CLINICĂ JUDICIARA

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

In timp ce tanatologia medico-legală se axează pe problematica morţii organismului uman din

perspectivă juridico-medicală, examinând cadavrul, clinica medico-legală(judiciara) îşi focalizează
activitatea asupra persoanei (omul viu) şi/sau a documentelor medicale ce aparţin acesteia, pentru a
putea formula răspunsuri pertinente dar şi utile, la obiectivele trasate, astfel încât să poată contribui la
soluţionarea diferitelor speţe judiciare.
Denumirea de clinică medico-legală traduce faptul că examinarea medico-legală se efectuează în
principal prin observaţie directă, axată pe mijloace clinice de investigaţie, şi anume prin văz, pipăit-
palpat, auscultaţie etc. ce pot fi utilizate în activitatea practică de orice medic legist, în vederea obţinerii
elementelor necesare stabilirii diagnosticului.
Uneori, aceste mijloace clinice trebuie completate prin investigaţii paraclinice sau de laborator,
prin care se poate confirma, în mod obiectiv, diagnosticul reflectat în concluziile documentul medico-
legal, ce se va constitui într-un mijloc de probă. Un rol important, în categoria determinărilor
paraclinice îl deţine investigaţia imagistică, utilizată cu precădere în cazul obiectivării fracturilor, dar şi
a afecţiunilor patologice sau traumatice ale organelor interne. De cele mai multe ori examinarea
clinică medico-legală este corelată cu examenul medical de specialitate (ortopedic, neurologic,
oftalmologie etc. - la care se recurge în funcţie de natura acuzelor persoanei examinate) efectuat în
ambulator sau prin internare, prin care se poate stabili patologia, inclusiv cea posttraumatică, a unei
persoane.
Reunind elementele obţinute atât prin examinare clinică medico-legală cât şi prin examene
medicale de specialitate (inclusiv paraclinice) medicul legist va formula concluziile medico-legale
adecvate, bazat pe noţiuni obiective, astfel încât documentul medico-legal întocmit să nu fie supus
echivocului şi să poată contribui decisiv la soluţionarea juridică adecvată a speţei respective.
Examinarea medico-legală în cadrul sectorului clinic poate fi efectuată şi la solicitarea organelor
abilitate, dar şi a persoanelor interesate. Şi într-un caz şi în celălalt examinarea medico-legală poate fi
realizată de către:
1. un medic legist;
2. o comisie medico-legală:
-simplă, formată numai din medici-legişti (de regulă 3) numiţi de conducerea unităţii medico-
legale;
- interdisciplinară (numită şi comisie medico-legală extinsă sau lărgită) alcătuită din medici legişti
şi medici de diferite specialităţi medicale (neurologi, psihiatrii, ortopezi etc), în funcţie de
patologia încriminată de persoana examinată;
- specială, a cărei componenţă este expres şi limitativ prevăzută în legislaţie, cum este cazul
comisiei medico-legale psihiatrice sau pentru amânarea/întreruperea executării pedepsei sau
suspendarea urmăririi penale/judecăţii pe motiv de boală ori Comisia superioară sau Comisia de
control şi avizare, a căror componenţă este prezentată la capitolele respective.
Documentul medico-legal ce va fi întocmit (numai după finalizarea investigaţiilor necesare
stabilirii diagnosticului şi implicit a argumentării concluziilor medico-legale), trebuie semnat fie
numai de către medicul legist, care a efectuat examinarea, fie de către toţi membrii comisiei (deci
şi de către medicii de alte specialităţi medicale cooptaţi în comisie), precum şi de
directorul/medicul şef al instituţiei medico-legale respective. Semnarea actului medico-legal şi de
către şeful instituţiei medico-legale semnifică faptul că documentul în cauză respectă metodologia
 medico-legală şi în consecinţă poate fi administrat ca mijloc de probă. Numai după semnarea
documentului de director/medic şef, poate fi aplicată ştampila instituţiei, ceea ce conferă legalitate
actului respectiv care, în acest mod, devine admisibil în conformitate cu prevederile legale.
Examinarea medico-legală a persoanei poate fi solicitată de:
1) organele de urmărire penală sau instanţele de judecată, printr-o adresă/ordo-
nanţă scrisă care trebuie să cuprindă:
- antetul unităţii emitente;
- numărul de înregistrare/numărul de dosar;
- data emiterii;
- identitatea persoanei ce trebuie examinată;
- obiectivele la care trebuie să se răspundă;
- numele şi gradul/calitatea celui care semnează ordonanţa respectivă;
- ştampila unităţii emitente.
Precizăm că în situaţia în care se solicită o examinare medico-legală după un act de violenţă asupra
persoanei (agresiune, accident, viol etc) este obligatoriu ca în ordonanţă să se specifice data şi
circumstanţele la/în care s-au produs leziunile traumatice.
Exemplu: „X a fost victima unei agresiuni, fiind lovit cu un ciomag, în regiunea capului, la data
de ... „ sau „X a fost victima unui accident de trafic rutier, fiind pieton, la data de ... " etc.
2) orice persoană:
- fizică - personal, dacă a împlinit vârsta de 16 ani sau, dacă este minoră, de către reprezentanţii
legali ai acesteia:
- juridică.
In acest caz examinarea se efectuează după completarea unui formular (cerere de examinare)
specific instituţiei medico-legale, în care trebuie să se precizeze motivaţia solicitării (spre
exemplu, în cazul examinărilor traumatologice se va menţiona data şi circumstanţele în/la care s-
au produs leziunile traumatice) şi să fie semnat de solicitant; persoanele pot solicita
examinare/evaluare:
Tipuri de examinari
- examinarea traumatologică, numai pentru leziunile traumatice recente (de regulă pentru leziunile
traumatice elementare, obiectivate prin echimoze, excoriaţii etc);
- genitală;
- psihiatrică, numai pentru stabilirea capacităţii de exerciţiu, necesară întocmirii unor acte de
dispoziţie;
- serologică (pentru stabilirea paternităţii etc);
- toxicologică;
- a stării de sănătate în vederea posibilităţii exercitării unei activităţi/profesii.
Examinarea medico-legală, fie la solicitarea persoanei, fie la cererea organelor abilitate se efectuează
numai după verificarea documentelor prin care poate fi demonstrată identitatea persoanei ce urmează a
fi examinată; în cazul minorilor sau a persoanelor care nu posedă acte de identitate examinarea poate fi
realizată după amprentare (se imprimă amprenta indexului de la mâna stângă pe ordonanţa de efectuare
a examinării sau pe cererea de examinare medico-legală completată de persoana respectivă).

DOMENIUL DE ACTIVITATE AL CLINICII JUDICIARE

Clinica medico-legală sau patologia medico-legală clinică ce are ca obiect de studiu persoana
(omul viu) sau documentele medicale ce aparţin acesteia, în scopul probării unor violenţe exercitate
asupra sa (examinarea medico-legală traumatologica), a posibilităţii executării pedepsei privative de
libertate (expertiza medico-legală pentru amânarea/întreruperea executării pedepsei ori a suspendării
urmăririi penale/judecăţii pentru motive medicale), existenţei discernământului (expertiza medico-
legală psihiatrică) etc.

DOCUMENTE MEDICO-LEGALE
Potrivit art. 9 din Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor
lucrări medico-legale, actele medico-legale sunt:
a)certificatul medico-legal;
b) raportul de constatare medico-legală;
c)raportul de expertiză medico-legală;
d) buletinul de analiză;
e)avizul medico-legal.

1. Certificatul medico-legal (C.M.L.)

- este întocmit la solicitarea persoanelor;
- solicitarea pentru efectuarea unui certificat medico-legal poate fi făcută numai la instituţia
medico-legală pe raza căreia se află domiciliul persoanei respective; deci certificatul medico-legal va
respecta principiul competenţei teritoriale;
- în cazul examinărilor posttraumatice prin certificatul medico-legal se poate susţine existenţa doar
a leziunilor traumatice recente, cu corespondent lezional tegumentar (echimoze, excoriaţii, plăgi etc.)
care pot fi observate de medicul-legist prin examinare clinică directă. în situaţia leziunilor traumatice
vechi sau a consecinţelor posttraumatice, examinarea medico-legală poate fi efectuată numai la
solicitarea organelor de anchetă, caz în care va fi redactat un raport de expertiză şi nu un certificat
medico-legal;
- este întocmit, de regulă, de către un singur medic legist; acesta poate consemna şi diferite alte
consulturi medicale de specialitate(neurologic, ortopedic, oftalmologie etc), fără ca medicii respectivi
să fie obligaţi să semneze certificatul medico-legal;
- are aceeaşi valoare probatorie cu a unui raport de expertiză sau de constatare medico-legală;
- se eliberează numai persoanei care 1-a solicitat, în baza unui act de identitate.
-
2. Raportul de constatare medico-legală (R.C.M.L.)
- este întocmit la solicitarea organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecată;
- solicitarea raportului de constatare medico-legală se va face cu respectarea principiului
competenţei teritoriale, deci la instituţia medico-legală aflată în raza de jurisdicţie a organelor de
urmărire penală/instanţe de judecată sau în funcţie de domiciliul persoanei respective;
- este elaborat, de regulă, de către un singur medic legist;
- se poate dispune:
a) numai în faza de urmărire penală; în activitatea practică constatarea medico-legală se solicită, de
regulă, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale (ce se realizează in personalii) deci imediat
după începerea urmării penale (ce se realizează in rem);
b) când există pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă (leziuni traumatice recente) sau a
schimbării unor situaţii de fapt (intoxicaţia etilică acută, starea determinată de consumul de droguri,
viol etc.), ori când este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei (moarte
violentă);
- are (deci) caracter de urgenţă, şi se rezumă la consemnarea situaţiilor care fac obiectul constatării;
- raportul de constatare medico-legală va fi remis numai organului de urmărire penală/instanţei de
judecată care 1-a solicitat.
 Când se apreciază că R.C.M.L. nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise se poate
dispune refacerea sau completarea raportului de constatare ori efectuarea unui raport de expertiză
medico-legală

3. Raportul de expertiză medico-legală (R.E.M.L.)

- este întocmit la solicitarea organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecată;
- solicitarea raportului de expertiză medico-legală se va face cu respectarea principiului
competenţei teritoriale, deci la instituţia medico-legală aflată în raza de competenţă a organelor de
urmărire penală/instanţe de judecată sau în funcţie de domiciliul persoanei respective;
- este elaborat, de regulă, de către un singur medic legist; acesta poate consemna şi diferite alte
consulturi medicale de specialitate, necesare pentru precizarea diagnosticului, fără ca medicii respectivi
să fie obligaţi să semneze raportul de expertiză medico-legală (precizăm că un prim raport de expertiză
poate fi întocmit şi de o comisie specială, cum este cazul expertizelor medico-legale psihiatrice ori
pentru amânarea/întreruperea executării pedepsei sau suspendarea urmăririi penale/judecăţii pe motiv
de boală);
- se poate dispune:
a) în oricare din fazele procesului penal sau civil când, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale
cauzei (în vederea aflării adevărului), sunt necesare cunoştinţele unor experţi;
b) indiferent de perioada de timp care a trecut de la producerea leziunilor traumatice, deci:
- nu are caracter de urgenţă;
- se realizează printr-o investigaţie amănunţită axată pe toate aspectele cu caracter medical ridicate
în cauză fiind, aşadar, exhaustiv;
- raportul de expertiză medico-îegală se trimite numai organului de urmărire penală/instanţei de
judecată care 1-a solicitat.
Atunci când se apreciază că expertiza nu este completă se poate dispune efectuarea unui supliment
de expertiză care, de regulă, se întocmeşte de acelaşi medic legist.

4. Raportul de nouă expertiză medico-legală (R.N.E.M.L.)

Dacă instanţa de judecată sau organul de urmărire penală are îndoieli cu privire la exactitatea
concluziilor raportului de expertiză, dispune efectuarea unei noi expertize.
In această situaţie:
- noua expertiză se efectuează de către o comisie medico-legală simplă (3 medici legişti), o comisie
medico-legală interdisciplinară sau o comisiei medico-legală specială;
- sunt reexaminate şi consemnate în cuprinsul lucrării toate documentele medicale care au fost
menţionate în actul medico-legal redactat iniţial (care este contestat);
- în mod obişnuit se recurge şi la efectuarea de noi investigaţii medicale interdisciplinare (clinice şi
paraclinice) prin care să se poată obiectiva diagnosticul şi să poată fi susţinute în mod obiectiv
concluziile raportului de nouă expertiză;
- pot fi efectuate la nivelul serviciilor judeţene de medicină legală sau a institutelor medico-legale
conform principiului competenţei teritoriale şi funcţionale;
- raportul de nouă expertiză medico-legală se remite numai organului de urmărire penală/instanţei
de judecată care a dispus întocmirea raportului.
5. Avizul medico-legal
Avizul este documentul întocmit de Comisia superioară medico-legală sau de Comisia de control şi
avizare a actelor medico-legale, prin care este verificat din punct de vedere ştiinţific, un document
medico-legal.
 Avizul nu poate fi întocmit decât la nivelul unui institut medico-legal.

5.1. Avizul Comisiei medico-legale de control şi avizare

Această comisie, impropriu denumită în legislaţie Comisie de avizare şi control (deoarece

documentele supuse avizului iniţial sunt controlate şi ulterior, dacă sunt întrunite condiţiile ştiinţifice de
valabilitate sunt avizate şi nu invers):
- îşi desfăşoară activitatea numai în cadrul institutelor de medicină legală (I.N.M.L, „Mina
Minovici" - Bucureşti, I.M.L. Craiova, I.M.L. Cluj-Napoca, I.M.L. Timişoara, I.M.L. Tg. Mureş şi
I.M.L. Iaşi);
- este formată din:
a) directorul institutul de medicină legală şi
b) 4 medici legişti cu experienţă, având gradul de medic primar, din cadrul
institutului medico-legal, respectiv nominalizaţi de conducerea institutului în cauză şi
prezentaţi spre validare Consiliului superior de medicină legală.
Dintre cei 5 membri ai Comisiei de control şi avizare poate fi ales, prin vot majoritar, preşedintele
comisiei pe o perioadă de un an de zile cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Componenţa nominală şi
modul de funcţionare, ale comisiilor medico-legale de control şi avizare trebuie să fie aprobate prin
ordin al ministrului sănătăţii publice la propunerea Consiliului superior de medicină legală. La
întrunirile Comisiei de control şi avizare pot fi solicitaţi să participe, în funcţie de specificul speţei şi
profesori - şefi de disciplină, din diferite specialităţi medicale.
Avizul Comisiei de control şi avizare poate fi întocmit:
- în termen de cel mult 30 de zile de la primirea solicitării scrise, din partea organelor judiciare, prin
care se dispune verificarea certificatelor medico-legale sau a rapoartelor de constatare ori de expertiză
medico-legală;
- din oficiu asupra rapoartelor de nouă expertiză medico-legală, înainte de remiterea acestora organelor
judiciare care le-au solicitat.
In urma evaluării ştiinţifice pe care o realizează Comisia de control şi avizare poate:
a) aviza documentul medico-legal în cauză, ceea ce semnifică faptul că acesta este corect întocmit,
respectă metodologia medico-legală şi în consecinţă poate fi administrat ca mijloc de probă; uneori
avizul poate fi însoţit de anumite precizări şi completări, mai ales atunci când concluziile formulate în
documentul medico-legal supus avizului sunt contradictorii;
b) recomanda organelor judiciare refacerea (totală sau parţială) şi ulterior reavizarea documentului
medico-legal respectiv;
c) propune organelor abilitate, care au dispus avizul, efectuarea unei noi expertize medico-legale,
de regulă, în cadrul institutului medico-legal respectiv

5.2. Avizul Comisiei superioare medico-legale

Comisia superioară de medicină legală ce reprezintă autoritatea ştiinţifică supremă în domeniul
medicinii legale:
- îşi desfăşoară activitatea numai în cadrul I.N.M.L. „Mina Minovici" Bucureşti;
- este alcătuită din:
a) directorul general al I.N.M.L. „Mina Minovici" Bucureşti;
b) directorii celorlalte institute medico-legale;
c) şefii disciplinelor de profil din facultăţile acreditate, din cadrul universităţilor
din centrele medicale universitare;
d) şeful disciplinei de morfopatologie a U.M.F. „Carol Davila" Bucureşti;
 e) 4 medici legişti cu experienţă având gradul de medic primar din cadrul
I.N.M.L. „Mina Minovici' Bucureşti, nominalizaţi de conducerea institutului şi
prezentaţi spre validare Consiliului superior de medicină legală.
Preşedintele Comisiei superioare este desemnat prin votul majoritar al membrilor comisiei, pe o
perioadă de un an de zile cu posibilitatea reînnoirii mandatului.
Componenţa nominală şi modul de funcţionare ale Comisiei superioare sunt aprobate prin ordin al
ministrului sănătăţii publice, la propunerea Consiliului superior de medicină legală. La întrunirile
Comisiei superioare pot fi solicitaţi să participe, în funcţie de specificul lucrării supuse avizului, şi
profesori universitari -şefi de disciplină, din diferite specialităţi medicale, precum şi specialişti din alte
domenii, în vederea lămuririi tuturor aspectelor ştiinţifice de strictă specialitate, ridicate de speţa în
cauză.
Avizul Comisiei superioare medico-legale:
- poate fi întocmit numai la solicitarea scrisă a organelor abilitate;
- trebuie elaborat în termen de cel mult 40 de zile de la primirea solicitării;
- se poate solicita asupra unui raport de nouă expertiză medico-legală sau a documentelor medico-
legale care au primit avizul Comisiei de control şi avizare inclusiv atunci când documentele medico-
legale întocmite într-o cauză au concluzii contradictorii.
După evaluarea ştiinţifică pe care o efectuează Comisia superioară poate:
a) aviza documentul medico-legal, ceea ce semnifică faptul că acesta a fost corect întocmit, cu
respectarea metodologiei medico-legale şi în consecinţă poate fi administrat ca mijloc de probă; uneori
avizul poate fi însoţit de anumite precizări şi completări indiferent dacă avizul se referă la întregul
document medico-legal sau numai la anumite părţi ale acestui; după avizul Comisiei superioare nu se
mai poate dispune efectuarea unei alte evaluări medico-legale în nici o instituţie medico-legală, decât
dacă au apărut elemente noi ori alte date de anchetă, caz în care expertiza se va efectua în cadrul
I.N.M.L. „Mina Minovici" Bucureşti;
b) recomanda organelor judiciare care au dispus avizul refacerea parţială sau în totalitate a
documentului medico-legal respectiv;
c) formula concluzii proprii care, evident, vor anula orice altă concluzie rezultată din documentele
medico-legale anterior întocmite;
d) propune organelor în drept efectuarea unei noi expertize medico-legale, în cadrul I.N.M.L.
„Mina Minovici" Bucureşti, atunci când este necesară examinarea persoanei respective, urmând ca
ulterior, raportul de nouă expertiză întocmit conform recomandării, să fie supus avizului Comisiei
superioare.
Recomandările Comisiei superioare sau ale Comisiei de control şi avizate vor fi adresate exclusiv
organelor abilitate care au solicitat avizul, neadmiţându-se intervenţia directă asupra experţilor oficiali,
medici legişti. Orice încercare de a influenţa punctul de vedere al expertului oficial, chiar şi sub forma
unor recomandări ştiinţifice venite din partea oricărei comisii menţionate, pe lângă faptul că se
constituie într-o ingerinţă în activitatea practică a medicului legist.

PRINCIPII GENERALE PRIVIND ÎNTOCMIREA ACTELOR MEDICO-LEGALE

Principiile generale pentru întocmirea actelor medico-legale sunt:

a) actele medico-legale, în tot ansamblul lor, trebuie să fie redactate şi să răspundă necesităţilor
actului de justiţie;
b)redactarea actelor trebuie făcută, pe cât posibil, în termeni pe înţelesul persoanelor fără pregătire
medicală de specialitate;
c) se vor respecta cu stricteţe normele metodologice unitare medico-legale, privind descrierea
leziunilor traumatice sau anatomo-patologice de orice tip;
 d)expertul medico-legal nu are dreptul de a face încadrarea juridică a faptei în actele de expertiză
întocmite de el sau de alţii;
f) în situaţia când este necesară întocmirea unui raport de constatare, atunci când există riscul
dispariţiei sau degradării unor probe, expertul are obligaţia înregistrării cât mai fidele cu putinţă a
tuturor observaţiilor sale, fără omisiuni, chiar şi în situaţia când ele par, la prima vedere, fără
importanţă;
g) concluziile actelor medico-legale trebuie să fie clare, concise, în strictă concordanţă ştiinţifică
cu materialul cercetat avut la dispoziţie şi cu epuizarea tuturor examenelor complementare necesare şi
utile, alături de alte mijloace ştiinţifice prevăzute de lege;
h) în situaţia în care, după epuizarea tuturor mijloacelor de studiu medico-legale,
expertul medico-legal este pus în situaţia de a nu putea răspunde la întrebările care i-au
fost puse de organele judiciare ori de instanţă, el trebuie să prezinte foarte clar motivele
pentru care nu poate da răspuns la problemele ridicate şi solicitate de speţa respectivă.
Atunci când există posibilitatea ca, în urma cercetării medico-legale, să fie necesară prezentarea mai
multor răspunsuri privind interpretarea faptelor, acestea vor fi consemnate pe larg, cu precizarea valorii
lor ştiinţifice.
h) redactarea concluziilor trebuie făcută logic, pornind de la partea medicală certă
la cea medico-legală care interesează de fapt justiţia şi care permite acesteia încadrarea
în articolele de lege a speţei sau a speţelor respective;
j) omisiunea ori neconsemnarea unor date existente în actele medico-legale cu bună ştiinţă sau prin
omisiune neintenţionată, atrage răspunderea penală a expertului;
k) privitor la păstrarea secretului profesional, expertul medico-legal trebuie să păstreze un echilibru
perfect între necesarul actului de justiţie, pe de o parte, şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului, pe de altă parte.

CERTIFICATUL MEDICO-LEGAL

Face parte din categoria actelor medico-legale ce se eliberează persoanelor în viaţă, alături de
constatarea medico-legală şi expertiza medico-legală.
Definiţie. Se eliberează la cererea unei persoane, interesată să dovedească o stare de fapt, cu
caracter medical, necesar şi utilizabil numai in justiţie ca mijloc de probă.
Certificatul medico-legal are un caracter privat.
Condiţiile de eliberare. Examinările şi cercetările privind persoane în viaţă se realizează după
verificarea de către medicul legist a identităţii persoanei, pe baza cărţii de identitate, adeverinţei
temporare de identitate sau a paşaportului, ale cărui serie şi număr se menţionează în certificatul
medico-legal.
In cazul în care persoana examinată nu prezintă actele prevăzute mai sus, faptul se menţionează în
certificatul medico-legal, pentru identificare luându-se impresiunile digitale de la indexul mâinii stângi
pe documentul prin care se solicită examinarea sau prin orice mijloc ştiinţific de identificare aflat la
îndemna medicului legist (art. 13 din Norme).
Persoanele aflate în stare de reţinere vor fi examinate în prezenţa personalului de pază de acelaşi sex.
Minorul se examinează în prezenţa unuia dintre părinţi sau a reprezentantului său legal ori, în lipsa
acestora, în prezenţa unui membru major al familiei, de acelaşi sex cu minorul (art. 14 din Norme).
In toate situaţiile, examinarea se face în prezenţa asistentului medical legist, pe lângă celelalte persoane
prevăzute de lege, şi totodată cu respectarea celor prevăzute privind sexul.
 Examinarea la domiciliul sau reşedinţa persoanei examinate se aprobă, în mod excepţional, de
conducătorul instituţiei medico-legale (art. 19 din Norme).
Situaţiile în care se eliberează certificatul medico-legal (art. 15 din Norme):
a) constatarea virginităţii, capacităţii sexuale, vârstei, conformaţiei sau dezvoltării fizice în
circumstanţe precum constatarea virginităţii sau deflorării, violului, perversiunii sexuale, obţinerea
pentru minore a dispensei de vârstă în vederea căsătoriei, precum şi constatarea stării obstétricale în
cazuri de sarcină, viduitate, avort, naştere, lehuzie;
b) constatarea leziunilor traumatice recente, înainte de dispariţia leziunilor externe, dar nu mai târziu de
30 de zile de la data producerii;
c) constatarea infirmităţilor de boală consecutive leziunilor traumatice certificate conform lit.b
d) constatarea capacităţii psihice, în vederea stabilirii capacităţii de exerciţiu necesare pentru întocmirea
unor acte de dispoziţie şi în cazul bolnavilor netransportabili, cu suferinţe evolutiv letale sau aflaţi în
stare gravă în condiţii de spitalizare;
e) constatarea stării de sănătate, având ca scop stabilirea aptitudinilor unei persoane de a exercita o
anumită activitate sau profesie.
Persoanele care au dreptul de a cere şi obţine certificatul medico-legal:
- persoana în cauză, dacă a împlinit vârsta de 16 ani;
- părinţii, pentru copiii sub vârsta de 16 ani;
- tutorele sau autoritatea tutelară, pentru persoanele puse sub tutelă, precum şi curatorul, în cazul în
care s-a instituit curatelă;
- persoanele care îi îngrijesc pe minori, altele decât cele care au fost enumerate mai sus;
- directorul unităţii, pentru persoanele internate în cămine, spitale, internate şcolare, precum şi în
alte asemenea instituţii;
- comandantul locului de deţinere, pentru persoanele condamnate şi organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată, pentru persoanele aflate în stare de reţinere sau de deţinere;
- orice altă persoană, pentru copiii găsiţi, pentru persoanele debile mintal, precum şi pentru cei care
nu se pot îngriji singuri şi nici nu sunt în îngrijirea cuiva;
- orice persoană juridică, pe bază de contract pentru asiguraţii sau angajaţii săi.

Părţile componente ale certificatului medico-legal.

A.Partea introductivă cuprinde: preambulul; date necesare privind identitatea persoanei; istoricul
datelor cu caracter medical.
In preambul se consemnează: numele şi calitatea medicului care face examinarea: data examinării.
în situaţia în care fapta s-a petrecut cu mai puţin de 24 de ore în urmă faţă de ora examinării, se va
consemna obligatoriu ora şi minutul examinării.
Identificarea persoanei examinate se va face potrivit Normelor procedurale medico-legale (art. 13).
In ceea ce priveşte istoricul datelor cu caracter medical, se va înscrie cât mai mult cu putinţă ordinea
cronologică a faptelor, tipul suferinţei medicale, eventual locul producerii, îngrijirile medicale primite
(sau nu) până în momentul examinării medico-legale.

B. Partea descriptivă sau cuprinsul reprezintă examinarea medicală şi medico-legal propriu-zisă.

Ea respectă toate regulile de bază ale unei examinări medicale de rutină. Astfel se începe de la cap,
gât, membre superioare, torace, abdomen şi membre inferioare.
Se face întâi descrierea suferinţelor situate pe partea anterioară a acestor segmentelor şi apoi în
partea posterioară.
Dacă în cursul examinării medicul legist simte nevoia unei clarificări de diagnostic sau de susţinere a
diagnosticului său, procedează la efectuarea examenelor complementare, care constau în diferite
examene clinice sau paraclinice, efectuate fie de medicul legist, fie de alţi specialişti din alte unităţi
sanitare.
Examinările complementare nu constituie expertize sau constatări medico-legale, indiferent cine
le-a efectuat [art. 17 alin. (2) din Norme].
In cadrul acestui capitol, se acordă o deosebită atenţie descrierii leziunilor de violenţă, precum şi a
celorlalte suferinţe, potrivit metodologiei medico-legale.
Pentru leziunile de violenţă se vor menţiona:
- felul leziunilor: echimoză, hematom, excoriaţie, plagă, luxaţie, entorsă, fractură etc;
- localizarea leziunilor: regiunea anatomică mare, segmentul anatomic, distanţa faţă de un reper
anatomic fix;
- numărul leziunilor de acelaşi tip;
- culoarea leziunilor;
- forma leziunilor (fantă, stelată etc);
- dimensiunile, care se exprimă în cm;
- direcţia leziunilor, mai ales când ele au un ax mare şi unul mic: oblic, transvers, orizontal, vertical;
- marginile plăgilor;
- conţinutul plăgii, atunci când conţin corpuri străine: pământ, cioburi de sticlă, aşchii de lemn etc;
- adâncimea plăgilor se exprimă prin menţionarea planului anatomic ce formează fundul plăgii.
Sondarea acestor plăgi este interzisă, deoarece poate duce la false traiecte, producând diverse perforaţii
sau hemoragii;
- semne de tratament: aparate gipsate, pansamente, suturi etc.
în final, se vor consemna acuzele subiective ale persoanei, dar cu multă prudenţă şi discernământ
vizavi de tendinţa firească a celor examinaţi de a-şi augmenta suferinţa.
Pentru celelalte tipuri de certificate medico-legale ce pot fi solicitate potrivit art. 15 lit. a), c), d) şi e)
din Normele procedurale medico-legale se procedează la fel, adică la o examinare medico-legală
obişnuită, dar accentul se pune pe examenele complementare efectuate de alţi specialişti din diferite
domenii medicale: ginecologi şi obstetricieni, neurologi, psihiatri, ortopezi, chirurgi, internişti etc.
In aceste situaţii, persoana este trimisă către un medic de specialitate, care are obligaţia să
consemneze în biletul medical eliberat persoanei în cauză, după consultarea acesteia, următoarele date:
diagnosticul stabilit; tratamentul necesar şi cel aplicat; durata tratamentului; prognosticul evolutiv al
afecţiunii; eventuale complicaţii.
Aceste bilete medicale împreună cu alte eventuale explorări de imagistică medicală (radiografii, CT
etc.) sunt prezentate medicului legist, care va consemna conţinutul lor împreună cu rezultatele
examinărilor complementare efectuate în cuprinsul certificatului medico-legal.
Toate aceste acte, împreună cu copia actului medico-legal, se vor păstra în arhivle instituţiei
medico-legale care 1-a eliberat, pe timp nedeterminat.
In situaţia când mediul legist vede victima după ce aceasta s-a prezentat mai întâi la medicul de
specialitate, va consemna în certificat acest lucru, inclusiv conţinutul tuturor documentelor medicale
legate de suferinţa petentului şi prezentate de acesta, la nevoie făcând copii după original.
Responsabilul unităţii sanitare unde victima a primit îngrijiri medicale are obligaţia să instruiască
personalul de specialitate ca, în cauzele ce implică şi o cercetare medico-legală, leziunile traumatice să
fie descrise după regulile semiologie medico-legale, în mod detaliat (art. 43 din Hotărârea Guvernului
nr. 774/2000).
Medicul legist care a eliberat un certificat medico-legal nu mai poate participa 1a efectuarea unei noi
expertize medico-legale sau la redactarea unui raport de expertiza în aceeaşi cauză (art. 7 din Norme).
C. Concluzii. Metodologia redactării concluziilor certificatului este specifică fiecăru tip de certificat
în parte.
 După cum am văzut mai înainte, criteriile de stabilire a gravităţii leziunilor traumatice suferite
comportă două aspecte:
a) cele stabilite de lege potrivit Codului penal al României;
b) criterii specifice medicinei legale, care pot fi:

- vârsta victimei - este cunoscut faptul că majoritatea leziunilor se vindecă mult mai repede în
perioada de tinereţe decât la vârsta senectuţii;
- sexul victimei - vindecarea se prelungeşte la femeile aflate la ciclu menstrual, în timpul sarcinii
etc;
- ocupaţia victimei - devine deosebit de importantă la anumite persoane care, prin specificul
profesiei, au obligaţia de a lucra direct cu publicul (artişti, avocaţi, cadre didactice, prezentatori la
televiziune etc). în această situaţie, localizarea leziunilor 1a faţă prezintă un prejudiciu estetic temporar,
care la rândul lui produce o incapacitate de muncă temporară consecutivă, chiar dacă leziunile nu
necesită sau necesită un anume minim de zile de îngrijiri medicale;
- starea fiziologică - prezenţa la victimă a unui teren patologic preexistent, în legătura sau nu directă
cu traumatismul, conduce aproape întotdeauna la prelungirea timpului necesar vindecării.
Astfel, la cei care au afecţiuni hepatovasculare, vasculopatii etc., chiar traumatisme minore
(echimoze) pot conduce la mărirea timpului de vindecare.
Atragem atenţia însă că, în asemenea situaţii, medicul legist are obligaţia de a specifica în
concluziile certificatului care ar fi timpul normal de vindecare şi care este timpul necesar vindecării pe
fondul afecţiunii de care suferă victima.
Un alt aspect pe care îl semnalăm este acela în care victima, cu bună ştiinţă sau din ignoranţă, îşi
agravează suferinţele fie prin refuzul tratamentului adecvat, fie prin autotratament empiric şi neadecvat.
La fel ca în situaţia prezentată mai sus, expertul va fi obligat să specifice timpul real de îngrijiri
medicale prelungit, determinat de starea de fapt.
Aceeaşi atitudine trebuie să o aibă medicul legist atunci când victima primeşte un tratament medico-
chirurgical neadecvat.
Criteriile medico-legale, prin care numai medicul legist poate estima gravitatea unui traumatism
asupra organismului uman, sunt prevăzute de Codul penal, fiind reprezentate prin:
a) criteriul direct, şi anume numărul de „zile de îngrijire medicală" sub formă de zile de îngrijiri
medicale (în
continuare va fi expusă şi motivaţia raţiunii folosirii singularului);
b) criteriile indirecte reprezentate prin:
- infirmitate;
- sluţire;
- punerea în primejdie a vieţii persoanei;
- avortul.

Aşa cum am văzut, criteriul de bază al aprecierilor gravităţii vătămărilor corporale a fost stabilit prin
lege şi este exprimat prin numărul de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării.
Prin această noţiune trebuie să înţelegem timpul efectiv în care traumatizatul a fost în directă
supraveghere şi tratament medical, indiferent în ce constă acesta: tratament ambulator, după externare,
imobilizare în aparat gipsat, tratament fizioterapie recuperator, tratamentul eventualelor complicaţii
apărute în legătură directă cu traumatismul etc.
Timpul de îngrijiri medicale nu poate fi suprapus sau confundat cu:
- timpul de vindecare anatomică;
- timpul de concediu medical;
- timpul de spitalizare.
In cazul în care coexistă mai multe leziuni traumatice, timpul de îngrijiri medicale se acordă pentru
leziunea cea mai gravă, deci timpul cel mai lung.
Incadrarea juridică, în funcţie de valoarea numerică stabilită, reiterăm, exclusiv de medicul legist,
sub forma zilelor de îngrijire medicală, poate fi făcută:
- când numărul zilelor de îngrijire medicală este mai mic sau cel mult egal cu 20, (acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu, atunci când fapta este
săvârşită asupra membrilor familiei; împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală producându-şi
efectele şi în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu);
- între 21 şi inclusiv 90, (acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate sau din oficiu, atunci când fapta este săvârşită asupra membrilor familiei; împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală producându-şi efectele şi în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în
mişcare din oficiu);
- mai mare de 90. (acţiunea penală se pune în mişcare fie la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
fie din oficiu; împăcarea părţilor nu înlătură răspunderea penală; tentativa faptei săvârşită în scopul
producerii consecinţelor menţionate se pedepseşte);
- mai mare de 10 (deci începând cu 11) [împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală numai
pentru faptele prevăzute în alin. (1) şi (3) şi pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate].

Urmarea faptei comise ce conduce la pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora,
o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei
se pedepseşte mai grav comparativ cu articolele precedente.
Organele de urmărire penală şi instanţele de judecată, pe baza criteriului timpului necesar vindecării
leziunilor traumatice diferite, fac încadrarea faptei împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Din punct de vedere medico-legal, criteriile medicale prevăzute în cadrul C.pen. au următoarele
înţelesuri:
A. Pierderea unui simţ sau organ ori încetarea funcţionării acestora. Pentru început, considerăm
necesar să definim, prin prisma medicinii legale, noţiunea de organ. Acesta reprezintă „o formaţiune
anatomică diferenţiată morfo-funcţional, având un ţesut propriu,
o vascularizaţie şi o inervaţie proprie şi care îndeplineşte independent sau împreună cu alt organ
simetric ori cu alt ţesut sau organ o anumită funcţie specifică".
Aşa cum se ştie, corpul omenesc are, în cea mai mare parte, organe duble, ca: rinichi, plămâni,
urechi, ochi, testicule etc, ceea ce face ca, în cele mai multe cazuri, în lipsa unuia dintre ele, funcţiile
acestora să fie compatibile cu viaţa. Privind din acest punct de vedere, pierderea unui organ nu
echivalează întotdeauna cu pierderea funcţiei organului respectiv şi invers, chiar când considerăm
funcţia respectivă diminuată sau mult diminuată.
Considerăm necesar să semnalăm că, relativ des în practica medico-legală, se întâlnesc situaţii de
pierdere a unuia sau mai multor dinţi. Desigur, un dinte se poate încadra lesne în noţiunea de organ, el
făcând parte totuşi dintr-un ansamblu numit dentiţie, ansamblu ce participă la funcţia de foraţie şi
masticaţie.
Punctul de vedere unitar al medicilor legişti români în aceste cazuri este acela că, în toate situaţiile
de pierdere a unui dinte sau chiar a mai multora, există posibilitatea reală a protezării, urmată de
îndepărtarea, în cea mai mare măsură a prejudiciului estetic şi funcţional.
O situaţie controversată se întâlneşte în cazurile când, în urma traumatismului suferit de victimă,
este necesară splenectomia, adică scoaterea chirurgicală a splinei. Splina este un organ unic, dar pe
planul său funcţional, rezultatul este practic inexistent. Nu acelaşi aspect se întâlneşte în histerectomiile
posttraumatice (extirparea chirurgicală a uterului la o femeie ce a suferit un traumatism abdomino-
pelvin), în care funcţia coexistă cu pierderea organului. La fel se întâmplă şi în cazul amputaţiei
traumatice a penisului la bărbat.
Oricare ar fi aspectele prezentate pe scurt mai sus, important este că litera legii pedepseşte ambele
situaţii prezentate (pierderea de organ sau de simţ).

B. Infirmitatea permanentă fizică sau psihică. Reprezintă o consecinţă directă a traumatismului

suferit sau prin apariţia unor complicaţii, urmare directă, condiţionată, sau indirectă a leziunii suferite.
Infirmitatea reprezintă un prejudiciu permanent, ce poate fi de ordin morfologic, morfofuncţional
sau numai funcţional.
Potrivit legii penale, numai infirmitatea este incriminată şi pedepsită, faţă de invaliditate, care
reprezintă un deficit funcţional, obligatoriu chiar în lipsa unei modificări morfologice. Invaliditatea
unei persoane se rezolvă pe cale civilă, prin stabilirea gradului sau procentului de invaliditate.
Este necesară multă prudenţă din partea expertului medico-legal în ceea ce priveşte infirmitatea
psihică, deoarece, în cele mai multe cazuri, afecţiuni psihice fireşti, dovedite în antecedentele victimei,
sunt puse pe seama traumatismului suferit.
Infirmitatea reprezintă un criteriu medico-legal de evaluare a consecinţelor posttraumatice, ce
constă într-o vătămare corporală gravă, totală (completă) sau parţială (incompletă), cu caracter
permanent, ce presupune existenţa unei urmări de natură morfologică, morfo-funcţională sau numai
funcţională, ce produce un handicap fizic şi/sau psihic şi care generează persoanei respective o stare de
inferioritate.
Handicapul fizic poate fi reprezentat prin:
- pierderea unui organ şi/sau încetarea sau diminuarea semnificativă şi permanentă a funcţionalităţii
acestuia;
- pierderea sau reducerea semnificativă şi permanentă a unui simţ;
- lipsa unui segment corporal (a unei părţi corporale importantă ca mărime) şi/sau paralizia ori
alterarea semnificativă (permanentă) a sensibilităţii locale.
Handicapul psihic, indiferent de forma şi intensitatea sub care se manifestă, trebuie să aibă un
substrat organic care să poată fi obiectivabil (spre exemplu cicatricea meningo-cerebrală).
Infirmitatea se poate constitui:
a) imediat posttraumatic, când gravitatea iniţială a leziunilor traumatice este deo-
sebită şi permite acest lucru (spre exemplu un traumatism de trafic rutier cu ampu-
tarea unui membru pelvin, o agresiune urmată de amputarea pavilionului urechii sau
a unui deget etc.)
b) după un interval de timp de la traumatism, şi anume:
- după aplicarea măsurilor terapeutice impuse de situaţie [spre exemplu un traumatism abdominal cu
hematom splenic (se constituie în zile!) şi splenectomie de necesitate] sau
- după epuizarea metodelor terapeutic-recuperatorii prin care s-a încercat remedierea consecinţelor
posttraumatice [spre exemplu cicatricele întinse, retractile, după arsuri post agresiune, scurtarea unui
membru pelvin după o fractură iniţial consolidată vicios ce a necesitat (re)intervenţie chirurgicală etc.]
Deci apariţia stării de infirmitate este urmarea gravităţii traumatismului suferit de victimă şi este
influenţată atât de corectitudinea tratamentului aplicat posttraumatic, cât şi de particularităţile de
evoluţie specifice organismului în cauză ce sunt influenţate de vârstă, patologie preexistentă, sex, stare
de nutriţie etc.
Pentru a putea fi interpretată drept infirmitate, consecinţa posttraumatică trebuie să aibă caracter de
permanenţă, adică să nu mai fie susceptibilă de refacere, în sensul că, nici pe cale naturală şi nici ca
urmare a vreunei intervenţii medico-chirurgicale nu se va mai putea obţine remedierea. Ori de câte ori
urmările nefaste ale traumatis mului pot fi corectate (indiferent de perioada de timp necesară şi de
metoda terapeutică folosită) nu se acceptă folosirea noţiunii de infirmitate. în astfel de situaţii, pentru a
atenţiona totuşi organul judiciar asupra gravităţii crescute a traumatismului suferit de victimă, medicul
legist poate utiliza alte noţiuni cum ar fi, spre exemplu: prejudiciu fizic, deficienţă, alterare etc., până la
vindecare/recuperare sau, din contră, până la constituirea infirmităţii.
Apare astfel cel puţin de neînţeles de ce, uneori, se foloseşte sintagma „infirmitate permanentă"
care, pe lângă faptul că reprezintă un pleonasm, lasă să se înţeleagă că persoana respectivă nu cunoaşte
sensul noţiunii de infirmitate. Mai mult, prin utilizarea pleonasmului menţionat (infirmitate
permanentă) se poate subînţelege (în mod speculativ) că ar exista şi o altă formă de infirmitate,
respectiv infirmitatea temporară, ceea ce este în dezacord nu numai cu semnificaţia noţiunii de
infirmitate, dar şi cu sensul pe care legiuitorul a vrut să-1 imprime conţinutului şi anume de vătămare
corporală gravă.
Deoarece infirmitatea posttraumatică fie s-a constituit (deci există), fie nu (deci nu există) această
vătămare corporală gravă nu poate fi cuantificată în grade sau în procente. Cu alte cuvinte, în
concluziile oricărui document medico-legal traumatologie (indiferent dacă este certificat, raport de
expertiză, raport de nouă expertiză, aviz) nu se admite exprimarea procentuală (X prezintă o infirmitate
de 30%) sau sub formă de grade (X prezintă o infirmitate de 25°) a infirmităţii, ci se precizează dacă în
evoluţia posttraumatică a apărut sau nu starea de infirmitate.
Dacă la data formulării concluziilor medicul legist nu este convins de caracterul de permanenţă al
consecinţei posttraumatice, în sensul că aceasta ar fi definitivă, imposibil de remediat, va solicita
reexaminarea persoanei respective (de regulă după un interval de timp mai îndelungat de 6 sau 12 luni)
astfel încât să se poată pronunţa bazându-se pe elemente obiective, şi anume după epuizarea metodelor
medico-chi-rurgicale terapeutic-recuperatorii.
Infirmitatea presupune, aşa cum am arătat, existenţa unor urmări grave posttraumatice, ceea ce
justifică folosirea sintagmei de vătămare corporală gravă, în definirea noţiunii, tocmai pentru a contura
fără echivoc gravitatea deosebită a traumatismului ce a generat infirmitatea
In vederea evitării nuanţelor de interpretare a modului de materializare obiectivă a infirmităţii au
fost precizate situaţiile în care considerăm că se poate vorbi de infirmitate posttraumatică, şi anume
atunci când handicapul, generat de traumatism şi imposibil de remediat, se manifestă prin:
- pierderea unui organ şi/sau încetarea ori diminuarea semnificativă şi permanentă a funcţionalităţii
acestuia;
- pierderea sau reducerea semnificativă şi permanentă a unui simţ;
- lipsa unui segment corporal, respectiv a unei părţi corporale importante ca mărime;
- paralizia sau alterarea semnificativă şi permanentă a sensibilităţii unei regiuni corporale;
- o manifestare psihică (epilepsie posttraumatică, encefalopatie posttraumatică, demenţă
posttraumatică, diabet insipid) cu, în mod obligatoriu, substrat organic care să poată fi evidenţiat în mod
obiectiv (paraclinic - imagistic, electroencefalogramă etc.).
Intrucât reprezintă diferite modalităţi de manifestare ale stării de infirmitate post-traumatică
situaţiile prezentate, nu reprezintă, de fapt, criterii independente de evaluare medico-legală
traumatologică, deoarece se regăsesc în conţinutul noţiunii de infirmitate.
In legătură cu noţiunile de organ şi, respectiv, de parte/segment corporal se impun o serie de
precizări care ar permite, în opinia noastră, să se înţeleagă diferenţa dintre cele două sintagme astfel
încât să se poată evita o serie de consecinţe juridice nemotivate însă şi din punct de vedere medico-
legal.
Deoarece consecinţele posttraumatice care favorizează interpretări diferite între domeniul de
activitate juridic şi cel medico-legal sunt cele care interesează în special regiunea buco-maxilo-facială
şi mai ales structurile dentare, ne vom raporta la aceste elemente pentru explicarea noţiunilor
respective.
Astfel, dacă din punct de vedere juridic, conform literaturii de specialitate, prin pierdere de organ se
înţelege că victima a fost lipsită complet de o parte a corpului său care îndeplinea un atribut fiziologic
(Loghin) sau o anumită funcţie (Nistoreanu şi colab.), se ajunge la acreditarea ideii că organul este
echivalent cu o parte a corpului şi deci lipsa unui dinte (care este o parte a corpului) poate fi
considerată drept pierdere de organ în sensul cerinţelor legii penale, având în vedere ca fiecare dinte
„îndeplineşte un atribut fiziologic."
Pentru a putea exclude înţelesul diferit al noţiunii de organ, în mediul juridic faţă de sectorul
medical, altfel spus, pentru a se putea respecta şi punctul de vedere medical (axat pe teoria şi practica
din lumea biologică), dar şi exigenţa legii penale (conform Codului penal), considerăm că se impune o
demarcare netă între cele două noţiuni relativ echivalente de: „parte corporală' şi „organ".
Din acest punct de vedere prin:
- parte corporală se poate înţelege orice fragment, indiferent de dimensiune şi localizare, ce
aparţine corpului uman, cum ar fi, spre exemplu, un segment de membru toracic sau pelvin, o unghie, o
mică porţiune tegumentară, dintele, urechea
etc, în timp ce
- organul, ca parte corporală, este definit, conform literaturii de specialitate „o formaţiune
anatomică cu o topografie precisă, bine diferenţiată şi individualizată formată dintr-un ţesut specific cu
o vascularizaţie şi o inervaţie proprie ce îndeplineşte independent sau împreună cu un alt organ, de
acelaşi fel ori diferit, sau cu un alt ţesut, o anumită funcţie" şi, adăugăm noi, prin a cărui
protezare/înlocuire (în caz de necesitate) nu se mai poate reface status-ul anatomo-funcţional iniţial
(natural) şi se induce/favorizează apariţia fenomenelor de incompatibilitate (histoincompatibilitate).
Deci termenul de „organ" este inclus în noţiunea generică, mult mai vastă, de „parte corporală" şi
nu invers. De fapt. considerăm că legiuitorul a avut în vedere

C. Sluţirea. Se defineşte ca o deformare morfologică sau estetică evidentă a unei

regiuni anatomice a corpului omenesc, indiferent de localizarea sa, care creează
traumatizatului un prejudiciu fizic sau psihologic indubitabil, şi care are un caracter
permanent.
în mod obişnuit, diagnosticarea stării de sluţire necesită perioade lungi de timp de la producerea
traumatismului şi numai în urma epuizării tuturor mijloacelor medico-chirurgicale de îndepărtare a
prejudiciului.
Din punct de vedere medico-legal, nu poate fi considerată sluţire pierderea chiar a tuturor dinţilor
(edentaţie completă post traumatică), deoarece există posibilitatea protezării, prin diferite mijloace
stomatologice, urmată de îndepărtarea prejudiciului.
Există situaţii când, pentru îndepărtarea prejudiciului, este necesară aplicarea unor mijloace medico-
chirurgicale ce pot reprezenta un risc pentru victimă. în acest caz, persoana nu poate fi obligată să
suporte actul medical posibil sau probabil reparatoriu.
Obligaţia medicului legist este aceea de a preciza acest aspect în concluziile certificatului medico-
legal, mai ales a urmărilor rezultatului intervenţiei medico-chirurgicale.
Nu acelaşi lucru se poate spune în situaţia în care tratamentul medico-chirurgical nu are nici un risc
pentru persoana în cauză, conducând la un rezultat cert de îndepărtare a prejudiciului, iar persoana
refuză acest tratament.

D. Avortul. Se referă la producerea avortului ca urmare a unui traumatism. Dovedirea

medico-legală a acestei stări de fapt implică următoarele cercetări din partea expertului:
- prezenţa şi vârsta sarcinii în momentul producerii traumatismului; este cunoscut că sarcinile de
până la trei luni (inclusiv) nu sunt vizibile evident, deoarece uterul este protejat natural de scheletul
bazinului, care îi conferă o oarece protecţie şi face grea posibilitatea unei acţiuni directe a agentului
vulnerat;
 - localizarea şi felul traumatismului suferit fie la vârstă mică sau mare a sarcinii, deci stabilirea
realităţii traumatismului;
- data primelor semne de iminenţă de avort, evoluţia acestuia, în situaţia de stabilizare şi/sau oprire,
fie la producerea lui pe cale spontană sau ca urmare a necesităţii unei intervenţii chirurgicale;
- mecanismul producerii leziunilor traumatice suferite de victimă;
- starea generală a gravidei după producerea traumatismului, deoarece nu rare sunt situaţiile când
traumatismul induce stări de hipoxie prelungită, stare de şoc, colaps etc, situaţii care conduc implicit la
suferinţă fetală şi la declanşarea avortului;
- stabilirea legăturii de cauzalitate între traumatism şi producerea avortului. Considerăm că, în afara
situaţiilor exprese, stabilirea avortului traumatic este dificil de probat.
E. Punerea în primejdie a vieţii victimei se referă la situaţiile când, în urma traumatismului
suferit, evoluţia vieţii victimei ar conduce inexorabil la deces în lipsa unui tratament medico-chirurgical
adecvat, competent şi urgent.
Intervenţia medicală salvatoare nu poate conduce la înlăturarea răspunderii penale a făptuitorului.
Medicul legist are obligaţia, atunci când în urma examinării persoanei, în cadrul eliberării
certificatului medico-legal, la capitolul concluziilor să înscrie că leziunile suferite au pus în primejdie
viaţa solicitantului şi să anunţe procurorul de serviciu pe raza căruia îşi desfăşoară activitatea instituţia
medico-legală.
Dovedirea punerii în primejdie a vieţii victimei nu are legătură sub nici o formă cu numărul de zile
îngrijiri medicale necesare vindecării. De cele mai multe ori, acest număr este relativ mic.

LEGATURA DE CAUZALITATE

In medicina legală cauzalitatea presupune folosirea, de regulă, a două noţiuni (de cele mai multe ori
confundate între ele atât de către juristi, cât si de medicii legişti) şi anume: legătura de cauzalitate şi
raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate este o noţiune ce exprimă corelaţia (dependenţa)
dintre traumatism şi prejudiciul generat (leziune traumatică sau deces); Legătura de cauzalitate
poate fi:

1. Primară sau directă, cu două variante:

imediată/necondiţionată, calificată ca atare ori de câte ori între traumatism si efect nu se

interpune nimic (exemplu: aplicarea unei lovituri cu toporul în cap — deces).

mediată/condiţionată, ce se stabileşte atunci când între traumatism şi consecintele posttraumatice

acţionează interpun factori preexistenţi cu rol favorizant; în lipsa acestor factori preexistenţi
elementul traumatic nu ar fi fost suficient să genereze efectul.

Rezultă două posibilităţi:

factorii preexistenţi agravează efectele traumatismului (exemple: o plagă minoră la un pacient

hemofilic, urmată de sângerare masivă si deces sau suprainfecţia unei plăgi minore la un pacient
diabetic, urmată de asemenea de deces).

traumatismul agravează patologia preexistentă (exemplu: pacient cu fractură în curs de consolidare la

nivelul coloanei vertebrale suferă un traumatism, care generează o nouă fractură, de această dată cu
transsecţiune medulară urmată de paralizie).
2. Secundară sau indirectă

Se consideră legătură de cauzalitate indirectă, atunci când între traumatism şi efect se interpune o
complicaţie care agravează evoluţia, generând o consecinţă posttraumatică mult mai severă sau chiar
moartea victimei. Această complicaţie trebuie înţeleasă ca un incident care nu face parte din evoluţia
posttraumatică obişnuită, deci un element supraadăugat ce perturbă evoluţia fiziopatologică scontată.
Spre exemplu, în cazul unei plăgi abdominale profunde, ce perforează intestinul, peritonita care se
produce este o consecinţă firească a contaminării cavităţii abdominale cu germeni intraintestinali si nu
o complicaţie care să permită stabilirea unei legături de cauzalitate indirectă.

Legătura de cauzalitate secundară poate fi:

- cu determinare predominant violentă sau traumatică, situaţie în care traumatismul este

responsabil şi de producerea leziunii traumatice iniţiale dar şi a complicaţiei; spre exemplu, o agresiune
urmată de abandonul victimei în frig, care decedează prin hipotermie datorită imposibilităţii
(posttraumatice) de a se deplasa sau împrejurarea în care o persoană aflată în stare de ebrietate este
victima unei agresiuni, iar posttraumatic se dezechilibrează şi rămâne căzută la sol unde decedează,
prin asfixie mecanică datorată obstrucţiei căilor respiratorii cu conţinutul gastric aspirat;

- cu determinare predominant neviolentă sau patologică, când, pe fondul organismului traumatizat,

se suprapune o patologie care în alte împrejurări nu s-ar fi instalat; spre exemplu un politraumatism de
trafic rutier urmat de imobilizare la pat, în decubit dorsal, cu apariţia unei suprainfecţii respiratorii
(bronhopneumonie de decubit) şi deces;

- cu determinare mixtă, violentă-traumatică şi neviolentă-patologică, şi anume atunci când

complicaţia ce întunecă prognosticul este consecinţa întrepătrunderii efectului agentului traumatic cu o
patologie supraadăugată; spre exemplu, victima politraumatizată este abandonată fără a i se acorda
ajutor, iar ulterior, când este descoperită şi transportată la spital, se constată, pe lângă leziunile
traumatice, şi apariţia unor complicaţii infecţioase care, dacă victima ar fi beneficiat de asistenţă
medicală în timp util, nu s-ar mai fi constituit şi nu ar fi generat decesul.

3. Terţiară sau asociativă ori dublu condiţionată (denumită şi conjugată sau complexă)

Acest tip de legătură de cauzalitate se poate stabili atunci când, la realizarea efectului, participă, pe
lângă elementul traumatic, atât patologia preexistentă, cât şi o complicaţie, ce apare posttraumatic şi a
cărei etiopatogenie este greu sau chiar imposibil de apreciat în ce măsură s-ar datora fondului patologic
preexistent, în evoluţia căruia o astfel de complicaţie era previzibilă (spre exemplu în cazul diabetului
zaharat, unde pe fondul arteriopatiei diabetice apar complicaţii infecţioase) sau efectelor
traumatismului în sine.

Legătura de cauzalitate trebuie stabilită indiferent dacă efectele traumatismului sunt locale, loco-
regionale ori generale - faţă de regiunea interesată iniţial - sau dacă aceste efecte s-au produs imediat
sau după un anumit interval de timp posttraumatic.

Nu există legătură de cauzalitate atunci când elementul traumatic nu poate fi interpretat ca o

cauză, condiţie sau circumstanţă. Spre exemplu: traumatism de mică intensitate (obiectivat prin leziuni
traumatice elementare: echimoze sau excoriaţii puţin întinse în suprafaţă şi de mici dimensiuni), la un
bolnav de cancer în ultimă fază, cu decesul acestuia la câteva zile posttraumatic.

RAPORTUL DE CAUZALITATE

Raportul de cauzalitate este o noţiune ce presupune compararea leziunilor traumatice decelate şi

a obiectelor traumatice care le-au generat, pentru ierarhizarea lor, deci se realizează o
discriminare între cauzele concuratoare (asociate, de aceeaşi valoare sau adjuvante, neesenţiale);
această noţiune are aplicabilitate în cazul existenţei mai multor agresori, pentru a se putea stabili,
prin prisma leziunilor traumatice produse victimei, gravitatea faptei fiecăruia şi implicit sancţiunea
juridică adecvată.

Astfel, o plagă perforată a obrazului produsă cu un obiect dur, de tip înţepător, conferă o anumită
gravitate faptei agresorului, spre deosebire de lovirea cu pumnul în regiunea mandibulară şi fractura
dublă de mandibulă consecutivă, de care este învinuit un alt agresor.

Deci raportul de cauzalitate va folosi juristului pentru încadrarea diferenţiată în cazul existenţei mai
multor făptuitori, astfel încât în conformitate cu prevederile Codului penal şi în funcţie de gravitatea
fiecărei leziuni posttraumatice să poată stabili responsabilitatea şi implicit sancţiunea adecvată
pentru fiecare.