Povestire

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Povestirea este o specie a genului epic, în proză, în care se relatează fapte din punctul
de vedere al unui narator, care este martor sau participant (sau ambele variante) la
evenimentul povestit. Povestirea este de obicei de mică întindere, relatează un singur
fapt, are personaje puține, iar interesul cititorului se concentrează asupra situației
narate.
Într-o accepțiune lărgită, se confundă cu narațiunea ca modalitate de existență a
genului epic, ca semn distinctiv al acestuia. Identificarea povestirii cu narațiunea se
bazează pe identitatea de sens a verbelor "a povesti"/"a nara". Povestirea devine
"modul" prin care se constituie toate specile narative, elementul lor comun din care,
conform legilor specifice de compoziție, se dezvoltă variantele genului. Pe această
reducție se bazează naratologia, știința comportamentală a narațiunii, interesată nu de
diferențele specifice, ci de legătura între forme narative, pe baza principiului povestirii.

Povestirea în literatura universală[modificare | modificare sursă]

 Nikolai Gogol, Serile în cătunul de lângă Dikanka
 Ivan Turgheniev, Povestirile unui vânător
 Alphonse Daudet, Povestiri din moara mea.

Povestirea în literatura română[modificare | modificare sursă]

 Ion Creangă, Moș Ion Roată
 Mihail Sadoveanu, Povestiri, Hanu-Ancuței
 Vasile Voiculescu, Pescarul Amin.

O simplă cască a salvat milioane de vieţi în Primul Război Mondial. Denumită după cel care a
inventat-o, Casca Adrian a fost produsă în peste 20 de milioane de exemplare şi a ajuns în
dotarea armatelor din mai multe ţări, printre care şi România. Un exemplar este şi în expozţia
Muzeului Unirii din Alba Iulia. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Cum şi-au bătut joc comuniştii de
Capela Arhiereilor din Blaj: au tran... La începutul Marelui Război, soldaţii purtau doar chipie,
din material textil, care nu protejau în niciun fel împotriva schijelor şi gloanţelor. În perioada
1914-1915, medicii militari francezi au raportat că, din totalul rănirilor de pe front, 90%
proveneau din acţiuni indirecte (gloanţe, schije, obiecte antrenate de explozii), dintre care 77%
erau în zona capului. În cazul deceselor, frecvenţa rănilor mortale la cap era de 88%.   Soldaţii au
încercat să se protejeze cât mai bine, folosind chiar şi boluri de supă puse sub chipiu. La sfârşitul
lui 1914 s-a introdus o protecţie metalică pentru soldaţi imitând celebrele gamele. Au fost astfel
produse şi distribuite peste 700.000 de Cerveliere, dar care erau ineficiente şi inconfortabile, aşa
că s-au căutat alte soluţii rapide şi eficiente.   La ordinul generalului Joffre, soluţia a fost găsită
de către generalul de intendenţă August Louis Adrian, care a creat, inspirat de căştile pompierilor
francezi, o cască complexă, compusă din trei părţi metalice. La interior exista o protecţie creată
din piele şi o cureluşă care se încheia sub bărbie. Casca era produsă din tablă de oţel îmbogăţit cu
crom şi nichel şi avea o grosime de 0,7 milimetri. În ciuda unor erori de proiectare, metalul căştii
fiind prea aproape de craniu, în aprilie 1915 a fost demarată producţia în opt fabrici care, până la
sfârşitul anului, au produs peste 7 milioane de bucăţi. În total s-au produs până la sfârşitul
războiului peste 20 de milioane de căşti Adrian, folosite atât de armata franceză, Legiunea
Străină şi trupele coloniale, cât şi de aliaţi — România, Rusia, Italia, Belgia, Serbia, Polonia,
Cehoslovacia, Olanda. Englezii aveau căştile Brodie, mai simple, dar cu o grosime a tablei mai
mare, respectiv de 0,9 milimetri.   „Casca are o istorie interesantă. La începutul războiului, la
1914, lumea este surprinsă de amploarea distrugerilor, de numărul deceselor. Medicii francezi, la
sfârşitul anului 1914, raportează că din numărul rănirilor, 80 la sută erau în zona capului, iar din
numărul deceselor, 90 la sută din cei morţi erau răniţi în zona capului. Se încearcă diferite
variante. În primă fază, soldaţii îşi puneau sub chipiul din material textil boluri de supă. Încercau
să se protejeze, dar era foarte ineficientă această variantă. Se găseşte această formulă de cască,
casca Adrian, inspirată din căştile pompierilor din Paris. Era formată din trei părţi componente,
deci era relativ greu de făcut”, afirmă istoricul Marius Cristea de la Muzeul Unirii.      După
campania din anul 1916, soldată cu pierderi substanţiale de oameni şi armament, Armata regală a
României a intrat într-un amplu proces de reorganizare şi dotare logistică, beneficiind de
sprijinul Franţei, prin misiunea condusă de generalul Berthelot. Echipamentul trimis de aliaţi a
avut însă un traseu dificil, şi de durată, până să ajungă în Moldova la armata regală a României,
fiind adus cu vapoarele pe la Cercul Polar şi transportat pe linia Transiberian-ului. Din această
cauză, deşi s-au comandat 200.000 de căşti Adrian, au fost aduse în România doar 90.000, cu
care s-au dotat treptat trupele începând cu ianuarie 1917.   Din cauza lipsei acute de căşti, s-a
decis folosirea căştilor Adrian capturate în urma luptelor cu trupele bolşevice. Astfel, există căşti
Adrian în două culori în dotarea armatei române, respectiv blue-horizon, aduse de misiunea
franceză, şi maro, capturate de la trupele bolşevice. În ambele cazuri s-a aplicat cifrul regal al
regelui Ferdinand de culoare blue-horizon, a mai precizat Marius Cristea. După încheierea
războiului, casca Adrian a continuat să fie folosită de către armata română, inclusiv şi în al
Doilea Război Mondial, doar pentru dotarea trupelor de artilerie, pompieri, rezervişti, apărare
civilă. După 1945, căştile Adrian au fost vopsite maro închis şi au început să fie folosite de către
pompieri. Casca expusă la Muzeul Unirii s-a păstrat datorită faptului că a fost folosită ulterior de
către o unitate de pompieri, de unde a fost recuperată de către muzeografi. 

Citeste mai mult: adev.ro/pbekhp