1.

 Soarele este o stea de dimensiune medie, responsabila de clima, evolutia vietii si majoritatea fenomenelor de pe
Pamant;

2. Are o varsta de aproximativ 4.6 miliarde de ani si se afla la mijlocul vietii;

3. Distanta de la Pamant la Soare este de 150 milioane de km;

4. Diametrul Soarelui este de 1.392.684 km si greutatea de 1.989 x 1030 kg; are un diametru de 109 ori mai mare
decat Pamantul si este de 330.000 mai greu, fiind responsabil pentru 99.86% din masa Sistemului Solar;

Soarele si Sistemul Solar. Foto: space-facts.com

5. Soarele este doar una dintre cele 100 de miliarde de stele din galaxia noastra;

6. Temperatura fotosferei (suprafata) este de aproximativ 6.000 de grade Kelvin; temperatura nucleului ajunge la 15
milioane de grade Kelvin;

7. In trecut, oamenii credeau ca Soarele este o bila de foc pusa pe cer de catre zei;

8. Fara Soare, viata pe Pamant nu ar fi posibila;

9. Se afla la aproximativ 25.000 de ani lumina fata de centrul galaxiei noastre;

10. Este alcatuit din 72% hidrogen, 26% heliu si 2% alte elemente (oxigen, carbon neon, azot, magneziu, fier,
silicon);

Foto: afrocyberpunk.com

11. Soarele converteste in fiecare secunda 700 de milioane de tone de hidrogen in 695 de milioane de tone de heliu
si 5 tone de radiatii gamma;

12. Dupa ce-si va arde tot combustibilul, Soarele va mai arde heliu pentru aproximativ 130 de milioane de ani, timp in
care va deveni giganta rosie, inghitind planetele Mercur, Venus si Pamant; in ultimul stadiu de viata se va micsora,
devenind o pitica alba;
13. Soarele are o forma sferica aproape perfecta;

14. O rotatie completa a Soarelui in jurul centrului galaxiei dureaza 225-250 de milioane de ani;

15. Lumina de la Soare calatoreste 8 minute si 20 de secunde pana sa ajunga pe Pamant;

16. Conform sistemului de clasificare a stelelor, Soarele este o pitica galbena;

Straturile solare. Foto: solarviews.com

17. Energia degajata de Soare este produsa prin fuziune nucleara, utilizand hidrogenul drept combustibil;

18. Pe langa caldura si lumina, Soarele emite si o serie de particule ce constituie asa numitul vant solar ce se
deplaseaza prin sistemul solar cu viteze de peste 450 km/s; acesta cauzeaza uneori interferente cu aparatura
electronica a Pamantului si este responsabil pentru fenomenul de aurora boreala;

19. Desi pare ca sta pe loc, Soarele, la fel ca orice corp ceresc, se invarte; acesta se executa o rotatie completa in
jurul propriei axe in 26 de zile;

20. Datorita faptului ca este format din gaz, diferite parti ale Soarelui se invart cu viteze diferite; cea mai rapida rata
de rotatie are loc la ecuador, pe cand la poli rotatia este mai lenta;

21. Soarele pierde 5 tone in fiecare secunda;

22. Presiunea din nucleul Soarelui este de 340 de miliarde de ori mai mare decat presiunea de pe Pamant;

23. Eruptiile solare sunt explozii violente ce au loc in atmosfera solara; acestea pot ajunge la mai mult de 160.000 km
departare de Soare;
 Eruptie solara. Foto: wikipedia.org

24. Densitatea materiei din nucleul Soarelui este de 150 de ori mare decat apa;

25. Daca Soarele ar avea un diametru de cativa centrimetri, cea mai apropiata stea ar fi la 700 de kilometri;

26. Un om cu o greutate de 60 kg ar cantari 1680 kg pe Soare;

27. Cea mai apropiata stea de Soare este Proxima Centaruri; aceasta se afla la 4.3 ani lumina distanta;

28. Energia produsa in nucleul Soarelui are nevoie de 50 de milioane de ani pentru a ajunge la suprafata;

29. Petele solare apar ca niste umbre pe suprafata solara; acestea sunt regiuni cu un camp magnetic foarte puternic,
de mii de ori mai puternic decat cel al Pamantului;

30. Luminozitatea Soarelui este egala cu luminozitatea a 4 trilioane de trilioane de becuri de 100 de watti;

31. Cantitatea totala de combustibili fosili utilizata de catre om de-a lungul istoriei este echivalenta cu energia
produsa de Soare in mai putin de 30 de zile;

32. Daca Soarele nu ar emite caldura, toate organismele de pe Pamant ar muri inghetate si oceanele ar ingheta;

33. Pe insula Spitsbergen, Norvegia, intr-o anumita perioada a anului Soarele straluceste continuu timp de 3 luni si
jumatate;

34. Peste un miliard de ani Soarele va fi cu 10% mai luminos decat in prezent;

35. Soarele este o stea destul de luminoasa; daca ar fi sa luam cele mai apropiate 50 de stele, Soarele s-ar afla pe
locul 4 din punct de vedere al luminozitatii;

Foto: noaa.gov
 Soarele este steaua din
centrul Sistemului Solar. Este o sferă aproape perfectă din plasmă fierbinte,[15][16] ținută de gravitație și modelată
de un câmp magnetic.[17] Este de departe cea mai importantă sursă de energie pentru viața de pe Pământ.
Diametrul său este de aproximativ 1,39 milioane de kilometri (sau este de 109 ori mai mare decât al Terrei), iar masa
sa este de aproximativ 330.000 de ori mai mare decât a Terrei. Reprezintă aproximativ 99,86 % din masa totală a
Sistemului Solar.[18] Aproximativ trei sferturi din masa Soarelui este formată din hidrogen (~ 73 %); restul este în
mare parte heliu (~ 25 %), cu cantități mult mai mici de elemente mai grele, inclusiv oxigen, carbon, neon și fier.[19]
Soarele este o stea cu secvență principală de tip G (G2V). Ca atare, este denumită în mod informal și nu complet
exact o pitică galbenă (lumina ei este mai aproape de alb decât de galben). S-a format cu aproximativ 4,6 miliarde de
ani în urmă [a][11][20] din colapsul gravitațional al materiei într-o regiune a unui nor molecular mare. Cea mai mare
parte a acestei materii s-a adunat în centru, în timp ce restul s-a aplatizat într-un disc orbitant care a devenit Sistemul
Solar. Masa centrală a devenit atât de fierbinte și densă încât în cele din urmă s-a inițiat fuziunea nucleară în nucleul
său. Se crede că aproape toate stelele se formează prin acest proces.
În prezent, Soarele fuzionează aproximativ 600 de milioane de tone de hidrogen în heliu în fiecare secundă,
transformând 4 milioane de tone de materie în energie. Această energie, care poate dura între 10.000 și 170.000 de
ani să scape din nucleul său, este sursa luminii și a căldurii Soarelui.
Când fuziunea hidrogenului din nucleu se va diminua până la punctul în care Soarele nu mai este în echilibru
hidrostatic, nucleul său va suferi o creștere însemnată a densității și temperaturii în timp ce straturile sale exterioare
se extind, transformând în cele din urmă Soarele într-o gigantă roșie. S-a calculat că Soarele va deveni suficient de
mare pentru a încorpora orbitele actuale ale lui Mercur și Venus și va face Pământul de nelocuit – dar după
aproximativ cinci miliarde de ani. După aceasta, își va revărsa straturile exterioare și va deveni un tip dens de stea în
răcire cunoscută sub numele de pitică albă și nu va mai produce energie prin fuziune, dar va continua să
strălucească și va elibera căldură din fuziunea sa anterioară.
Efectul enorm al Soarelui pe Pământ a fost recunoscut încă din timpurile preistorice, iar Soarele a fost considerat în
unele culturi o zeitate.

Cuprins

 1Caracteristici generale
 2Structură
 2.1Nucleu
 2.2Zona radiativă
 2.3Tahoclina
 2.4Zona convectivă
 2.5Fotosfera
 2.6Atmosfera
 3Activitate magnetică
 4Etapele evoluției

 4.1Formare
 4.2Secvența principală
 4.3După epuizarea nucleului de hidrogen

 5Compoziție chimică
 6Mișcare și amplasare

 6.1Orbita în Calea Lactee

 6.2Mișcarea în Sistemul Solar
 7Probleme teoretice

 7.1Încălzirea coroanei
 7.2Problema Soarelui slab timpuriu

 8Istoricul observațiilor

 8.1În Antichitate
 8.2Dezvoltarea înțelegerii științifice
 8.3Misiunile spațiului solar

 9Observații și efecte
 10Note
 11Referințe
 12Legături externe
 13Vezi și

Caracteristici generale[modificare | modificare sursă]

Soarele este o stea cu secvență principală de tip G care cuprinde aproximativ 99,86 % din masa Sistemului Solar.
Are o magnitudine absolută de +4,83, și se estimează că este o stea mai strălucitoare decât aproximativ 85 % din
stelele din Calea Lactee, majoritatea fiind pitice roșii.[21][22] Soarele este o stea de populație I sau o stea bogată în
elemente grele.[23]
Formarea Soarelui ar fi putut fi declanșată de unde de șoc de la una sau mai multe supernove din apropiere.
[24] Acest lucru este sugerat de o abundență mare de elemente grele în Sistemul Solar, cum ar fi aurul și uraniu, în
raport cu abundențele acestor elemente în stelele de Populație II, sărace în elemente grele. Elementele grele ar
putea fi cel mai plauzibil produse prin reacții nucleare endotermice în timpul unei supernove sau prin transmutarea
prin absorbție de neutroni în cadrul unei stele masive de a doua generație.[23]
Soarele este de departe cel mai strălucitor obiect de pe cerul Pământului, cu o magnitudine aparentă de -26,74.[25]
[26] Aceasta este de aproximativ 13 miliarde de ori mai strălucitoare decât următoarea stea ca strălucire, Sirius, care
are o magnitudine aparentă de -1,46. O unitate astronomică (aproximativ 150.000.000 km) este definită ca distanța
medie de la centrului Soarelui până la centrul Pământului, deși distanța variază pe măsură ce Pământul se
deplasează de la periheliu în ianuarie la afeliu în iulie.[27] La această distanță medie, lumina călătorește de la
orizontul Soarelui la orizontul Pământului în aproximativ 8 minute și 19 secunde, în timp ce lumina din cele mai
apropiate puncte ale Soarelui și Pământului durează cu aproximativ două secunde mai puțin. Energia acestei lumini
solare susține aproape toată viața [b] de pe Pământ prin fotosinteză,[28] și controlează clima și vremea Terrei.
Soarele nu are o graniță certă, cum au de exemplu planetele telurice, dar în straturile sale exterioare, densitatea
gazului scade exponențial pe măsură ce crește distanța de centrul său.[29] Pentru a putea fi măsurat, raza Soarelui
este considerată a fi distanța de la centrul său până la marginea fotosferei, suprafața vizibilă aparentă a Soarelui.
[30] Prin această măsură, Soarele este o sferă aproape perfectă, cu o aplatizare estimată la aproximativ 9/1000000,
[31] ceea ce înseamnă că diametrul său polar diferă de cel ecuatorial cu doar 10 kilometri.[32] Efectul mareic al
planetelor este slab și nu afectează în mod semnificativ forma Soarelui.[33] Deoarece Soarele este format dintr-
o plasmă care nu este un solid, diversele sale părți se pot roti cu viteze diferite; acest comportament este cunoscut
sub numele de rotație diferențială. Într-un cadru de referință definit de stele, perioada de rotație este de aproximativ
25,6 zile la ecuator și 33,5 zile la poli. Cu toate acestea, datorită schimbării constante a punctului de observare a
Pământului, pe măsură ce orbitează în jurul Soarelui, rotația aparentă a Soarelui la ecuatorul său este de 28 de zile.
[34]
Interiorul Soarelui nu este direct observabil, iar Soarele însuși este opac radiațiilor electromagnetice. Cu toate
acestea - la fel cum seismologia folosește undele generate de cutremure pentru a studia structura internă a
Pământului - helioseismologia folosește undele de presiune (infrasunete) care trec prin interiorul Soarelui pentru a
studia și vizualiza structura internă a stelei.[35] Modelarea computațională este de asemenea folosită ca instrument
pentru a testa compatibilitatea modelelor teoretice ale straturilor sale mai profunde cu observațiile.

Structură[modificare | modificare sursă]
Nucleu[modificare | modificare sursă]
 Structura internă a Soarelui
Articol principal: Nucleu solar.
Se crede că nucleul Soarelui se extinde de la centru până la aproximativ 20-25 % din raza solară.[36] Are o densitate
de până la 150 g/cm3[37][38] (de aproximativ 150 de orimai mare decât densitatea apei) și o temperatură de
aproximativ 15 milioane de grade Kelvin.[38] În schimb, temperatura suprafeței Soarelui este de aproximativ 5.800 K.
Analiza recentă a datelor misiunii SOHO favorizează o viteză de rotație mai rapidă în nucleu decât în zona de
radiație de deasupra.[36] De-a lungul vieții Soarelui, energia a fost produsă prin fuziunea nucleară în regiunea de
bază printr-o serie de reacții nucleare numite lanțul p-p (proton-proton); acest proces transformă hidrogenul în heliu.
[39] Doar 0,8 % din energia generată de Soare provine dintr-o altă secvență de reacții de fuziune numită ciclul CNO,
deși se preconizează că această proporție va crește pe măsură ce Soarele va îmbătrâni.[40]
Nucleul este singura regiune din Soare care produce o cantitate apreciabilă de energie termică prin fuziune; 99 % din
putere este generată în 24 % din raza Soarelui, iar la o distanță de 30 % față de centru, fuziunea s-a oprit aproape în
întregime. Restul stelei este încălzit prin căldură transferată din nucleu către exterior.[41][42]
Soarele emite 384,6 jottawați (3,846 × 1026 W) energie,[2] ceea ce corespunde la 9,192 × 1010 megatone TNT pe
secundă. Această energie este echivalentă cu 4,26 milioane tone.
Rata de fuziune în nucleu este într-o stare de echilibru: o rată ușor mai mare de fuziune ar determina nucleul să se
încălzească mai mult și să se extindă ușor în ciuda presiunii straturilor exterioare, iar acest lucru ar reduce rata de
fuziune, corectând perturbarea; iar rată ușor mai mică ar face ca nucleul să se răcească și să se contracte ușor, care
ar duce la creșteea ratei de fuziune și revenirea la viteza actuală.[43][44]
Zona radiativă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Zonă radiativă.
În straturile aflate la mai mult de 25 % din raza solară plecând din centrul Soarelui, practic nu există o transformare
nucleară a elementelor și generarea de căldură, ci doar conducerea căldurii din nucleu, motiv pentru care se
utilizează termenul înveliș în raport cu aceste straturi.[45] Materia solară este suficient de fierbinte și densă pentru a
permite transferul de căldură din centru spre exterior prin radiații termice.[45]
Convecția termică nu are loc în această zonă; deși temperatura din această zonă scade pe măsură ce distanța de
nucleu crește (de la aproximativ 7.000.000 K la 2.000.000 K), gradientul de temperatură este mai mic decât
gradientul adiabatic plasmatic, nepermițând apariția convecției.[38] Transferul de energie are loc prin interacțiunea
radiațiilor de căldură cu particulele care formează plasma; ionii de hidrogen și heliu emit fotoni care parcurg doar o
scurtă distanță înainte de a fi reabsorbți de alți ioni.[45] În zona radială, densitatea scade de 100 de ori, de la 20
g/cm3 la 0,2 g/cm3.[45]
Tahoclina[modificare | modificare sursă]
Zona radiativă și zona convectivă sunt separate printr-un strat de tranziție numit tahoclină. Aceasta este o regiune în
care mișcarea de rotație generală a Soarelui (rotație diferențială datorită naturii gazoase) și convecție produc un
câmp de viteze care forțează plasma să se scurgă printre liniile de forță ale câmpului magnetic local.[46] Acestă
trecere între cele două regimuri distincte de rotație este destul de bruscă și se produce la baza zonei convective.
Estimarea grosimii acestui strat variază între 0,016-0,038 raze solare.
În prezent, se consideră ipoteza că un dinam magnetic din acest strat generează câmpul magnetic al Soarelui.[38]
Zona convectivă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Zona convectivă.
Zona de convecție a Soarelui se extinde de la 0,7 raze solare (500.000 km) până aproape de suprafață. În acest
strat, plasma solară nu este suficient de densă sau suficient de caldă pentru a transfera energia termică a interiorului
spre exterior prin radiații - cu alte cuvinte, nu este suficient de opacă. În schimb, densitatea plasmei este suficient de
mică pentru a permite curenților convectivi să dezvolte și să mute energia Soarelui în exterior spre suprafața sa.
Materialul încălzit în tahoclină ridică căldura pe care nu o poate radia către straturile superioare, se extinde, ceea ce-i
reduce densitatea și îi permite să crească. Ca urmare, se dezvoltă o mișcare ordonată a masei în celulele termice
care transportă cea mai mare parte a căldurii spre exterior, până la fotosferă. Când materia se răcește difuziv și
radiat chiar sub suprafața fotosferică, densitatea acesteia crește și se scufundă până la baza zonei de convecție,
unde din nou ridică căldură din partea de sus a zonei radiative și ciclul convectiv se repetă. În fotosferă, temperatura
scade la 5700 K și densitatea la 0,2 g/m3 (aproximativ 1/6000 densitate de aer la nivelul mării).[38]
Coloanele de materie fierbinte care se ridică în zona de convecție formează o urmă pe suprafața Soarelui, oferindu-i
un aspect granular numit granulație solară la cea mai mică scară și supergranulație la scări mai mari.
Convecția turbulentă în acest strat exterior a interiorului solar creează o acțiune dinamică „la scară mică” care
generează câmpuri magnetice locale cu propriii poli nordici și sudici împrăștiați pe întreaga suprafață a Soarelui.
Coloanele de materie fierbinte ale Soarelui sunt celule Bénard și iau forma prismelor hexagonale.[47]
Fotosfera[modificare | modificare sursă]

Temperatura efectivă a Soarelui (5.777 K) este temperatura pe care ar trebui să o aibă un corp absolut negru de aceeași
dimensiune pentru ca puterea radiată să fie aceeași.
Articol principal: Fotosferă.

Imagine de înaltă rezoluție a suprafeței Soarelui, realizată de Telescopul solar Daniel K. Inouye (DKIST)
Stratul de suprafață al Soarelui, vizibil cu ochiul liber, este fotosfera. În acest strat, cei mai mulți fotoni părăsesc
Soarele prin atmosfera solară transparentă de deasupra lui și devin radiații solare, lumina solară. Fotosfera are o
grosime de zeci până la sute de kilometri, deși acest strat este o mică parte din raza stelei, fenomene importante
apar în ea, iar proprietățile materiei pe care o construiește se schimbă semnificativ. În acest strat temperatura scade
de la 7.610 la 4465 K. Deoarece partea superioară a fotosferei este mai rece decât partea inferioară, imaginea
Soarelui apare mai strălucitoare în centru decât pe margine, într-un fenomen cunoscut sub numele de întunecarea
marginii.[48] Spectrul luminii solare are aproximativ spectrul unui corp absolut negru care radiază la 5.777 K,
intersectat cu linii de absorbție atomică din straturile diluate de deasupra fotosferei.
Fotosfera are o densitate a particulelor de ~ 1023 m−3 (aproximativ 0,37 % din numărul de particule pe volumul
atmosferei Pământului la nivelul mării, adică fotosfera este puțin mai transparentă decât aerul curat de pe Pământ).
Acest strat nu este complet ionizat - gradul de ionizare este de aproximativ 3 %, lăsând aproape tot hidrogenul în
formă atomică.[49]
În timpul studiilor timpurii ale spectrului optic al fotosferei, s-au descoperit câteva linii de absorbție care nu
corespundeau nici unui element chimic cunoscut pe Pământ. În 1868, Norman Lockyer a emis ipoteza că aceste linii
de absorbție erau cauzate de un element nou pe care l-a numit heliu, după zeul grec al Soarelui, Helios. Douăzeci și
cinci de ani mai târziu, heliul a fost izolat pe Pământ.[50]
Atmosfera[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Coroană solară și Buclă coronală.
 În timpul unei eclipse solare totale, coroana solară poate fi văzută cu ochiul liber, în scurta perioadă de totalitate.
Părțile Soarelui situate în afara fotosferei sunt denumite colectiv atmosfera solară.[48] Există cinci zone principale în
afara fotosferei: stratul de temperatură minimă, cromosfera, regiunea de tranziție, coroană și heliosferă.[48] Aceste
straturi pot fi observate cu telescoape care operează în întreagul spectru electromagnetic de la unde radio, lumina
vizibilă până la razele gamele.
Zona cea mai rece a Soarelui este stratul de temperatură minimă care se extinde până la cca 500 km deasupra
fotosferei, unde temperatura scade la aproximativ 4.100 K.[48] Această parte a Soarelui este suficient de rece pentru
a permite existența unor molecule simple, cum ar fi monoxidul de carbon și apa, care pot fi detectate prin spectrele
lor de absorbție.[51]
Cromosfera, regiunea de tranziție și coroana sunt mult mai fierbinți decât suprafața Soarelui.[48] Motivul nu este bine
înțeles, dar dovezile sugerează că undele Alfvén pot avea suficientă energie pentru încălzirea coroanei.[52]
Deasupra stratului de temperatură minimă este un start de aproximativ 2.000 km grosime în spectrul căruia domină
liniile de emisie și absorbție.[48] Se numește cromosferă din grecescul χρώμα (croma), care înseamnă „culoare”,
deoarece cromosfera este vizibilă ca un flash colorat la începutul și la sfârșitul eclipselor solare totale.
[45] Temperatura cromosferei crește treptat odată cu altitudinea, până la aproximativ 20.000 K în partea superioară a
stratulu.[48] În partea superioară a cromosferei, heliul devine parțial ionizat.[53]

Arcurile zonelor de conectare a plasmei cu polaritate magnetică opusă constau în filamente fine. Fotografia realizată de
Telescopul Optic Solar la bordul sondei Hinode la 12 ianuarie 2007.
Deasupra cromosferei există un strat de tranziție subțire (aproximativ 200 km), în care temperatura crește brusc de la
aproximativ 20.000 K în cromosfera superioară la aproape 1.000.000 Kelvin.[54] Creșterea temperaturii este facilitată
de ionizarea completă a heliului în regiunea de tranziție, ceea ce reduce semnificativ răcirea prin radiație a plasmei.
[53] Stratul de tranziție nu are loc la o altitudine strict definită, ci este mai degrabă un fel de „halo” în jurul
manifestărilor activității cromosferice, cum ar fi spicule și protuberanțe, și este în continuă mișcare haotică.[45] De pe
suprafața Pământului este dificil de observat stratul de tranziție, dar este ușor de observat din spațiu prin instrumente
sensibile la ultraviolete extreme.[55]
Coroana este următorul strat al atmosferei Soarelui. Coroana joasă, aproape de suprafața Soarelui, are o densitate a
particulelor în jur de 1015 m−3 până la 1016 m−3.[53] Temperatura medie a coroanei și a vântului solar este de
aproximativ 1.000.000–2.000.000 K; în cele mai calde regiuni este de 8.000.000–20.000.000 K.[54] Deși nu există
încă o teorie completă care să explice temperatura coroanei, cel puțin o parte din căldura sa este generată de
reconectarea magnetică. [54][56] Coroana este atmosfera extinsă a Soarelui, care are un volum mult mai mare decât
volumul conținut în fotosferă. Fluxul de plasmă de pe suprafața exterioară a coroanei, care se propagă aleatoriu și
mai departe de Soare în spațiul interplanetar, este numit vânt solar.[56]
Heliosfera - cea mai rarefiată regiune exterioară a atmosferei Soarelui - este plină cu plasma vântului solar. Limita sa
internă este definită de zona în care fluxul vântului solar devine mai rapid decât viteza undelor Alfvén,[57] la
aproximativ 20 de raze solare (0,1 au). Turbulența și forțele dinamice din heliosferă nu pot afecta forma coroanei
solare din interior, deoarece informațiile (deformările) pot circula doar cu viteza undelor Alfvén. Vântul solar
călătorește continuu prin heliosferă,[58][59] formând câmpul magnetic al Soarelui într-o formă spiralată,[56] până
când ajunge la heliopauză, la peste 50 au de Soare. În decembrie 2004, sonda Voyager 1 a trecut printr-un front de
șoc care se crede că face parte din heliopauză.[60] La sfârșitul anului 2012, Voyager 1 a înregistrat o creștere
marcantă a coliziunilor cu raze cosmice și o scădere accentuată a particulelor cu energie mai mică din vântul solar,
ceea ce a sugerat că sonda a trecut de heliopauză și a intrat în mediul interstelar.[61]
Heliosfera se extinde cu mult peste planetele Sistemului Solar și orbitele obiectelor centurii Kuiper precum Pluto.
Heliopauza stabilește limita influenței Soarelui, dincolo de care se extinde mediul interstelar . Câmpul gravitațional al
Soarelui domină asupra unei zone mai mari, menținând norul Oort și extinzându-se cu mult peste limita heliosferei.
[62]

Activitate magnetică[modificare | modificare sursă]

Vezi și: Câmp magnetic stelar și Pată solară.

Un desen cu pete solare în Cronicile lui John de Worcester, 1128.[63]

Soarele este o stea magnetică activă, are un câmp magnetic puternic și în schimbare, care variază de la an la an și
schimbă polaritatea în jurul unui maxim de unsprezece ani.[17][64][65] Câmpul magnetic al Soarelui provoacă
numeroase efecte, care sunt numite colectiv activitate solară, inclusiv pete pe suprafața Soarelui, erupții solare și
variații ale vântului solar. Atât ejecțiile de masă coronală, cât și fluxurile de mare viteză ale vântului solar transportă
plasmă și câmp magnetic spre exterior, în Sistemul Solar.[66] Impactul activității solare pe Terra este manifestat,
printre altele, în apariția aurorelor la latitudini temperate și înalte, întreruperea comunicațiilor radio și a energiei
electrice. Se crede că activitatea solară a jucat un rol important în formarea și evoluția Sistemului Solar.
Petele solare sunt regiuni cu activitate magnetică intensă unde convecția este inhibată de un câmp magnetic
puternic, reducând transferul de căldură din interiorul fierbinte la suprafață. Ca urmare, petele solare sunt ușor mai
reci decât fotosfera înconjurătoare, astfel încât par întunecate. Numărul de pete vizibile pe Soare nu este constant,
se schimbă într-un ciclu de 11 ani, cunoscut sub numele de ciclu solar. La un minim solar obișnuit, petele sunt greu
vizibile, uneori deloc, iar cele care apar apar la latitudini heliografice mari. Pe măsură ce ciclul solar progresează
spre maximul său, numărul de pete solare crește iar ele tind să se formeze mai aproape de ecuatorul solar, fenomen
cunoscut sub numele de legea lui Spörer. Petele solare apar de obicei în perechi cu polaritate magnetică opusă.
Cele mai mari pete solare pot avea zeci de mii de kilometri în diametru.[67]

Filament întunecat și proeminențe strălucitoare, 2 iulie 2011

Ciclul solar are un impact mare atât asupra vremii spațiale, cât și asupra climei Pământului, deoarece luminozitatea
Soarelui este direct legată de activitatea magnetică.[68] Minimele activității solare par a fi corelate cu temperaturi mai
scăzute pe Pământ, iar ciclurile solare deosebit de lungi se corelează cu perioadele mai calde. Se pare că în secolul
al XVII-lea ciclul solar s-a oprit complet câțiva ani. În această epocă, cunoscută sub denumirea de Minimul lui
Maunder sau Mica eră glaciară, Europa a cunoscut temperaturi excepțional de scăzute.[69] O teorie recentă susține
că instabilitățile magnetice din nucleul Soarelui provoacă fluctuații în perioade de 41.000 sau 100.000 de ani.
Acestea pot oferi o explicație pentru glaciațiuni ca alternativă la ciclurile Milankovic.[70][71]
Toată materia din Soare este sub formă de gaz și plasmă la temperaturi ridicate. Datorită acestui lucru, Soarele se
poate roti mai repede la ecuator (aproximativ 25 de zile) decât la latitudini heliografice mai mari (aproximativ 35 de
zile lângă poli). Rotația diferențială a Soarelui determină o răsucire a liniilor câmpului său magnetic, creând bucle ale
câmpului magnetic care se ridică de la suprafața Soarelui și provoacă pete solare și protuberanțe. Această mișcare
conduce dinamul solar și ciclul de 11 ani al activității solare.[72][73]
Câmpul magnetic solar se extinde cu mult peste Soarele însuși. Plasma solară de vânt transportă un câmp magnetic
în spațiul interplanetar, formând ceea ce se numește câmp magnetic interplanetar.[56] Într-o aproximare cunoscută
sub numele de magnetohidrodinamică ideală, particulele de plasmă se mișcă numai de-a lungul liniilor câmpului
magnetic. Drept urmare, vântul solar care curge spre exterior întinde în exterior câmpul magnetic interplanetar,
forțându-l într-o structură aproximativ radială. Deoarece câmpurile de la nord și de sud ale ecuatorului solar au poli
diferiți, cu vectorul de inducție îndreptat spre soare sau invers, în planul ecuatorial al soarelui există un strat limită
subțire de-a lungul căruia curge un curent slab.[56] La o distanță mai mare, rotația Soarelui transformă câmpul
magnetic și acest strat în forma unei spirale a lui Arhimede, creând o structură numită spirală Parker.[56] Câmpul
magnetic interplanetar este mult mai puternic decât componenta dipol a câmpului magnetic solar, care pe suprafața
fotosferei are o inducție de 50 până la 400 μT și scade cu inversul cubului distanței de la Soare la aproximativ 0,1 nT
pe orbita Pământului. Conform observațiilor sondelor spațiale, câmpul magnetic interplanetar de lângă Pământ are o
valoare de 5 nT.[74] Diferența este cauzată de câmpurile magnetice generate de curenții electrici care curg în
plasma care înconjoară Soarele.

Etapele evoluției[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Geneza și evoluția Sistemului Solar și Evoluția stelelor.
Soarele este astăzi aproximativ la jumătatea celei mai stabile părți din viața sa. Ea nu s-a schimbat dramatic de
peste 4 miliarde de ani,[a] și va rămâne destul de stabilă pentru mai mult de cinci miliarde de ani. Totuși, după ce
fuziunea de hidrogen din nucleul său se va opri, Soarele va suferi modificări dramatice, atât intern, cât și extern.
Formare[modificare | modificare sursă]
Soarele s-a format în urmă cu aproximativ 4,6 miliarde de ani ca urmare a prăbușirii unei părți dintr-un nor
molecular uriaș format în mare parte din hidrogen și heliu și care a dat naștere probabil la multe alte stele.
[75] Această vârstă este estimată folosind modele computerizate de evoluție stelară și prin nucleocosmoincronologie.
[11] Rezultatul este în concordanță cu datarea radiometrică a celui mai vechi material din Sistemul Solar, cu o
vechime de 4,567 miliarde de ani.[76][77]
Cercetările asupra meteoriților au scos la iveală urme de izotop fiică stabil, derivați din descompunerea izotopilor cu
viață scurtă, cum ar fi fier-60 care poate fi format natural numai prin explozia stelelor de scurtă durată. Aceasta indică
faptul că una sau mai multe supernove trebuie să fi explodat în apropierea locului unde s-a născut Soarele. O undă
de șoc provenită dintr-o supernovă din apropiere ar fi declanșat formarea Soarelui prin comprimarea materiei în
cadrul norului molecular și determinând anumite regiuni să se prăbușească sub propria lor gravitație.[78] Principiul
conservării momentului_cinetic a determinat rotirea mai rapidă a fragmentului de nor care s-a prăbușit. Cea mai mare
parte a masei s-a concentrat în centru, formând o protostea, în timp ce restul s-a aplatizat, formând un disc
protoplanetar, din care s-au format ulterior planetele și alți sateliți ai Soarelui. Compresia materiei din nucleul
protostelei a generat cantități mari de căldură, care s-a mărit pe măsură ce gazul s-a accelerat pe discul înconjurător,
până la reacțiile de fuziune din centru. La 10 milioane de ani după ce norul a început să se prăbușească, s-a născut
Soarele, o stea cu un diametru de aproximativ 1,33 ori mai mare decât azi și o temperatură de suprafață de 4500 K.
Vântul solar intens a îndepărtat resturile nebuloasei solare.[79][80] După aproximativ 17 milioane de ani, Soarele a
atins echilibrul hidrostatic și s-a alăturat stelelor din secvența principală, începând cea mai lungă etapă din evoluția
sa.[79]
Secvența principală[modificare | modificare sursă]

Evoluția luminozității Soarelui, a razei și a temperaturii eficiente în comparație cu Soarele actual. După Ribas (2010)[81]
Soarele este aproape la jumătatea etapei sale de stea din secvența principală, timp în care reacțiile nucleare de
fuziune din nucleul său fuzionează hidrogenul în heliu. În fiecare secundă, peste patru milioane de tone de materie
sunt transformate în energie în nucleul Soarelui, producând neutrino și radiații solare. În acest ritm, Soarele a
transformat până acum de aproximativ 100 de ori masa Pământului în energie, aproximativ 0,03 % din masa totală a
Soarelui. Soarele va petrece în total aproximativ 10 miliarde de ani ca stea din secvența principală.[82]
Secvența principală este cea mai lungă și mai stabilă perioadă din viața Soarelui, dar, această perioadă evoluează.
Modificările apar în principal ca răspuns la modificarea concentrației componentelor cauzată de conversia
hidrogenului în heliu. Soarele se află în echilibru hidrostatic, în care presiunea internă echilibrează presiunea
straturilor exterioare ale stelei. Într-o stea de mărimea Soarelui, în acest stadiu al vieții sale, presiunea este cauzată
în principal de particule de plasmă. Materia nucleului se comportă ca un gaz perfect, presiunea depinde de
temperatură și de numărul de particule pe unitate de volum. Conversia hidrogenului în heliu cvadruplică numărul de
particule din nucleu. Aceasta, la rândul său, crește densitatea nucleului și eliberează energie gravitațională, din care
jumătate este emisă la exterior și jumătate crește temperatura nucleului (Teorema virialului).
Temperatura mai ridicată a nucleului și o emisie mai mare de energie fac ca straturile exterioare să se extindă ușor,
iar steaua devine mai strălucitoare. Pe plan intern, schimbările din Soare sunt mai semnificative, dar efectele lor nu
sunt foarte vizibile din exterior, atât timp cât steaua arde în continuare hidrogenul din nucleu.[83]
Soarele devine treptat mai fierbinte în timpul său în secvența principală, nucleul se micșorează, permițând straturilor
exterioare ale Soarelui să se apropie mai mult de centru și să experimenteze o forță gravitațională mai puternică,
conform legii pătratului invers. Această forță mai puternică crește presiunea asupra nucleului, care este
contrabalansată de o creștere treptată a vitezei la care se produce fuziunea. Acest proces se accelerează pe măsură
ce nucleul devine treptat mai dens. Se estimează că Soarele a devenit cu 30 % mai luminos în ultimii 4,5 miliarde de
ani.[84] În prezent, crește în luminozitate cu aproximativ 1 % la fiecare 100 de milioane de ani.[85]
După epuizarea nucleului de hidrogen[modificare | modificare sursă]

Mărimea Soarelui actual (acum în secvența principală) în comparație cu dimensiunea estimată în timpul fazei sale de gigantă roșie
din viitor
Soarele nu are suficientă masă pentru a exploda ca supernovă. În schimb, va ieși din secvența principală în
aproximativ 5 miliarde de ani și va începe să se transforme într-o gigantă roșie.[86][87] Ca gigantă roșie, Soarele va
crește atât de mare încât va cuprinde Mercur, Venus și, probabil, Pământul.[87][88]
Chiar înainte de a deveni o gigantă roșie, luminozitatea Soarelui se va dubla aproape, iar Pământul va primi la fel de
multă lumină solară cât primește astăzi Venus. Odată ce nucleul de hidrogen va fi epuizat în 5,4 miliarde de ani,
Soarele se va extinde într-o fază subgiantă și se va dubla lent în dimensiuni în aproximativ jumătate de miliard de
ani. Se va extinde apoi mai rapid în aproximativ o jumătate de miliard de ani până va fi de peste două sute de ori mai
mare decât astăzi și de câteva mii de ori mai luminos. Apoi va începe faza de gigantă roșie în care Soarele va sta în
jur de un miliard de ani și va pierde aproximativ o treime din masa sa.[87]

Compoziție chimică[modificare | modificare sursă]

 Reacție în lanț proton–proton predomină în stele de dimensiunea Soarelui sau mai mici
Soarele este compus în principal din două elementele chimice: hidrogen și heliu; acestea reprezintă 74,9 % și 23,8 %
din masa Soarelui.[89] Toate elementele mai grele, numite metale în astronomie, reprezintă 1,33 % din
masă: oxigen (aproximativ 1 % din masă), carbon (0,3 %), neon (0,2 %) și fier (0,2 %).[90]
Compoziția chimică originală a Soarelui a fost moștenită din mediul interstelar din care s-a format. Inițial ar fi conținut
aproximativ 71,1 % hidrogen, 27,4 % heliu și 1,5 % elemente mai grele.[89] Hidrogenul și cea mai mare parte a
heliului din Soare ar fi fost produse de nucleosinteza Big Bang în primele 20 de minute ale Universului, iar
elementele mai grele au fost produse de nucleosinteza stelară în generații de stele care și-au completat evoluția
stelară și au răspândit materia în mediul interstelar înainte de formarea Soarelui.[91]
De la formarea Soarelui, procesul principal de fuziune a implicat fuziunea hidrogenului în heliu. În ultimii 4,6 miliarde
de ani, cantitatea de heliu s-a schimbat treptat. În interiorul nucleului, proporția de heliu a crescut de la aproximativ
24 % la aproximativ 60 % din cauza fuziunii, iar o parte din heliu și elementele grele s-au așezat din fotosferă spre
centrul Soarelui din cauza gravitației. În actuala fotosferă fracția de heliu este redusă, iar metalicitatea este de doar
84 % din ceea ce a fost în faza protostelară (înainte de a începe fuziunea nucleară în nucleu). În viitor, heliul va
continua să se acumuleze în nucleu, iar în aproximativ 5 miliarde de ani această acumulare treptată va determina
Soarele să părăsească secvența principală și să devină o gigantă roșie.[92]
Compoziția chimică a fotosferei este considerată în mod normal reprezentativă pentru compoziția Sistemului Solar
primordial.[93] Conținutul elementelor grele solare este măsurat prin spectroscopia fotosferei Soarelui și comparat cu
compoziția meteoritilor, care nu au fost niciodată încălziți până la punctul lor de topire.[19] Se crede că acești
meteoriți păstrează compoziția Soarelui protostelar și, prin urmare, nu sunt afectați de scufundarea elementelor mai
grele.[19]
În anii ’70, multe cercetări s-au concentrat pe abundența elementelor din grupul de fier din Soare.[94][95] Deși s-au
făcut cercetări semnificative, până în 1978 a fost dificil să se determine abundența unor elemente din grupul fierului
(de exemplu cobalt și mangan) prin spectrografie din cauza structurilor lor hiperfine.[94] În 1978, a fost determinat
conținutul de atomi ionizați individual din elementele grupului de fier.[94]

Mișcare și amplasare[modificare | modificare sursă]

 O hartă a Căii Lactee care arată poziția Soarelui
Soarele se află aproape de marginea interioară a Brațului Orion a Căii Lactee, în cadrul Norului Interstelar Local sau
a Centurii Gould, la o distanță de 7,5-8,5 kpc (25.000-28.000 de ani lumină) de Centrul Galactic.[96][97][98][99][100]
[101] Soarele este inclus în Bula Locală, un spațiu cu gaz fierbinte diluat, creat probabil de rămășița supernovei
Geminga,[102] sau multiplele supernove din subgrupul B1 al grupului Pleiadelor.[103] Distanța dintre brațul local și
următorul braț, Brațul Perseu, este de aproximativ 6.500 de ani-lumină.[104] Soarele, și deci Sistemul Solar, se
găsește în ceea ce oamenii de știință numesc zonă locuibilă galactică.
Apexul solar este direcția pe care Soarele se deplasează în raport cu alte stele din apropiere. Această mișcare este
spre un punct din constelația Hercule, lângă steaua Vega.
Într-o distanță de 32,6 ani-lumină de Soare există 315 stele cunoscute în 227 sisteme, inclusiv 163 stele singure. Se
estimează că încă 130 de sisteme din acest interval nu au fost încă identificate. Într-o distanță de până la 81,5 ani-
lumină pot exista până la 7.500 de stele, dintre care aproximativ 2.600 sunt cunoscute. Numărul de obiecte
substelare din volumul respectiv este de așteptat să fie comparabil cu numărul de stele.[105] Din cele 50 de sisteme
stelare cele mai apropiate în interiorul unui interval de 17 ani-lumină de Pământ (cel mai apropiat fiind pitica
roșie Proxima Centauri la aproximativ 4,2 ani-lumină), Soarele se clasează pe locul patru după masa sa.[106]
Orbita în Calea Lactee[modificare | modificare sursă]
Soarele orbitează centrul Căii Lactee și se deplasează în prezent în direcția constelației Lebăda. Un model simplu al
mișcării unei stele în galaxie are coordonatele galactice X, Y și Z ca:

unde U, V și W sunt vitezele respective în raport cu standardul local de repaus, A și B sunt constante Oort,   

este viteza unghiulară a rotației galactice pentru standardul local de repaus,   este „frecvența epiciclică”, iar ν

este frecvența de oscilație verticală.[107] Pentru Soare, valorile actuale ale U, V și W sunt estimate ca   km/s,
iar estimările pentru celelalte constante A = 15,5 km/s/kpc, B = −12,2 km/s/kpc, κ = 37 km/s/kpc, și ν=74 km/s/kpc.
Luăm X(0) și Y(0) ca fiind zero și Z(0) estimat a fi 17 parseci.[108] Acest model implică faptul că Soarele circulă în

jurul unui punct care se învârte în jurul galaxiei. Perioada de circulație a Soarelui în jurul punctului este  , care,
folosind echivalența cu care un parsec este egală cu 1 km/s de 0,978 milioane de ani, ajunge la 166 milioane de ani,
mai scurt decât timpul necesar pentru a merge în jurul galaxiei. În coordonatele (X, Y) Soarele descrie o elipsă în
jurul punctului, a cărei lungime în direcția Y este

și a cărui lățime în direcția X este

Raportul dintre lungimea și lățimea acestei elipse, același pentru toate stelele din vecinătatea noastră, este   
Punctul în mișcare este în prezent la
Oscilația în direcția Z ia Soarele

deasupra planului galactic și aceeași distanță sub el, cu o perioadă de   sau 83 de milioane de ani, aproximativ

2,7 ori pe orbită.[109] Deși   este de 222 milioane de ani, valoarea lui   în punctul în care circulă Soarele
se află

care corespunde cu 235 de milioane de ani și acesta este timpul necesar pentru a orbita o dată galaxia. Alte stele cu

aceeași valoare a   au nevoie de aceeași perioadă de timp pentru a ocoli galaxia ca Soarele și astfel să
rămână în aceeași vecinătate generală ca Soarele.
Orbita Soarelui în jurul Căii Lactee este probabil aproximativ eliptică, cu adăugarea de perturbații din brațele spiralate
ale galaxiei și distribuția de masă neuniformă în Calea Lactee. S-a susținut că trecerea Soarelui prin brațele în
spirală cu densitate mai mare coincide adesea cu extincțiile în masă pe Pământ, probabil din cauza evenimentelor de
impact crescute.[110]

Mișcarea baricenterului Sistemului Solar în 1945–1995

Turul complet al Centrului galactic (anul galactic) durează aproximativ 225-250 milioane de ani,[111] astfel încât se
crede că până în prezent Soarele a finalizat 20-25 de orbite. Viteza orbitală a Sistemului Solar în jurul centrului Căii
Lactee este de aproximativ 251 km/s.[112] Cu această viteză, Sistemul Solar are nevoie de aproximativ 1.190 de ani
pentru a parcurge o distanță de 1 an lumină sau 7 zile pentru a călători 1 AU.
Calea Lactee se deplasează în raport cu radiația cosmică de fond (CMB) în direcția constelației Hidra cu o viteză de
550 km/s, iar viteza rezultată a Soarelui în raport cu CMB este de aproximativ 370 km/s în direcția Cupei sau
a Leului.[113]
Mișcarea în Sistemul Solar[modificare | modificare sursă]
Mișcarea Soarelui față de centrul de masă al Sistemului Solar este foarte complexă datorită perturbațiilor planetare.
Când Jupiter și Saturn (cele două planete cu cea mai mare masă) sunt de aceeași parte a Soarelui, centrul de
greutate al Sistemului Solar este dincolo de suprafața Soarelui; atunci când sunt pe laturi opuse ale stelei și alte
planete sunt pe orbitele lor, baricentrul poate fi foarte aproape de centrul Soarelui.[114] La fiecare 179 de ani (de
nouă ori perioada sinodică a lui Jupiter și Saturn), modelul se repetă mai mult sau mai puțin, dar rotit cu aproximativ
24°.[115]

Probleme teoretice[modificare | modificare sursă]

 O hartă a întregii suprafețe a Soarelui, realizată de sondele STEREO și SDO

Încălzirea coroanei[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Coroană solară.
Suprafața vizibilă a Soarelui (fotosfera) are o temperatură de aproximativ 6.000 K, în timp ce temperatura coroanei
ajunge la 1.000.000-2.000.000 K.[54] Temperatura ridicată a coronei arată că este încălzită cu altceva decât
conducerea directă a căldurii din fotosferă.[56]
Se crede că energia necesară pentru încălzirea coroanei este asigurată de mișcarea turbulentă din zona de
convecție de sub fotosferă și au fost propuse două mecanisme principale pentru a explica încălzirea coronală.
[54] Primul este încălzirea prin unde, în care undele sonore, gravitaționale sau magnetohidrodinamice sunt produse
de turbulența din zona de convecție.[54] Aceste unde se deplasează și se disipă în coroană, eliberând energie în gaz
sub formă de căldură.[116] Al doilea mecanism este încălzirea printr-un câmp magnetic: energia magnetică este
acumulată continuu prin mișcarea fotosferei și eliberată prin reconectare magnetică sub formă de raze solare mari și
o mulțime de evenimente similare, dar mai mici.[117]
În prezent, nu este clar dacă undele sunt un mecanism eficient de încălzire. Toate undele, cu excepția undelor
Alfvén, s-au dovedit a se disipa sau a se refracta înainte de a ajunge la coroană.[118] În plus, undele Alfvén nu se
disipează cu ușurință în coroană. Prin urmare, cercetarea actuală s-a orientat către mecanisme de încălzire prin
arderi cu intensitate bruscă.[54]
Problema Soarelui slab timpuriu[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Paradoxul Soarelui slab timpuriu.
Modelele teoretice ale dezvoltării Soarelui sugerează că acum 3,8 până la 2,5 miliarde de ani, în timpul
eonului Arhaic, Soarele avea o luminozitate de doar aproximativ 75 % din cea din prezent. O astfel de stea slabă nu
ar fi fost capabilă să susțină apa lichidă pe suprafața Pământului și, astfel, viața nu ar fi trebuit să se dezvolte. Cu
toate acestea, registrul geologic demonstrează că Pământul a rămas la o temperatură destul de constantă de-a
lungul istoriei sale și că tânărul Pământ a fost ceva mai cald decât în prezent. O teorie în rândul oamenilor de știință
este că atmosfera tânărului Pământ conținea cantități mult mai mari de gaze cu efect de seră (cum ar fi dioxidul de
carbon, metanul) decât astăzi, care au prins suficientă căldură pentru a compensa cantitatea mai mică de energia
solară care ajungea pe planetă.[119]
Cu toate acestea, examinarea sedimentelor din Arhaic pare incompatibilă cu ipoteza unor concentrații mari de seră.
În schimb, intervalul de temperatură moderat poate fi explicat printr-un albedo de suprafață mai scăzut. Acest lucru
ar fi dus la o absorbție crescută a energiei solare, compensând astfel puterea redusă de energie solară.[120]

Istoricul observațiilor[modificare | modificare sursă]

Efectul enorm al Soarelui pe Pământ a fost recunoscut încă din timpurile preistorice, iar Soarele a fost considerat în
unele culturi ca o zeitate.
În Antichitate[modificare | modificare sursă]

Carul din Trundholm tras de un cal este o sculptură despre care e crede că era o ilustrare a unei zeități solare din mitologia
norvegiană din epoca bronzului.
Soarele a fost un obiect de venerație în multe culturi de-a lungul istoriei umane. În cea mai de bază înțelegere,
Soarele este un disc luminos pe cer, a cărui prezență deasupra orizontului creează zi și a cărui lipsă provoacă
noapte. În multe culturi preistorice și antice, Soarele era considerat un zeu sau un fenomen supranatural. Cultul
Soarelui a fost centrul vieții religioase a mai multor civilizații, cum ar fi Egiptul antic, Imperiul Inca din America de Sud
și aztecii a ceea ce este astăzi Mexic. În unele religii, cum ar fi hinduismul, Soarele este încă considerat un zeu.
[121] În preistorie, oamenii au creat numeroase monumente pentru a observa fenomene legate de Soare; de
exemplu, megaliții au fost folosiți pentru a marca cu precizie solstițiile de vară sau de iarnă (astfel de megaliți se
găsesc în Nabta Playa, Egipt; Mnajdra, Malta și Stonehenge, Anglia); Newgrange, un munte construit de oameni
preistorici în Irlanda, a fost conceput pentru a identifica cu exactitate ziua solstițiului de iarnă; piramida lui El Castillo
la Chichén Itzá din Mexico a fost construită astfel încât, în timpul echinocțiului de primăvară și toamnă, umbrele de
pe pereții piramidei să ia forma unor șerpi înfiorători.[122]
Vechii egipteni l-au înfățișat pe zeul Ra ca fiind condus prin cer într-o barcă solară, însoțit de zei mai mici,[123] iar la
greci, zeul Helios, personificarea Soarelui, era purtat de un car tras de cai de foc.[124] Din timpul domniei împăratului
roman Elagabalus, ziua de naștere a Soarelui a fost sărbătorită ca Sol Invictus (literalmente „Soare neînvins”), la
scurt timp după solstițiul de iarnă, care ar fi putut fi un antecedent al Crăciunului.[125] În fiecare an, Soarele părea că
se mișcă pe fundalul stelelor fixe de-a lungul eclipticii, prin semnele zodiacului; din acest motiv, astronomii greci au
recunoscut că aceasta este una dintre cele șapte planete (greacă πλανήτες, planetes, înseamnă „rătăcitor”);
denumirea zilelor săptămânilor după cele șapte planete datează din epoca romană.[126][127][128]
Dezvoltarea înțelegerii științifice[modificare | modificare sursă]

Sol (Soare) ilustrat în cartea Liber astronomie de Guido Bonatti din 1550

La începutul primului mileniu î.Hr., astronomii babilonieni au observat că mișcarea Soarelui de-a lungul eclipticii nu
este uniformă, deși nu știau de ce; astăzi se știe că acest lucru se datorează mișcării Pământului într-o orbită eliptică
în jurul Soarelui, Pământul mișcându-se mai repede atunci când este mai aproape de Soare la periheliu și mai lent
când este mai departe, la afeliu.[129]
Unul dintre primii oameni care a oferit o explicație științifică sau filosofică pentru Soare a fost filosoful
grec Anaxagoras. El l-a considerat o bilă gigantică de metal arzător, chiar mai mare decât țara Peloponnesului și că
Luna reflecta lumina Soarelui.[130] Întrucât acest lucru era în mod clar contrar descrierii religioase a Soarelui drept
carul zeului Helios, el ar fi fost închis pentru predicarea ereziei și condamnat la exil[131] sau la moarte, deși ulterior a
fost eliberat datorită intervenției lui Pericle. Eratostene a estimat distanța dintre Pământ și Soare în secolul al III-lea
î.Hr. drept „stadii numeroase 400 și 80000”, a cărui traducere este ambiguă, implicând fie 4.080.000
de stadii (755.000 km), fie 804.000.000 de stadii (148 la 153 milioane de kilometri); ultima valoare fiind aproximativ
corectă. În secolul I d.Hr., Ptolemeu a estimat distanța ca fiind de 1.210 ori mai mare decât raza Pământului,
aproximativ 7,71 milioane de kilometri.[132]
Teoria conform căreia Soarele este centrul în jurul căruia orbitează planetele a fost propusă pentru prima dată de
grecul Aristarh din Samos în secolul al III-lea î.Hr., iar ulterior a fost adoptat de Seleucus din
Seleucia (vezi Heliocentrism). Această viziune a fost dezvoltată într-un model matematic mai detaliat al unui sistem
heliocentric din secolul al XVI-lea de către Nicolaus Copernicus.
Observațiile petelor solare au fost înregistrate în timpul dinastiei Han (206 î.Hr. - 220 d.Hr.) de către astronomii
chinezi, care au păstrat înregistrări ale acestor observații timp de secole. Averroes a oferit și o descriere a petelor
solare în secolul al XII-lea.[133] Inventarea telescopului la începutul secolului al XVII-lea a permis observarea
detaliată a petelor solare de către Thomas Harriot, Galileo Galilei și alți astronomi. Galileo a emis ipoteza că petele
solare se găseau pe suprafața Soarelui și nu erau obiecte mici care treceau între Pământ și Soare.[134]
În Evul Mediu, astronomia s-a dezvoltat în țările musulmane. Al-Battani a descoperit că direcția apogeului Soarelui se
schimbă.[135] (În termeni moderni heliocentrici, acest lucru este cauzat de o mișcare treptată a afeliului orbitei
Pământului). Ibn Yunus a observat mai mult de 10.000 de măsurători pentru poziția Soarelui timp de mai mulți ani
folosind un astrolab mare.[136]
Dintr-o observație a tranzitului planetei Venus în 1032, astronomul și polimatul persan Ibn Sina (Avicenna) a ajuns la
concluzia că Venus este mai aproape de Pământ decât de Soare.[137] În 1672, Giovanni Cassini și Jean Richer au
determinat distanța față de Marte și au putut astfel să calculeze distanța până la Soare.
În 1666, Isaac Newton a observat lumina Soarelui folosind o prismă și a arătat că este alcătuită din mai multe culori.
[138] În 1800, William Herschel a descoperit infraroșu - radiații în afara părții roșii a spectrului luminii solare.[139]
 Isaac Newton executând experimentul său crucial cu prisma în dormitorul său din Woolsthorpe Manor.
În secolul al XIX-lea, s-au înregistrat progrese mari în studiile spectroscopice ale Soarelui; Joseph von Fraunhofer a
înregistrat peste 600 de linii de absorbție în spectrul solar; cele mai puternice sunt încă numite linii Fraunhofer. În
primii ani ai erei științifice moderne, sursa de energie a Soarelui a fost un mare mister. Lord Kelvin a sugerat că
Soarele este un corp lichid care se răcește treptat, care radiază căldura internă.[140] Kelvin și Hermann von
Helmholtz au propus un mecanism de contractare gravitațională pentru a explica producția de energie, dar estimarea
de vârstă rezultată a Soarelui a fost de doar 20 de milioane de ani, prea scurtă pentru durata de cel puțin 300 de
milioane de ani sugerată de unele descoperiri geologice ale acelor timpuri.[140][141] În 1890, Joseph Lockyer, care a
descoperit heliu în spectrul solar, a propus o ipoteză meteoritică pentru formarea și evoluția Soarelui.[142]
Până în 1904 nu a fost oferită o soluție documentată. Ernest Rutherford a sugerat că puterea radiației solare poate fi
susținută de surse interne de căldură și a sugerat degradarea radioactivă ca sursă.[143] Un indiciu esențial cu privire
la sursa de energie solară a fost adus de lucrările lui Albert Einstein, care a arătat echivalența masei și a energiei în
relația E = mc2.[144] În 1920, Sir Arthur Eddington a emis ipoteza că presiunile și temperaturile din nucleul Soarelui
ar putea produce o reacție de fuziune nucleară care conectează protonii de hidrogen în nucleele de heliu, ceea ce
duce la eliberarea de energie asociată cu un deficit de masă al nucleului de heliu.[145] Preponderența hidrogenului
în Soare a fost confirmată în 1925 de Cecilia Payne folosind teoria ionizării dezvoltată de Meghnad Saha. Conceptul
teoretic al fuziunii a fost dezvoltat în anii 1930 de astrofizicienii Subrahmanyan Chandrasekhar și Hans Bethe. Hans
Bethe a calculat detaliile celor două reacții nucleare producătoare de energie care alimentează Soarele.[146][147] În
1957, a fost publicată o lucrare colectivă intitulată „Sinteza elementelor în stele” (autori: Margaret Burbidge, Geoffrey
Burbidge, William Fowler și Fred Hoyle), care a demonstrat convingător că majoritatea elementelor din Univers au
fost formate în procese de fuziune în stele, unele precum Soarele.[148]
Misiunile spațiului solar[modificare | modificare sursă]

Lumina solară care a generat o mare furtună geomagnetică, 13 martie 2012, ora 18.29 UTC

Flacără din clasa X1.1 în partea inferioară dreapta a Soarelui, pe 6 iulie 2012, atingând un vârf la 19:08.
Primii sateliți destinați observării Soarelui au fost sondele americane ale Programului Pioneer: Pioneer 6, 7, 8 și 9
care au fost lansate între 1959 și 1968. Aceste sonde au orbitat Soarele de la o distanță similară cu cea a
Pământului și au făcut primele măsurători detaliate ale vântului solar și ale câmpului magnetic solar. Pioneer 9 a
funcționat o perioadă deosebit de lungă, transmitând date până în mai 1983.[149][150] În anii ’70, două nave spațiale
Helios și Apollo Telescope Mount a lui Skylab au furnizat oamenilor de știință date semnificative noi despre vântul
solar și coroana solară. Sondele Helios 1 și 2, care au fost rodul cooperării americano-germane, au studiat vântul
solar de pe orbita al cărui periheion se încadra pe orbita lui Mercur.[151] Stația spațială Skylab, lansată de NASA în
1973, a inclus un modul de observare solar numit Apollo Telescope Mount care a fost operat de astronauți rezidenți
în stație.[55] Skylab a oferit informații despre stratul de tranziție al atmosferei solare și a înregistrat emisiile
ultraviolete din coroana solară.[55] Printre descoperiri s-au inclus primele observații ale ejectărilor de masă coronală
și ale găurilor coronale, care sunt cunoscute în prezent ca fiind strâns legate de vântul solar.[151]

Gaura coronală pe Soare formează semnul întrebării (22 decembrie 2017)

În 1980, NASA a lansat misiunea Solar Maximum. Acest satelit a fost proiectat pentru a observa raze gamma, raze X
și raze UV în erupțiile solare din timpul activității solare ridicate. La doar câteva luni de la începutul misiunii, o eroare
a electronicelor a determinat satelitul să intre în regim de așteptare și nu a funcționat în următorii trei ani. În 1984,
naveta Challenger a interceptat satelitul și l-a reparat, după care satelitul a revenit pe orbita Pământului. Solar
Maximum Mission a finalizat aproximativ 240.000 de fotografii ale coroanei înainte de a intra în atmosfera Terrei în
iunie 1989.[152]
Lansat în 1991, satelitul japonez Yohkoh („Rază de soare”) a observat sclipiri solare la lungimile de undă ale razelor
X. Datele misiunii au permis oamenilor de știință să identifice mai multe tipuri diferite de sclipiri și să demonstreze că
coroana este mult mai dinamică decât se credea anterior. Yohkoh a observat un întreg ciclu solar, dar a intrat în
regim de așteptare când o eclipsă inelară din 2001 l-a determinat să piardă controlul asupra poziției Soarelui.
Satelitul a fost distrus prin reintrarea în atmosferă în 2005. [153]
Una dintre cele mai importante misiuni solare până în prezent a fost Observatorul Solar și Heliosferic, construit în
comun de Agenția Spațială Europeană și NASA și lansat la 2 decembrie 1995.[55] Planificat inițial să îndeplinească o
misiune de doi ani, aceasta a fost extinsă până în 2012[154] și apoi până în 2016. Sonda a fost plasată în Punctul
Lagrange L1 între Pământ și Soare și a monitorizat constant Soarele la mai multe lungimi de undă.[55] Pe lângă
observarea directă a Soarelui, a dus și la descoperirea a unui număr mare de comete, în principal comete mici care
au fost distruse când au trecut pe lângă Soare.[155] Observatorul SOHO s-a dovedit a fi atât de util încât în februarie
2010 Observatorul Dinamicii Solare (SDO) a fost trimis să continue misiunea.[156]

O proeminență solară erupe în august 2012, capturată de SDO

Toate aceste sonde au observat Soarele din planul ecliptic, care permite observații detaliate doar în regiunea
ecuatorială. Sonda spațială Ulysses a fost lansată în 1990 pentru a studia regiunile polare ale Soarelui. Mai întâi a
călătorit la Jupiter, astfel încât asistența gravitațională a planetei să-i permită ieșirea cu mult deasupra planului
eclipticii. În mod neașteptat, sonda a fost la locul și timpul potrivit pentru a observa coliziunea Cometei Shoemaker-
Levy 9 cu Jupiter în 1994. Când Ulysses se afla pe orbita planificată, a început să observe vântul solar și forța
câmpului magnetic la latitudini heliografice mari, descoperind că vântul solar din latitudini înalte călătorește cu
aproximativ 750 km/s, mai lent decât se aștepta și că undele magnetice mari emise din latitudinile heliografice mari
împrăștie razele cosmice galactice.[157]
Conținutul de elemente din fotosferă este bine cunoscut datorită studiilor spectroscopice, dar compoziția din interiorul
Soarelui este cunoscută mult mai puțin. O misiune de retur cu mostre de vânt solar, Genesis, a fost proiectată pentru
a permite astronomilor să măsoare direct compoziția materialului solar.[158] Genesis s-a întors pe Pământ în 2004,
dar parașuta sondei nu s-a deschis în timpul zborului prin atmosferă și landerul s-a prăbușit. În ciuda deteriorărilor
grave, unele probe au fost recuperate din capsula spartă și sunt analizate.[159]
Misiunea STEREO (Solar Terrestrial Relations Observatory) a fost lansată în octombrie 2006. Două sonde spațiale
identice au fost lansate pe orbite, unde o sondă se află înaintea Terrei, iar cealaltă o urmărește, în spatele Terrei.
Aceasta permite imagini stereoscopice ale Soarelui și fenomenelor solare, cum ar fi ejectiile coronale de masă. [160]
[161]
Sonda spațială Parker a fost lansată în 2018 și urmează să efectueze observații în interiorul coroanei solare pentru a
explica mecanismele de încălzire a coroanei și accelerarea vântului solar. Se va apropia de Soare la o distanță
minimă de 2,3 milioane de kilometri în 2025.[162] În februarie 2020, ESA în cooperare cu NASA au lansat
sonda Solar Orbiter pentru a investiga modul în care Soarele creează și controlează comportamentul heliosferei.
Misiunea este planificată să dureze 7 ani. Organizația indiană de cercetare spațială a programat lansarea unui satelit
de 100 kg, denumit Aditya-L1 pentru sfârșitul anului 2020. Principalul instrument va fi un coronagraf pentru studierea
dinamicii coroanei solare.[163]

Observații și efecte[modificare | modificare sursă]

Soarele, văzut de pe orbita joasă a Pământului, cu vedere la Stația Spațială Internațională. Această lumină solară nu este filtrată
de atmosfera inferioară, care blochează o mare parte a spectrului solar.
Lumina Soarelui poate provoca durere atunci când o privești cu ochiul liber; dacă se face pentru o perioadă scurtă de
timp și cu ochii pe jumătate închiși, nu este periculos pentru ochii normali.[164][165] Privirea directă a Soarelui
provoacă orbire parțială temporară. În timpul acestei acțiuni, aproximativ 4 miliwati de lumină lovesc retina, încălzind-
o ușor, ceea ce poate provoca deteriorarea ochilor.[166][167] Expunerea la ultraviolete determină îngălbenirea
treptată a lentilelor oculare de-a lungul anilor și contribuie la formarea cataractei, dar aceasta depinde de expunerea
generală la radiațiile solare UV și nu dacă privim direct la Soare.[168] Vizionarea de lungă durată a Soarelui direct cu
ochiul liber poate provoca leziuni provocate de radiații solare la nivelul retinei după aproximativ 100 de secunde, în
special în condițiile în care lumina UV de la Soare este intensă și bine focalizată.[169][170] Efectele sunt mai
puternice dacă soarele este aproape de zenit sau observat la altitudini mari; de asemenea, ochii tineri și implanturile
de lentile (în special din generațiile mai vechi) nu filtrează lumina ultravioletă la fel de eficient ca ochii îmbătrâniți în
mod natural.

Raze solare
Vizualizarea Soarelui prin instrumente optice care concentrează lumina, cum ar fi binoclul fără un filtru adecvat care
blochează radiațiile UV și întunecă semnificativ lumina Soarelui, poate duce la deteriorarea permanentă a retinei.
[171] Pentru observație, utilizați filtre special concepute. Unele filtre improvizate care permit trecerea razelor
ultraviolete sau infraroșii pot deteriora ochiul la niveluri de luminozitate ridicate.[172] Binoclul fără filtre poate furniza
energie de sute de ori mai mult decât atunci când privești direct Soarele, și poate provoca daune imediate. Chiar și o
scurtă privire a Soarelui, la prânz, printr-un telescop fără filtru, poate provoca leziuni permanente ale ochilor.[173]
 Răsărit

Apus
Eclipsele solare parțiale sunt periculoase pentru observatori, pentru că pupila ochiului nu este adaptată la contrastul
vizual neobișnuit de mare: pupila se dilată sau se îngustează în funcție de cantitatea totală de lumină din câmpul
vizual, nu de luminozitatea celui mai strălucitor obiect. În timpul eclipselor parțiale, cea mai mare parte a luminii
solare este blocată de Luna care trece în fața Soarelui, dar părțile expuse ale fotosferei au aceeași luminozitate ca în
timpul unei zile normale. Atunci când cantitatea totală de lumină este redusă, pupila se extinde de la ~2 mm la ~6
mm, iar fiecare celulă retiniană expusă la lumina soarelui primește de până la zece ori mai multă lumină decât atunci
când privește Soarele care nu este eclipsat.[174] Pericolul este insidios pentru observatorii neexperimentați și pentru
copii, deoarece nu există percepția durerii: nu este imediat evident că vederea cuiva este distrusă.
În timpul răsăritului și apusului, lumina solară este atenuată, iar Soarele este uneori suficient de slab pentru a fi privit
confortabil cu ochiul liber sau în siguranță cu utilizarea instrumentelor optice (cu condiția să nu existe riscul de
luminozitate bruscă, de exemplu, printr-o pauză între nori).[175] Ceața, praful din atmosferă și umiditatea ridicată
contribuie la atenuarea luminii.[176]
La scurt timp după apusul Soarelui sau înainte de răsărit, poate apărea un fenomen optic rar, cunoscut sub
denumirea de rază verde. Flashul este cauzat de lumina Soarelui care vine chiar sub orizont, fiind curbată (de obicei
prin inversarea temperaturii) către observator. Lumina de lungimi de undă mai scurte (violet, albastru, verde) este
curbată mai mult decât cea a lungimilor de undă mai lungi (galben, portocaliu, roșu), dar lumina violetă și albastră
este este mai difuză, lăsând lumină care este percepută drept verde.[177]
Lumina ultravioletă de la Soare are proprietăți antiseptice și poate fi folosită pentru igienizarea uneltelor și a apei. De
asemenea, provoacă arsuri solare și are alte efecte biologice, cum ar fi producerea de vitamina
D și bronzarea solară. Este cauza principală a cancerului de piele. Lumina ultravioletă este puternic atenuată de
stratul de ozon al atmosferei Pământului, astfel încât cantitatea de UV variază foarte mult cu latitudinea și a fost
parțial responsabilă pentru multe adaptări biologice, inclusiv variații ale culorii pielii umane în diferite regiuni ale
Pământului.[178]