PUTEREA PĂRINTEASCĂ

SI MODURILE DE CREARE A PUTERII PĂRINTEȘTI (CĂSĂTORIA,

ADOPȚIUNEA SI LEGITIMAREA)

PUTEREA PĂRINTEASCĂ

Puterea lui pater familias asupra descendenţilor este desemnată prin sintagma “patria
potestas” şi se exercită asupra fiilor, fiicelor şi nepoţilor din fii, nu şi asupra nepoţilor din fiice,
pentru că aceştia se aflau sub puterea tatălui lor.
La origine, patria potestas a avut două caractere definitorii:
 caracterul perpetuu
 caracterul nelimitat (absolut).
În virtutea caracterului perpetuu, patria potestas se exercită până în momentul morţii lui pater
familias.
Potrivit caracterului nelimitat, pater familias putea să exercite o putere nelimitată asupra
persoanelor şi bunurilor.
Puterea nelimitată asupra persoanelor se explică prin faptul că pater familias avea asupra
descendenţilor:
 ius vitae necisque (dreptul de viaţă şi de moarte);
 dreptul de abandon, noul născut putând fi recunoscut prin ridicarea pe braţe sau abandonat
pe un loc viran;
 dreptul de vânzare, care se exercita conform Legii celor XII Table..
Pater familias îşi putea vinde fiul de trei ori, fiecare vânzare fiind valabilă pe cinci ani, iar
după cea de-a treia vânzare, fiul de familie ieşea de sub puterea lui pater familias.
Acest drept se exercita şi asupra bunurilor. Toate bunurile dobândite de către fiul de familie
vor intra în stăpânirea lui pater familias. Fiul de familie putea încheia numai acele acte care făceau
mai bună situaţia lui pater familias.
Puterea părintească putea lua naştere pe cale firească, prin intermediul căsătoriei sau pe cale
artificială, prin adopţiune şi legitimare.

CĂSĂTORIA

Căsătoria (iustum matrimonium sau iustae nuptiae), pentru romani modul natural de creare a
puterii părinteşti constă la origine în trecerea femeii sub puterea bărbatului.
Autorii explică această fizionomie a căsătoriei romane, în epoca veche, prin dorinţa
bărbatului de a fi sigur de fidelitatea soţiei şi deci de paternitatea copiilor, care urmau să-i
moştenească. Pentru a asigura fidelitatea soţiei, implicit paternitatea copiilor, soţia era dată în mod
absolut în stăpânirea bărbatului. Aşadar căsătoria ca si alte forme de structură socială, apărea la
vechii romani ca un reflex al spiritului individualist, generat de instituţia proprietaţii-putere. În
ultimă instanţă, femeia nu era decât un instrument supus puterii nelimitate a bărbatului ca şi
celelalte elemente constitutive ale familiei, cu rolul de a-i crea moştenitori, la rândul lor supuşi
aceleiaşi puteri.
Engels explica fizionomia originară a căsătoriei romane prin interesul lui pater familias de
a-şi asigura fidelitatea soţiei şi, prin aceasta, certitudinea partenităţii faţa de urmaşii care veneau la
moştenirea bunurilor sale: “Ea se bazează pe dominaţia bărbatului în scopul precis de a procrea
copii cu paternitate certă”.
 Definiţia lui Justinian potrivit căreia căsătoria era ‘’unirea bărbatului cu femeia, care constă
într-o comunitate de viată de nedespărţit’’ (viet mulieris coniunctio individuam consuetudim vitae
continens) nu ne spune nimic despre conţinutul social al căsătoriei romane, fiindu-ne redată doar o
imagine idilică a sa
Din definitia dată de Modestin căsătoriei: coniunicatio maris et feminae, consortium omnis
vitae, divini et humani iuris comunicatio (unirea bărbatului cu femeia, realizând o comunitate
pentru întreaga viată prin împărtăsirea dreptului divin si uman). rezultă că incă se mai păstra vechea
conceptie romană despre căsătorie, evidentiindu-se trei elemente fundamentale:
 Coniunctio maris et feminae, consortium omnis vitae este fragmentul din definitie ce
subliniază că, pentru romani, căsătoria era o legătură pentru toată viata, fiind considerată o
legătură de nedesfăcut. Romanii nu priveau căsătoria ca pe o simplă legătură sexuală sau ca
o afectiune trecătoare, sotii fiind uniti prin puternica legătură de cult;
 Comunicatio humani iuris vrea sa însemne că între soti se stabilea o comunitate desăvârsită
în ce priveste bunurile materiale;
 Comunicatio divini însemna împărtăsirea femeii la cultul divin al bărbatului. Femeia, alături
de sot, va îndeplini ceremoniile cultului, participând la toate riturile si formulele necesare
pentru îndeplinirea obligatiilor fată de religia casnică si cultul strămosilor. ” Ceremonia
nuntii era atât de solemnă – spune Fustel de Coulanges - si va avea efecte atât de grave încât
nu trebuie să ne surprindă faptul că bărbatii considerau că această ceremonie nu este permisă
decât pentru o singură femeie în fiecare casă”.

Din nefericire, vechile obiceiuri s-au alterat, conceptiile s-au schimbat, credinta religioasă s-a
diluat, fapt ce a dus la slăbirea legăturii căsniciei, păstrându-se doar unele din cele trei elemente, si
anume comunitatea în ce priveste bunurile materiale, femeia fiind determinată să contribuie la
sarcinile căsătoriei sub forma dotei
În epoca veche se practica, în exclusivitate, căsătoria cu manus, caracterizată prin căderea
femeii în puterea bărbatului. La sfârşitul republicii, în condiţiile dezvoltării economiei de schimb,
structurile sociale, inclusiv familia romană, şi-au transformat fizionomia. Astfel, căsătoria cu
manus, apărută în condiţiile Romei primitive, a căzut treptat în desuetudine, locul său fiind luat de
căsătoria fără manus (sinemanus). În căsătoria fără manus femeia nu mai cădea sub puterea
bărbatului, ci ramânea sub puterea lui pater familias de origine.
Astfel, casatoria cu manus, adica cu puterea maritala a barbatului exercitata asupra ei,
femeia parasea familia de origine rupand astfel legaturile agnatice cu acestea, si intra in familia
sotului dobandind in noua familie drepturi noi, respectiv dreptul de succesiune si dreptul la rudenia
civila, agnatiunea. In aceasta conditie ea nu putea fi emancipata si nici data in adoptiune .

Casatoria fara manus era casatoria specifica dreptului clasic cu toate ca ea coexista si cu

casatoria cu manus, care era oricum mai rara in aceasta epoca. Era o casatorie mai simpla si cu toate
controversele ce au existat asupra ei, se pare ca ea exista inca din epoca veche, mai ales ca era
mentionata de catre Legea celor XII Table, fiindca probabil era folosita de plebei.
Prin casatoria fara manus, adica fara puterea barbatului exercitata asupra femeii, aceasta
ramanea in familia de origine avand doua pozitii dupa cum era cazul: prima, era sui iuris aflandu-se
sub tutela perpetua a agnatilor, a doua, era alieni iuris, gasindu-se astfel sub patria potestas a lui
pater familias. Aceasta era si ea o iustae nuptie, iustum matrimonium chiar daca barbatul nu avea
autoritate asupra ei.

Concubinajul  era casatoria specifica dreptului postclasic, o casatorie inferioara celor doua
anterioare, care in dreptul vechi si dreptul clasic nu constituia decat o simpla uniune de fapt.
Justinian a fost acela care a ridicat concubinatul la rangul casatoriei, dandu-i efectele juridice,
creand un drept de mostenire fata de tatal lor pentru copiii naturali nascuti in afara casatoriei fara
manus.
Astazi, prin concubinat intelegem o convietuire de fapt intre un barbat si o femeie, o
perioada relativ indelungata de timp. Ea nu este o uniune juridica, nefiind reglementata de lege,
astfel ca se deosebeste esential de casatorie, care are statut legal, determinat prin norme juridice.
Concubinajul nu este interzis de lege, dar nici nu i se pot aplica, prin analogie, dispozitiile legale
referitoare la casatorie. Intre concubini se pot face conventii, daca acestea ar respecta conditiile de
valabilitate din dreptul comun.
De obicei, dar nu obligatoriu, incheierea casatoriei era precedata de logodna - sponsalia,
ce era o invoiala prin care viitori soti, ori personal ori prin intermediul parintilor, se obligau ca mai
tarziu sa se casatoreasca.
In zilele noastre, cererea in casatorie este un lucru obligatoriu. In conformitate cu
dispozitiile art. 12 C. fam., cei care vor sa se casatoreasca trebuie sa faca la serviciul de stare civila
o declaratie de casatorie, prin aceasta exprimandu-se vointa, din partea amandorura, de a incheia
casatoria. Declaratia de casatorie se face in scris si ea nu va putea fi data prin reprezentare, ci numai
personal.
La romani, casatoria fiind considerata un act de drept privat, ea nu se putea incheia fara
prezenta sotiei, in schimb se putea incheia fara prezenta sotului. Incheierea casatoriei era urmata de
conducerea sotiei la casa sotului unde se dadea o petrecere rituala care atesta legitimitatea
casatoriei.
Pentru incheierea casatoriei trebuiau indeplinite anumite conditii, conditii de forma si conditii de
fond.

Conditii de forma

Acestea priveau numai casatoria cu manus:

 confarreatio, casatoria specifica numai patricienilor care beneficiau exclusiv de indeplinirea
unor ritualuri religioase de la care erau exclusi plebeii.
In cadrul acestora se oferea zeului Jupiter o paine facuta din grau, farreus panis, de unde si
denumirea de confarreatio, se pronuntau solemn anumite cuvinte cu semnificatie
rituala, certa et solemna verba, in fata unui numar de zece martori, a flaminului lui Jupiter
si a lui pontifex maximus. Viitoarea sotie trebuia sa poarte pe cap un voal de culoare rosie
ce semnifica consacrarea catre zeul Marte, zeu atat al razboiului cat si al agriculturii.
 usus, consta in coabitarea femeii cu barbatul timp de un an de zile, la capatul caruia femeia
intra in mod automat sub puterea barbatului.
Acest lucru se intampla daca femeia nu intrerupea prin ius trinoctii, termenul, adica dreptul
de a absenta trei zile consecutiv de la domiciliul barbatului.
 coemptio, consta dintr-o mancipatiune facuta de insasi femeie catre viitorul ei sot. Deci
aceasta era o vanzare - cumparare simulata a femeii catre barbat, o forma de casatorie
inventata de catre plebeii care nu aveau acces la confarreatio, cu scopul de a dobandi si ei
putere, manus asupra sotiilor lor dupa modelul patricienilor.
Pentru casatoria fara manus, nu exista vreo conditie speciala privind forma. Aceasta se
realiza simplu prin instalarea femeii in casa barbatului, ocazie cu care se dadea o petrecere de catre
acesta.

Conditii de fond
Sunt aceleasi atat pentru casatoria cu manus cat si pentru casatoria fara manus. și anume:
 conubium (ius conubii), era acel drept recunoscut unei persoane de a incheia o casatorie
valabila conform cu ius civile. Acesta avea o acceptiune obiectiva ce insemna aptitudinea
generala de a incheia o casatorie. Acceptiunea subiectiva era aptitudinea relativa a unei
persoane de a se casatori cu o anumita persoana.
 Astfel ca din lipsa lui ius conubii, puteau aparea doua feluri de incapacitati: o incapacitate
absoluta si una relativa.
 Incapacitatea absoluta era cea care impiedica o persoana sa contracteze o casatorie valabila
cu o alta persoana. De exemplu cei care nu aveau calitatea de cetateni.
Incapacitatea relativa era aceea care impiedica pe cei care se bucurau de ius conubii de a
contracta iustae nuptiae cu anumite persoane. Aceasta dadea nastere unor piedici la
casatorie, care erau urmatoarele: rudenia, alianta, conditia sociala si legea.
 affectio maritalis (consimtamantul).
Cand persoanele ce se casatoreau erau alieni iuris, nu se cerea consimtamantul lor, ci a
persoanelor sub a carui putere se gaseau acestia. Cand ele erau sui iuris, se cerea
consimtamantul lor.
 varsta admisa pentru casatorie era stabilita pentru fete la 12 ani, cand se considera ca ele au
devenit nubile, adica erau in stare sa procreeze. Referitor la baieti se folosea sistemul
cercetarii corporale pana la imparatul Justinian, cand, s-a stabilit varsta de 14 ani.

ADOPŢIUNEA

Puterea părintească putea lua naştere pe cale artificială, prin adopţiune.

Adopţiunea este actul prin care un fiu de familie trece de sub puterea lui pater familias sub
puterea altui pater familias.
Pentru ca fiul de familie să iasă de sub puterea părintească, trebuia să treacă un termen de
10 ani. Jurisconsulţii au interpretat acest text în mod creator, încât au obţinut ieşirea fiului de
familie de sub puterea părintească după cinci operaţii succesive, realizate în aceeaşi zi: 3 vânzări şi
2 dezrobiri succesive.
După a treia vânzare, fiul de familie rămânea sub puterea cumpărătorului şi se trecea la
faza a doua, care îmbracă forma unui proces simulat, fictiv – in iure cessio. În cadrul acestui proces,
cumpărătorul, fiul de familie şi adoptantul se prezintă în faţa magistratului: adoptantul, în calitate de
reclamant, afirmă că fiul de familie este al său, iar cumpărătorul tace, necontrazicându-l. Faţă de
afirmaţiile adoptantului, magistratul pronunţă cuvântul “addico”, prin care ratifică declaraţia
acestuia.
Prin efectele adopţiunii, adoptatul trece sub puterea adoptantului, devine agnat cu el,
venind astfel la moştenirea adoptantului. Deoarece era agnat cu adoptantul, adoptatul devenea şi
cognat cu adoptantul.

LEGITIMAREA

În perioada clasică și postclasică, când credința devine monoteistă, creștină, dreptul

creștinesc nu agrea uniunile ne-legitime, considerându-le imorale, și a dat părintelui posibilitatea să
dobândească puterea părintească (patria potestas) asupra copilului născut din concubinaj, prin
legitimațiune (legalizarea situației).

Legitimațiunea se realiza prin:

 căsătoria părților care încheiau instrumentum datale, lipsa de împotrivirea copilului ce urma

a fi legitimat și condiția ca justa nuptiae să se fi putut încheia în momentul concepției (copii
născuți din incest sau adulter erau excluși);
 prin rescript imperial. Justinian a oferit posibilitatea legitimării și atunci când nu se putear
ealiza căsătoria părților( mama decedase sau se recăsătorise cu alt cineva);
  prin oblațiune făcută în fața curiei: părintele dăruia fiului 25 iugare de pământ pentru a se
înscrie între curiali sau decurioni, ori înzestrafiica cu pământ și o mărita cu un decurion.

Mai mult, chiar împăratul Constantin a dat posibilitatea celor care trăiau în concubinaj să-și
legitimeze copiii cu condiția ca soții să se căsătorească într-un interval de timp determinat și să nu
aibă alți copii legitimi.

Măsura a avut un caracter temporar, dar împăratul Anastasie a transformat-o în una cu

caracter stabil.
 SURSE BIBLIOGRAFICE

- Lect. univ. dr. Ionuţ CIUTACU - DREPT PRIVAT ROMA, Unitatea de învăţare ,
Persoanele;
- Prof. univ. dr. EMIL MOLCUŢ - DREPT ROMAN, Unitatea de învǎţare nr. IV,
Persoanele;
- Conf. Univ. Dr. Ionescu Mircea Felix Melineşti, DREPT ROMAN - NOTE DE CURS -
Unitatea de învăţare nr. V, PERSOANELE;
- M. V. Jacota,  Contributii la studiul crizei generale a sistemului sclavagist in imperiul
roman, Ed. Academiei, 1963.
- P. Noailles, Revue historique de droit francais et etranger, 1936, pag. 415.
- Fr. Girard, Manuel elementaire du droit romain, 1897, pag. 149;