BAZA METODOLOGICĂ A TEORIEI GENERALE A STATULUI ŞI DREPTULUI

§ 1. Consideraţii generale

Dacă obiectul de studiu ne dă răspuns la întrebarea “Ce studiază disciplina Teoria generală a
statului şi dreptului?”, atunci baza metodologică răspunde la întrebarea “Cum, în ce mod se
studiază?”. Metodologia este una dintre cele mai actuale şi complicate probleme ale ştiinţei juridice.
Această problemă îşi găseşte soluţionare la diferite etape ale procesului de instruire în cadrul
instituţiilor de învăţămînt superior juridic, ale cercetărilor ştiinţifice realizate de savanţi în domeniul
dreptului. De eficacitatea rezolvării acestei probleme depinde practic întreaga activitate a juriştilor –
atît teoretică, cît şi practică.

Pentru a da răspuns la întrebarea “Ce este metodologia?” e necesar să ne clarificăm în privinţa

următorilor doi termeni: “metodă” şi “metodologie”. Cuvîntul “metodă” provine de la
grecescul methodos, ceea ce înseamnă “cale”, “drum”, fie “mod de expunere”. Termenul
“metodologie” este, etimologic, derivatul a două cuvinte: methodos şi logos – “metodă” şi “ştiinţă”,
deci, simplu vorbind, înseamnă ştiinţa despre metodă şi reprezintă “...sistemul celor mai generale
legi obiective”.

Ca şi oricare alt domeniu, cercetarea ştiinţifică juridică se bazează pe folo¬sirea unei metodologii, a
unui ansamblu de metode şi procedee cu ajutorul cărora se studiază statul şi dreptul în toată
complexitatea sa. Metodele de cercetare în domeniul ştiinţelor sociale s-au dezvoltat, s-au
perfecţionat şi ele în contextul general al impulsului dat cunoaşterii ştiinţifice de noua revoluţie
ştiinţifică contemporană, evidenţiată mai ales prin folosirea noilor cuceriri ale informaticii şi tehnicii
de calcul şi în domeniul ştiinţelor socioumanistice.

Teoria generală a statului şi dreptului ocupă un loc deosebit în sistemul ştiinţelor juridice, aceasta
datorită faptului că conţine premisele metodologice pe care le oferă celorlalte discipline juridice,
asigurînd astfel unitatea metodologică a cercetării ştiinţifice în cadrul acestor discipline. Fenomenul
juridic poate fi cercetat, explicat şi interpretat numai folosindu-se o metodologie adecvată,
corespunzătoare.

La etapa actuală de dezvoltare a ştiinţelor juridice, problema în cauză este tratată de pe poziţii noi.
Dacă pînă nu demult metoda de bază, fundamentul ştiinţific al Teoriei generale a statului şi dreptului
îl constituia filosofia marxistă şi metoda dialectică marxistă – materialismul dialectic şi istoric, astăzi
baza metodologică a Teoriei generale a statului şi dreptului o constituie un ansamblu de metode de
cercetare în domeniul ştiinţelor juridice.

Mecanismul acţiunii sociale a dreptului, funcţiile, esenţa acestuia, conţinutul şi formele lui, legătura
dintre stat, drept şi societate pot fi interpretate ştiinţific numai utilizînd cea mai potrivită metodologie.

Problemele metodologiei în domeniul ştiinţelor juridice au constituit o preocupare permanentă pentru

cercetătorii din domeniul dreptului. Ne vom opri la unele definiţii date noţiunilor de “metodă” şi
“metodologie”.

Prin metodă, Rene Descartes înţelegea „reguli sigure şi uşoare, graţie cărora cine le va fi observat
cu exactitate nu va lua niciodată ceva fals drept adevărat, şi va ajunge, cruţîndu-şi puterile minţii şi
mărindu-şi progresiv ştiinţa, la cunoaşterea adevărată a tuturor acelora de care va fi capabil”.

După Ioan Ceterchi, Ion Craiovan şi alţii, prin metodă înţelegem un ansamblu concentrat de operaţii
intelectuale (ce pot consta din principii, norme) care sînt folosite pentru atingerea unuia sau a mai
multor obiective privind cunoaşterea unui fenomen. În acest scop, pot fi folosite şi anumite procedee
tehnice, care sînt auxiliare metodelor şi care nu trebuie confundate cu acestea.

În opinia savanţilor ruşi Alekseev, Diureaghin, Korelski etc., metoda ştiinţei “Teoria generală a
statului şi dreptului” presupune ansamblul, sau totalitatea căilor, mijloacelor de studiere, care
exprimă poziţiile iniţiale generale în abordarea fenomenului juridic.
Metoda se înfăţişează “...ca un mijloc al gîndirii”, iar, spre deosebire de natură, care acţionează
spontan, gîndirea, mai ales cea ştiinţifică, acţionează pe bază de metodă. Altfel spus, dezvoltarea
gîndirii este în legătură directă cu perfecţionarea metodei.

Cel care urmează o metodă ştiinţifică trebuie să procedeze sistematic, după principii şi să nu
ocolească calea ce trebuie să rămînă mereu deschisă – calea critică, cale regală pentru setea de
cunoaştere a raţiunii omeneşti. Din acest punct de vedere, „metoda” se apropie, dar nu se identifică
cu „metodologia” care are o sferă mai largă de cuprindere, semnificînd un sistem de metode de
cercetare folosite de o ştiinţă. Precizăm, de asemenea, că „metoda” nu se confundă cu „metodica”,
parte a didacticii generale care studiază principiile, metodele şi formele de predare adaptate fiecărui
obiect de învăţămînt.

Preocuparea pentru recunoaşterea metodei a dus la apariţia ştiinţei despre metodă –

metodologie. Metodologia reprezintă sistemul celor mai generale principii de investigaţie, deduse
din sistemul celor mai generale legi obiective. Metoda priveşte fie un anumit principiu metodologic
(metoda particulară), fie un procedeu tehnic oarecare (metoda individuală). Între diversele trepte
metodologice – generală, particulară, singulară – se stabilesc raporturi complexe, în cadrul cărora se
pot distinge aspecte caracteristice legăturii dintre general şi particular, dintre parte şi întreg, dintre
proces şi moment etc.

În literatura de specialitate metodologia juridică a fost definită ca un “... sistem al acelor factori de
relativă invarianţă într-un număr suficient de mare de metode, factori ce au drept obiect raporturile,
legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferitele metode în procesul cunoaşterii fenomenului juridic”.

Studiul metodelor de cercetare în domeniul ştiinţelor juridice, conştientizarea importanţei lor pentru
descoperirea unor cunoştinţe noi, pentru o bună cunoaştere, explicare şi interpretare a dreptului (a
fenomenului juridic) în baza căreia să se realizeze o înţelegere ştiinţifică a mecanismului acţiunii
sociale a dreptului, a funcţiilor lui, a esenţei, conţinutului şi formelor sale, a legăturilor multiple dintre
drept şi societate revine Teoriei generale a statului şi dreptului.

Aceasta nu exclude însă contribuţia celorlalte ramuri ale ştiinţei dreptului la perfecţionarea
metodologiei juridice în domeniul lor de investigaţii.
Nu există cercetător – remarca Lucian blaga – care să nu fie preocupat, în prealabil, într-un chip sau
altul, de metoda de cercetare. „Oamenii de ştiinţă valorifică sistemul de procedee înjghebat încetul
cu încetul prin colaborarea generaţiilor de înaintaşi, acordînd încredere metodei constituite prin
eforturile celorlalţi, în timp ce orice filosof îşi pune problema metodei încă o dată”.

Tot în aceeaşi sursă, autorii fac o constatare destul de importantă, că metoda se defineşte pe mai
multe trepte de generalitate:
- metode proprii de cercetare;
- metode de cercetare comune mai multor ştiinţe;
- metode generale de cercetare.

Între aceste trepte nu există o ruptură. Fiecare treaptă în parte are locul ei. Metodele menţionate se
interpătrund şi se complectează reciproc. Una dintre metodele cu mare rezonanţă filosofică pentru
toate ştiinţele, inclusiv cele juridice, este dialectica.

Cuvîntul „dialectică” (de la latinescul dialegomai – a discuta, a polemiza) este unul din termenii
filosofiei cei mai întrebuinţaţi de la marii gînditori din antichitate şi pînă la Hegel, Marx şi
contemporanii noştri. Termenul are accepţiuni diferite, asupra cărora nu insistăm, menţionînd doar
că Platon, Hegel, Marx remarcă cele trei mari sensuri ale dialecticii:
a) Dialectica scoate în evidenţă legătura, relaţia, continuitatea dintre toate cunoştinţele şi lucrurile.
Este un adevăr elementar pentru dialectică, interdependenţa tuturor lucrurilor, recunoaşterea
complexităţii;
b) Noţiunile care alcătuesc o unitate sau o continuitate sînt diferite pînă la opoziţie şi de aceea sînt
corelative. Dialectica constată că lumea, cu toată unitatea şi continuitatea ei, este plină antinomii:
bine şi rău, iubire şi ură, atracţie şi respingere, pozitiv şi negativ, pace şi război.
c) Realitatea este schimbare, proces, devenire, se supune permanent mişcării sub impulsul
contradicţiei.
Consemnînd valoarea permanentă a dialecticii, autorii citaţi menţionează necesitatea aplicării ei în
procesul de cunoaştere a tuturor fenomenelor sociale şi naturale. Pe noi ne interesează îndeosebi
metodele de cercetare pe care se sprijină ştiinţele juridice, în general, şi teoria generală a statului şi
dreptului, în special.

Printre principalele metode ale cercetării juridice pot fi menţionate metoda logică, metoda istorică,
metoda comparativă, metoda experimentală, metoda analitică, metoda statistică, metoda
sociologică etc. În continuare ne vom opri pe scurt la analiza acestor metode.

§ 2. Metoda logică

În cercetarea statului şi dreptului (ca fenomene juridice), atît de complexe, Teoria generală a statului
şi dreptului, toate ştiinţele juridice folosesc categoriile, legile şi raţionamentele logice, precum şi
utilizarea legităţilor, principiilor, operaţiilor, procedurilor logice la nivelul standardelor ştiinţei logicii în
diversele sale ipostaze clasice sau mai recente. Făcînd abstracţie de ceea ce este neesenţial,
întîmplător în esenţa dreptului, teoria caută să dezvăluie, folosind metoda logică, ceea ce este
esenţial, caracteristic pentru stat şi drept.

Metoda logică nu este, propriu-zis, o cale către obiect, un mod autonom de aflare a acestuia, ci un
mod de exprimare a obiectului, de formulare a unui rezultat. După părerea profesorului universitar
Ion Dogaru, metoda logică constă în ansamblul procedeelor şi operaţiilor metodologice şi
gnoseologice specifice care mijlocesc posibilitatea cunoaşterii structurii şi dinamicii raporturilor
necesare dintre diferitele componente (subsisteme) ale sistemului juridic din societate.

Despre importanţa aplicării logicii în cercetarea statului şi dreptului vorbeşte însuşi faptul că în ultimii
ani s-a conturat ca o disciplină aparte logica juridică. Domeniul logicii juridice cuprinde în mod
obligatoriu:
– editarea normelor juridice. În acest sens se poate vorbi despre logica legiuitorului, cunoscută şi
sub denumirea de tehnică logico-juridică;
– practica judiciară (jurisprudenţa). În acest caz este vorba despre logica judiciară;
– interpretarea logică juridică a normelor de drept. Aceasta presupune logica, adevărată, a
interpretării normelor juridice, fiind deci vorba despre o logică a argumentaţiei.

Logica este ştiinţa despre regulile intelectului. Ea se ocupă cu simplele forme ale intelectului fără a
se referi la conţinuturi. Criteriul pur logic al adevărului este acordul cunoştinţelor cu legile universale
şi formale ale intelectului, fiind o condiţie sine qua non a oricărui adevăr; această condiţie este
negativă, deoarece logica nu merge mai departe; eroarea care nu atinge forma, ci conţinutul, nu
poate fi reliefată.

Aplicarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este deosebit de utilă, deoarece puterea
de stat, sistemul de organe statale, corelaţia dintre ele sînt stabilite în conformitate cu un model
raţional, iar activitatea de elaborare a dreptului, precum şi cea de aplicare a lui trebuie să aibă un
caracter logic. Logica este aplicată unei sfere largi de probleme juridice, cum sînt: definiţiile legale,
metodele de formare şi de clasificare a conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice,
soluţionarea concursului sau a conflictelor de norme, regulile raţionamentului juridic, interpretarea
normelor juridice ş.a. Profesorul Gheorghe Boboş susţine că folosirea logicii în cercetarea juridică nu
trebuie să ducă la neglijarea conţinutului normelor juridice, a fundamentului lor normal sau să
exagereze aspectul ei speculativ în detrimentul cerinţelor vieţii sociale şi ale practicii judiciare.

După cum menţionează profesorul Boris Negru, în cadrul studierii fenomenelor şi proceselor juridice
este necesar ca aceste fenomene şi procese să fie descompuse în elementele lor componente
pentru ca apoi să fie analizate în detaliu. Analiza este o metodă generală de cercetare, bazată pe
descompunerea unui întreg în elementele lui componente şi pe studierea în parte a fiecăruia dintre
acestea. De exemplu, pentru a înţelege un raport juridic la justa lui valoare, este important să
analizăm elementele constitutive ale acestuia: subiectul, obiectul, conţinutul raportului juridic.

În continuare dorim să aducem întreaga argumentare a autorilor cităţi în susţinerea metodei logice la
cercetarea fenomenului juridic. După modul cum se efectuează, analiza poate
fi inductivă şi deductivă. Inducţia (de la latinescul inductio – aducere, introducere) e un tip de
raţionament şi metodă de cercetare ce asigură trecerea de la particular la general, de la faptele
reale, concret-istorice la generalizarea ştiinţifică. Însă inducţia singură nu poate să nu conducă la
esenţa fenomenului cercetat. De aceea ea trebuie duplicată de deducţie. Deducţia (de la
latinescul deductio - deducere) este modul invers de raţionare, adică de la general la particular.

Luînd în consideraţie desfăşurarea în timp a fenomenelor şi proceselor juridice supuse cercetării,

analiza poate fi statică şi dinamică. Analiza statică face o trecere în revistă a realităţii existente la un
moment dat fără să ţină cont de factorii ce determină modificarea ei. Analiza dinamică îşi propune,
dimpotrivă, să scoată în evidenţă schimbările survenite timp între fenomenele juridice.

Analiza, indiscutabil, are o însemnătate primordială în procesul de cercetare, dar ea, totuşi, n-ar da
rezultatul scontat, dacă n-ar fi completată de sinteză. Sinteza (de la latinescul synthesis - unire)
constă în „cunoaşterea obiectelor şi a proceselor pe baza reuniunii mintale sau materiale a
elementelor obţinute prin analiză şi prin stabilirea legăturilor dintre aceste elemente”. Scopul sintezei
este unirea într-un întreg a părţilor, proprietăţilor, raporturilor etc., separate cu ajutorul analizei şi
descoperirea legilor care guvernează realitatea studiată. Analiza şi sinteza constituie o unitate de
contrarii: una o presupune pe cealaltă. Procesul de analiză şi sinteză este continuu şi
interdependent.

Fiind o condiţie sine qua non a oricărui adevăr, logica permite diferenţierea unor asemenea
categorii, fără de care cunoaşterea problemelor statului, dreptului, realităţii juridice e de neconceput.
La asemenea categorii se atribuie: singularul şi generalul, cauza şi efectul, conţinutul şi forma,
esenţa şi fenomenul, necesitatea şi întîmplarea, posibilitatea şi realitatea, etc.

a) Singularul şi generalul
Fenomenele juridice sînt specifice, unice şi în felul lor individuale. E greu să găseşti, de exemplu,
două state sau două sisteme de drept absolut la fel. Însă, caracterizînd fenomenele juridice din
diferite ţări, noi întrebuinţăm anumite noţiuni (de exemplu, „stat”, „drept”, „norma juridică”, „raportul
juridic”, „ordine legală”, „legalitate” etc.), fiecare exprimînd ceva general, adică se referă la un
oarecare grup, la o anumită clasă de fenomene. Astfel, generalul se manifestă întotdeauna în unele
trăsături şi particularităţi singulare ale fenomenelor juridice, iar singularul este întotdeauna
manifestarea, forma de existenţă a generalului.

b) Cauza şi efectul
Observînd, de exemplu, că ridicarea conştiinţei şi culturii juridice duce la înlăturarea legalităţii şi
ordinii legale, că anumite fapte ale oamenilor duc la anumite consecinţe etc., ne convingem de
existenţa unui fel anumit de legătură, proprie proceselor şi fenomenelor şi anume a legăturii dintre
cauză şi efect. Ceea ce trezeşte la viaţă sau modifică un oarecare fenomen numim cauză, iar ceea
ce apare sub acţiunea unei cauze anumite, numim efect. În realitatea juridică totul este legat
reciproc. Lanţul de fenomene este infinit. De aceea, la rîndul său orice cauză este generată de un
oarecare alt fenomen şi apare ca efect, iar orice efect generează şi el alte fenomene, adică este
cauză.

c) Conţinutul şi forma
Orice fenomene juridice am lua, ele toate au conţinut şi formă. Prin conţinut se înţelege totalitatea
elementelor (laturilor, trăsăturilor, particularităţilor, proceselor), ce constiuie obiectul dat, forma fiind
legăturile ce există între elementele conţinutului, acea organizare a fenomenului, datorită căreia, el
apare ca un tot unitar şi poate să-şi exercite funcţiile. Conţinutul şi forma oricărui fenomen sînt
indisolubil legate între ele şi constituie o unitate dialectică. Forma nu poate exista fără un anumit
conţinut şi invers. De exemplu, norma juridică şi articolul actului normativ, sistemul dreptului şi
sistemul legislativ constituie legătura conţinutului şi formei, legătură în care normele juridice,
sistemul dreptului apar în calitate conţinut, iar articolul actului normativ, sistemul legislativ – în
calitate de formă.

d) Esenţa şi fenomenul
La cercetarea realităţii juridice a societăţii deseori folosim categoriile „esenţa” şi
„fenomenul”. Esenţa exprimă totalitatea legăturilor, relaţiilor de adîncime şi a legăturilor lor interne,
care determină principalele trăsături şi tendinţe ale dezvoltării obiectului
juridic. Fenomenul reprezintă evenimentele concrete, proprietăţile sau procesele care exprimă
trăsăturile exterioare ale realităţii şi care constituie forma de manifestare şi de scoatere la iveală a
unei oarecare esenţe. Esenţa poate fi considerată cunoscută numai dacă se cunosc cauzele
apariţiei şi sursele dezvoltării obiectului examinat.
e) Necesitatea şi întîmplarea
În societate, ca şi în natură, totul e legat, condiţionat. Dar ceea ce se produce cu lucrurile şi lucrurile
şi fenomenele îşi poate avea cauza cu precumpănire în ele înseşi, poate decurge din natura lor
internă, dar poate fi generat de alte lucruri şi fenomene, care faţă de lucrurile şi fenomenele date au
un raport doar pur exterior. Anume aceasta şi stă la baza deosebirii dintre necesitate şi întîmplare.
Cu alte cuvinte, necesitatea este ceea ce trebuie să se întîmple în mod neapărat în condiţiile date, în
timp ce întîmplarea îşi are baza nu în esenţa fenomenului, ci în acţiunea asupra lui a altor
fenomene. O ilustrare a legăturii dintre întîmplare şi necesitate ne poate servi următoarele.
Ocuparea teritoriului dintre Nistru şi Prut, numit Basarabia de către Rusia, în 1812 a fost, fără
îndoială, o întîmplare. Dar faptul destrămării Imperiului Rus, iar mai apoi a imperiului sovietic apare
ca o necesitate.

f) Posibilitatea şi realitatea
În societate apar permanent diverse fenomene. Însă mai înainte ca un fenomen oarecare să apară
trebuie să existe anumite condiţii, permise pentru apariţia lui sau, cel puţin, să nu existe anuite
împrejurări care să împiedice această apariţie. Prin urmare, posibilitatea fixează tendinţa obiectivă
de dezvoltare a fenomenelor. Realitatea reprezintă orice fenomen care există de acum. De
exemplu, în cazul comiterii unei infracţiuni persoana care a comis-o va fi trasă la răspundere juridică,
dacă va fi identificată. În cazul identificării persoanei care a comis fapta ilicită cu vinovăţie şi dacă nu
vor exista împrejurări care exclud răspunderea juridică, aceasta din urma va deveni o realitate.
Sîntem de părerea că logica juridică, ca disciplină distinctă, la baza căreia stă metoda logică, trebuie
să fie inclusă în mod obligatoriu (alături de logica formală) în programele de învăţămînt ale tuturor
instituţiilor de învăţămînt superior de profil juridic.

§ 3. Metoda istorică

Astăzi, dezvoltarea oricărei ramuri a vieţii sociale, politice sau economice e de neconceput fără
aplicarea realizărilor ştiinţifice. Tratarea oricăror probleme se impune de pe poziţii ştiinţifice, ţinîndu-
se cont de realităţile obiective ale dezvoltării istorice. În studierea diferitelor fenomene sociale,
inclusiv a statului şi dreptului, un rol deosebit îl ocupă metoda istorică de cercetare. Metoda istorică
reclamă apelul sistematic la istorism şi istorie.

Conform istorismului, principiu al dialecticii, fenomenele realităţii trebuie privite în procesul apariţiei,
dezvoltării şi pieirii lor, în legătură indisolubilă cu condiţiile istorice concrete care le-au generat.
Istorismul este opus tendinţelor de substituire a studiului concret-istoric al realităţii sociale prin
scheme abstracte, ca şi istoricismului care supralicitează demersul genetic, diacronic în explicarea
fenomenului social, neglijînd pe cel sistemic şi sincronic, ca şi factorii neesenţiali dar cu acţiune
permanentă în determinarea dezvoltării.

Istoricul reflectă dezvoltarea fenomenelordin natură şi societate, cu toate amănuntele acestei

dezvoltări, în toate particularităţile întîmplătoare, zigzagurile şi repetările ei. Logicul reflectă esenţa
dezvoltării istorice, înlăturînd aspectele ei neesenţiale, descoperind conexiuni fundamentale, laturile
generale, necesare, dintre fenomene, pe care logicul le explicitează. Logicul recapitulează într-o
formă rezumată, concentrată istoricul (Hegel).

Istoria semnifică cunoaşterea trecutului umanităţii şi derularea actuală a vieţii omeneşti. Analizele
cauzale în istorie sînt de trei feluri: analiza cronologică, analiza materialist-istorică şi analiza
sistemică. După profesorul Ion Craiovan ele reprezintă trei „şcoli”, în mod succesiv dominante:
şcoala pozitivistă, marxistă şi cea analistă.

1. Înlănţuirea cronologică. Dacă „Istoria este ştiinţa timpului” (Braudel), atunci post hoc, ergo propter
hoc („după aceasta, deci din cauza aceasta”) este înlănţuirea cauzală prin excelenţă. Trebuie
urmărită, cît se poate ordinea cronologică pentru că este ordinea în care sîntem siguri că s-au
produs faptele şi căreia va trebui să-i găsim cauzele şi efectele (Longlois, Seignobos).
2. Ierarhizarea structurală a adepţilor materialismului istoric substituie liniarului cronologic, o reţea
piramidală de cauze ascendente, sic et semper, străbătînd o realitate riguros stratificată. Cele mai
profunde cauze – cele care se nasc în limea infrastructurilor economice – determină structurile
sociale: acestea din urmă, dacă ar fi să acceptăm metafora geologică, formează un strat interimar şi
determină natura şi evoluţia suprastructurilor. S-a admis pentru „flexibilitate” existenţa unei
cauzalităţi „descendente”, determinismul economic rămînînd în ultimă instanţă în explicaţie. Istoria a
arătat totuşi că această viziune nu a permis prezicerea unor evoluţii istorice fundamentale în termeni
de „capitalism” şi „socialism”, prăbuşirea regimurilor totalitariste în Europa de Est, de pildă, arătînd
ce surprize le poate rezerva istoria teoreticenilor evoluţiei ei.
3. Interacţiunea sistemică. O dată cu Noua Istorie a apărut un demers explicativ inspirat, pe de o
parte de limitele analizelor pozitiviste şi marxiste, iar pe de altă parte, în mod special de revoluţiile
intelegenţei care s-au succedat de la începutul secolului trecut. Cuvinte derutante au devenit
comune astăzi „relativitate”, „incertitudine”, „verigă”, „interacţiuni”, „mediu înconjurător”,
„complexitate”, „sistem”.

Esenţa metodei istorice constă în cercetarea ştiinţifică a fenomenului juridic care rezidă în analiza
condiţiilor economice, sociale, politice şi de altă natură, a relaţiilor corespunzătoare, la momentul
constituirii în trecut a unui sistem de drept, completată cu analiza evoluţiei relaţiilor reglementate
juridiceşte, spre a înţelege conţinutul şi forma fenomenului juridic privit, de asemeni, în evoluţia lui,
spre a dezvălui sensul evenimentelor trecute şi al regularităţilor privite în succesiunea lor
neîntreruptă.

În conformitate cu această metodă, ştiinţele juridice, inclusiv teoria generală a statului şi dreptului,
cercetează statul şi dreptul în evoluţia lor istorică, de-a lungul diferitelor orînduiri sociale, studiind în
acelaşi timp şi modul în care s-au format o serie de categorii juridice, cu care aceste ştiinţe lucrează
şi la momentul de faţă, precum: tipul de stat şi drept, esenţa statului, esenţa dreptului, izvoarele
dreptului, sistemul dreptului, mecanismul statului, funcţiile statului, funcţiile dreptului ş.a.

Perspectiva epistemologică contemporană – menţionează profesorul Ion Craiovan – oferă spre

reflecţie ştiinţelor juridice, în relaţie cu metoda istorică, teze ca:
- disciplinele ştiinţifice au o dimensiune istorică imanentă. Istoria trecută participă mereu la
constituirea şi validarea prezentului ştiinţei;
- experienţa disponibilă asupra ştiinţei se află în istoria ştiinţei;
Recursul la istorie se impune în mod deosebit în momentele de „reorientare strategică” a unei
discipline ştiinţifice, de fundamentare a unor noi direcţii de cercetare ştiinţifică sau a unor programe
de cercetare fundamentale. Atunci fiind necesară „mobilizarea” întregii experienţe istorice a ştiinţei
pentru justificarea abordării (St.Toulmin);
- unele alternative necesare testării şi perfecţionării unei teorii actuale pot fi luate foarte bine din
trecut, din istoria ştiinţei, „progresul a fost adesea realizat printr-o „critică din trecut”. Astfel „întreaga
istorie a ştiinţei este absorbită de ştiinţa actuală şi este folosită pentru îmbunătăţirea fiecărei teorii în
parte” (Feyerabend);
- istoria ştiinţei are astfel un rol euristic pentru ştiinţa actuală. Noile descoperiri ştiinţifice „potenţează”
la rîndul lor, ipotezele sau viziunile din trecut, ele deschid noi posibilităţi alternativelor excluse ca
„nelegitime” (sau chiar „false”) din istoria mai recentă;
- transformarea accentuată a istoriei ştiinţei dintr-o disciplină empiric descriptivă într-una conceptual
explicativă şi interpretativă, aptă să contribuie la formularea unor explicaţii noi ale evoluţiei ştiinţei şi
la dezvăluirea legităţilor dezvoltării ei, pe care să se întemeieze prognozele şi strategiile ei de
cercetare;
- o metodologie realistă a evaluării teoriilor trebuie să depăşească abordarea logistică, pentru a
admite considerarea istorică a teoriei, care să-i determine potenţialitatea, modul în care s-a
dezvoltat, căile deschise în vederea conceptualizării unor noi probleme etc.
Toate acestea, raportate la etapa istorică concretă şi la diferitele instituţii juridice din această
perioadă, poartă pecetea transformărilor istorice ale poporului şi ţării respective. După cum
menţionează Nicolae Popa, dreptul îşi are istoria sa şi exprimă, în diferite etape şi la diferite
popoare, gradul de dezvoltare a culturii.

§ 4. Metoda comparativă

În sistemul metodelor de cercetare ştiinţifică un loc aparte îi revine metodei comparative, numită des
şi comparatism. Cu ajutorul acestei metode pot fi stabilite elementele identice şi cele divergente
dintre două fenomene, instituţii, lucruri etc., în scopul unei mai bune cunoaşteri a instituţiilor similare
din diferite ţări şi folosirii experienţei reciproce în măsura în care ea este aplicabilă specificului ţării
respective. Referitor la studiul statului şi dreptului, esenţa acestei metode constă în stabilirea
similitudinilor şi diferenţelor dintre diferite sisteme de drept, dintre diferite instituţii juridico-statale,
pentru că statul şi dreptul unui anumit popor are întotdeauna caractere specifice doar lor.
Combătînd, în principiu, preluarea mecanică a unor instituţii şi reglementări juridice dintr-o ţară în
alta, ca şi considerarea unora drept modele de urmat în alte ţări, metoda comparativă arată calea
realistă de folosire a experienţei legislative şi judiciare şi de îmbogăţire reciprocă a sistemelor
juridice din diferite ţări, ştiut fiind că orice reglementare juridică trebuie să izvorască şi să răspundă
în primul rînd nevoilor naţionale, specificului şi particularităţilor ţării respective, iar pentru găsirea
soluţiilor optime va studia, evident, şi experienţa altor sisteme de drept.

În literatura juridică s-au conturat regulile după care se foloseşte metoda comparativă:
a) este supus comparării numai ceea ce se poate compara. Sub aspectul utilizării acestei reguli în
cercetarea juridică, prezintă interes următoarele aspecte:
– să se stabilească dacă sistemele comparate aparţin sau nu aceluiaşi tip istoric de stat şi drept;
– să se stabilească dacă, din punct de vedere al substanţei intereselor, termenii supuşi comparării
diferă sau nu (sînt sau nu într-o relaţie de opoziţie);
– diferenţele, mai ales, trebuie precizate cu claritate, chiar dacă, să presupunem, asemănările
(similitudinile) nu sînt precizate sau sînt prezentate la general sau evaziv;
b) termenii supuşi comparării trebuie priviţi în dimensiunile şi conexiunile lor reale şi plasaţi în
contextul social-politic şi cultural în care îşi au sorgintea.
O asemenea regulă presupune:
– considerarea cadrului relaţional general (economic, politic, social, cultural, confesional, moral etc.)
ca suport al relaţiilor supuse reglementării juridice în cele două (sau mai multe) sisteme (ramuri,
instituţii juridice sau norme) supuse comparării;
– considerarea principiilor ce se degajă din sistemele de drept supuse comparării;
c) comparatismul trebuie să ţină seama atît de sensul normei juridice la momentul apariţiei ei, cît şi
de evoluţia în timp a acestui sens, aşa cum doctrina şi practica îl conturează la diferitele etape de
aplicare.

La promovarea normelor care să structureze, treptat, o nouă ordine comunitară, organismele Uniunii
Europene au folosit şi continuă să folosească cu succes metoda comparată. Această metodă şi-a
găsit utilitatea în elaborarea majorităţii reglementărilor, în domenii cum sînt: libera circulaţie a
capitalurilor şi plăţilor; libera circulaţie a mărfurilor; libera circulaţie a persoanelor; libera circulaţie a
serviciilor etc. De asemenea, la metoda comparată s-a recurs şi se recurge în procesul consacrării
normelor privind tarifele de transport aerian, taxelor cu efect echivalent, taxelor vamale, taxelor în
agricultură. Domenii în care această metodă este intens folosită sînt cele ale cooperării în sectorul
nuclear şi mediul înconjurător, precum şi în cel al cunoaşterii fenomenului infracţional şi combaterii
crimei organizate. În urma valorificării studiilor şi analizelor comparative s-au emis norme comune,
reflectate şi în acordurile de asociere la Comunităţile Europene.

Un exemplu elocvent în acelaşi sens este elaborarea practic din toate statele membre ale sistemului
sovietic şi socialist a constituţiilor şi altor legi organice a acestor state, inclusiv în ţara noastră,
utilizînd metoda comparată au fost analizate constituţiile şi alte legi din diferite state democratice
cum sînt. Statele Unite ale Americii, Elveţia, Franţa, Italia, Germania, etc, s-au conturat multe din
normele noastre fundamentale, avînd astăzi Constituţii moderne, care răspund aspiraţiilor de
dezvoltare pe baze democratice, urmînd ca acestea să fie transpuse real în viaţă utilizînd aceeaşi
metodă comparată.

În concluzie putem menţiona că importanţa deosebită a metodei comparative a dus şi la apariţia

unei ramuri distincte în sistemul ştiinţelor juridice – a dreptului comparat. Aceasta, la rîndul său, a
dus la crearea în numeroase ţări a unor catedre sau institute de drept comparat, inclusiv a unor
instituţii internaţionale (cum este Academia Internaţională de Drept Comparat cu sediul la Paris). De
aceea, considerăm oportună crearea unor asemenea centre ştiinţifice şi în ţara noastră.

§ 5. Alte metode aplicate în studiul dreptului

1. Metoda experimentală (experimentul). Fiind proprie ştiinţelor naturii, uneori ea se foloseşte şi în

domeniul statului şi dreptului. Cunoaştem că menirea socială a dreptului este de a reglementa
relaţiile din societate. Acţionînd asupra lor, dreptul tinde la perfecţionarea acestora, de aceea uneori
este rentabil de a experimenta diferite situaţii, cazuri pentru a găsi varianta optimă de soluţionare a
problemei.
Referindu-ne la această metodă, vom spune că ea poate fi utilizată atît în laborator (de exemplu, în
domeniul criminalisticii), cît şi pe teren (de exemplu, în domeniul reglementării juridice cu caracter
economic). Aplicarea metodei experimentale în activitatea legiuitorului reprezintă un pas înainte pe
linia sporirii eficienţei reglementării prin norme juridice a relaţiilor sociale.

2. Metoda sociologică. Esenţa acestei metode constă în folosirea cercetărilor sociologice pentru

studierea opiniei publice, pentru studierea eficienţei sociale a activităţii diferitelor organe de stat,
precum şi a reglementărilor date relaţiilor sociale. Folosirea cît mai pe larg a sondajului de opinie
sau a anchetei sociologice a dus la conturarea sociologiei juridice, ca disciplină de sine stătătoare
care se predă la multe facultăţi de drept.

Realitatea juridică, ca fragment al realităţii sociale, este mult mai cuprinzătoare decît lumea pe care
ne-o oferă legile, jurisprudenţa, categoriile, conceptele şi instituţiile juridice ale dreptului. Aport
substanţial la cercetarea sociologică juridică au adus sociologi şi jurişti de largă recunoaştere ca:
Dionisio Anzilotti, Eugen Erlich, G.Tarde, Max Weber, Emil Durkheim, Leon Duguit, Jean
Carbonnier, M.Hauriou, Dimitrie Guşti, ş.a.

În concepţia profesorului Dimitrie Guşti, sociologia este ştiinţa realităţii sociale, a cărei esenţă este
voinţa. El distinge două categorii de valori sociale: valori constituitive (valori economice şi spirituale)
şi valori regulative (valori politice şi juridice). Sociologia juridică cercetează modul în care societatea
influenţează dreptul şi suportă la rîndul ei influenţa din partea acestuia, evidenţiind totodată faptul că
există fenomene juridice primare, care se identifică cu dreptul (legile, activitatea administrativă,
activitatea de aplicare a dreptului) şi fenomene juridice secundare, în care ponderea elementului
juridic este mai redusă (responsabilitatea socială, statutul şi rolul individului).

Ambele categorii de fenomene juridice sînt cercetate cu aceeaşi atenţie de sociologia juridică, căreia
îi sînt caracteristice următoarele metode de cercetare: observaţia; analiza documentelor sociale şi
juridice; ancheta sociologică; chestionarul sociologic; interviul. Sociologia juridică abordează, în
demersul său ştiinţific, următoarele domenii:
- crearea dreptului (elaborarea legilor);
- cunoaşterea legilor de către cetăţeni şi organele de stat;
- cauzele încălcării legilor (cauzalitatea delictuală, contravenţională, infracţională);
- aspiraţiile cetăţenilor în legătură cu noile domenii de reglementare juridică (de exemplu: legalizarea
prostituţiei, legalizarea consumului de droguri uşoare, legalizarea căsătoriei sub limitele de vîrstă
prevăzute de legea în vigoare, introducerea pedepsei cu moartea, etc.);
- ameninţări la adresa ordinii de drept (traficul ilegal şi consumul de droguri, corupţia, criminalitatea
financiară, crima organizată, delicvenţa juvenilă, violenţa în familii, criminalitatea informatică, etc.);
- forme juridice şi extrajuridice de prevenire a încălcării normelor de drept, de educaţia specifică a
populaţiei. Separat de aceste domenii cercetarea sociologică este solicitată de către organele cu
competenţe normative (parlamentul şi guvernul să efectuieze documentări de specialitate,
investigaţii cu caracter de expertiză legală, precum şi studii privind procesul reinserţie socială a
persoanelor care au comis fapte antisociale).

3. Metodele cantitative. Unii autori, inclusiv I. Ceterchi, menţionează că o utilizare tot mai largă în
sfera ştiinţelor juridice au metodele analizei sistematice, structurale şi funcţionale, precum şi cele
cantitative. Se simte şi în domeniul juridic necesitatea prelucrării cu mijloace moderne a cantităţii
considerabil sporite de informaţii, localizate cu deosebire în actele juridice (normative şi concrete),
folosind în acest scop calculatoarele electronice. Computerul devine un instrument de lucru obişnuit
şi pentru jurist.

Metoda statistică serveşte atît la studierea procesului general de elaborare a dreptului, cît şi a celui
de aplicare, mai ales pe cale judiciară. Actualmente, s-a format o disciplină distinctă, ca un domeniu
distinct al statisticii – statistica judiciară.

Esenţa acestor metode constă în operaţiile de verificare a ipotezelor ştiinţifice în cadrul strategiilor
dezvoltării fenomenului juridic în strînsă corelaţie şi pe fondul scenariilor dezvoltării economice şi
sociale. Aceste metode presupun:
a) dezvoltarea informaţiei juridice pentru îmbunătăţirea procesului decizional prin folosirea
calculatorului;
b) orientarea cercetărilor de informatică juridică în direcţii precum:
– elaborarea legislaţiei;
– sistematizarea legislaţiei;
– evidenţa legislativă;
– evidenţa soluţiilor de practică judecătorească;
– alcătuirea băncii de date de informaţie juridică;
– sistematizarea informaţiei juridice;
– evidenţa evoluţiei fenomenului juridic pe domenii (cauze civile, penale, administrative, de drept al
familiei etc., iar în cadrul fiecărei ramuri – evidenţa pe domeniile care prezintă interes deosebit, de
exemplu: în cadrul dreptului familiei – evidenţa divorţurilor);
– evidenţa şi sistematizarea faptelor de violenţă;
– evidenţe criminologice;
– evidenta făptaşilor după modul de operare (modus operandi) etc.
c) introducerea şi perfecţionarea programelor de calculator adecvate cercetării juridice şi practicii
judiciare;
d) evidenţa şi sistematizarea reglementărilor uniforme şi a practicii în domenii precum dreptul
comerţului internaţional, dreptul internaţional privat etc.

Aplicarea cît mai largă a metodelor cantitative şi folosirea lor reuşită în toate domeniile jurisprudenţei
pot da anumite rezultate pozitive. De exemplu, cunoscînd activităţile individuale, durata medie a
realizării lor, pot fi optimizate diferite tipuri de activităţi ale organelor administraţiei de stat, ale
instanţelor judecătoreşti etc.

4. Metode prospective. Referindu-ne la această grupă de metode, putem menţiona că ele sînt

cercetate foarte puţin în literatura juridică de specialitate. Introducerea metodelor prospective în
domeniul ştiinţei dreptului urmăreşte nu numai creşterea rolului funcţiei de previziune, ci şi a rolului
funcţiei explicative. Capacitatea de a descoperi legităţile dezvoltării fenomenelor juridice este
determinată de gradul cunoaşterii evoluţiei fenomenelor sociale. Prognoza juridică presupune un
aparat metodologic complex, folosirea celor mai noi procedee şi tehnici. Metodele prospective se
utilizează în fundamentarea adaptării unor noi acte normative, cuprinzînd şi interpretarea pe care le
o vor da organele de aplicare menite să urmărească realizarea lor.

Finalizînd această prezentare succintă a metodelor de cercetare a dreptului, considerăm utile două
menţiuni:
a) metodele nu trebuie înţelese izolat, ci în interdependenţa şi complementaritatea lor;
b) teoria juridică înţelege să aplice principiul general, potrivit căruia practica este unicul criteriu de
verificare a oricărei ipoteze şi teorii, de aceea concluziile teoretice la care ea ajunge sînt confruntate
cu experienţa oferită de practică, de viaţă.

Numai ţinînd seama de ambele aceste menţiuni putem căpăta rezultate noi, valoroase şi utile în
procesul de studiere a fenomenelor juridice.