Romanul Ion, de Liviu Rebranu, a fost publicat în anul 1920, după o lungă perioadă

de gestaţie, aşa cum însuşi autorul menţionează în finalul operei, între martie
1913 – iulie 1920. Apariţia romanului a stârnit un adevărat entuziasm în epocă, mai
ales că nicio creaţie nuvelistică de până atunci nu anunţa această evoluţie
spectaculoasă: „Nimic din ce a publicat înainte nu ne putea face să prevedem
admirabila dezvoltare a unui scriitor, care a început şi a continuat vreo zece ani,
nu numai fără strălucire dar şi fără indicaţii de viitor”, nota Eugen Lovinescu.
Criticul primeşte romanul Ion ca pe o izbândă a literaturii române, iar satisfacţia
sa este consemnată în studiul Creaţia obiectivă. Liviu Rebreanu: Ion.

Pentru iniţiatorul modernismului românesc, al cărui principiu de bază era

„sincronismul” literaturii române cu cea europeană, romanul Ion este cel care
„rezolvă o problemă şi curmă o controversă”. Această afirmaţie a lui Lovinescu se
referă la polemica purtată cu sămănătoriştii de la „Viaţa românească”, revistă
aflată sub conducerea lui Garabet Ibrăileanu. Aceştia susţineau promovarea în
literatura română a ţăranului, ca personaj exclusiv al operei şi viaţa de la ţară
ca spiritualitate unică şi specifică românilor.

Structura compoziţională

Eugen Lovinescu iniţiază, în 1919, curentul literar numit „modernism”, al cărui

deziderat era ridicarea literaturii române la nivel european, în realizarea căruia
el recomandă scriitorilor inspirarea tematică din mediul citadin, având ca
protagonişti intelectualii cu trăsături şi spirit mult mai complexe, construiţi
prin mijloace de analiză psihologică.

Cu toate acestea, criticul consideră că romanul Ion este modern, fiind entuziasmat
de complexitatea planurilor de acţiune (principale şi secundare) înlănţuite, de
circularitatea romanului, de profunzimea sondării psihologice a protagonistului
dominat de patimi, de galeria umană stratificată (de la „sărăntoci” la „bocotani”,
de la ţărani la intelectualii satului, de la administraţia ungară la alegerile de
deputaţi), de numărul mare de personaje („peste optzeci de persoane” – Tudor Vianu)
şi de destinele acestora, faţă de care naratorul omniscient se detaşează cu
obiectivitate.

• Liviu Rebreanu

De aceea, Lovinescu afirmă că Rebreanu este cel care, prin romanul Ion, a
„obiectivat” proza românească”. Modernismul se manifestă, de asemenea, prin
amploarea construcţiei narative şi, nu în ultimul rând, prin „formula
contrapunctului”, adică relatarea aceluiaşi eveniment în planuri epice diferite
(nunta ţărănească a lui Ion – nunta Laurei în stratul social al intelectualilor;
hora-balul etc.).

De altfel, critica literară l-a confirmat pe Liviu Rebreanu drept creatorul

romanului românesc modern, deoarece scrie şi primul roman obiectiv de analiză
psihologică din proza românească, Pădurea spânzuraţilor (1922).Toate argumentele
prezentate concură în definirea acestei opere ca roman realist, social, obiectiv şi
modern, cu elemente tradiţionaliste.

Ca orice roman, Ion este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu
acţiune complexă desfăşurată pe mai multe planuri narative, organizate prin
alternanţă sau înlănţuire, cu o intrigă amplă şi complicată. Personajele numeroase,
de diverse tipologii dar bine individualizate, sunt angrenate în conflicte
puternice, iar structura narativă realistă profilează o imagine consistentă şi
profundă a vieţii. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se
conturează direct prin descriere şi indirect, din propriile fapte, gânduri şi
vorbe, cu ajutorul dialogului, al monologului interior şi al introspecţiei
auctoriale.