Tema 2 Componentele şi structura

cercetării ştiinţifice economice

1. Particularităţi ale cunoaşterii
ştiinţifice economice
2. Formele de comunicare şi de
organizare în ştiinţă
3. Managementul cercetării ştiinţifice
 1. Particularităţi ale cunoaşterii
ştiinţifice economice.
 Cunoaşterea este un proces complex de reflectare a realităţii
practice în conştiinţa oamenilor şi în activitatea lor productivă
 Cunoaşterea în fiecare moment, este o reflectare
aproximativ-exactă a realităţii, însă rezultatele cunoaşterii
verificate în practică - sunt cunoştinţe adevărate, care se
mişcă permanent de la adevăruri relative la adevăruri
absolute
 Cunoaşterea ştiinţifică se bazează pe cea cotidiană şi o
asimilează, dar are un conţinut complex şi sistematizat care
explică şi anticipează evoluţia unor fenomene şi procese
 Conţinutul cunoaşterii ştiinţifice se bazează pe creaţia
ştiinţifică şi include un segment de învăţare ştiinţifică
 Particularităţile cunoaşterii
ştiinţifice se bazează pe:
 Interferenţa şi asocierea fenomenelor economice cu
celelalte tipuri de fenomene sociale (noneconomice)
 Apariţia şi evoluţia diferită în plan spaţial (de la o
ţară la alta şi chiar în interiorul unei ţări) a
fenomenelor economice, precum şi în plan temporal
(de la o perioadă la alta)
 Explicarea proceselor şi fenomenelor economice
este afectată de interesele şi comportamentele
oamenilor
 Caracterul aleatoriu şi probabilistic pronunţat al
ştiinţelor economice
 Caracterul istoric al ştiinţelor economice
 Dificultăţile de măsurare ale fenomenelor economice
Metodele cercetării ştiinţifice
➲ Într-o accepţiune mai concretă şi mai
simplă, metodologia ne apare ca „ştiinţă a
metodelor”, metoda fiind aspectul teoretic
cel mai activ al ştiinţei .
➲ Prin metodă (methodos - cale, mijloc, mod
de expunere) se înţelege modul de
cercetare şi sistemul de reguli şi principii de
cunoaştere şi de transformare a realităţii
obiective sau, cu alte cuvinte, mai putem
spune: un ansamblu de operaţii care
orientează mersul gândirii spre aflarea
adevărului.
Clasificate metodelor de cercetare
socio-economică
➲ După criteriul temporal (al timpului) metodele se împart în:
 transversale (urmăresc descoperirea relaţiilor între laturile şi
aspectele fenomenelor şi proceselor sociale la un moment dat, de
exemplu, metoda observaţiei);
 longitudinale (studiază evoluţia fenomenelor în timp, de exemplu,
biografia socială, studii de caz);

➲ După gradul de intervenţie a cercetătorului asupra

obiectului studiat deosebim metode :
 experimentale (cercetătorul provoacă producerea fenomenelor);
 nonexperimentale (cercetătorul nu se implică, nu modifică, ci doar
poate observa, urmări);

➲ După numărul cazurilor luate în consideraţie, după

extensiunea unităţilor în cercetare metodele pot fi:
 statistice (extensive), desemnând cercetarea unui număr mare de
unităţi sociale
 cazuistice (intensive), asigurând studiul aprofundat, integral al
unei sau a câtorva unităţi sau fenomene economice;
 3. Formele de comunicare şi organizare în
ştiinţă
 Asimilarea şi incorporarea cunoştinţelor
ştiinţifice în formarea forţei de muncă şi în
producţia de bunuri şi servicii se realizează
prin comunicarea cunoştinţelor ştiinţifice
prin intermediul lucrărilor ştiinţifice şi
literaturii de specialitate
 Cele mai importante forme de comunicare a
informaţiei ştiinţifice sunt:
 Lucrări cu autoritate ştiinţifică, de consacrare
 Lucrări pre- şi postconsacrare, vizînd verificarea
ipotezelor existente, formularea de noi ipoteze şi
direcţii de cercetare
 Lucrări de popularizare a literaturii ştiinţifice
Lucrări cu autoritate ştiinţifică, de consacrare

 Monografia — lucrare ştiinţifică amplă, care abordează o

problemă; conţine concluzii importante şi cuprinzătoare privind căile,
direcţiile şi perspectivele de evoluţie, problemele ce se mai cer clarificate.
Este destinat publicării în editură
 Tratatul abordează unitar şi coerent cele mai importante concluzii,
principii, teorii formulate în limitele unei ştiinţe, precum şi metodele de
investigaţie. Oglindeşte starea de dezvoltare a unei teorii sau unei ştiinţe.
Este destinat publicării şi conţine cîteva volume şi mai multe mii de pagini
 Manualul prezintă cunoştinţele, tezele, concluziile, principiile,
teoriile unei ştiinţe, în mod sistematic şi în conformitate cu principiile
didactice destinate formării profesionale a specialiştilor
 Enciclopediile şi dicţionarele de specialitate
sunt lucrări de referinţă indispensabile în planul formaţiei generale de
specialitate. Majoritatea nu includ rezultate originale ci compilează cu
rigoare acumulările existente într-un domeniu al ştiinţei
Lucrări pre - şi postconsacrare

 Studiul ştiinţific — o lucrare de cercetare ştiinţifică veritabilă, care soluţionează

unele probleme şi formulează altele noi, atît pe planul ipotezelor, cît şi al metodelor de cercetare;
prefigurează noutăţile şi tendinţele viitoare de dezvoltare din ştiinţe. Dimensiunile de 20-100 pagini,
se publică sau imediat în broşuri / culegeri, sau mai tîrziu în funcţie de confidenţialitate şi alte interese

 Articolul ştiinţific o formă prescurtată a unui studiu în care se redau principalele

probleme, concluzii şi propuneri în vederea publicării în reviste de specialitate; are dimensiuni reduse,
de regulă pînă la 20 pagini

 Raportul de cercetare este rezultatul unui studiu ştiinţific în care se

cuprind principalele constatări şi soluţii practice pentru un agent economic

 Comunicarea ştiinţifică este un rezultat parţial sau final al unui studiu

ştiinţific individual sau în grup; este axată de regulă pe o idee de bază, însoţită de analize de
confirmare sau infirmare a ipotezelor, cu caracter de informare sau de dezbatere ştiinţifică înaintea
publicării. Se prezintă în scris cca. 10 pagini pentru sesiuni de comunicări ştiinţifice, unde se expun în
5-15 minute

 Referatul ştiinţific este rezultatul unui studiu ştiinţific individual sau în grup,
destinat prezentării într-o dezbatere ştiinţifică, cu o tematică de regulă restrînsă în vederea explorării
unor soluţii şi desprinderii unor concluzii şi propuneri generale, cît mai larg acceptate. Se prezintă în
scris cca. 10- 20 pagini care se expun oral în 5-15 minute în cadrul reuniunilor ştiinţifice

 Intervenţia ştiinţifică o formă de participare la o reuniune ştiinţifică prin care

autorul comentează, apreciază şi corectează concluziile susţinute de alt autor Se expune oral pe
durata a cca 5 minute, în formă scrisă cuprinde pînă la 6 pagini
Lucrări de popularizare a literaturii ştiinţifice

 Eseurile ştiinţifice prezintă concluziile şi reflecţiile ştiinţifice ale

autorului într-o problemă de interes major, într-o formă cît mai accesibilă şi pe
cît posibil literară. Are dimensiuni restrînse ale unui paragraf, capitol, broşură
sau cărţi
 Scrierile de popularizare se adresează celui mai larg
public, constituindu-se ca instrument de cultură ştiinţifică, de acceptare a unor
produse, servicii sau schimbări pe care le generează un domeniu, o teorie
ştiinţifică în plan naţional sau global
 Notele de lectură, comentariile şi recenziile
sunt forme relativ distincte de semnalare a apariţiei unor lucrări ştiinţifice, de
evaluare a mesajului ştiinţific şi de plasare a unei lucrări în rîndul celorlalte din
literatura domeniului
 Teza de doctorat şi lucrarea de licenţă sunt
lucrări ştiinţifice asimilabile unora din cele prezentate. Ele reprezintă faza de
început a unei cariere ştiinţifice şi didactice şi respectiv terminare a studiilor
universitare.
Formele de organizare a ştiinţei
 Şcoala ştiinţifică — grup de savanţi care studiază o
anumită problemă ştiinţifică şi au concepţii
asemănătoare
 Asociaţia ştiinţifică — totalitatea cercetătorilor cu o
pregătire ştiinţifică specială
 Instituţii ştiinţifice:
 Academia de ştiinţe
 Instituţiile superioare de învăţămînt (universităţi)
 Instituţii de cercetări ştiinţifice
 Laboratoare ştiinţifice
 Formele de organizare a vieţii ştiinţifice:
 Seminarele
 Mesele rotunde
 Conferinţele de presă
 Simpozioanele
 Conferinţele şi congresele ştiinţifice
 4. Principii şi componente ale
managementului cercetării ştiinţifice

 Managementul cercetării ştiinţifice constituie

ansamblul elementelor cu caracter organizaţional,
motivaţional şi decizional cu ajutorul cărora se
desfăşoară activitatea de cercetare şi se asigură
eficienţa acesteia
 Principii generale ale managementului cercetării
ştiinţifice:
 Principiul compatibilităţii dintre mecanismele (mijloacele, instrumentele etc.)
de realizare a managementului şi caracteristicile generale, interne ale
cercetării ştiinţifice
 Principiul managementului participativ
 Principiul motivării cercetătorilor şi personalului auxiliar din cercetarea
ştiinţifică
 Principiul eficienţei
 Componentele principale ale
managementului cercetării ştiinţifice
Sistemul managementului în cercetarea ştiinţifică este alcătuit din 4 subsisteme:
1. Subsistemul organizatoric
organizare formală (departamente, secţii, laboratoare)
Organizarea informală (grupa informală, norma de conduită a grupei, relaţiile
informale şi leaderul informal)
2. Subsistemul informaţional desemnează totalitatea datelor, informaţiilor,circuitelor
informaţionale, fluxurilor informaţionale, procedeelor şi mijloacelor de tratare a datelor
existente într-o unitate de cercetare ştiinţifică în vederea asigurării posibilităţii de
urmărire şi îndeplinirea obiectivelor de cercetare.
3. Subsistemul decizional asigură conceperea şi materializarea unui tot coerent de
decizii în cadrul institutului sau centrului de cercetare ştiinţifică.
Subsistemul decizional are două funcţii principale:
1. declanşează acţiunile personalului de cercetare, auxiliar şi administrativ în
cadrul firmei. între subunităţi şi în interiorul acestora;
2. orientează şi supraveghează direcţiile de dezvoltare a institutului de cercetare
ştiinţifică şi a componentelor acestuia.
 Subsistemul metodelor şi tehnicilor specifice gestiunii în cercetarea
ştiinţifică
Acest subsistem are trei funcţii principale, şi anume:
 asigurarea suportului logistic, metodologic pentru întregul lanţ al procesului
de management;
 scientizarea muncii de management:
 perfecţionarea personalului de management şi de execuţie din firma de cercetare
ştiinţifică.
 Fazele şi etapele procesului
 Pregătirea;
 Incubarea;
 Iluminarea;
 Verificarea.
Procesul de cercetare ştiinţifică presupune parcurgerea următoarelor etape de
investigaţie, aprobate de majoritatea
membrilor comunităţii ştiinţifice:
➲ Formularea temei şi planificarea procesului
de cercetare ştiinţifică
➲ Documentarea şi sinteza bibliografică
➲ Alegerea strategiilor metodologice de cercetare
➲ Obţinerea accesului la informaţii
➲ Alegerea modalităţilor de culegere a datelor
➲ Prelucrarea, analiza şi interpretarea datelor prin
utilizarea metodelor cantitative şi calitative
➲ Redactarea, susţinerea şi valorificarea lucrării
ştiinţifice
 Administrarea programelor de cercetare ştiinţifică
Pentru administrarea oricărei teme este esenţială activitatea de proiectare, însă
aceasta este mai ales valabilă pentru temele de mare complexitate.
Proiectarea temei de cercetare cuprinde trei operaţiuni, şi anume:
 schiţa proiectului de cercetare (termenul de predare a lucrării la
beneficiar, principalele operaţiuni ale documentării bibliografice, sursele
de documentare bibliografică importante şi greu de obţinut, locul unde ele
pot fi consultate, termenele celorlalte etape de cercetare să fie suficiente)

 proiectul de cercetare(se realizează, de regulă, după terminarea

documentării bibliografice şi după o primă formulare a ipotezelor. Include:
etapele ulterioare de cercetare ştiinţifică, documentarea practică pentru
procurarea datelor empirice, modalităţile de prelucrare a informaţiei
practice şi termenele de execuţie a prelucrării, termenele pentru
fundamentarea concluziilor, pentru redactarea şi predarea lucrării la
beneficiar; operaţiile de asistenţă pentru aplicarea propunerilor;
cheltuielile necesare fiecărei etape de cercetare ştiinţifică)
 planul preliminar al lucrării de cercetare ştiinţifică (cuprinde principalele
teze. idei, concluzii; principalele ipoteze confirmate şi infirmate; metodele de
analiză şi calcul; argumentele teoretice şi practice, pentru fundamentarea
concluziilor şi a soluţiilor; sursele de informare practică şi modalităţile de
prelucrare; probleme speciale pe care cercetarea nu a reuşit să le clarifice şi
cauzele care au împiedicat acest lucru; conturarea proiectului structurii tematice:
părţi, secţiuni, capitole, paragrafe etc.)
 Organizarea activităţii de cercetare a
temei
➲ Elaborarea oricărei teme de cercetare implică o organizare specială, în
conformitate cu complexitatea temei;
➲ Indiferent de complexitatea temelor, în organizarea activităţii de cercetare,
potrivit principiului partenerial, participă atât cercetătorii, cît şi managerii;
➲ Cercetarea în echipă este cerută de amploarea temei, de complexitatea şi
termenul de elaborare. Ea nu desfiinţează răspunderea individuală,
dimpotrivă, răspunderea este chiar mai mare;
➲ Organizarea cercetării în echipă are mai multe avantaje, dintre care:
 permite scurtarea timpului de elaborare a unei cercetări, ceea ce în
anumite cazuri este necesar sau în altele, imperios necesar;
 permite formarea mai rapidă a tinerilor cercetători şi evitarea descurajării
acestora, inerente în tot procesul de cercetare a adevărului, în tot actul
de creaţie;
 se asigură un larg schimb de opinii, ceea ce evită concluzii şi soluţii
unilaterale şi permite o mai bună fundamentare a concluziilor fiecărei
părţi şi a lucrării de cercetare în ansamblu;
➲ Dezavantajele organizării cercetării în echipă pentru cercetătorii individuali:
 Disciplina de echipă, poate restrânge deseori iniţiativa şi capacitatea
de creaţie a cercetătorului membru al echipei de cercetare
➲ Echipa de cercetare cuprinde un număr foarte variabil, de la 2-40 membrii,
uneori mergând şi până la 100 membri
 Principiile de organizare şi funcţionare a
echipelor de cercetare ştiinţifică
➲ Echipa de cercetare trebuie să cuprindă numărul strict necesar de cercetători, aleşi după criteriul
competenţei în domeniul temei de cercetare, al preocupărilor anterioare;
➲ Echipa de cercetare trebuie să cuprindă atât cercetători cu experienţă, cât şi cercetători tineri:
tinerii se formează mai uşor. pot observa mai repede unele erori cu care alţii s-au obişnuit, pot
formula unele teze contradictorii, originale;
➲ Echipele de cercetare dau rezultate bune dacă membrii acestora sunt legaţi prin raporturi de stimă
şi prietenie; dacă nu. cel puţin să se cunoască şi să se respecte reciproc;
➲ Echipa trebuie să-şi fixeze obiective precise care să fie cunoscute de toţi membrii săi. In cadrul
echipei sarcinile de cercetare trebuie să se distribuie clar, membrilor săi; sarcinile şi îndeplinirea lor
trebuie să fie. pe cât posibil, individualizate. În cadrul echipei de cercetare se pot constitui şi
subcolective de cercetare ştiinţifică;
➲ Stimularea membrilor echipei, pe lângă formele cunoscute, trebuie să includă. în mod obligatoriu,
individualizarea şi semnarea părţilor realizate individual sau în colaborare; se evită însuşirea muncii
altuia, dar se asigură şi o mobilizare a fiecărui membru al echipei;
➲ Conducerea echipei de cercetare trebuie încredinţată. în mod obligatoriu, unui om de ştiinţă cu
experienţă, cunoscut şi recunoscut prin lucrările elaborate, cu autoritate ştiinţifică. Este necesar ca
cel mai bun cercetător să fie conducătorul echipei, mai ales dacă este şi un bun organizator,
exigent, capabil de dialog şi comunicare deschisă, capabil să înlăture disensiunile, care în
cercetarea ştiinţifică sunt frecvente;
➲ Asigurarea unei ambianţe democratice, de lucru în echipă. Discutarea deschisă, fără menajamente
şi adoptarea în echipă a hotărârilor creează, atmosfera necesară muncii în echipă. Abaterile de la
acest principiu pot genera lucrări slabe, ca şi atunci când lipseşte autoritatea ştiinţifică.