Recenzie

Titlul cărţii: Cum se face o teză de licenţă

Autor: Umberto Eco
Traducător: George Popescu
Editura: Pontica
Locul publicării: Constanţa
Anul ediţiei: 2000

Capacitatea de sinteză descrie o rigoare aparte desăvârşită prin acribie

academică şi efort continuu. Sinteza (din grecescul syn - ,,împreună” + tithenai – ,,
a [dis]pune”) descrie un proces laborios de selectare şi de (re)unire a principalelor
elemente dintr-o unitate comunicativă în vederea relansării aspectelor esenţiale
într-o formulă mai concisă. Scopul introducerii unui ,,gigant” justifică cutezanţa
manipulării şi, astfel, reţinând aforismul medieval al lui Bernard de Chartres,
Umberto Eco devine un ,,pitic” pe umerii giganţilor care sintetizează necontenit
taina lumii, reuşind, de fiecare dată, să surprindă prin claritate, profunzime şi
generozitate ştiinţifică. Complexitatea academică se împleteşte cu grija didactică,
iar dovada incontestabilă a acestui lucru se concretizează elocvent în îndrumarul
Cum se face o teză de licenţă. Ediţia din anul 2000, de la editura Pontica, tradusă
de George Popescu, este o carte dedicată tuturor studenţilor care doresc să-şi
cultive simţul academic şi să întreprindă o lucrare de licenţă corectă din punct de
vedere ştiinţific.
În ciuda anumitor recomandări metodice ,,caduce”, criteriile de cercetare şi
redactare a unei teze de licenţă rămân, în mare parte, actuale, fapt ce potenţează şi
confirmă caracterul estetic autentic al elementelor didactice exprimate. ,,Metodică,
dar şi spirituală pe alocuri”, (Manolescu, 2013, în ziarul Adevărul) cartea lui
Umberto Eco inventariază sistematic chintesenţa metodologică necesară oricărui
amator (în sensul etimologic al cuvântului) de cultură cu doleanţe în direcţia
scriitoricească.
Propedeutică a chemării academice, prima parte a lucrării debutează cu
interogaţia retorică: Ce este o teză de licenţă şi la ce se foloseşte, unde sunt
explicate anumite considerente terminologice indispensabile pentru înţelegerea
conceptului tratat, şi anume feluritele accepţiuni pe care cuvântul teză le poate
îngloba. Sunt identificate, prin urmare, noţiunile contrastive de teză de
compilaţie/teză de cercetare. Pe de o parte, în viziunea lui Umberto Eco, teza de
compilaţie este o lucrare în care studentul ordonează organic şi metodic parerile
mai multor cercetători despre un subiect, reuşind astfel să-şi însuşească un mod
diferit de a vedea şi de a interpreta o problemă stiinţifică. Pe de altă parte, teza de
cercetare este actul de deplină serioziate, o lucrare laborioasă unde eforturile
studentului se conjugă cu ale coordonatorului pentru a descoperi „ceva ce ceilalţi
n-au spus încă”.
Problematica subiectului teză este expusă prin dispunere disjunctivă a
diferitelor relaţii conceptuale avansate. Subcapitole precum teză monografică sau
teză panoramică, teză istorică sau teză teoretică, subiecte vechi sau subiecte
contemporane complementează efortul delimitării iniţiale din prima parte, redând o
semantică a prudenţei şi a gradului de ştiinţificitate sau originalitate. În
conformitate cu principiile emise de Umberto Eco în capitolul al doilea, Alegerea
subiectului, o teză autentică, utilă din punct de vedere ştiinţific, este dependentă de
o serie de factori, anume: un grad înalt de recognoscibilitate, utilitate,
verificabilitate şi originalitate. În esenţă, o teză este bună în măsura în care obiectul
pe care îl tratează este reperabil ca noţiune sau lucru universal-acceptat de către o
comunitate academică şi nu numai; intră în complementaritatea altor studii similare
potenţând şi motivând noi descoperiri; surprinde printr-o optică originală sau o
nouă modalitate de expunere a anumitor idei, fapte sau rezultate experienţiale.
Traseul metodologic preliminar se fundamentează prin instalarea actului de
cercetare bibliografică şi enunţarea planului de lucru. Dinamica şi complexitatea
procesului de stocare a materialului bibliografic se derulează extensiv printr-o
procesulitate aparte. Stilul didactic dezvoltă o nouă formulă de ,,predare” a
tehnicilor de identificare a surselor utile tezei prin schimbare de roluri şi, în acest
fel, cititorul/studentul devine actorul principal în descoperirea progresivă a
sistemlui de referinţe bibliografice: ,,Caut Grande Dizinonario Enciclopedico Utet
fiindcă îmi amintesc că erau termeni foarte ampli şi aduşi la zi despre <<Poetică>>
şi alte lucruri care îmi sunt de folos, dar aici nu există. Trec atunci să frunzăresc
Enciclopedia Filosofică a lui Sansoni. Găsesc interesanţi termenii <<Metafora>>
şi <<Barocul>>” (Cap. III.2.4., Biblioteca din Alessandria: un experiment).
Odată deprinsă, tehnica cercetării materialului bibliografic determină
iniţierea unui plan de lucru cu ajutorul căruia studentul va putea să-şi dezvolte o
traiectorie aproximativă a substanţei dobândite anteorior şi să-şi ,,controleze
devierile şi impulsurile”. Aşadar, planul cu un grad înalt de reuşită se traduce prin
întocmirea unui sumar sau ipoteză de lucru care să anticipeze şi să descrie cu cât
mai multă precizie desfăşurarea subiectului în fază incipientă. Sumarul poate fi
definit în acest sens ca o reţea interdependentă şi inter-referenţială compusă din
capitole, paragrafe şi subparagrafe ce oglindesc structura logică a tezei.
Finalul demersului didactic este marcat prin capitolul numit Redactarea. Pe
lângă explicarea modului de a vorbi/scrie într-o teză, tiplogia publicului receptor şi
posibilele capcane în care poate să cadă un autor neiniţiat, Umberto Eco notează
zece reguli esenţiale de citare care controlează actul referential şi menţine studentul
în rigoarea parametrilor ştiinţifici. Simplificate, acestea pot fi redate în funcţie de
trei criterii: criteriul cantitativ, calitativ şi de fidelitate, ceea ce prespune că un citat
trebuie să aibă o dimensiune rezonabilă, să confirme/infirme în mod ştiinţific o
părere prin autoritatea sa şi, în acelaşi timp, să poată dovedi autenticitatea şi
corectitudinea informaţiilor emise.
Dinamic, interactiv şi instructiv, îndrumarul lui Umberto Eco se înscrie cu
uşurinţă în universul didactic al marilor dascăli, reuşind să surprindă publicul său
prin acurateţe, coerenţă şi relevanţă. Logicizarea şi, prin urmare, simplificarea
actului de cercetare ştiinţifică relevă o măiestrie aparte ce conferă cărţii un statut de
,,abecedar” indispensabil celui care doreşte să-şi cultive capacitatea de cercetare.

Surse online
Manolescu, Nicolae, ,,Cum se face o teză”, în Adevărul.ro, 2013, disponibil la:
https://adevarul.ro/cultura/carti/cum-teza-
1_517aa210053c7dd83f4d0b8f/index.html, accesat: 04.01.2021.