. De
atunci şi ele au dobândit numele de ius, vinculum iuris, pe care nu-l aveau mai înainte.
În practică s-a ajuns ca termenii de ius şi actio să fie atât de sinonime, încât când era vorba să se
afle natura unui raport juridic, romanii nu întrebau ce drept izvorăşte din acel raport, ci ce acţiune
serveşte la valorificarea acelui raport (romanii concepând dreptul mai degrabă sub aspect procesual).
5.4. NOŢIUNEA ŞI EVOLUŢIA PROCEDURII CIVILE ROMANE.
O persoană, cu privire la un lucru, poate avea sau un drept de proprietate, adică un drept real
asupra acelui lucru, sau poate avea dreptul de a cere altei persoane să-i dea acel lucru, adică să aibă
un drept personal (drept de creanţă) → însă nu este de ajuns a avea un drept, mai trebuie să-ţi şi
valorifici acest drept., adică trebuie ca justiţia ţării în care trăieşti să-ţi recunoască acest drept: trebuie -
cu alte cuvinte - să ţi se facă dreptate.
PROCEDURA CIVILĂ = acea parte a dreptului care are ca obiect formele de realizare a dreptului şi
cuprinde totalitatea normelor care reglementează desfăşurarea proceselor cu privire la libertate, la
proprietate, la moştenire şi la valorificarea drepturilor de creanţă.
Însă dreptatea nu este o noţiune imuabilă, veşnic aceeaşi → dreptatea este o noţiune care se poate
schimba de la un popor la altul, şi chiar la acelaşi popor, în decursul secolelor.
Întrucât dreptul privat roman a evoluat şi pe cale procedurală, pentru a înţelege evoluţia instituţiilor
de drept civil, este necesar a cunoaşte care sunt formele cerute pentru valorificarea drepturilor
subiective.
DREPT ROMAN I 47
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ
EVOLUŢIA PROCEDURII CIVILE ROMANE:
În evoluţia sa, dreptul privat roman a cunoscute trei sisteme procedurale:
–procedura legisacţiunilor (≈ epoca veche);
–procedura formulară (≈ epoca clasică);
–procedura extraordinară (epoca postclasică).
Primele două sisteme procedurale, cea a legisacţiunilor şi cea formulară, se caracterizează prin
diviziunea procesului în două faze: faza in iure (adică în faţa magistratului, care avea rolul de a
organiza instanţa judecată, stabilind despre ce este vorba în proces) şi faza in iudicio (adică în faţa
judecătorului, care conducea dezbaterea contradictorie, asculta pledoariile avocaţilor, aprecia probele
şi pronunţa sentinţa).
• în procedura legisacţiunilor rolul magistratului era limitat de un formalism rigid → se limita la a
observa dacă părţile au respectat formele necesare tipului de proces pe care îl organiza, după care
pronunţa anumite cuvinte solemne.
• în procedura formulară rolul magistratului creşte → în funcţie de cazul concret, redacta o formulă
prin care dădea judecătorului instrucţiuni cu privire la felul în care trebuie să se judece procesul:
formulele create de pretor conţineau germenii unor noi principii de drept, făcând posibilă soluţionarea
litigiilor pe care legile în vigoare nu le aveau în vedere → de aceea dreptul civil a evoluat pe cale
procedurală, păstrând aparenţa că ar fi rămas neschimbat.
În epoca postclasică a fost introdusă procedura extraordinară, caracterizată prin dispariţia diviziunii
procesului în două faze, dezbaterile fiind conduse de aceeaşi persoană de la început până la sfârşit.
5.5. JUSTIŢIA PRIVATĂ.
JUSTIŢIA PRIVATĂ = realizarea pretenţiilor cuiva prin mijloace personale.
Pentru epoca prestatală termenul de justiţie nu poate fi întrebuinţat decât cu rezerva că, în această
orânduire neexistând nici stat nici drept, cuvântul justiţie nu poate evoca ideea de drept, ci ideea de
obicei nejuridic → în cazul conflictele dintre persoane fiecare îşi apăra şi-şi realiza interesele singur,
folosind violenţa împotriva celui ce i le nesocotea (răzbunarea privată) → cu timpul conflictele încep să
fie soluţionate pe calea talionului (principiul “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”) şi a arbitrajului privat
(supunerea litigiului spre rezolvare unui arbitru ales de părţi) → ulterior apar unele cutume care
reglementau soluţionarea conflictelor pe cale de arbitraj.
În sec. VI î.e.n., odată cu naşterea statului roman, apare şi justiţia ca formă de realizare a dreptului
de către organele specializate ale statului → statul a introdus o procedură de judecată caracterizată
printr-un formalism excesiv: procesele se judecau într-un cadru solemn şi numai în anumite zile, cu
schiţarea unor gesturi rituale şi pronunţarea unor cuvinte solemne pe care nu le cunoşteau decât
pontifii.
Cu toate că rolul statului în înfăptuirea justiţiei a crescut necontenit, alături de justiţia publică
(înfăptuită de organele specializate ale statului) s-a practicat şi justiţia privată (valorificarea drepturilor
subiective prin mijloace proprii).
Justiţia privată prezintă două aspecte:
– un aspect agresiv: când cel care are anumite pretenţii ia iniţiativa pentru a le realiza (ex.
proprietarul unui lucru care ia acel lucru din mâinile posesorului).
– un aspect defensiv: când cineva se apără contra atacurilor cuiva (ex. posesorul se apără contra
aceluia care-i tulbură posesiunea).
Justiţia privată defensivă a fost întotdeauna admisă potrivit principiului vim vi repellere licet (violenţa
poate fi înlăturată prin violenţă) → principiul legitimei apărări.
Justiţia privată agresivă s-a menţinut, în mod excepţional, până în epoca postclasică, fiind limitată
treptat, pe măsură ce aceasta era de natură să aducă atingere intereselor clasei dominante.
Urmele justiţiei private sunt dovedite prin existenţa a trei acte legislative destinate să înlăture justiţia
privată agresivă:
1.Lex Iulia de vi publica et privata (legea relativă la violenţa publică şi privată): dată în timpul lui
Augustus, pedepseşte cu pedepse publice (confiscarea bunurilor, exilul) fapta creditorului care, prin
violenţă, ia un bun care aparţine debitorului său.
2.Decretum Marci: dat de Marcus Aurelius (sec. II), pedepseşte cu o pedeapsă privată (pierderea
creanţei) pe creditorul care, chiar fără folosirea violenţei, ia un bun al debitorului său.
3.Constituţia din anul 389: dată de Valentinian II, pedepseşte cu o pedeapsă privată (pierderea
dreptului de proprietate) pe proprietarul care fiind deposedat de bunul său şi-a reluat bunul, prin
mijloace violente, din mâinile posesorului.
5.6. PROCEDURA LEGISACŢIUNILOR.
Termenul de legisacţiune, prin care este desemnat primul sistem procedural roman, arată că orice
acţiune, ca mijloc de valorificare a unui drept subiectiv, se întemeiază pe lege.
Legisacţiunile = tipuri de procese, utilizate în scopul recunoaşterii sau executării unor tipuri
corespunzătoare de drepturi subiective.
Potrivit procedurii acţiunilor legii (legisacţiunilor), drepturile subiective pot fi valorificate prin utilizarea
unuia din cele 5 procedee recunoscute de lege:

– primele trei (sacramentum, iudicis postulatio, condictio) erau legisacţiuni de judecată, servind la
recunoaşterea unui drept.
– ultimele două (manus iniectio, pignoris capio) erau legisacţiuni de executare, servind la
executarea unei sentinţe de condamnare sau a unui drept recunoscut prin lege.
CARACTERELE PROCEDURII LEGISACŢIUNILOR:
– caracterul judiciar: decurge din faptul că părţile erau obligate să se prezinte în faţa magistratului
(excepţie: pignoris capio) şi să pronunţe anumiţi termeni → reclamantul trebuia să afirme dreptul său în
anumiţi termeni care se numeau formulele legisacţiunilor (sfr. sec. IV î.e.n. Gnaeus Flavius a divulgat
formulele legisacţiunilor prin afişarea în forum – potrivit tradiţiei, formularea acţiunilor legii nu se găsea
în legi, ci fusese încredinţată pontifilor, cărora părţile trebuiau să ceară formulele pe care urmau să le
recite).
– caracterul legal: decurge din faptul că legisacţiunile erau prevăzute în legi iar părţile foloseau
termenii luaţi din legea pe care se întemeia respectiva legisacţiune → sistemul legisacţiunilor constituia
procedura legală, nu numai pentru că fusese consacrată prin legi, dar şi pentru că, în nici un caz, nu te
puteai judeca dacă nu aveai o acţiune atestată prin lege.
– caracterul formalist: decurge din faptul că termenii care intrau în compunerea formulelor
legisacţiunilor trebuiau să fie pronunţaţi întocmai, fiind formulaţi de către pontifi după înşişi termenii
legilor → orice abatere de la formula solemnă corespunzătoare unui tip de proces era sancţionată cu
pierderea dreptului subiectiv, reclamantul nemaiputând intenta a doua oară acţiune pentru respectivul
drept, o simplă neglijare a formei fiind ireparabilă (ex. un reclamant a pierdut procesul pentru că în
acţiunea intentată întrebuinţase termenul de viţe în loc de cel de arbori, aşa cum prevedea XII T. care
nu vorbea despre tăierea viţei, ci despre tăierea arborilor în general) → chiar dacă limba vorbită nu mai
corespundea celei utilizate în vechile legi, părţile erau obligate să se exprime în limba arhaică.
DESFĂŞURAREA PROCESULUI ÎN SISTEMUL PROCEDURII LEGISACŢIUNILOR:
Ceea ce caracterizează procedura civilă romană în primele două epoci ale dreptului roman (epoca
veche şi cea clasică) este ceea ce se numeşte cu o expresie latină, însă neromană, ordo iudiciorum
privatorum (ordinea sau reglementarea procesului civil), adică un complex de reguli care guvernează
procesul civil roman, proces divizat în două faze → prima fază are loc în faţa magistratului (in iure), a
doua fază are loc în faţa judecătorului (in iudicio) → sistemul cu ordo pare să reprezinte momentul
intervenţiei statului în conflictele dintre particulari, conflicte ce anterior erau tranşate de un arbitru.
1.FAZA IN IURE.
Sistemul cu ordo e caracterizat prin aceea că, pentru a exista un proces trebuie ca ambele părţi să
se prezinte în faţa magistratului, însă înfăţişarea pârâtului trebuie să o procure reclamantul fără
amestecul statului → dacă, cu toată diligenţele făcute de reclamant, pârâtul nu se prezenta procesul nu
putea avea loc.
PROCEDEE DE CITARE:
–in ius vocatio (chemarea în faţa magistratului): reclamantul soma pe pârât să-l urmeze înaintea
magistratului prin rostirea unor cuvinte solemne “in ius te voco” (te chem înaintea magistratului) →
dacă nu vrea să meargă, reclamantul trebuia să constate refuzul de a-l urma cu martori iar apoi căuta
să-l târască cu forţa → pârâtul putea să se sustragă obligaţiei de a-l urma imediat pe reclamant
constituind un vindex (garant), care promitea că-l va determina să se prezinte în faţa magistratului la un
alt termen → dacă pârâul se ascundea, cu scopul de a evita procesul, magistratul putea recurge la
măsuri de constrângere, acordând reclamantului o missio in possessionem (trimitere în posesia
bunurilor pârâtului).
–vadimonium extrajudiciar: era angajamentul pârâtului că se va înfăţişa în faţa magistratului la o
anumită data (când pârâtul fusese citat în justiţie însă procesul nu a fost tranşat în aceeaşi zi).
–condictio: era somaţia prin care reclamantul chema în faţa magistratului pe pârâtul peregrin.
ACTIVITATEA PĂRŢILOR:
În faţa magistratului, reclamantul, folosind anumiţi termeni solemni, arăta care sunt pretenţiile sale
→ pârâtul, faţă de pretenţiile formulate de reclamant, putea adopta trei atitudini:
1.să recunoască pretenţiile reclamantului (confessio in iure - mărturisirea în faţa magistratului):
mărturisirea era echivalentă sentinţei, aplicându-se principiul confessus pro iudicato est (cel care a
mărturisit se consideră drept condamnat) pârâtul era asimilat cu cel condamnat → potrivit XII T.
recunoaşterea în faţa magistratului constituia titlu executoriu iar procesul nu mai trecea în faza a doua.
2.să nege pretenţiile reclamantului: dacă nega pretenţiile reclamantului, dându-şi în acelaşi timp
concursul la desfăşurarea procesului → procesul trecea în faza a doua şi se încheia cu pronunţarea
unei sentinţe.
3.să nu se apere cum trebuie: dacă nu-şi dădea concursul la desfăşurarea procesului → pârâtul era
asimilat cu cel condamnat iar procesul nu mai trecea în faza a doua.
LITIS CONTESTATIO (luarea de martori):
Ultimul act al procedurii in iure era litis contestatio, adică luarea de martori → martorii aveau rolul de
a constata că părţile doresc să ajungă în faţa judecătorului în scopul obţinerii unei sentinţe.
ACTIVITATEA PRETORULUI:

În procedura legisacţiunilor, activitatea pretorului, principalul magistrat judiciar, se rezumă la a
observa dacă părţile pronunţau corect formulele proprii legisacţiunii la care au recurs, după care, în
funcţie de împrejurări, pronunţa unul din următoarele cuvinte solemne:
– prin do: numea judecătorul ales de părţile în litigiu.
– prin dico: atribuia obiectul litigios, cu titlu provizoriu, uneia din părţi.
– prin addico: atribuia dreptul de proprietate asupra lucrului litigios, când pârâtul nu contesta
dreptul reclamantului.
Magistratul are un rol pasiv, el observă dacă părţile litigante respectă întocmai procedura de
judecată şi hotărăşte după cum pretenţiile lor se încadrează sau nu în tipicul legii.
LEGISACŢIUNILE DE JUDECATĂ:
1.SACRAMENTUM (procedura prin jurământ).
Această formă procedurală păstrează multe urme de justiţie primitivă, precum şi influenţe religioase.
Înaintea magistratului părţile îşi afirmau, în mod contradictoriu şi în termeni sacramentali, pretenţiile lor.
Iniţial, aceste afirmaţii erau întărite printr-un jurământ religios, aşa cum arată şi cuvântul
sacramentum, fiecare parte litigantă fiind obligată să depună la pontifi un anumit număr de capete de
vite.
Pontifii, care deţineau secretele religiei şi ale dreptului, aveau să decidă care dintre cele două
jurăminte era just şi care injust → partea a cărei jurământ fusese declarat injust pierdea procesul,
precum şi animalele depuse, care erau jertfite zeilor.
Odată cu laicizarea dreptului, jurământul a fost înlocuit cu un pariu iar părţile trebuiau să depună, tot
la pontifi, o sumă de bani de 50 sau 500 de aşi, după cum valoarea procesului era mai mică sau mai
mare de 1000 de aşi → cel care pierdea procesul pierdea şi suma de bani, ce lua destinaţia sacrificiilor
religioase.
Ulterior, părţile nu au mai fost obligate să depună efectiv respectiva sumă de bani, ci numai să o
promită şi să garanteze cu chezaşi că partea care va pierde procesul o va achita → banii intrau în
tezaurul statului, având caracterul unei amenzi civile.
Procedura prin sacramentum era de aplicaţie generală, la jurământ recurgându-se în situaţiile în
care nu se prevedea în lege că s-ar putea judeca altfel → în funcţie de obiectul legisacţiunii distingem:
– când avea ca obiect un drept real (proprietatea unui lucru), lua forma lui sacramentum in rem
(jurământul asupra unui lucru).
– când avea ca obiect un drept personal (valorificarea unei creanţe), lua forma lui sacramentum in
personam (jurământul asupra unei persoane).
SACRAMENTUM IN REM (jurământul asupra unui lucru).
Modul de desfăşurare al procedurii ne-a fost transmis prin Institutele lui Gaius (sec. II), care au în
vedere un litigiu privind dreptul de proprietate asupra unui sclav.
Nu se poate vorbi de reclamant şi de pârât, ambele părţi având acelaşi rol, fiind în acelaşi timp şi
reclamant şi pârât: totuşi există o deosebire între părţile care revendicau lucrul: cel care vorbeşte
primul este cel care nu posedă lucrul litigios, posesorul va vorbi în al doilea rând.
Gaius: «Dacă te judecai cu o acţiune reală, atunci bunurile mobile şi uşor de deplasat, care, într-
un fel, puteau fi transportate sau aduse în instanţă, erau revendicate astfel în drept: cel care revendica
ţinea în mână o nuia; punea apoi mâna pe obiect, de pildă un sclav, şi grăia astfel: “eu afirm că sclavul
acesta este al meu după dreptul quiriţilor [cetăţenilor romani], şi, în baza condiţiei sale juridice, cum am
spus, poftim ţie, că am şi aplicat vindicta [nuia - simbol al dreptului de proprietate]”, şi pe dată atingea
sclavul cu nuiaua; adversarul spunea aceleaşi cuvinte şi proceda la fel.» [după această declaraţie
identică şi implicit contradictorie, urma un simulacru de încăierare a părţilor, care simboliza situaţia din
epoca prestatală, când pretenţiile erau valorificate prin mijloace proprii] «După ce şi unul şi altul făcuse
revendicarea, pretorul soma: “daţi amândoi drumul sclavului” şi ei îi dădeau drumul.» [intervenţia
magistratului, ca reprezentant al ordinii sociale care a înlocuit justiţia privată, simboliza noua situaţie în
care statul a luat asupra sa distribuirea justiţiei] «Cel care revendicase primul, întreba astfel pe celălalt:
“te rog să spui în virtutea cărei cauze ai reclamat?” Acela răspundea: “am exercitat dreptul, aşa cum
am aplicat vindicta”, la care, partea care revendicase întâi spunea mai departe: “deoarece ai revendicat
pe nedrept te provoc la un jurământ de 500 de aşi”; adversarul răspundea la fel: “şi eu pe tine”.
Pretorul invita după aceea pe una din părţi să prezinte garanţii, adică decidea cine să fie posesorul
interimar şi-i ordona acestuia să-i prezinte adversarului garanţii, atât pentru valoarea bunului în sine,
cât şi pentru aceea a fructelor.»
Dacă bunul nu putea fi uşor transportat sau adus în instanţă (ex. o turmă de oi, o clădire, un teren),
se aducea în instanţă din turmă fie o oaie, fie chiar un fir de păr smuls de pe ele, de pe clădire se lua o
ţiglă, din teren se lua o brazdă.
Părţile procedau în continuare la alegerea judecătorului.
SACRAMENTUM IN PERSONAM (jurământul asupra unei persoane).
Era o procedură specifică urmăririi drepturilor personale (de creanţă). Creditorul se adresa
debitorului: “afirm că îmi datorezi 10.000 de sesterţi; acest lucru cer: să-l afirmi sau să-l negi”.
Pârâtul nega afirmaţia reclamantului, folosind de asemenea cuvinte solemne, după care părţile se
provocau la jurământ, procedând în continuare la alegerea judecătorului, ca şi la sacramentum in rem.
2.IUDICIS POSTULATIO (cererea de judecător sau arbitru).

Această procedură avea un caracter excepţional, adică se folosea acolo unde procedura comună,
sacramentum, nu se putea aplica deoarece legea impunea a se recurge la iudicis postulatio, ex. –
valorificarea creanţelor izvorâte din sponsio (contract solemn) (XII T.2.1b.);
– împărţirea unui succesiuni între comoştenitori (XII T.5.3.);
– împărţirea unui bun comun (legea Licinia).
Iudicis postulatio, aşa cum îi arată şi numele, consta, după ce se indica pricina pentru care se purta
procesul, într-o simplă cere adresată magistratului, pentru ca acesta să desemneze un judecător sau
un arbitru.
În cazul valorificarea creanţelor izvorâte din sponsio reclamantul spunea următoarele: “eu afirm că
tu trebuie să-mi dai 10.000 de sesterţi, potrivit angajamentului ce ţi-ai luat solemn; eu aceasta cer: să
recunoşti sau să negi”, pârâtul spunea că nu trebuie iar reclamantul adăuga: “de vreme ce tu negi, te
rog, pretore, să ne dai un judecător ori un arbitru” → prin această legisacţiune partea care pierdea
procesul nu era sancţionată cu pierderea unei sume de bani, cum se întâmpla cu suma de bani
depusă/promisă cu titlu de sacramentum.
3.CONDICTIO (chemarea în judecată).
Această procedură a fost introdusă în sec.III-II î.e.n. pentru:
– valorificarea creanţelor având ca obiect sume de bani determinate (legea Silia);
– valorificarea creanţelor având ca obiect un lucru determinat (legea Calpurnia).
Condictio (somaţie, de la condicere - a soma), aşa cum îi arată şi numele, consta, după ce se indica
pricina pentru care se purta procesul, într-o somaţie de se prezenta din nou in iure peste un anumit
interval de timp (30 de zile).
Reclamantul declara: “eu susţin că tu trebuie să-mi dai 10.000 de sesterţi; eu aceasta cer: să
recunoşti sau să negi”, pârâtul spunea că nu trebuie iar reclamantul adăuga: “de vreme ce tu negi, te
somez ca în termen de 30 de zile să te prezinţi pentru primirea unui judecător“, apoi în a 30-a zi ei
trebuiau să se prezinte pentru primirea judecătorului.
Apariţia acestei proceduri se explică prin necesitatea accelerării judecăţilor, ca o consecinţă a
dezvoltării comerţului şi creditului, care reclamau proceduri simplificate faţă de sacramentum şi iudicis
postulatio.
2.FAZA IN IUDICIO.
ACTIVITATEA PĂRŢILOR:
De la magistrat, părţile se înfăţişau judecătorului unde, în cea mai mare libertate, exprimându-se în
limbajul comun, îşi expuneau pe scurt pricina.
Dacă una din părţi lipsea, judecătorul aştepta până la amiază, după care, în lipsa adversarului,
dădea câştig de cauză părţii prezente;
Reclamantului îi revenea sarcina probei (potrivit adagiului actor incumbit onus probandi,
reclamantului îi revine sarcina probei, id est cel care face o propunere în justiţie trebuie să o
dovedească), acesta aducea în sprijinul afirmaţiilor sale fie martori, fie înscrisuri → romanii
necunoscând ierarhia probelor, un înscris putea fi combătut cu martori.
Părţile puteau recurge la serviciile unui avocat → avocaţii nu aveau calitatea de reprezentanţi în
justiţie, ci doar veneau în sprijinul uneia din părţi prin pledoariile lor.
Judecătorul, după ce lua cunoştinţă de afirmaţiile părţilor, pledoariile avocaţilor şi de probele
administrate, se pronunţa potrivit liberei sale convingeri.
În cazul procedurii prin sacramentum, judecătorul nu se pronunţa direct asupra litigiului, ci avea să
se pronunţe al cui jurământ este just şi al cui este injust → astfel judecătorul se pronunţa, implicit, şi
asupra fondului procesului, dând câştig de cauză părţii al cărei jurământ a fost declarat just → cel care
câştiga procesul intra în stăpânirea lucrului şi redobândea suma de bani, în timp ce adversarul pierdea
suma de bani depusă/promisă cu titlu de sacramentum.
JUDECĂTORII:
În vechiul drept roman, ca şi în dreptul clasic, judecătorul era o persoană particulară (nu existau
judecători de profesie), aleasă de părţi şi confirmată de magistrat → iniţial nu puteau fi judecători decât
senatorii, ulterior s-a acordat acest drept şi cavalerilor.
Judecătorul unic (iudex unus) judeca procesele în care avea de constatat dacă pretenţiile
reclamantului erau sau nu întemeiate iar, în funcţie de convingerea pe care şi-o forma, pronunţa o
sentinţă de condamnare sau de absolvire.
Arbitrul (arbiter) era tot un judecător unic însă care judeca afacerile unde nu se contesta un drept, ci
întinderea lui (ex. cazul de împărţire a unui teren care aparţine mai multor persoane, adică cazul
acţiunii în partaj).
La romani mai existau:
– tribunale nepermanente: compuse dintr-un număr nepereche de judecători (recuperatores),
judecau procesele dintre cetăţenii romani şi peregrini.
– tribunale permanente:
– “Cei zece bărbaţi care să judece procesele”, decemvirii (decemviri litibus iudicandis): judecau
procesele cu privire la libertate, adică cazurile când se afirmă că un sclav este un om liber sau
invers.

– ”Cei o sută de bărbaţi” centrumvirii (centumviri): judecau procesele cu privire la proprietate şi
moştenire (erau împărţiţi în mai multe secţiuni iar în realitate erau 105).
LEGISACŢIUNILE DE EXECUTARE:
1.PIGNORIS CAPIO (luarea de gaj).
Creditorul, doar în anumite cazuri şi în prezenţa martorilor, putea să ia din patrimoniul debitorului un
lucru, fără judecată, de asemenea nu presupunea prezenţa magistratului sau a debitorului), dar cu
pronunţarea unor cuvinte solemne (în formula solemnă de la pignoris capio trebuia enunţat raportul
juridic din care deriva pretenţia reclamantului), pentru ca în acest mod să-l silească să-şi achite datoria
→ pignoris capio era o legisacţiune de executare lipsită de caracter judiciar.
În epoca veche executarea purta asupra persoanei debitorului, nu asupra bunurilor sale, deoarece
creditorul, dacă debitorul nu plătea, n-avea dreptul să pună stăpânire pe bunurile sale şi să le vândă
pentru a se despăgubi din preţul realizat.
Chiar în cazul lui pignoris capio, deşi creditorul putea, fără un proces prealabil şi fără ca debitorul să
se poată opune, să ia un lucru al debitorului, nu suntem în prezenţa unei executări asupra bunurilor,
întrucât creditorul n-avea voie nici să vândă lucrul, nici să-l însuşească, ci numai să-l păstreze pentru
ca astfel să-l silească pe debitor să se execute → dacă debitorul se încăpăţâna să nu plătească
creditorul putea distruge lucrul.
Cazurile în care se aplică această procedură sunt extrem de limitate, urmărind doar ocrotirea
intereselor anumitor creditori ori ale statului roman → pignoris capio putea fi aplicată:
–contra celui care a cumpărat un animal pentru sacrificiu şi nu a achitat preţul (XII T.12.1.);
–contra celui care n-a plătit banii pentru vita de povară ce i-a fost închiriată de cineva pentru a-şi
procura bani în vederea unui sacrificiu (XII T.12.1.);
–contra celor care ar datora impozite statului, caz în care publicanii, cei însărcinaţi cu strângerea
impozitelor, puteau exercita pignoris capio.
2.MANUS INIECTIO (aplicarea mâinii).
Aulus Gellius (Nopţile atice, sec. III): fragment privind dispoziţiile XII T: «”Pentru o datorie
recunoscută şi după ce s-au făcut formele de judecată, să se dea răgaz de 30 de zile. Apoi să se facă
manus iniectio şi să fie dus la judecată. Dacă la judecată nu plăteşte, sau dacă nu-l garantează cineva,
să-l ia creditorul cu sine, să-l lege, să-l pună în cătuşe sau în obezi. Să-l lege cu lanţuri în greutate de
15 livre, nu mai mare, ci dacă vrea mai mică. Dacă vrea, să se întreţină singur. Dacă nu se întreţine
singur, cel ce-l are legat să-i dea zilnic câte o livră de făină. Dacă vrea să-i dea mai mult” [XII T.3.1-4.].
Între timp totuşi dreptul de a cădea la înţelegere: dacă nu se învoiau debitorii stăteau 60 de zile în
lanţuri. În acest interval, în trei zile de târg, consecutive, erau duşi în faţa pretorului in comitium şi li se
spunea cu voce tare suma pe care o au de plată. În a treia zi de târg li se dădea pedeapsa capitală,
sau erau vânduţi la străini peste Tibru.
Dar pentru respectul faţă de cuvântul dat, cum am spus, au făcut acea pedeapsă capitală groaznică
şi temută prin respectul atrocităţii şi prin noi feluri de a înspăimânta. Căci în cazul în care erau mai mulţi
creditori la care era împărţit condamnatul, au permis ca, dacă voiesc, să taie şi să-şi împartă între ei
corpul omului dat lor… “În a treia zi de târg să fie tăiat şi împărţit. Dacă unul a luat mai mult sau mai
puţin, să nu se considere fraudă” [XII T.3.5.].»
PERIODIZARE:
Procedura legisacţiunilor începe să dispară odată cu legea Aebutia (149-126 î.e.n.) prin care s-a
introdus procedura formulară → legea nu a suprimat legisacţiunile, ci a dat posibilitatea părţilor de a
opta pentru una din cele două proceduri → în practică fiind preferată procedura formulară, legea Iulia
iudiciara (17 î.e.n.) a abolit definitiv procedura legisacţiunilor, afară de câteva cazuri excepţionale.
5.7. REZUMAT.
Procedura civilă romană cunoaşte o evoluţie istorică la fel ca celelalte noţiuni întâlnite în
dreptul civil roman. Astfel, acţiunea era mijlocul de a valorifica pe cale judecătorească un
drept, numai drepturile izvorâte din raporturile recunoscute de ius civile fiind ocrotite.
Procedura civilă era acea parte a dreptului care avea ca obiect formele de realizare a dreptului şi
cuprindea totalitatea normelor care reglementau desfăşurarea proceselor cu privire la libertate, la
proprietate, la moştenire şi la valorificarea drepturilor de creanţă.
Dreptul privat roman a cunoscut trei sisteme procedurale, anume procedura legisacţiunilor (în epoca
veche), procedura formulară (în epoca clasică) şi procedura extraordinară (în epoca postclasică). În
procedura legisacţiunilor desfăşurarea procesului cuprindea faza in iure şi faza in judicio.
Procedura legisacţiunilor începe să dispară odată cu legea Aebutia (149-126 î.e.n.) prin care s-a
introdus procedura formulară; legea nu a suprimat legisacţiunile, ci a dat posibilitatea părţilor de a opta
pentru una din cele două proceduri. În practică fiind preferată procedura formulară, legea Iulia iudiciara
(17 î.e.n.) a abolit definitiv procedura legisacţiunilor, afară de câteva cazuri excepţionale.
1. care sunt actele legislative destinate să înlăture justiţia privată agresivă?
2. care sunt caracterele procedurii legisacţiunilor?
3. care sunt, potrivit lui Gaius, etapele unui sacramentum in rem?

PROCEDURA FORMULARĂ. PROCEDURA EXTRAORDINARĂ
6.1.Introducere...................................................................................................................................... 53
6.2.Competenţe.................................................................................................................................... 53
6.3.Procedura formulară……….......................................................................................................... 53
6.4.Procedura extraordinară….......................................................................................................... 62
6.5.Rezumat………………………………………………………............................................................... 62
6.6.Test de evaluare……………………............................................................................................... 62
6.1. INTRODUCERE.
practice ale procedurii civile romane. Astfel, studenţii vor fi introduşi în studiul evoluţiei
istorice a procedurii civile romane. De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu aspectele
teoretice şi practice ale procedurii formulare şi ale celei extraordinare.
6.2. COMPETENŢE.

 să explice şi să interpreteze regimul juridic al desfăşurării procesului în sistemul procedurii
formulare şi în sistemul celei extraordinare.
6.3. PROCEDURA FORMULA

Limbă

ROMAN1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ROMAN1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

4 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN 5

8 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

Nu este cazul, fiind o materie de sem. I, an I.

10 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

1.3. DIVIZIUNILE DREPTULUI ROMAN.

12 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN 13

14 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN 15

1.7. TEST DE EVALUARE.

16 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

2.3. EPOCA REGALĂ.

18 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN 19

20 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN 21

22 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN 23

24 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN 25

26 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN 27

28 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

30 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN 31

32 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN 33

34 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN 35

36 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN 37

38 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN 39

40 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

4.3. COMPILAŢIILE PREIUSTINIANE.

42 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN 43

44 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN 45

46 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

48 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN 49

50 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN 51

52 (INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

6.3. PROCEDURA FORMULA