foaie de titlu

Tema: Efectul stilistic al metaplasmelor în textul artistic

 Cuprins

Introducere

Capitolul I Metaplasmele şi funcţiile stilistice

1.1 Conceptul de metaplasme

1.2 Valori stilistice ale metaplasmelor

Capitolul II Metaplasmele în textul artistic

2.1 Efectul stilistic al metaplasmelor în poezie

2.2 Efectul stilistic al metaplasmelor în proză şi dramaturgie

Concluzii

Bibliografie
 Introducere

De multe ori iubesc să scriu, mai ales dacă afară e frig, iar eu aș sta în casă ,
lîngă calorifer privind pe fereastră. Iubesc să scriu memorii sau poezii. Dar
astăzi o să meargă discurs despre modul de exprimare, modul de expunere a
textului. Adică stilul textului sau stilul scrisului. Dar această expresie este puțin
greșită. Noțiunea de stil în prezent se folosește puțin în literatură și practic în
toate domeniile.

În orice caz domeniul studiat de autorul acestei lucrări presupune posibilitatea

de analiză a modului de vorbire, a comunicării în general. Cu toate că există
o normă clasică de care după părerea autorului trebuie sa o ținem în vorbire
și în exprimare. Dar ce părere nu ar avea fiecare din critici și toi ceilalți,
procesul de dezvoltare a limbii prin adaugări, compuneri, deja e pornit și el
este ca o mașină care înapoi nu se va întoarce. Aceasta și va servi tema e
discuție în această lucrare.

Fezabilitatea temei constă în aceea că astăzi se observă o tendință de a folosi

un limbaj cît mai personalizat. Fiecare scriitor folosește o manieră proprie de
scriere, astfel, în textele literare se infiltrează oralitatea limbajului, și chiar limbajul
banal își face aici apariția. Efectul stilistic al acetuia apare ca o nouă abordare în
lingvistica actuală.

Scopul lucrării

Limbajul e într-o evoluție continuă, supunîndu-se unor schimbări iminente.

Acestea și constituie scopul propus, de a interpreta din punct de vedere stilistic
metaplasmele din textele literare postmoderniste și rolul pe care îl au în textul
artistic.
 Obiective propuse:

 Evidențierea figurilor fonice din textile artitice;

 Observarea efectului stilistic al acestora;

 Accentuarea rolului literar al metaplasmelor;

 Argumentarea valorilor stilistice ale metaplasmelor.

1.1 Conceptul de metaplasme.

Se știe că ideile moderne despre norma lingvistică sunt strâns legate de categoria
variantei. Gândirea normativă este o gândire selectivă, preocupată de alegerea unei
opțiuni din limbajul oferit de sistem. În acest caz, varianta este considerată ca fiind
ceva discret. Cu toate acestea, fenomenele noi dintr-o situație comunicativă îl
confruntă în mod obiectiv pe cercetător cu sarcina de a extinde aparatul conceptual
pentru înțelegerea normei și influențarea proceselor de codificare. În cadrul acestei
sarcini, a fost scris acestă lucrare. Împreună cu categoria discretă „opțiune”, se
propune luarea în considerare a categoriei continue a metaplasmei. Termenul
„metaplasmă” este împrumutat de noi din gramaticile și retorica antică și
medievală. Legătura metaplasmei cu norma retorică sugerează aplicarea acestei
categorii la descrierea normei lingvistice în condiții în care aceasta din urmă se află
în mod clar sub presiunea gândirii retorice.
Opțiune și gândire stilistică.
Varianța este înțeleasă, în primul rând, „ideea diferitelor moduri de exprimare a
unei esențe lingvistice ca modificare, varietate sau ca deviere de la o anumită
normă” și, în al doilea rând, „modul de existență, funcționare și evoluție
(dezvoltare istorică) a unităților unei limbi și a unui sistem lingvistică în general
”[1, 60]. Mai mult, varianța este recunoscută ca o proprietate foarte esențială a
limbii. Deci, în cuvintele lui Roman Yakobson, „interacțiunea constantă,
atotcuprinzătoare, plină de semnificații profunde a opțiunilor este o proprietate
esențială, intimă a limbajului la toate nivelurile sale” [2, 310].
Abordarea variante-invariante în lingvistică și matematică a secolului XX asociat
cu ideile de sistem și consistență. Sistemul în sine este înțeles în două moduri. În
primul rând, în sensul saussurian, adică ca condiționare reciprocă a elementelor
între ele. Din acest concept al sistemului se desfășoară lingvistul modern când
vorbește despre „non-sistem” sau „semisistem” în limbă, despre sistemicitatea
slabă sau puternică, care se manifestă la un nivel sau altul al limbii. În al doilea
rând, în înțelegerea consistenței, există și conceptul unui sistem adaptiv, adică
despre un sistem cu o dorință inerentă de autoconservare. În cibernetică (teoria
sistemelor), astfel de sisteme se numesc homeostate. Inițial, termenul
„homeostazie” - capacitatea organismului de a menține parametrii vitali în anumite
limite - a fost introdus în biologie. Generalizarea acestei proprietăți a făcut posibilă
considerarea sistemului teleologic: fie servește ceva (un sistem controlat), fie are
un scop în sine - un homeostat (sistem adaptiv). Abordarea funcțională corespunde
acestui concept de sistem în lingvistică. În cadrul acestei abordări, apare ideea
„stabilității flexibile” a limbii, formulată ingenios de rezidenții din Praga, și ideile
moderne despre supraviețuirea și ecologia limbii se întorc la ea. În același timp,
centrul de greutate trece de la opoziția „sistemic - asistem” la opoziția
„constructiv-distructiv”. Vorbim, desigur, despre constructiv și distructiv în raport
cu sistemul de funcționare al limbajului.
Dar, indiferent cât de strâns sunt conectate varianta și sistemul în mintea noastră,
se recunoaște totuși că însăși ideea variantei este mai veche decât ideile sistemului.
„Capacitatea de a varia este o proprietate universală a limbajului, manifestată atât
în organizarea sa structurală, cât și în procesul de funcționare a acesteia.
„Descoperirea” acestei proprietăți a limbii nu a fost revoluționară, ci mai degrabă
un proces natural, iar apelarea la studiul său cuprinzător în lingvistică ar trebui
considerată un fenomen complet natural care nu necesită o justificare specială ”
[3, 8].
De fapt, originile conceptelor moderne de varianță pot fi găsite chiar și printre
enciclopediștii francezi care s-au arătat interesați de problema sinonimiei. Odată cu
dezvoltarea acestei probleme, conform observațiilor lui Sylvain Oru, activitățile lui
D'Alembert și ale starețului Girard sunt conectate. Oru observă cu înțelepciune:
„Rezultatele lucrărilor pe o serie de dicționare sinonime au determinat dezvoltarea
lingvisticii; în opinia noastră, conceptul de sinonimie în forma în care a apărut în
tradiția lui Girard (și a fost actualizat constant, comparativ cu originile sale și
studiat istoric), stă la baza unuia dintre conceptele principale ale lingvisticii
saussure ”[4, 320]. În acest caz, vorbim despre conceptul de semnificație - valoare.
Un interes timpuriu pentru sinonimie, care merge cot la cot cu eforturile de
normalizare, este observat și pe solul intern. Deci, deja în secolul al XVIII-lea. DI.
Fonvizin scrie primul dicționar de sinonime. Descrierea lexicografică a sinonimiei
a însoțit eforturile normative ale lingviștilor și un nivel social ridicat de reflecție
lingvistică (disputele despre limbă și, în special, despre opțiunile în rândul
oamenilor educați) și în prima treime a secolului al XIX-lea, până când istoricismul
cuprinzător a împins aceste probleme în plan secund.
Gândirea sinonimă se află în centrul stilisticii moderne, care revine la ideile lui
Charles Bally. Deci, deja G.O. Vinokur scria în 1929: „Stilistica studiază utilizarea
acelui set de„ obiceiuri și norme stabilite într-o societate dată, datorită cărora se
face o anumită selecție din stocul disponibil de mijloace lingvistice, ceea ce nu este
același pentru condiții diferite de comunicare lingvistică ”[5, 221].
Așadar, principiul selectării opțiunilor dintr-o serie sinonimă, care a apărut ca
urmare a eforturilor de normalizare și a înțelegerii aprofundate a sistemului, mai
întâi în sensul lui Saussure, și apoi în sensul funcțional, „Praga”, a format baza
ideilor despre normă. Acest principiu este asociat cu selecția unităților discrete.
Gândirea stilistic-ortologică se bazează pe selectarea anumitor variante discrete și
destul de cuantificabile.
Este aceasta singura modalitate de a descrie norma? Desigur, nu. Gândirea retorică,
spre deosebire de gândirea stilistică, implică dependența de o altă categorie. Este
adevărat, această gândire, înregistrată în retorica și poetica orientată normativ, nu
se reflectă suficient în retorica modernă. Noua teorie retorică a fost influențată de
ideile semiotice, care ascund oarecum originile retoricii în sine pentru noi.
Metaplasmă și gândire retorică.
Originile gândirii retorice sunt strâns legate de ideile antice despre anomalie și
analogie și se găsesc în categoria metaplasmei, împrumutată din retorică de
gramaticii medievali, care a inclus o secțiune specială din De methaplasmo. O
astfel de secțiune a fost găsită în gramaticile lui Donatus, Priscianus, Diomedes,
Charisius [6].
Termenul gramatical și retoric „metaplasmă” se întoarce etimologic la verbul
grecesc μεταπλασσω - „a transforma, reface, transforma”. Miercuri substantivul
πλασμα în sine, care avea semnificațiile „ficțiune”, „imagine mulată”, „fals”
[7,1322]. Metaplasma nu este o versiune gata făcută, ci rezultatul unui fel de
muncă „mulată”, transformare la care a fost supus cuvântul.
Grupul de metaplasme, cu o interpretare restrânsă a termenului, a inclus fenomene
fonetice atât de diverse, cum ar fi sistola, diastola, protezele etc., asociate cu o
schimbare a aspectului fonetic al cuvântului. Vezi interpretarea modernă a
termenului „metaplasmă”: „Desemnarea generalizată a diferitelor schimbări pe
care le suferă cuvintele, adică precum proteză, epenteză, paragoga, afereză,
sincopă, apocop, eliziune, constricție, sinereză, sandhi fals ”[8, 230]. Cu toate
acestea, cu o interpretare extinsă, aceleași fenomene au fost proiectate pe alte
niveluri ale limbajului până la nivelul sintactic [9,68-82]. În esență, cea mai veche
clasificare a figurilor verbale, împărțindu-le în figuri de adunare, scădere și
schimbare, revine la transformările elementare care pot fi făcute cu un cuvânt
(augmentare, elizie, metateză).
Este ușor de văzut că atât anomalia, cât și metaplasma nu se încadrează în
conceptul de variantă, deoarece se bazează pe categoria de discreție. În ideea
metaplasmei există o idee diferită - ideea de a transforma forma corectă într-una
nouă și nu de a alege o opțiune dintr-o listă închisă. În principiu, poate exista un
întreg continuum de astfel de forme. Deci, întinzând iconic vocala în cuvântul
„departe”, se poate scrie „depart-e” și „departe-e-e-e” etc.
Într-un mod similar - ca un fel de transformare - tropul a fost înțeles. Etimologia
acestui termen, după cum știți, se întoarce la verbul „întoarce, direct” [7.161].
Potrivit lui Tryphon, primul autor care a dedicat special o operă separată tropilor,
tropii reprezintă o abatere de la vorbirea obișnuită, pe care el o numește „kirologie”
[10]. În același timp, „căile” lui Trifon, nici prin definiție, nici prin nomenclatură,
nu se reduc la conceptul modern de utilizare a cuvântului în sens figurativ. Ar fi
greșit să explicăm acest lucru prin inconsecvența ideilor gramaticii alexandrine.
Avem în față o privire diferită asupra unui fenomen care ne este familiar, o viziune
în care, desigur, sfera fenomenului în sine se schimbă (se extinde) oarecum.
Figura retorică, la fel ca tropul, a fost asociată și cu „devierea” de la modul
obișnuit de exprimare. Comparați, de exemplu, grupul de definiții ale figurii date
în colecția „Teorii antice ale limbajului și stilului”: „abatere în gândire și
exprimare de la natura lor inerentă”; „Schimbarea expresiei de la obișnuit la unul
mai puternic pe baza unor analogii” și altele [11, 276]. Eschivarea, întoarcerea,
transformarea nu implică o listă de posibilități discrete. Prin urmare, listele de
figuri și tropi din clasificările antice erau fundamental deschise. Desigur, s-au făcut
eforturi speciale pentru a calcula și descrie cifrele, însă însăși natura acestor
eforturi subliniază încă o dată diferența dintre paradigmele târzii (stilistice) și
antice (retorice).
Definind metaplasma, autorii latini au construit o triada: „obișnuit” (kirologie) -
„metaplasmă-barbarie” - „metaplasmă-figură”. În non-retorică, vorbirea obișnuită a
început să fie percepută ca o normă, sau „opțiune zero” [12, 71], „barbarie” - ca o
greșeală, o abatere de la normă și o figură - ca o abatere intenționată, conștientă de
la normă, stabilind o nouă normă. Această înțelegere a retoricii este „ajustată” la
paradigma științifică modernă și coincide pe deplin cu ceea ce este asociat cu
conceptul modern al unei abateri conștiente de la norma lingvistică.
De exemplu: „Opoziția„ normă - anti-normă ”este, desigur, relativă. Este mai
important să subliniem că se presupun reciproc, iar ceea ce se numește o abatere de
la normă este atât de natural încât este normativ pentru mecanismul lingvistic:
aceasta este și o normă, deși neagă norma în sensul obișnuit al cuvântului. De aici
și termenul anti-normă ”[13, 9].
Gândirea antică se caracterizează, în general, printr-o interpretare extinsă
metonimic a fenomenului „barbarism-solecism”, care poate provoca în noi efectul
unei anumite înșelăciuni optice. În orașul Soly, ei vorbeau greacă necurată, prin
urmare, orice manifestare a impurității lingvistice poate fi numită solecism. Dar
acest lucru nu înseamnă deloc că această sau acea abatere este asociată exact cu
caracteristicile dialectale specifice ale populației din Sola. Litota este etimologic
corelată cu simplitatea comportamentului vorbirii unui locuitor de provincie și
asteismul cu sofisticarea vorbirii unui capitalist. Litota în sensul antic este o
figură, asteismul este un trop, un fel de ironie. Atât litota, cât și asteismul sunt doar
atribuirea anumitor trăsături ale comportamentului lingvistic unui provincial virtual
sau unui rezident al capitalei.
Cu toate acestea, dacă în cazul cazului, atunci când stabilim invariantul cazului
genitiv și atunci când luăm în considerare variantele sale de terminații (să beți o
ceașcă de ceai, o ceașcă de ceai), ne bazăm pe ideea realizărilor discrete (o
combinație de caracteristici diferențiale și un set de terminații), atunci în cazul unei
figuri ne confruntăm cu două abordări complet diferite: normative, asociate cu
continuitatea „transformărilor”, și expresive, asociate cu facilitarea percepției prin
iconism. Confuzia acestor abordări astăzi este posibilă datorită faptului că
normativitatea este asociată automat cu varianța. Între timp, atitudinea față de
normă este încorporată în însăși definiția figurii: „Figura a fost inițial determinată
prin trei axiome (figura este corelată cu norma, figura este o abatere de la normă,
figura este necesară pentru a„ încânta ”ascultătorul)” [9, 52]. Doar „a treia axiomă”
se datorează prezenței unui mecanism semiotic special care oferă „plăcere”.
Varianta și metaplasma într-o situație comunicativă modernă.
Cererea de metaplasmă ca categorie utilă pentru înțelegerea situației comunicative
moderne este dictată de trei motive: în primul rând, slăbirea normei și regândirea
categoriei „normă” în sine, în al doilea rând, noul rol al mass-media ca instituție
pentru stabilirea normei limbii literare și, în al treilea rând, ponderea specifică
componentă para-lingvistică în comunicarea reprezentativă modernă. Să ne oprim
mai detaliat asupra acestor trei puncte.

1.1Valori stilistice ale metaplasmelor.

Creativitatea este astăzi o condiție a multor forme de comunicare, a unor limbaje
aparte , care evită tradiționalismul și stereotipia atît în formă , cît și în conținut. În
scrierile poeților moderniști, postmoderniști, în mass-media, sporturi, ș.a, tot mai
des se observă o tendință de experimentare expresivă , se pun în mișcare toate
posibibilitățile limbajului pentru a obține cit mai multe efecte surprinzătoare și
diverse. Metafora lirică, epitetul clasic, comparația explicită, în calitatea lor de
elemente poetice, rămțn tot mai mult în asortimentul traițional și expresia
folclorică, iar în avangardă ies figurile de limbaj bazate pe semnificații
accidentale, pe aluzii, pe modificări semantice și metaplasme.
Ca figură de limbaj, metaplasma reprezintă schimbarea fonetică și grafică într-un
cuvînt sau grup de cuvînt sau enunț, cu scopul de a schimba semnificația inițială și
de a aduce pe prim plan sensuri noi în mod grafic, sonor și structural a lexicului.
În funcție de felul în care se produce schimbarea ( omiterea , adăugarea, eliziune
de sunete) sau de locul ei – la începutul, în interiorul sau la sfirșitul cuvîntului –
metaplasmele se pot realiza prin deverse “tehnici”.
Există metaplasme apărute prin omiterea sunetelor de exemplu:

AFEREZA este metaplasma în care se omite sunetele la începutul cuvintului. Este

o manifestare a oralității , a rostirii puțin îngrijite – neața (bună dimineața ), nea
( nenea), neata ( dumneata), ma ( mama), bus (autobus).

APOCOPA este omiterea sunetelor sau silabelor întregi la sfîrșitul cuvîntului. Prin
acest proces se formează cuvinte prescurtate, care se întîlnesc în limbajul oral al
tinerilor , de exemplu: proful (profesor), diriga ( diriginta), mate ( matematica),
auto (automobil), doc (doctor).

SINCOPA se realizează prin omiterea silabelor din interiorul cuvîntului , procesul

prezent mai des in limbajul popular-oral, de exemplu: măligă (mămăligă), Sînedru
(Sfîntul Dumitru ), Sînchetru (Sfîntul Petru), Sîntămăria (Sfînta Maria) sau eng.
Meme (madame). De multe ori însă în vorbirea orală, în varianta basarabească,
fenomenul atestă o pronunție neîngrijită, amalgamată, cînd multe vocale sînt , pur
și simplu “înghițite”, făcînd , ca exprimarea să devină “bîlbîită” și greu de înțeles,
de ex.: prșdinti (președinte), pîncili (pîntecele), prtcipant (participanți), trleibus
(troleibus), buznari (buzunar), mînli (mîinile), cioarli ( picioarele), popșoi
(păpușoi), nuș-cari( nu știu care), mă-c-acasî( mă duc acasă) etc.

Metaplasmele se mai formează și pe baza adăugarii silanelor sau sunetelor,

procedeele sunt următoarele:

PROTEZA. La începutul cuvîntului (proteza), mai ales în limbajul popular-

familiar, apar unele prefixe, de exemplu, răs-, stră: poți să-i dai și să-i răsdai; În
limbajul actual apar unele prefixe neologice cu scopul de a amplifica
semnificația , în special , cea care redă superlativul.Sunt deosebit de productive în
acest sens formații ex-; mega-; (în greaca veche mega înseamnă un milion) și
super-, ultimul fiind utilizat și independent cu semnificația de „minunat „, foarte ,
foarte bun/bine” – a fost super! Au o circulație destul de largă lexemele de tipul
ex-sovietic, ex-ministru, ex-președinte, iar cuvintele de tipul megastar, megahit,
megaspectacol, superstar, superofertă, superavantajos, sunt folosite pe larg în
spoturile publicitare pentru promovarea unor mărfuri și servicii. În limbajul
presei însă ele sunt folosite cu scopul de a eroniza , de a obține efecte persiflante, e
surpriză, atunci cînd prefixele respective sunt atașate la cuvinte, care, în mod
normal, nu le acceptă, de exemplu: megabîrfă, megascandal, megabordel,
supernaiv, superfițe, ex-amant, ex-poet etc. sau combinații e tipul
superextramegaprost.

RoMANIA, r-ADIO, Bestival ș.a., în care prevalează sensul încifrat – mania (în
Romînia0, adio radio, festival bestial, toate acestea sporind efectul ludic al
lexemelor originare. Exemple inedite de metagrafe pot fi găsite în spoturile
publicitare, de exemplu, în reclama unui magazin de încălțăminte figura
inscripția Scarpediem – pantofii visurilor tale! care este rezultatul modificării
cunoscutului dicton latin Carpe diem (Horațiu) cu sensul prinde clipa,
momentul , folosește posibilitatea. Or, scarpe înseamnă pantofi, așa că prin
aluzia evidentă la dictonul latin i se sugerează cumpărătorului să prindă clipa
pentru cumpărarea pantofilor acestei firme.

Un procedeu exploatat din plin este și cel al anagramării. Prin ANAGRAMĂ

se înțelege situația cînd într-un cuvînt poate fi schimbată ordinea literelor, ori
chiar a morfemelor, obținîndu-se astfel cuvinte noi , de exemplu: trece – certe.
În mod tradițional, prin anagrame se urmărea încifrarea mesajului, ascunderea
unui sens, care putea fi găsit numai pe calea modificării cuvintelor. Astfel, în
evul mediu, în Europa , o preocupare a anagramiștilor era de a crea anagrame
din textele religioase, de exemplu: “Ave Maria, gratia plena, Dominus tecum =
Virgo serena , pia, munda et immaculata”. O altă anagramă medievală
faimoasă este întemeiată pe întrebarea lui Pilat la judecarea lui Iisus: Quind est
veritas? (“ Ce este adevărul?”). Răspunsul poate fi obținut prin anagramare: Vir
est qui adest (“ Este omul dinaintea ta”).

Procedeul este exploatat de Dan Brown, care a devenit o cheie importantă, în

scrierile sale , mai ales în “Îngerii și demoni” și în romanul care a stîrnit multă
zarvă cu cîțiva ani în urmă, și anume în “Codul lui Da Vinci”. O anagramă
complicată, de a cărei descifrare depinde succesul a doi protagoniști și are forma
“O DRACONIAN DEVIL! OH, LAME SAINT” ( traducere: O diavol draconic!
O, sfînt schilod!), care descifrată reprezintă o anagramă perectă a cuvintelor
“LEONARDO DA VINCI! THE MONA LISA!” Anume spre acest tablou al lui
Da Vinci trebiau să se orienteze căutările . În legătură cu Mona Lisa se mai face o
sugestie: zeul egiptean Amon avea un corespondent feminin – zeița Asis, numită
în Antichitate L’ISA, astfel că MONA LISA ar fi o anagramă a comunității
dintre masculin și feminin.

Metaplasmele după părere mea au apărut pentru a face schimbări în limbajul

de vorbire , pentru a crea un efect în textele scrise. Mulți scriitori folosesc acest
manevru pentru cititori ca aceștia să fie impresionați. De exemplu scriitorul
Brown, în romanele sale noi găsim așa exemple, cu asocieri dintre cele mai
surprinzătoare , care cum am scris mai sus strîrnesc curiozitatea cititorului.

Compunerea în carul metaplasmelor este reprezentată prin alăturarea unor

elemente eterogene , de regulă, părți de cuvinte cunoscute , din care rezultă hibrizi
cu nuanțe stilistice foarte expresive. În limba romînă procedeul este cunoscut și
de la scriitorul Creangă, care în vestirea replică: “Bine ai venit nepurcele”,
creează efectul stilistic prin alăturarea componenetelor a două cuvinte – nepoțel și
purcel. În vorbirea populară se atestă cuvîntul trandașir ale cărui componente
trimit la două plante cu conotații opuse – trandafir care este considerată o plantă
frumoasă și nobilă , iar știrul este o plantă parazită, buruiană care se dă de mîncare
la animale ca hrană. Cuvîntul este folosit pentru a ironiza în cazul în care se
laudă calitățile persoanei care nu merită sau care lipsesc; la fel și poimarți, a
furluat. Asemena creații sunt, rezultatul fanteziei jurnaliștilor , care pentru
expresivitate, nu mai apelează la figurile de stil tradiționale , ci se bazează mai
mult pe materialul „viu” din care își modelează elementele stilistice .

Conotații stilistice ale unor forme gramaticale. Ipoteza hermeneutrică a

criticii literare moderne este ghidată de scopul adesea intrinsec de a disocia
cît mai profund fie opera artistică în ansamblul ei, fie tehnicile utilizate de
creator. Relevanța exegezelor este determinată, la rîndul ei de subtilitatea
opticii și de finețea instrumentelor cu care criticul sau publicistul operează
operează în carul investigațiilor.

Un procedeu mai vechi dar care oricum intră în grupa acestor cazuri de
metamorfoze este adejectivizarea numelor proprii, este utilizat în mod curent ,
exemplul cel mai recognoscibil fiind cuvîntul eminescian – adjectiv format cu
ajutorul sufuxului -ian de la numele propriu Eminescu.

Sufuxul –ean (-ian) apare în formații lexicale de la cele mai diverse nume . Un
exemplu propriu imi amintesc, într-un serial bazat pe evenimente reale , un
adjectiv provenit de la numele propriu Suleiman care a fost sultanul Imperiul
Otoman . La sfîrșitul vieții sale el a dat indicație ca să fie construit în cisnstea lui
hram de rugăciune, și o să fie numit Sulemanie . După cum a mai discutat și la
sfîrțitul cuvîntului apar sufixe – ie.

Astfel la Mihai Cimpoi înregistrăm: crezul estetic baudelarian, eul

baudelarian – Baudelaire, în termeni sartrieni – Sartre ; justețea considerațiunilor
călinesciene, intruiții călinesciene - Călinescu ; sinele nichitastănescian – Nichita
Stănescu; “nu” –ul cioranian pare a afi implacabil – Cioran; Eminescu pornește
de la Kant, dar construiește în spirit chopenhaurian – Chopenhauer; triadele
hegeliene – Hegel; categoriile kantiene – Kant; cercurile hegeliene și cele
heideggeriene – Heidegger; modernitatea rebreniană – Rebreanu; opera
crengiană , omul crengian, farmecul viziunii crengienii – Creangă; trăirea
bacoviană – Bacovia ; teatralismul lumii este romînesc , la Ionescu este
caragelian, crengian, eminescian – Caragiale, Creangă, Eminescu; goetheanul
“prund” – Goethe; absurdul universal al lumii ionesciene, teatrul ionescian –
Ionescu. În cazul în care sufixul –ean (-ian) nu se potrivește, adjectivizarea se
produce prin intermediul altor mijloace , de exemplu: poetica poescă - Poe; o
făptură superioară de tip zeiesc – zeu.

Textul ca semn și semnul ca text.

Comunicarea este un domeniu foarte divers cu multe colțuri și situații aparte. pe

baza complicității și complexității acestui fenomen s-a creat o știință aparte numită
simiotica, datorită faptului că comunicarea este studiata în ultimul timp ca un
fenomen multidimensional, cu foarte multe componente care se bazează pe un
singur element comun – semnul, care de regulă face parte dintr-un oarecare sistem
ce servește pentru codificarea/decodificarea mesajului.

Semiotica este știința despre semne, sisteme de semne și comunicarea cu

ajutorul semnelor. Teoria semnului a fost fundamentată de doi mari autori, care
au pus bazele simioticii ca disciplină de studiu – Charles Sanders Peirce și
Ferdinand de Saussure.
Pentru comunicarea umană cel mai complex și mai eficient sistem de semne este
limba, care numește , califică și analizează cu ajutorul semnului lingvistic
realitatea înconjurătoare. Semnul lingvistic este cea mai mică unitate
semnificativă a unei limbi – aceasta poate fi un cuvînt: casă; un morfen –ei din
casei sau -le din casele, prin urmare semnul lingvistic nu todeuna este un
cuvînt.

Există doua aspecte importante și indisolubil legate ale semnului lingvistic :

semnificantul este învelișul sonor, ansamblul de foneme care formează partea
fonică a semnului , acesta fiind un semnal sonor perceput de cunoscătorii limbii
respective , și semnificatul care reprezintă conceptul, ideea pe care o reflectă
sau la care se referă respectivul ansamblul sonor. Ambele trimit la referent –
obiectul concret, lucrul, noțiunea la care trimite semnul lingvistic. Conform lui
F. e Saussure, legătura ce unește semnificantul de semnificat este arbitrară, deci
semnul lingvistic este arbitrar.

Semnul reprezintă una dintre categoriile de bază ale interpretării limbajului

uman; în limbă semnul este mai mult decît cuvînt, în filosofie semnul este mai
mult decît idee, în științele naturii semnul este mai mult decît obiect.

În accepția lui Ch.S. Peirce semnul are un caracter tridimensional și reflectă

relația dintre interpretant, semnificat, obiect.

Definind semnul ca “ceva ce ține locul la altceva și este înțeles de cineva”, Peirce
pune semnul în relație cu obiectul pe care-l definește și cu interpretantul. În baza
acestor relații sunt stabilite trei tipuri de semne , diferite de semnul lingvistic:

a) semnul iconic (icon) apare ca rezultat al analogiei cu obiectul pe care-l

desemnează ; el păstrează caracteristicile vizuale și configurația acestuia și
posedă proprietățile denotarului său în sensul că are aceeași acțiune asupra
receptorului. Ca exemplu clasic de semne iconice servesc imaginile desenate sau
fotografice ale obiectelor , tablourile, schemele.,;
b) semnul indicinal (index) se caracterizează printr-un raport de contiguitate cu
obiectul pe care-l reprezintă și provine de la o sursă “naturală” căreia îi este
caracteristic de exemplu: febra este un semn al bolii, fumul este semnul focului,
înclinarea arborilor este semnul direcției vintului, mușchiul de pe scoarța lor –
partea de nord.

c) semnul simbolic (simbol) nu are vreo relație fizică sau de similaritate cu

obiectul pe care îl desemnează. El este rezultatul unor convenții sociale și
culturale concrete și reprezintă viziunea unei societăți sau comunități asupra
unor lucrări. De ex. printr-o convenție tacită de ordin cultural s-a ajuns la
situația că balanța reprezintă simbolul justiției în mai multe culturi. Însă ceea ce
are caracter de semn simbolic pentru un grup oarecare poate să nu însemne
absolut nimic pentru altul – de exemplu mărțișorul, care este recunoscut ca
semn al primăverii numai în unele țări balcanice – Romînia, Bulgaria - nu are
această semnificație în cadrul altor culturii.

Spre deosebire de semnele iconice și individuale , semnul simbolic este într-o

dependență totală de factorul uman și etnic, de o anumită cultură și tradiție,
ceea ce îl situează pe un loc deosebit față de celelalte tipuri de semne.

Motivația semnelor este și ea diferită: semnele iconice au o motivație prin

analogie ; pentru semnele indicinale motivația este de contiguitate, iar semnele
simbolice au o motivație social-culturală.

Fiecare tip de semne dispune de o arie de funcționare reprezentativă, în care își

dezvăluie mai pregnant toate posibilitățile. Astfel , iconicitatea este
reprezentată tradițional de pictură , sculptură, artele plastice în care motivația
analogică este menținută și cultivată în mod diferit , în diferite perioade.

Indicalitatea implică prezența obiectului pe care îl reprezintă și spre deosebire

de semnul iconic, nu este similar obiectul obiectului denotat. Decodificarea
semnelor indicinale are loc mai mult în baza experienței practice a
estinatarului, care poate înțelege că zăpada reprezintă frigul, pomii înfloriți
sunt semnul primăverii.

Simbolizarea se bazează pe anumite reguli prestabilite , în baza cărora este

interpretat semnul. Unele semne simbolice denotă și anumite raporturi de
contiguitate cu obiectul pe care îl reprezintă, e ex:, culoarea roșie a sîngelui,
altele însă au un caracter pur abstract și convențional , de exemplu simbolurile
matematice, chimice, grafemele alfabetelor.

Norma lingvistică și limbajul standard.

Examinarea problemelor de ordin stilistic este legată de o serie de noțiuni de

bază, și anume limba și vorbirea, norma, stilurile funcționale , limba literară,
limbajul standard.

În liniile cele mai generale “limba” reprezintă (după Saussure) un tezaur,

rezultat din practica vorbirii unei comunități, un sistem gramatical care există
virtual în creierul fiecăruia. În ultima instanță anume limba și nu vorbirea este
studiată în cadrul specialităților filologice – morfologia , sintaxa, lexicologia.

Se poate afirma că limba națională cuprinde trei niveluri, numite de E.

Coșeriu sistem, normă, vorbire.

Sistemul limbii, cunoscut mai mult intruitiv de vorbitorul nespecialist, situat la

nivelul de adîncime al cunoștinței lingvistice, este un ansamblu de posibilități
, de coordonate, care indică drumuri deschise și drumuri închise , un complex
de libertăți, admițînd o singură limită: să nu se încalce condițiile de funcționare a
intrumentului lingvistic. Sistemul include categoriile de bază ale unei limbi, de
exemplu: gen, număr, caz, timp, reflectate în paradigmele - declinare, conjugare.

Norma este un ansamblu de condiționări, de esență socio-culturală, impuse

implicit sau explicit, subiectului vorbitor în întrebuințarea limbii naționale, limitînd
posibilitatea de exprimare și comprimînd posibilitatea oferită de sistem în
marginile fixate de realizarea sistemului, care se impune protagoniștilor ca model
lingvistic.
Vorbirea este realizarea concretă a limbii în actul lingvistic, cu cunoașterea de
către protagoniști, conștientă sau numai intruitivă a sistemului cu respectarea
sau ignorarea normei. În vorbire protagoniștii comunicării se confruntă cu
diferite modele de actualizare a sistemului, realizează ei înșiși modele cu
identitate specială sau rămîn în afara unui model identificabil ca atare.

În ceea ce privește norma lingvistică , trebuie să subliniem că ea are un caracter

diversificat. Se pot atesta mai multe aspecte ale normei lingvistice, la diverse
nivele așa ca: fonetic, morfologic, sintactic, lexical. Ele la rîndul lor se plasează în
cadrul diferitelor grupuri de vorbitori și sunt motivate de diverși factori: sociali,
teritoriali, istorici. După părerea specialiștilor este considerată norma acel model
de exprimare care este acceptat și recunoscut de toți vorbitorii a unui grup dat a
unei perioade istorice. Astfel în prezent în vorbirea persoanelor instruite sunt
considerate ca normă cuvintele : medicament, a glumi, speranță, pe cînd în
limbajul altui grup social, din altă epocă de exemplu, al țăranilor din opera lui
Ion Creangă, drept normă erau considerate sinonimele : leac, a șugui, nădejde.
În diverse graiuri teritoriale norma la fel este diferită – exemple ca “anină”
( pentru nisip ), “curechi” (pentru varză), „chitoroage” pentru (pentru piftie,
răcituri). Pentru noi toate aceste sensuri pentru cuvintele date sunt bine cunoscute.
Norma deviază nu numai de la o perioadă istorică la alta – ceea ce la cronicari
avea caracter de normă, de exemplu: “ cîndu”, “iaste”. Acum aceste vor fi
considerate ca abatere de la normă. Deci putem să facem o concluzie unică că
această acțiune sau hai chiar să-l numim curent care este permanent în mișcare și
se supune societății. Anume societatea compune și depistează norma de
vorbire/exprimare.

Vorbind despre aceste diversități ale normei , trebuie să avem todeuna pentru
comparație un etalon , un model de exprimare , considerat normat și corect.
Acest model este limba literară. În cadrul limbii naționale , care cuprinde
toate formele de manifestare a limbii date, limba literară este varianta cea mai
îngrijită și corectă sub toate aspectele : fonetic, morfologic, lexical , sintactic și
stilistic. Limba litarară este limba activităților academice , a mediilor publice, de
afaceri, și desigur în primul rînd limba operelor artistice: romane, poezii, nuvele,
limba presei, radioului, televiziunii. Anume limba literară se folosește în sferele
cele mai înalte ale vieții publice, în învățămînt , în activitățile cu caracter cultural.