Sunteți pe pagina 1din 10

Teologia creştină – ştiinţă a vindecării

Psih. Victor Badea

Pentru a atinge comuniunea cu Dumnezeu, ne spune H. Vlachos, trebuie mai întâi să te


vindeci sufleteşte. Cei care au reuşit acest lucru pot fi numiţi teologi şi numai ei sunt cei care îi
pot călăuzi pe ceilalţi creştini pe calea care duce spre „locul” vindecări lor... Sfîntul Grigorie
Teologul ne povăţuieşte: Căci este de trebuinţă să ne curăţăm întru totul de patimi pentru a-L
cunoaşte pe Dumnezeu” .

Teologia este legată de un părinte duhovnicesc care trebuie să fie teolog, şi care va
putea să-şi călăuzească fii duhovniceşti, vindecîndu-i de patimi, fără a greşi în nici un fel, numai
vieţuind în cele ale lui Dumnezeu.

Perspective teologice asupra sufletului

Cuvântul psyche (suflet) este dificil de înţeles, el fiind utilizat, atât în Sfânta Scriptură cât
şi în literatura creştină în general, cu mai multe sensuri. Mitropolitul H. Vlachos ne precizează că
termenul "suflet" nu se referă la o singură sferă a existenţei umane – cum ar fi sfera spirituală
opusă celei materiale - ci la om în totalitatea sa, ca la o singură ipostază vie. Sufletul nu
sălăşluieşte pur şi simplu în trup, ci se exprimă prin trup într-un într-un mod care corespunde –
întocmai înfăţişării sau inimii noastre – eului nostru şi modului în care înţelegem viaţa. Omul
este o fiinţă umană pentru că este un suflet. Sufletul nu este cauza vieţii, este ci este purtătorul
acesteia.

Sufletul, continuă autorul, "reprezintă viaţa fiecărei creaturi, a fiecărei plante şi a


fiecărui animal; el este viaţa dinlăuntrul omului. Sufletul este viaţă, aşa cum se manifestă ea în
interiorul părţii spirituale a existenţei – este, de fapt, însăşi această parte spirituală a vieţii
noastre. Având atât de multe sensuri, tot atât de multe sunt şi pasajele biblice în care termenul
suflet nu a fost elucidat pe deplin”.

Astfel "Mântuitorul şi apostolii foloseau acest cuvânt cu sensul de "viaţă".

Concluzia autorului este că termenul psyche se referă la om în întregimea sa, la dimensiunea


spirituală a omului, precum şi la viaţa care se manifestă în om, în plante, în animale şi în toate
lucrurile care se împărtăşesc de dumnezeiasca energie dătătoare de viaţă.

1
Ce este boala?

Sănătatea primordială a omului şi pierderea ei

Pentru a putea înţelege mai bine care este conţinutul acestor boli sufleteşti, este
necesar să ne raportăm la starea de sănătate primordială a omului.

Astfel, J.C. Larchet ne spune că "Sfinţii Părinţi asimilează sănătatea omului stării de
desăvârşire căreia acesta îi este sortit prin însăşi natura sa. Or, desăvârşirea fiinţei omeneşti
aceasta este, să fie îndumnezeită, şi este sădită în însăşi natura sa capacitatea de a deveni
dumnezeu prin har... L-a crearea sa, omul avea deja o anumită desăvârşire; mai întâi cea a
facultăţilor sale spirituale, şi în special a puterii sale de înţelegere, care o imita pe cea a lui
Dumnezeu şi care era capabilă să I-l facă cunoscut pe Creatorul său; a voinţei sale libere, creată
şi ea după chipul celei a lui Dumnezeu şi care-l face capabil să se îndrepte, cu toată fiinţa, spre
Acesta; a tuturor puterilor sale doritoare şi iubitoare, trăsături care reproduc în om iubirea
dumnezeiască şi care îl fac în stare să se unească cu Dumnezeu.

Putem înţelege că "starea paradisiacă, în care omul trăia potrivit naturii sale primordiale, ne
apare astfel ca o stare de sănătate, în care omul nu cunoştea vreo formă de boală, nici a
trupului, nici a sufletului, şi în care ducea o viaţă cu totul normală pentru că se conforma
adevăratei sale naturi şi adevăratei sale meniri".

Potrivit Sfinţilor Părinţi, „pentru om sănătate înseamnă a se afla în toate privinţele în starea
corespunzătoare deplinătăţii fiinţei sale sau, altfel spus, într-o totală adecvare cu adevărata sa
natură. Or, natura sa adevărată şi adevărata sa viaţă,... este ajungerea la desăvârşirea fiinţei
sale aşa cum a voit-o Dumnezeu, înnoindu-se după chipul lui Hristos în Duhul Sfânt. Viaţa
firească a omului este viaţa în Hristos".

Pierderea acestei stări de desăvârşire primordială s-a realizat prin păcatul originar săvârşit de
Adam. Astfel omul a părăsit calea pe care îl aşezase Dumnezeu la crearea lui, s-a abătut de la
ţelul care-i era hărăzit prin însăşi natura sa.

„Boala păcatului, înrădăcinându-se în natura stămoşilor noştrii, n-a rămas numai ca o


moştenire personală, ci s-a întins şi peste urmaşii lor... În sufletele strămoşilor a început să
crească în fiinţa lor duhovnicească cea lăuntrică, ca nişte viermi, invidia, viclenia, minciuna,
pomenirea de rău, tristeţea, mînia, furia, trufia, mîndria, slava deşartă, cutezanţa precum şi
toate relele”.

Prin urmare, această "rostogolire în rău", "neorânduiala cumplită a sufletului şi a


trupului", defineşte starea de starea de om bolnav, rătăcit de pe calea devenirii sale
dumnezeieşti. Adaugă J. C. Larchet: "a spune că prin păcat omul ajunge la o stare contrară firii

2
lui este totuna cu a spune că, depărtându-se de Dumnezeu, el se îndepărtează de sine însuşi,
trăieşte în afara a ceea ce el este în mod fundamental, nu trăieşte viaţa pentru care este făcut,
gândeşte şi acţionează cu totul dimpotrivă, într-un fel străin de adevărata sa condiţie. Altfel
spus, omul trăieşte într-o stare de înstrăinare”.

Urmările păcatului sunt " relele, nenorocirile şi necazurile, străine de natura sa şi care,
atâta vreme cât convieţuia cu această natură, nu-l puteau atinge".

Ce sunt patimile

H. Vlachos consideră că patimile sunt forţe naturale, intrinseci ale sufletului, corupte din
cauza păcatului şi a îndepărtării noastre de Dumnezeu. „Cuvântul patimă derivă de la verbul
pasho – a suferi, care înseamnă boală lăuntrică... Atunci când păcatul se tot repetă, încuibându-
se multă vreme în sufletul nostru, el se numeşte patimă. Sfinţii Părinţi ne explică diferenţa
dintre patimă şi păcat: Patima este ceea ce se mişcă în suflet, iar fapta păcătoasă ceea ce se
vede în trup”.

În analiza pe care o face patimilor ca boli spirituale, J. C. Larchet pleacă de la opoziţia


lor cu virtuţile. Astfel, „virtuţile constau în lucrarea potrivit firii sau, altfel spus, potrivit scopului
pe care Dumnezeu li le-a dat la crearea firii omeneşti, a facultăţilor, puterilor sau tendinţelor
omului.

Ele corespund folosinţei şi sensului firesc şi raţional al acestor facultăţi, care... au rostul
de a-l îndrepta pe om către Dumnezeu şi de a-l înălţa la El... Patimile, dimpotrivă, se ivesc
datorită lucrării contra firii (adică împotriva scopului firesc şi normal sau, altfel spus, împotriva
lui Dumnezeu) a puterilor şi a organelor trupului, prin devierea, pervertirea, reaua lor folosinţă.

Astfel, Sfântul Ioan Damaschin defineşte patimile ca abaterea de bună voie de la starea
conformă firii la una contrară firii. Sfântul Nichita Stihatul, tot aşa, consideră că patimile sunt
suscitate de puterile sufletului în mişcarea împotriva firii. Sfîntul Ioan Scărarul, la fel, spune că
noi am schimbat însuşirile susţinătoare ale firii în patimi”.

Tipuri de patimi şi manifestările lor

Care sunt aceste patimi şi cum se manifestă ele? La această întrebare avem răspunsuri
în scrierile Sfinţilor Părinţi care s-au străduit să le clasifice, întemeind o adevărată nosografie
duhovnicească.

O să prezentăm mai departe o clasificare a bolilor sufleteşti, aşa cum apare ea în


lucrarea lui J. C. Larchet.

3
Filautia ca patimă este pervertirea cuvenitei iubiri de sine şi constă în "amorul propriu"
înţeles ca iubire egoistă de sine, iubirea eului căzut, înstrăinat de Dumnezeu şi îndreptat spre
lumea materială, ducând o viaţă cu totul trupească, şi nu spirituală. De aceea, "filautia este în
general definită ca trupească sau iubire pătimaşă faţă de trup şi faţă de aplecările lui
păcătoase....

"Există o formă de filautie virtuoasă, care ţine de firea omului, amintită de Hristos atunci
când vorbeşte despre prima poruncă: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Mt 19,19;
22,39; Lc 10,27), şi care constă în a te iubi pe tine ca făptură a lui Dumnezeu, creată după chipul
Lui, a te iubi deci în Dumnezeu şi a-L iubi pe Dumnezeu în tine."

Gastrimarghia este o patimă care "poate fi definită ca o căutare a plăcerii de a mânca,


altfel spus ca dorinţa de a mânca de dragul plăcerii sau, definită în chip negativ, prin raportare
la virtutea pe care o neagă, ca neînfrânarea gurii şi a pântecelui... Dar cu toate că trupul este
direct implicat în această patimă, gastrimarghia nu se naşte direct din necesităţile acestuia,
dovadă fiind faptul că dorinţa depăşeşte adesea nevoia reală, uneori chiar foarte mult, mai ales
în cazul bulimiei."

Desfrânarea constă în întrebuinţarea patologică pe care omul o dă sexualităţii sale.

În cadrul căsătoriei, patima desfrânării constă în folosirea funcţiei sexuale în mod necumpătat.
"Noţiunea de necumpătare pe care o întâlnim adesea la Sfinţii Părinţi, nu are un înţeles
cantitativ, ci unul calitativ; ea înseamnă aici, ca şi în alte cazuri, o rea folosire a acestei funcţii, o
pervertire a ei, o folosire contrară scopului ei firesc şi deci contra naturii şi anormală, sau, altfel
spus, patologică... Putem vorbi de necumpătare atunci când omul se foloseşte de sexualitatea
sa numai pentru dobândirea plăcerii legate de ea, atunci când face din plăcerea sexuală un scop
în sine." În acest fel, "neagă una din principalele meniri ale funcţiei sexuale, cea mai vădită şi
care este înscrisă în însăşi firea ei: procrearea."

Arghirofilia desemnează în mod general iubirea faţă de bani, ca şi faţă de diferite alte
forme de bogăţie materială. Această iubire se manifestă prin plăcerea de a avea bani, prin grija
de a-i păstra, prin greutatea de a te despărţi de ei şi prin neplăcerea resimţită atunci când îi dai.

Pleonexia constă în voinţa de a dobândi bunuri noi şi de a vea cât mai multe (aviditate).
Deşi sunt două stări pătimaşe diferite, iubirea de bani şi lăcomia după averi pot fi puse laolaltă,
pentru că amândouă sunt zămislite de una şi aceeaşi poftă de bunuri materiale, consideră J.C.
Larchet.

Tristeţea este o patimă rea, care nu ţine de natura fundamentală şi primordială a


omului, ci a apărut în urma păcatului adamic şi este legată de starea de cădere în care se află
omul.

4
J.C. Larchet vorbeşte de două feluri de tristeţe. "Cea dintâi intră în rândul celor numite de
Sfinţiii Părinţi afecte fireşti şi neprihănite, adică stări care au apărut în firea omenească în urma
păcatului originar, dar care, cu toate că sunt mărturii ale căderii sale din starea de desăvârşire
iniţială, nu sunt rele." Aceata este întristarea cea după Dumnezeu (2 Cor 7,10), care- face pe
om să se mâhnească pentru stare decăzută în care se află, să-şi plângă păcatele... şi care este o
stare de pocăinţă, de doliu duhovnicesc... absolut necesară omului pentru a regăsi calea spre
Împărăţie şi a redobândi în Hristos starea paradisiacă. Cea de-a doua formă de tristeţe... este,
dimpotrivă, o patimă, o boală a sufletului, produsă prin reaua întrebuinţare a tristeţii pomenite
mai sus." Altfel spus, omul deplânge pierderea bunurilor materiale, este trist pentru că nu
poate să-şi îndeplinească o dorinţă sau să-şi satisfacă o plăcere, este supărat pentru că a suferit
ceva neplăcut din partea celorlalţi.

Deznădejdea care este una dintre manifestările cele mai grave ale tristeţii. „O prea mare
întristare este foarte primejdioasă, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, căci ea poate aduce chiar
moartea omului... Pricină de moarte spirituală, deznădejdea îl duce pe om şi la moarte
trupească, împingându-l la sinucidere..."

Akedia este o patimă înrudită cu tristeţea. "Tradiţia ascetică apuseană, al cărei


inspirator este Sfântu Grigorie cel Mare, le pune laolaltă, socotindu-le una şi aceeaşi patimă.
Tradiţia răsăriteană însă, face deosebire între ele, privindu-le ca pe două patimi distincte”.

Mânia este o patimă care îşi are izvorul în puterea irascibilă a sufletului şi cuprinde toate
manifestările patologice ale agresivităţii. Această putere irascibilă i-a fost dată omului la crearea
sa, face parte din firea lui şi are menirea de a-l ajuta pe om să lupte împotriva ispitelor şi să se
ferească de păcat şi răutate. Mânia este o patimă atunci când ea se îndreaptă împotriva
semenului nostru, fiind utilizată contrar naturii ei.

Frica, în general, este provocată de pericolul unei pierderi sau de o suferinţă, de ideea
sau sentimentul că am putea pierde lucrul pe care-l dorim sau pe cel de care ne-am legat.
"Sfinţii Părinţi pun între patimi frica şi toate stările de suflet asemănătoare, care constituie
forme sau intensităţi ale ei, ca teama, spaima, groaza, panica, dar şi anxietatea, angoasa,
disperarea."

Este necesar să distingem între două feluri de frică: cel pe care Dumnezeu l-a sădit în om
la crearea lui şi care ţine de firea lui şi frica privită ca patimă.

Sfinţii Părinţi consideră frica o boală deoarece presupune pervertirea unei dispoziţii
fireşti virtuoase într-o patimă contrară firii, dezvoltând o relaţie patologică a omului cu
Dumnezeu.

5
Chenodoxia este numită în limbajul curent slavă deşartă sau vanitate, şi este
considerată "o patimă de căpetenie şi izvor de nenumărate boli ale sufletului."

Există o formă de slavă deşartă "prin care ne mândrim pentru foloase materiale şi
bunuri care se văd. Este cea mai obişnuită şi evidentă formă de chenodoxie, care-l loveşte pe
omul căzut foarte uşor şi cel mai adesea. Ea constă în a se arăta cineva mândru şi a se lăuda cu
bunurile pe care le are, şi a dori să fie văzut, apreciat, admirat, stimat, onorat, lăudat, într-un
cuvânt să fie slăvit de ceilalţi oameni”.

"A doua formă de chenodoxie, aşa cum o aflăm descrisă de Sfântul Ioan Casian, este cea
în care omul se mândreşte pentru cele spirituale şi ascunse, din dorinţa de slavă deşartă. La
monahul în care mai stăruie încă patimile, ea stă alături de primul fel de slavă deşartă; iar dacă
s-a lepădat cu totul de cele lumeşti, ia locul acesteia. Pentru el, slava deşartă constă în faptul că
se mândreşte în sinea lui sau înaintea oamenilor cu virtuţile sale şi cu asceza sa, aşteptând
pentru aceasta admiraţia şi lauda celorlalţi”.

Mândria "apare ca cea dintâi patimă, de căpetenie, al cărei prin născut este slava
deşartă, ceea ce face ca între ele să existe o legătură strânsă şi cu totul specială." Ea are două
forme: una se manifestă în raporturile omului cu semenii săi, cealaltă priveşte legătura omului
cu Dumnezeu.

"Cea dintâi formă a mândriei constă în convingerea omului că este superior faţă de
ceilalţi oameni sau cel puţin faţă de unii dintre ei, dar şi în încercarea de a dobândi această
superioritate... Constă în a se înălţa omul pe sine, fie fără nici un motiv anume, fie din aceleaşi
pricini care-i pot sluji ca prilej pentru slava deşartă (calităţi fizice, intelectuale, spirituale, rang
social, bogăţie, etc.)."

Cea de-a doua formă de mândrie "îl face pe om să se înalţe faţă de Însuşi Dumnezeu şi
să se ridice împotriva Lui. Vedem astfel că mândria este o patimă de o gravitate extremă.

Condiţii ale vindecării

Există o serie de condiţii subiective ale tămăduirii pe care J.C. Larchet le prezintă în continuare.

Voinţa de a fi vindecat se bazează pe fapul că „Dumnezeu, respectând libertatea omului, nu-i


dă cu sila harul său, ci numai dacă acesta vrea să-l primească, şi-l doreşte cu toată fiinţa

Leacul credinţei este cea dintâi condiţie a tămăduiri pentru cei care n-au fost botezaţi sau
pentru cei care, după Botez, au căzut din nou în boala păcatului. Credinţa este forţa cea mai

6
puternică de care se poate folosi omul în viaţa cea nouă, pe care omul este chemat să o ducă în
Hristos

Leacul pocăinţei presupune „o adâncă şi vie simţire lăuntrică prin care omul îşi recunoaşte
fiecare dintre păcatele sale sau, mai general, starea sa păcătoasă, se leapădă de ea, cere iertare
de la Dumnezeu şi, chemându-l în ajutor, arată că pe viitor nu mai vrea să păcătuiască, nu mai
vrea să stăruie în depărtarea de Dumnezeu, ci doreşte să se întoarcă la El şi să-şi schimbe cu
totul purtarea. Sfinţii Părinţi văd pocăinţa ca pe un proces de convertire, care nu priveşte atât
păcatl în sine, cât reîntoarcerea la Dumezeu. Important este viitorul, iar nu trecutul,
însănătoşirea, nu boala....

Leacul rugăciunii. „Religia noastră creştină este religia rugăciunii. Aşa ne-a înfăţişat-o
Mântuitorul prin învăţătura şi pilda vieţii Sale. El a pus apăsul pe valoarea practică a rugăciunii,
prezentând-o ca o datorie, ca trebuinţă vitală a tuturor credincioşilor, care îi păzesc cuvântul şi
vreau să-i urmeze pilda. În rugăciune, omul se adresează lui Dumnezeu, intră în legătură cu El, îi
înfăţişează trebuinţele şi frământările vieţii sale, cerându-i asistenţa. În rugăciune se descoperă
Dumnezeu mai mult decât oriunde şi revarsă din darurile sale sfinţitoare în amfora vieţii
sufleteşti a credinciosului”.

Leacul poruncilor presupune păzirea şi împlinirea poruncilor dumnezeieşti.

Leacul nădejdii este o altă condiţie esenţială pentru tămăduirea sufletească a omului şi pentru
mântuirea sa. „Alături de credinţă şi iubire, nădejdea este una dintre cele trei virtuţi creştine
fundamentale, care cuprind toate celelalte virtuţi şi le ţin unite întreolaltă...Nădejdea stă în a
aştepta împlinirea celor dorite, pe care încă nu le-ai dobândit, sau, aşa cum spune Sfântul Ioan
Gură de Aur, în a aştepta ceea ce nu primim îndată (...) cu răbdare şi încredere, fără a
deznădăjdui vreodată.

Procesul tămăduirii

Procesul tămăduirii presupune o convertire lăuntrică, ce are în vedere redobândirea virtuţilor


(starea de sănătatea sufletească) prin stingerea patimilor. Aceste patimi, „boli ale sufletului, se
produc prin pervertirea naturii omului, mai precis prin abaterea însuşirilor şi puterilor sale, care
la origine tindeau în chip natural spre Dumnezeu, ţinta lor firească; ele au fost însă întoarse de
al El prin păcat şi îndreptate, contrar firii şi în chip lipsit de minte, spre realităţile sensibile”.

A se întoarce la starea de sănătate înseamnă pentru om a-şi recâştiga firea sa originară „printr-o
mişcare inversă, adică prin îndepărtarea de realităţile trupeşti şi re-întoarcerea la Dumnezeu şi
îndreptarea tuturor puterilor sufleteşti spre împlinirea voii Lui.

7
„Convertirea tuturor puterilor, însuşirilor, energiilor şi tendinţelor omului, prin care se face
trecerea de la boală adusă prin patimi la sănătatea virtuţilor, se înfăptuieşte prin două mişcări
simultane: prima, de îndepărtare a lor de la rău, altfel spus, de încetare a relei lor folosiri, de
desprindere a lor de realităţile trupeşti; a doua, de întoarcere a lor spre realităţile duhovniceşti
şi slujirea lui Dumnezeu. Această dublă mişcare se împotriveşte dublei mişcări prin care omul a
căzut şi pe care o repetă ori de câte ori cade din nou în păcat: întoarcerea de la Dumnezeu şi, în
acelaşi timp, îndreptarea spre lumea sensibilă” .

„Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, există mai multe stadii sau trepte ale nepătimirii. Spre pildă,
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne înfăţişează patru asemenea trepte, pe care le numeşte
„miriade” sau înaintări în împlinirea poruncilor dumnezeieşti de-a lungul contemplaţiei şi a
cunoaşterii, sau nepătimiri generale.

Prima nepătimire este înfrânarea desăvârşită de la păcatele cu fapta, constatată la cei


începători.

A doua nepătimire este lepădarea totală a gândurilor care consimt cu păcatele; aceasta o
găsim la cei care cultivă virtutea cu raţiunea.

A treia este nemişcarea totală a poftei spre patimi; ea este proprie celor ce contemplă în chip
spiritual înfăţişarea lucrurilor văzute în raţiunile lor.

A patra este curăţirea totală chiar şi de închipuirea simplă a patimilor; aceasta o aflăm la cei
ce şi-au făcut mintea, prin cunoştinţă şi contemplaţie, oglindă curată şi străvezie a lui
Dumnezeu. Fiecare dintre aceste patru trepte ale nepătimirii se manifestă potrivit gradului de
purificare duhovnicească a omului.

Însuşiri ale părintelui duhovnicesc

Pentru a fi cu adevărat călăuză şi tămăduitor duhovnicesc, trebuie ca duhovnicul să ţină


învăţăturile cele sănătoase, altfel spus să fie desăvârşit ortodox (adică drept credincios), iar
lucrarea sa de vindecare a sufletelor să urmeze cu credincioşie învăţătura părinţilor din
vechime.

Părintele duhovnicesc trebuie, de asemenea, să fie experimentat, adică un învăţător


încercat, „el însuşi să fi înfruntat primejdiile, să fi ocolit cursele, şi să fi trecut peste stavilele
ivite în cale, căci după pilda lui Hristos, numai prin ce a pătimit şi fiind el însuşi ispitit poate fi
duhovnicul celor ce se ispitesc să le ajute (Evr. 2,18). Mai întâi de a voi să poruncească altora,
trebuie să-şi în rânduială propria casă, aşa cum arată Apostolul: Căci dacă nu ştie cineva să-şi
rânduiască propria casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? (1 Tim. 3,5)... Într-un

8
cuvânt trebuie ca doctorul cel duhovnicesc să se fi vindecat mai întâi pe sine şi să fie cu totul
sănătos, pentru ca lucrarea sa vindecătoare să de-a roade... Să ne vindecăm, deci, mai întâi pe
noi înşine, scrie Vasile cel Mare. Căci aşa cum învaţă însuşi Hristos: Dacă orb pe orb va călăuzi,
amândoi vor cădea în groapă (Mt. 15,14; Lc. 6,39)”, prcizează J.C. Larchet.

Cei care se cred doctori duhovniceşti, fără să fie în fapt, se expun unor mari riscuri. „Riscul de a-
şi înrăutăţii propria stare şi de a-şi spori patimile,...ţine mai ales de faptul că rolul de călăuză şi
tămăduitor duhovnicesc face să se nască şi să crească două mari şi rele patimi, slava deşartă şi
mândria... Pe de altă parte, cel ce nu este el însuşi pe deplin sănătos poate fi repede prins sau
cel puţin atins de bolile altora...” şi „nu numai că-şi sporeşte propriile boli, ci,... le face boala şi
mai grea celor pe care-i îngrijeşte în chip nesocotit”.

O altă virtute importantă este smerenia „care este condiţie şi semn al adevăratei duhovnicii. Ea
se manifestă mai ales prin sentimentul duhovnicului că este el însuşi păcătos, şi încă unul mai
mare decât cel aflat în grija sa, ceea ce-l face să simtă aceeaşi suferinţă şi durere ca şi acela...

De smerenia duhovnicului este strâns legată compătimirea, mai bine zis împreună-pătimirea cu
cei pe care îi are în grijă, însoţită de o totală abnegaţie, mergând până la uitare de sine,
urmărind în orice lucru folosul celuilalt, o dăruire a sufletului pentru sufletul aproapelui în
toate. Compătimirea aceasta îl face pe duhovnic să se simtă întru toate răspunzător pentru cei
care i se încredinţează, ...este semnul vădit al iubirii sale, care se mai arată şi prin faptul că e
gata în orice clipă să răspundă la chemarea lor, prin marea lui răbdare şi multa lui blândeţe,
fiind îngăduitor, iertător şi plin de bunătate”. Adevăratul părinte duhovnicesc, ne mai spune
autorul, nu îşi alege fii duhovniceşti, ci primeşte fără deosebire pe cei care apelează la el, mai
ales pe cei grav bolnavi.

Mijloace de realizare a vindecării

Lucrarea vindecătoare a părintelui duhovnicesc se realizează prin mai multe mijloace şi


cu conlucrarea activă şi permanentă a celui bolnav.

„Mai întâi de toate doctorul duhovnicesc tămăduieşte prin cuvânt. Căci aşa cum citim în
Scriptură: Limba celor înţelepţi aduce tămăduire (Pilde 12, 18)... Prin cuvintele sale, părintele
duhovnicesc îl îmbărbătează pe fiul său, îl mângâie, ăi slujeşte, îl tămăduieşte ca pe un mădular
bolnav.

O altă cale prin care duhovnicul ajută pe fii săi este rugăciunea pentru aceştia, „pentru
ca harul tămăduitor al lui Dumnezeu să se reverse asupra lor şi să lucreze în ei. Părinte, roagăte
pentru mine!, îi cere din adâncul inimii creştinul părintelui său duhovnicesc...

9
De asemenea, părintele duhovnicesc lucrează prin însăşi pilda vieţii sale. Împlinind întru
totul voia lui Dumnezeu, el le arată fiilor săi prin faptele sale prin felul său de a fi şi prin
purtarea lui cum se cuvine să vieţuiască şi cum să împlinească şi ei voia Lui.

Prin toate pildele oferite de părintele în cuvintele faptele şi purtările sale se exercită o
mare putere lucrătoare, în măsură s-i schimbe pe cei afaţi în legătură cu el.

Rolul bolnavului în vindecarea sa

Puterea tămăduitoare a părintelui duhovnicesc lucrează prin mijlocirea tratamentului pe care el


îl prescrie, dar presupune conlucrarea fiului său. Părintele nu-şi impune silnic puterea primită
prin darul lui Dumnezeu, fără ca fiul său duhovnicesc s-o lase să lucreze în el. Deci este nevoie,
de la început, de conlucrarea activă şi permanentă a celui bolnav.

Prima îndatorire a fiului duhovnicesc este ascultarea faţă de părintele său. Această ascultare
trebuie să fie desăvârşită: fără împotrivire în cuvânt şi fără judecarea duhovnicului. „Ea
presupune o predare deplină înaintea lui în toate. Aceasta înseamnă că omul trebuie să se
supună judecăţii şi voii duhovnicului în lucrurile cele mai mici şi care i se par cu totul
neînsemnate, dar din care i se ţese existenţa şi care, toate, au însemnătatea lor în ceea ce
priveşte relaţia lui cu Dumnezeu şi înaintarea sa duhovnicească...Cu atât mai mult va trebui
omul să-şi mărturisească duhovnicului fiecare dintre cugetele sale, să nu-i ascundă nimic din
viaţa sa lăuntrică, ci pe toată s-o încredinţeze voii aceluia....

Autorul precizează mai departe că: ”ascultarea faţă de părintele duhovnicesc nu este totuna cu
supunerea oarbă faţă de o autoritate silnică. Ea se bazează pe credinţă, încredere desăvârşită şi
mai ales pe iubire. Respectul deplin faţă de sănătatea fiilor săi duhovniceşti este, de altfel, o
însişire a adevăraţilor Părinţi, care îndeamnă, şi nu silesc, care sfătuiesc, şi nu poruncesc,
urmând întru totul cuvântul Sfântului Apostol Petru: Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza
voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu (...) Nu ca şi cum aţi fi
stăpâni..., ci pilde făcându-vă turmei” (1 Pt. 5,2).

10