Drept Civil I Genoiu

Departamentul
de Învăţământ
la

Distanţă şi Formare Continuă

Facultatea
de Drept
şi Ştiinte Social-Politice

Coordonator de disciplină:
Lect. univ. dr. Ilioara GENOIU

1
2011-2012
UVT

DREPT CIVIL I
Suport de curs – învăţământ la distanţă

Administraţie publică, Anul I şi II, Semestrul I
Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta
decât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancţiune penală
2
SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR
) = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE
= TEST DE AUTOEVALUARE
= BIBLIOGRAFIE
= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNEI UNITĂȚI DE ÎNVĂȚARE
= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PLATFORMA ID .
3
CUPRINS - Studiu individual (S.I.)
1. Modulul I. Noţiuni introductive privind dreptul civil român.

Unitatea de învăţare 1: Noţiunea, rolul, principiile şi delimitarea dreptului
civil.
2. Modulul II. Izvoarele dreptului civil, aplicarea şi interpretarea legii

civile.
Unitatea de învăţare 2: Izvoarele dreptului civil: actele normative, cutuma,
jurisprudenţa, doctrina.
Unitatea de învăţare 3: Aplicarea legii civile în timp, spaţiu şi asupra
persoanelor.
Unitatea de învăţare 4: Interpretarea legii civile.
3. Modulul III. Raportul juridic civil.

Unitatea de învăţare 5: Noţiunea, caracterele juridice şi elementele raportului
juridic civil.
Unitatea de învăţare 6: Izvoarele raportului juridic civil concret.
Unitatea de învăţare 7: Proba raportului juridic civil concret.
4. Modulul IV. Actul juridic civil.

Unitatea de învăţare 8: Noţiunea, clasificarea şi condiţiile de validitate ale
actului juridic civil.
Unitatea de învăţare 9: Efectele actului juridic civil.
Unitatea de învăţare 10: Modalităţile actului juridic civil: termenul, condiţia şi
sarcina.
5. Modulul V. Nulitatea actului juridic civil.

Unitatea de învăţare 11: Noţiunea, delimitarea, clasificarea, regimul juridic şi
efectele nulităţii.
6. Modulul VI. Prescripţia extinctivă.

Unitatea de învăţare 12: Noţiunea, natura juridică, delimitarea, domeniul de
aplicare, termenele, suspendarea, întreruperea şi repunerea în termenul de
prescripţie.
7. Modulul VII. Subiectele dreptului civil.

Unitatea de învăţare 13: Persoana fizică.
Unitatea de învăţare 14: Persoana juridică.
4
MODULUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL
CIVIL
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă
W Cuprins:
W U.I. 1: Noţiunea, rolul, principiile şi delimitarea dreptului civil.
= 2 ore
W Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind noţiunile

generale ale dreptului civil.
W Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind

noţiunea, rolul, principiile şi delimitarea dreptului civil.
5
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
1. Noţiunea, rolul, principiile şi delimitarea dreptului civil.

1.1. Noţiunea dreptului civil.
Dreptul civil reprezintă acea ramură a sistemului dreptului, care
reglementează raporturi, patrimoniale şi nepatrimoniale, stabilite între persoane fizice
şi persoane juridice, aflate pe poziţii de egalitate juridică.
Aşadar, elementele definitorii ale dreptului civil sunt următoarele:
A. Dreptul civil este una dintre ramurile sistemului de drept românesc,
reprezentând un ansamblu de norme juridice.
Normele dreptului civil, cuprinse în special în Codul civil, dar şi în numeroase
alte legi, constituie izvoarele dreptului civil. Normele de drept civil, ca şi normele
aparţinând altor discipline juridice, sunt ordonate în instituţii juridice.
) Instituţiile dreptului civil sunt următoarele:
• raportul juridic civil;
Definiţia
dreptului
• actul juridic civil;
civil şi • prescripţia extinctivă;
elementele • subiectele dreptului civil;
acesteia • drepturile reale principale;
• obligaţiile civile;
• contractele civile speciale;
• dreptul de proprietate intelectuală;
• succesiunile.
B. Dreptul civil reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale
(formând obiectul dreptului civil), stabilite între persoane fizice şi persoane juridice.
Este patrimonial acel raport al cărui conţinut poate fi evaluat în bani (precum,
raportul juridic născut dintr-un contract de vânzare-cumpărare).
Dimpotrivă, este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel raport al
cărui conţinut nu poate fi evaluat în bani (precum, raportul ce are în conţinutul său
dreptul persoanei fizice la nume, la domiciliu sau la stare civilă).
Dreptul civil nu reglementează totalitatea raporturilor patrimoniale şi
personale nepatrimoniale din societate, întrucât şi alte discipline juridice au ca obiect
de reglementare astfel de raporturi juridice.
Fac parte din categoria raporturilor patrimoniale civile:
• raporturile reale, adică acele raporturi al căror conţinut este format din
drepturi reale (dreptul de proprietate - ca drept real principal şi dezmembrămintele
acestuia – dreptul de uz, dreptul de uzufruct, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi
dreptul de superficie);
• raporturile obligaţionale (sau de obligaţii), al căror conţinut este
reprezentat de drepturi de creanţă, izvorâte, fie din acte juridice, fie din fapte juridice,
licite sau ilicite.
Raporturile nepatrimoniale cuprind următoarele subdiviziuni:
♦ raporturi care privesc existenţa şi integritatea subiectelor de drept civil,
adică acele raporturi care au, în conţinutul lor, drepturi personale nepatrimoniale,
precum dreptul la viaţă, la reputaţie, la sănătate etc.;
♦ raporturi de identificare, al căror conţinut este format din drepturi, ce
permit individualizarea subiectelor de drept civil, precum dreptul la nume, la
domiciliu, la reşedinţă, la denumire etc.;
6
♦ raporturi generate de creaţia intelectuală, al căror conţinut este reprezentat
de drepturi personale nepatrimoniale, ce au ca izvor opera ştiinţifică, literară, artistică
sau invenţia. Este, spre exemplu, un astfel de drept, cel privind paternitatea operei.
) C. Subiectele raportului de drept civil sunt persoanele fizice (subiecte
individuale de drept, reprezentate de om, privit în individualitatea lui) şi persoanele
Definiţia
dreptului juridice (subiecte colective de drept, reprezentate de colective de oameni).
civil şi Persoana juridică reprezintă acel colectiv de oameni care îndeplineşte
elementele următoarele trei condiţii, impuse de dispoziţiile art. 187 din noul Cod civil 1 (N.C.C.):
acesteia - organizare de sine-stătătoare;
- patrimoniu propriu;
- urmărirea unui scop licit şi moral, în acord cu interesul general.
D. Subiectele raportului de drept civil se află pe poziţie de egalitate juridică,
astfel încât una dintre părţi nu este subordonată celeilalte.
Care sunt elementele definitorii ale dreptului civil? A se vedea pag. 6-7.
1.2. Rolul dreptului civil.

Dreptul civil constituie „drept comun”, în sensul că împrumută norme altor
) ramuri de drept, ori de câte ori acestea din urmă nu conţin norme proprii, care să
Dreptul civil – reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic. În această ipoteză, se va aplica
drept comun norma corespunzătoare din dreptul civil.
1.3. Principiile dreptului civil.

Principiile dreptului, în general, reprezintă idei călăuzitoare. Acestea se
regăsesc, atât la nivelul întregului sistem al dreptului românesc, cât şi la nivelul
dreptului civil român, ca ramură a sistemului dreptului şi la nivelul instituţiilor
dreptului civil român.
A. Principiile fundamentale ale dreptului român.
sunt idei de bază, formulate de Teoria generală a dreptului, ce se regăsesc în
întreaga legislaţie românească.
Consacrate de Constituţie, ca lege fundamentală a statului şi de alte legi
importante, în special de coduri, principiile fundamentale ale dreptului român sunt
următoarele:
- principiul democraţiei;
- principiul egalităţii în faţa legii;
- principiul legalităţii;
1
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, intrată în vigoare la data de 1 octombrie 2011, în temeiul
Legii nr. 71/2011.
7
- principiul separaţiei puterilor în stat.
Întrucât sunt principii ale întregului sistem de drept românesc, aceste principii
guvernează, implicit, dreptul civil român.
B. Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt acele idei, care călăuzesc
numai legislaţia civilă, numai instituţiile juridice ale dreptului civil şi nu întreaga
legislaţie a statului. Sunt astfel de principii următoarele:
a. Principiul proprietăţii.
Acest principiu este consacrat, în principal de Constituţie şi de Codul civil.
Codul civil, în art. 5555, defineşte dreptul de proprietate ca reprezentând
„dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut
şi perpetuu, în limitele stabilite de lege”.
Potrivit Constituţiei, proprietatea este garantată, indiferent că este publică sau
privată. Proprietatea publică aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale
(comuna, oraşul sau municipiul, judeţul), iar proprietatea privată aparţine, atât statului
şi unităţilor administrativ-teritoriale, cât şi particularilor, persoane fizice sau juridice.
Rezultă, aşadar, că statul şi unităţile administrativ-teritoriale au, atât un domeniul
public, cât şi unul privat, guvernate, însă, aşa cum vom arăta, de un regim juridic
diferit.
Proprietatea publică prezintă, în opoziţie cu proprietatea privată, următoarele
caractere juridice:
- inalienabilitate (nu poate fi înstrăinată);
- imprescriptibilitate (pe de o parte, acţiunea în revendicare, prin intermediul
căreia proprietatea este apărată în justiţie, poate fi introdusă oricând, fiind
imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv, iar, pe de altă parte, proprietatea
) publică nu este susceptibilă de dobândire prin uzucapiune sau prescripţie achizitivă);
Principiile - insesizabilitate (nu poate forma obiectul executării silite).
fundamentale
ale dreptului Dreptul de proprietate este garantat, chiar şi cât priveşte terenurile, şi
civil cetăţenilor străini şi apatrizilor (persoane lipsite de cetăţenie).
De lege lata, exproprierea nu poate opera, decât pentru cauză de utilitate
publică şi numai în baza unei drepte şi prealabile despăgubiri. Similar, subsolul
oricărui imobil poate fi folosit, de către autoritatea publică, numai pentru lucrări de
interes general şi numai în baza despăgubirii proprietarului, pentru orice daune
produse.
b. Principiul egalităţii în faţa legii civile.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 N.C.C., „Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea
etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile
personale, apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie
defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie
similară nu au nicio influenţă asupra capacităţii civile”. Acest principiu trebuie extins
şi la subiectul colectiv de drept şi trebuie înţeles, în sensul că toate persoanele juridice
dintr-o anumită categorie se supun, în mod egal, dispoziţiilor legale aplicabile acelei
categorii de persoane juridice.
c. Principiul îmbinării intereselor personale, individuale cu cele obşteşti,
generale.
Acest principiu vizează, atât persoanele fizice, cărora legea le recunoaşte
drepturi, numai în scopul de a satisface interesele lor personale, materiale şi culturale,
în acord cu interesul general, cât şi persoanele juridice, care trebuie să se constituie,
numai în vederea realizării unui scop, în acord cu interesul general.
8
Exercitarea drepturilor subiective, cu încălcarea acestui principiu, constituie
abuz de drept şi este sancţionat în condiţiile legii.
d. Principiul ocrotirii drepturilor subiective civile sau al garantării lor.
Potrivit dispoziţiilor constituţionale româneşti, dar şi a prevederilor Pactului
Internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului (1974), drepturile civile
sunt ocrotite de lege, în sensul că este interzisă orice discriminare, în exercitarea
acestora.
Enumeraţi principiile fundamentale ale dreptului civil. A se vedea pag. 8-9.
1.4. Delimitarea dreptului civil.

Raţiuni de ordin teoretic şi practic impun delimitarea dreptului civil, de
celelalte ramuri de drept. Principalele criterii de delimitare a ramurilor dreptului sunt
următoarele:
• obiectul de reglementare, ce reprezintă o categorie unitară de relaţii sociale,
reglementate de un mănunchi de norme juridice uniforme.
Obiectul de reglementare a dreptului civil, aşa cum am mai arătat, este
) reprezentat de cele două mari categorii de raporturi juridice: patrimoniale şi personal-
nepatrimoniale.
Criterii de
delimitare • metoda de reglementare, reprezentând modalitatea de influenţare a
raporturilor sociale, de către societate, prin stat, care edictează normele juridice.
Specifică dreptului civil, aşa cum am mai arătat, este egalitatea juridică a
părţilor.
• calitatea subiectelor;
Subiectele dreptului civil, individuale sau colective, nu trebuie să aibă, în
principiu, o calitate specială.
• caracterul normelor;
Dreptului civil îi sunt specifice normele dispozitive (permisive ori supletive).
Sunt dispozitive acele norme, care permit destinatarului să aleagă conduita de urmat,
spre deosebire de cele imperative (onerative sau prohibitive), care nu oferă această
posibilitate, conduita, de ele prescrisă, fiind unica ce trebuie urmată de către
destinatar.
• specificul sancţiunilor (a urmărilor încălcării dreptului subiectiv civil);
Specifică dreptului civil este restabilirea dreptului subiectiv încălcat, fie pe
cale amiabilă, fie judiciară, constând, după caz, în repararea prejudiciului cauzat sau
în încetarea acţiunii de vătămare a dreptului personal nepatrimonial.
• principiile.
9
Aşa cum am arătat sunt principii ale dreptului civil următoarele: principiul
proprietăţii, egalităţii în faţa legii, îmbinării intereselor personale, cu cele generale şi
garantării drepturilor subiective.
Dreptul civil şi dreptul constituţional.
Dreptul constituţional este ramura de drept, care conţine norme fundamentale,
pentru existenţa şi funcţionarea statului de drept, din care se inspiră toate celelalte
ramuri de drept.
Normele dreptului constituţional reglementează: bazele statului român,
organele acestuia, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului, însemnele
statului român.
Legătura dreptului constituţional cu dreptul civil rezidă, în principal, în
următoarele:
) • legea fundamentală consacră şi principiile dreptului civil;
• legea fundamentală consacră, sub denumirea de „drepturi şi libertăţi ale
Delimitarea
dreptului civil omului” şi drepturi subiective civile;
de dreptul • organele statului compar şi ca subiecte colective de drept civil;
constituţional • legea fundamentală consacră garanţiile juridice ale drepturilor subiective
civile.
Cele două ramuri de drept, la care facem referire, se deosebesc, în principal,
sub următoarele aspecte:
a) Dreptul civil reglementează, preponderent, raporturi patrimoniale, iar
dreptul constituţional reglementează, în principal, raporturi nepatrimoniale.
b) Subiectele raportului de drept civil se află pe poziţie de egalitate juridică,
iar subiectele de drept constituţional se află pe poziţie de subordonare, statul şi
organele sale fiind subiectul supraordonat.
c) Subiectele dreptului civil nu trebuie să aibă o calitate specială, spre
deosebire de subiectele de drept constituţional, care trebuie să aibă calitatea de organ
al statului sau de cetăţean.
d) Majoritatea normelor dreptului civil sunt dispozitive, iar cele de drept
constituţional sunt preponderent imperative.
e) Restabilirea dreptului civil încălcat, ca regulă, se realizează pe cale
procesuală, spre deosebire de sancţiunile specifice dreptului constituţional (precum,
suspendarea din funcţie), care nu presupun parcurgerea unui proces.
f) Deşi cele două ramuri de drept sunt guvernate de principii comune, totuşi,
fiecare dintre ele are principii specifice.
Dreptul civil şi dreptul administrativ.
Dreptul administrativ este ramura de drept, care reglementează raporturile
sociale, născute în cadrul administraţiei publice.
Relaţia dintre dreptul civil şi dreptul administrativ se manifestă, în practică,
spre exemplu, în cazul în care încheierea unui act civil trebuie precedată, potrivit
) legii, de emiterea unui act administrativ individual – de regulă, autorizaţie.
Delimitarea Între cele două ramuri de drept pot fi identificate următoarele deosebiri:
dreptului civil
de dreptul
a) Dreptul civil reglementează, preponderent, raporturi patrimoniale, iar
administrativ dreptul administrativ reglementează, în principal, raporturi nepatrimoniale.
b) Subiectele raportului de drept civil se află pe poziţie de egalitate juridică,
iar subiectele de drept administrativ se află pe poziţie de subordonare, organele
administraţiei publice fiind subiectul supraordonat.
10
c) Subiectele dreptului civil sunt reprezentate de persoane fizice şi juridice,
iar, în cadrul raporturilor de drept administrativ, cel puţin unul dintre subiecte trebuie
să fie un organ al administraţiei publice. Organele administraţiei publice pot participa
şi la raporturi de drept civil, însă, în calitate de persoană juridică, aflată pe poziţie de
egalitate cu celălalt subiect de drept şi nu în calitate de purtător al autorităţii statului,
aflat pe o poziţie supraordonată.
d) Majoritatea normelor dreptului civil sunt dispozitive, iar cele de drept
administrativ sunt preponderent imperative.
e) Dreptul administrativ presupune existenţa unor sancţiuni specifice, precum
amenda contravenţională sau confiscarea.
Dreptul civil şi dreptul comercial.
Dreptul comercial este acea ramură a dreptului, care reglementează
raporturile, ce se stabilesc în activitatea comercială, internă, realizată de către
profesionişti.
Între cele două ramuri ale dreptului, la care referim, există următoarele
asemănări şi deosebiri:
a) Ambele ramuri au ca obiect de reglementare, atât raporturi patrimoniale, cât
) şi nepatrimoniale, acestea din urmă fiind mai puţin întâlnite în materia dreptului
Delimitarea comercial.
dreptului civil b) Ambelor ramuri le este specifică metoda egalităţii juridice.
de dreptul
comercial
c) Subiectele dreptului civil, persoane fizice şi persoane juridice, nu trebuie să
aibă o calitate specială, spre deosebire de subiectele dreptului comercial, care,
indiferent că sunt individuale sau colective, trebuie să aibă calitatea de profesionist.
Cel puţin unul dintre subiectele raportului de drept comercial trebuie să aibă această
calitate specială.
d) Răspunderea comercială are un regim juridic specific, distinct de cel al
răspunderii civile.
e) Pe lângă principiile comune, cele două ramuri de drept au şi principii
proprii.
Dreptul civil şi dreptul familiei.
Dreptul familiei este ramura dreptului, care reglementează raporturile
nepatrimoniale şi patrimoniale, care rezultă din căsătorie, adopţie, rudenie şi din alte
raporturi, asimilate de lege, sub anumite aspecte, raporturilor de familie.
Între cele două ramuri ale dreptului pot fi identificate următoarele asemănări
) şi deosebiri:
Delimitarea a) Deşi ambele ramuri ale dreptului au ca obiect de reglementare, atât
dreptului civil raporturi patrimoniale, cât şi nepatrimoniale, totuşi, preponderente în materia
de dreptul dreptului civil, sunt raporturile patrimoniale, iar în materia dreptului familiei, cele
familiei
personale.
b) Ambelor ramuri le este specifică metoda egalităţii juridice.
c) Subiectele dreptului familiei – persoane fizice – trebuie să aibă o calitate
specială, precum cea de soţ, părinte, rudă, copil etc.
d) Fiecare ramură are sancţiuni proprii, dreptului familiei fiindu-i specifică,
spre exemplu, decăderea din drepturile părinteşti.
e) Preponderente în materia dreptului civil sunt normele dispozitive, în timp
ce în materia dreptului familiei întâlnim, în principal, norme imperative.
f) Pe lângă principiile comune, cele două ramuri de drept au şi principii
proprii.
11
Dreptul civil şi dreptul muncii şi securităţii sociale.
Dreptul muncii este cea ramură de drept, care reglementează raporturile
generate de contractul individual de muncă, inclusiv raporturile conexe.
În principal, cele două ramuri ale dreptului se aseamănă şi se deosebesc, sub
următoarele aspecte:
a) Ambele ramuri ale dreptului reglementează raporturi patrimoniale şi
raporturi nepatrimoniale.
b) Poziţia de egalitate juridică a subiectelor dreptului civil se menţine pe toată
) durata raportului juridic, în timp ce, în materia dreptului muncii, egalitatea juridică a
subiectelor caracterizează, numai momentul încheierii contractului de muncă, pe
Delimitarea
dreptului civil parcursul acestuia, angajatul fiind subordonat angajatorului.
de dreptul c) Subiecte de drept civil pot fi persoanele fizice, de la momentul concepţiei,
muncii şi moment ce coincide cu dobândirea capacităţii anticipate de folosinţă, în timp ce
securităţii calitate de angajat poate avea numai persoana fizică, ce a împlinit cel puţin vârsta de
sociale
15 ani.
d) Caracterizează dreptul muncii, în principal, normele imperative.
e) În dreptul muncii există, pe lângă răspunderea materială şi răspunderea
disciplinară.
f) Pe lângă principii comune, cele două ramuri de drept au şi principii proprii.
Dreptul civil şi dreptul procesual civil.
Dreptul procesual civil reprezintă sistemul de norme, care reglementează
) modul de judecată şi de rezolvare a litigiilor privitoare la drepturi şi interese civile,
precum şi modul de executare a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii.
Delimitarea
dreptului civil Dreptul procesual reprezintă cealaltă faţă a dreptului material, aspectul său
de dreptul sancţionator, care intervine numai în caz de nevoie. Dreptul material civil ar fi
procesual civil ineficace, dacă nu s-ar asigura realizarea lui pe calea procesului civil, aşa cum şi
procesul civil ar fi de neconceput, fără existenţa unui drept material, pe care să-l
apere şi să-l valorifice.
Dreptul civil şi dreptul internaţional privat.
Dreptul internaţional privat reglementează aceleaşi raporturi juridice, ca şi
dreptul civil şi dreptul familiei, însă, le priveşte sub aspectul lor internaţional.
Raporturile de drept internaţional privat fac parte din categoria raporturilor de drept
internaţional, întrucât conţin un element de extraneitate, precum: cetăţenia străină sau
naţionalitatea străină a unui subiect, situarea unor bunuri în străinătate, încheierea sau
executarea unui contract în străinătate.
Raporturilor de drept internaţional privat le sunt aplicabile normele
conflictuale sau de trimitere ale Cărţii a VII-a „Dispoziţii de drept internaţional
privat” din Codul civil.
12
Identificaţi elementele care permit delimitarea dreptului civil de alte ştiinţe juridice de
ramură. A se vedea pag. 9-10.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.

Subiectele dreptului civil, ediţia a XI-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pp.
61-126.
2. Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediţia a III-a,
revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 55-184.
3. Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil.
Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011.
4. Eduard Jürghen Prediger, Introducere în studiul dreptului civil, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2011.
5. Petrică Truşcă, Introducere în dreptul civil. Persoana fizică. Persoana
juridică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 53-108.
6. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011.
13
MODULUL II
TEORIA LEGII CIVILE
1. Cuprins
2. Obiectiv general
W Cuprins:
W U.I. 2. Izvoarele dreptului civil: actele normative, uzanţele, şi

principiile generale ale dreptului.
= 2 ore
W U.I. 3. Aplicarea legii civile în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.
= 2 ore
W U.I. 4. Interpretarea legii civile.
= 2 ore
W Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind teoria

legii civile.
W Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni privind

izvoarele dreptului civil, principiile care guvernează aplicarea legii civile
sub cele trei aspecte, precum şi a metodelor şi regulilor de interpretare a
legii civile.
14
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2
1. Izvoarele dreptului civil.

1.1. Noţiunea de izvor al dreptului civil.
Noţiunea „izvor de drept” cunoaşte două accepţiuni. Astfel, „izvorul dreptului
în sens material” desemnează condiţiile materiale de existenţă care determină
adoptarea normelor juridice, iar „izvorul dreptului în sens formal” desemnează
) formele specifice de exprimare a normelor de drept.
Prin urmare, izvoarele dreptului civil, în sens material, sunt reprezentate de
Noţiunea de
izvor al condiţiile materiale de existenţă, care generează adoptarea normelor juridice de drept
dreptului civil civil, iar izvoarele dreptului civil în sens formal sunt reprezentate de formele specifice
de exprimare a normelor dreptului civil, anume de actele normative, care
reglementează raporturile de drept civil.
Ceea ce interesează, în această materie, este accepţiunea de izvor al dreptului
civil în sens formal.
În drept, întâlnim şi noţiunea de „izvor al raportului juridic concret”, pe care o
vom analiza în capitolul următor şi care nu trebuie suprapusă, celei de izvor al
dreptului, întrucât izvoare de drept sunt actele normative, iar izvoare ale raportului
juridic concret sunt actele şi faptele juridice. De esenţa actelor normative este
generalitatea, pe când actele şi faptele juridice au caracter individual. Aşadar, este
imposibilă confundarea celor două noţiuni.
1.2. Izvoarele formale ale dreptului civil.

Formele de exprimare a normelor dreptului civil, ca de altfel ale dreptului în
general, sunt: actele normative, cutuma, jurisprudenţa şi doctrina. Nu toate acestea
însă constituie şi izvoare ale dreptului civil. Potrivit dispoziţiilor art. 1 NCC, „Sunt
izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului”.
) În cele ce urmează, vom analiza atât izvoarele dreptului civil, cât şi celelalte
forme de exprimare a normelor dreptului civil (jurisprudenţa şi doctrina), deşi acestea
Noţiunea de
izvor formal al din urmă nu au valoare de izvor de drept civil. Precizăm, de asemenea, că noţiunea de
dreptului civil „uzanţe”, folosită de legiuitor în art. 1, este sinonimă cu cea de „cutumă” şi că, în
opinia noastră, noţiunea de „lege” trebuie privită în sensul ei larg, de act normativ.
Drept urmare, considerăm că au valoare de izvor al dreptului civil toate actele
normative care reglementează raporturi juridice civile şi nu numai legile.
A) Actele normative.
Actele normative, reprezentând acele acte, care emană de la organele statului,
învestite de Constituţie cu prerogativa legiferării (Parlamentul, cu cele două camere
ale sale, Preşedintele Republicii, Guvernul, organele administraţiei publice, centrale
şi locale), sunt izvoare ale dreptului civil, în măsura în care reglementează raporturi
de drept civil.
Sunt, aşadar, acte normative: legile, decretele-legi, decretele, hotărârile şi
ordonanţele Guvernului, ordinele şi instrucţiunile miniştrilor, ordinele prefecţilor,
) hotărârile consiliilor judeţele şi ale consiliilor locale, dispoziţiile primarilor.
Legea Sunt izvoare ale dreptului civil, în principal, legile, atât cele constituţionale,
cât şi cele organice şi ordinare. Din categoria legilor, izvoare ale dreptului civil,
menţionăm, cu titlu de exemplu, Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.
15
După adoptarea Constituţiei, în anul 1991, nu mai întâlnim, în sistemul actelor
normative, decretele-legi. Însă, cele adoptate anterior acestei date, în măsura în care
sunt în vigoare şi interesează materia dreptului civil, reglementând raporturile juridice
specifice acesteia, sunt izvoare de drept.
Decretele sunt actele normative, care emană de la Şeful statului şi, în măsura
în care reglementează raporturi de drept civil, sunt izvoare ale acestei ramuri de drept.
B) Uzanţele.
Uzanţele reprezintă, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (6) NCC, obiceiul
(cutuma) şi uzurile profesionale. Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (4) NCC,
uzanţele se aplică numai în măsura în care îndeplinesc două condiţii:
) • legea face în mod expres trimitere la ele;
Uzanţele • acestea sunt conforme ordinii publice şi bunelor moravuri.
În lipsa acestor condiţii, ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ, o deprindere
nu poate fi calificată drept uzanţă, în sensul Codului civil.
Întrucât sistemul de drept românesc este unul scris şi nu cutumiar sau bazat pe
precedentul judiciar, în principiu, uzanţele nu sunt izvoare ale dreptului. Aşadar,
numai cu titlu de excepţie şi numai în măsura în care sunt îndeplinite cumulativ cele
două condiţii mai sus menţionate, uzanţele au valoare de izvor de drept.
Dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor trebuie realizată de către partea
interesată. Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele
autorizate în domeniu se prezumă că există până la proba contrară [art. 1 alin. (5)
NCC]. Constituie, spre exemplu, un astfel de organism, Uniunea Naţională a
Notarilor Publici din România, care reprezintă singura autoritate abilitată să elaboreze
culegeri de uzuri şi uzanţe profesionale în materie notarială.
Noul Cod civil arată că, în cazurile neprevăzute de lege, se aplică uzanţele, iar
în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu
există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului [art. 1 alin. (2) NCC].
C) Principiile generale ale dreptului.
Consacrate de Constituţie, ca lege fundamentală a statului şi de alte legi
importante, în special de coduri, principiile fundamentale ale dreptului român, despre
care am vorbit şi în primul curs, sunt următoarele:
) - principiul democraţiei;
Principiile - principiul egalităţii în faţa legii;
generale ale
- principiul legalităţii;
dreptului
- principiul separaţiei puterilor în stat.
D) Jurisprudenţa.
Jurisprudenţa, reprezentând practica instanţelor judecătoreşti, nu are, în
) principiu, în sistemul nostru de drept, valoare de izvor, întrucât judecătorului nu i se
recunoaşte un rol creator, ci doar unul de aplicare a normelor juridice în speţa dedusă
Jurisprudenţa
judecăţii.
Totuşi, în prezent, joacă un rol important, anume acela de a asigura aplicarea
unitară a legii, jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
E) Doctrina.
Deşi literatura de specialitate nu este izvor de drept, aceasta prezintă utilitate
în interpretarea şi aplicarea corectă a normelor dreptului civil.
Ierarhia izvoarelor dreptului civil
16
În art. 1 alin. (2), noul Cod civil realizează o ierarhie a izvoarelor dreptului
civil. Astfel, în cazurile neprevăzute de lege, se plică uzanţele, iar în lipsa acestora,
dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea
dispoziţii, principiile generale ale dreptului.
Rezultă aşadar că principalul izvor al dreptului civil este legea, în sensul ei
larg. În ipoteza însă în care legea nu reglementează o anumită situaţie, izvoarele
dreptului civil, care vor primi aplicaţie, sunt uzanţele. Dacă nu există uzanţe
susceptibile de aplicare în acea situaţie, va avea aplicare analogia dreptului, adică
dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există nici asemenea
dispoziţii, vor avea aplicare principiile generale ale dreptului.
Aşadar, ordinea în care vom valorifica izvoarele dreptului civil este
următoarea:
- lege;
- uzanţe;
- dispoziţii legale asemănătoare (analogia dreptului);
- principiile generale ale dreptului.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că această ierarhie priveşte, în egală
măsură, problematica interpretării legii civile.
Care sunt actele normative care constituie izvoare de drept civil? A se vedea pag. 15-16.
1. Aplicarea legii care reglementează raporturile de drept civil.

În dreptul civil, ca de altfel în întregul sistem al dreptului, legea acţionează
concomitent, sub trei aspecte: în timp, în spaţiu şi asupra anumitor persoane.
1.1. Aplicarea legii civile în timp.

Legea civilă se aplică, atâta timp cât este în vigoare, anume din momentul
intrării sale în vigoare, până la momentul ieşirii din vigoare. Legea intră în vigoare,
fie la data precizată în cuprinsul său, fie la trei zile după publicarea ei, în Monitorul
Oficial, aşa cum dispune Constituţia. Ieşirea din vigoare a legii se produce, prin
abrogarea ei, expresă sau implicită. Desuetudinea nu constituie un mod de încetare a
acţiunii legii în timp.
Două sunt principiile, care guvernează acţiunea legii civile în timp şi cu
ajutorul cărora poate fi soluţionat un conflict de legi în timp:
17
• principiul neretroactivităţii legii noi, potrivit căruia legea civilă nu se
aplică actelor şi faptelor juridice, încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse înainte
de intrarea în vigoare a legii noi [art. 6 alin. (2) NCC]. Aşadar, trecutul scapă legii
noi.
• principiul aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia, odată intrată în
vigoare, legea nouă se aplică, în principiu, tuturor actelor, faptelor sau situaţiilor
juridice, încheiate, săvârşite sau produse după acest moment.
Cele două principii comportă următoarele excepţii:
♦ retroactivitatea legii noi;
♦ ultraactivitatea legii vechi.
Fiind excepţii, acestea trebuie să fie expres consacrate de legea nouă, în sensul
că aceasta trebuie să dispună, expres, că normele sale se aplică şi unor situaţii,
anterioare intrării sale în vigoare (consacrând astfel retroactivitatea legii noi),
respectiv că normele legii vechi se vor aplica şi după intrarea în vigoare a legii noi
(consacrând astfel ultraactivitatea legii vechi).
Regula care permite determinarea în practică a legii aplicabile unei situaţii
juridice concrete, este cea care dispune că un act, faptă sau situaţie juridică produce
acele efecte, care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare, la data încheierii,
săvârşirii ori producerii lor. Această regulă reprezintă o valorificare a adagiului
tempus regit actum.
Noul Cod civil face aplicaţia atât a principiului neretroactivităţii legii civile
noi, cât şi a principiului aplicării imediate a legii civile noi.
Astfel, în art. 6 alin. (2), noul Cod civil dispune în sensul că „Actele şi faptele
juridice încheiate ori, după caz, săvârşite ori produse înainte de intrarea în vigoare a
legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la
data încheierii sau, după caz a săvârşirii ori producerii lor”. Se consacră astfel
principiul neretroactivităţii legii civile.
În egală măsură, „Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor
încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi
situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare” [art. 6 alin. (5) NCC].
De asemenea, dispoziţiile noului Cod civil sunt aplicabile şi efectelor viitoare
ale situaţiilor juridice, născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din
starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de
întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din
raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare
a legii noi [art. 6 alin. (6) NCC].
În aceste ultime două texte de lege este realizată, în opinia noastră, aplicaţia
principiului aplicării imediate a legii civile noi.
1.2. Aplicarea legii civile în spaţiu.

Problema aplicării legii în spaţiu prezintă două aspecte: unul de drept intern,
foarte simplu de rezolvat şi unul de drept internaţional, denumit „conflict de legi în
spaţiu” şi care este soluţionat de normele de drept conflictual ale dreptului
internaţional privat (cuprinse în Cartea a VII-a a noului Cod civil „Dispoziţii de drept
internaţional privat”, art. 2557-2664).
Regula cu ajutorul căreia soluţionăm problema aplicării legii în spaţiu, sub
aspectul său intern, este cea potrivit căreia actele normative, care emană de
) autorităţile şi instituţiile publice centrale, abilitate cu atribuţii normative, se aplică, ca
Acţiunea legii
civile în spaţiu
18
regulă, pe teritoriul întregului stat (aplicarea acestora este generală), iar cele, care
provin de la autorităţile şi instituţiile administraţiei publice locale, de asemenea
abilitate în acest sens, au aplicaţie, numai în raza lor de competenţă teritorială (art. 7
NCC).
Normele dreptul internaţional privat sunt aplicabile, în ipoteza în care
raporturile de drept privat prezintă un element de extraneitate, precum: o altă
cetăţenie sau naţionalitate, decât cea română a subiectului de drept, persoană fizică
sau juridică; un alt loc decât teritoriul României, de încheiere sau de executare a
contractului; un alt loc decât teritoriul ţării, de producere a delictului sau de
consumare a efectelor sale etc.
Cele mai importante reguli de drept internaţional privat sunt:
• lex rei sitae – imobilele sunt supuse legii ţării, pe teritoriul căreia se află;
• lex personalis – starea civilă şi capacitatea civilă ale persoanei fizice sunt
supuse legii cetăţeniei acesteia;
• locus regit actum – forma actului juridic este cârmuită de legea locului, unde
acesta se încheie;
• lex loci delicti commisi – raportul juridic, născut dintr-un delict civil, este
supus legii locului comiterii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu;
• lex loci lessionis - raportul juridic, născut dintr-un delict civil, este supus
legii locului, unde se consumă efectele negative ale delictului civil.
1.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor.

Destinatari ai legii civile sunt atât persoanele fizice, subiecte individuale de
) drept, cât şi persoanele juridice, subiecte colective de drept.
În funcţie de sfera subiectelor, cărora se aplică, legea civilă poate fi:
Acţiunea legii
civile asupra • cu vocaţie generală, aplicabilă atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor
persoanelor juridice (precum: Codul civil);
• cu vocaţia aplicării numai persoanelor fizice (precum Legea nr. 119/1996 cu
privire la actele de stare civilă 2 );
• cu vocaţia aplicării numai persoanelor juridice (precum: Legea nr. 31/1990
privind societăţile comerciale, republicată în 2004).
Care sunt principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp? Ce semnificaţie au
acestea? A se vedea pag. 17.
2
Noul Cod civil abrogă numai art. 7, 14 şi 15 din acest act normativ.
19
1. Interpretarea legii civile.

1.1. Conceptul de interpretare a legii civile.
Interpretarea legii civile este operaţiunea logico-raţională de lămurire,
explicare a conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în scopul justei lor
aplicări, prin corecta încadrare a diferitelor situaţii, din viaţa practică, în ipotezele pe
care le conţin.
1.2. Clasificarea interpretării.

A. În funcţie de forţa sa, obligatorie sau neobligatorie, distingem între
interpretarea oficială sau obligatorie şi interpretarea neoficială sau neobligatorie.
a) Interpretarea oficială este realizată, de către un organ al statului,
) aparţinând puterii legislative, executive sau judecătoreşti, în exercitarea atribuţiilor
sale legale. Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (1) NCC, „Cel care a adoptat norma civilă
Clasificarea
interpretării este competent să facă şi interpretarea ei oficială”.
Dacă interpretarea provine de la însuşi organul care a edictat actul normativ
supus interpretării, atunci aceasta se numeşte interpretare autentică. Este, spre
exemplu, o astfel de interpretare, cea realizată de către Parlament, cu privire la o
dispoziţie legală tot de el adoptată.
Actul prin care se interpretează (actul interpretativ) NU RETROACTIVEAZĂ,
astfel încât acesta produce efecte numai pentru viitor [art. 9 alin. (2) NCC].
Interpretarea oficială, realizată de organele puterii judecătoreşti, se numeşte
interpretare judiciară, obligativitatea ei fiind circumscrisă, numai speţei cu privire la
care s-a realizat interpretarea [art. 9 alin. (3) NCC].
b) Interpretarea neoficială este realizată de către literatura de specialitate sau
de către avocat, în pledoariile sale, în faţa instanţei de judecată şi nu are putere
juridică obligatorie. Aceasta nu înseamnă că interpretarea neoficială nu poate fi
însuşită de către organul de stat, căruia i se adresează autorul.
B. În funcţie de rezultatul interpretării, distingem între interpretare literală

(numită şi declarativă), interpretare restrictivă şi interpretare extensivă.
a) De esenţa interpretării literale este suprapunerea perfectă, dintre
formularea textului legal supus interpretării şi cazul din practică, care se încadrează în
ipoteza celui dintâi. În acest caz, nu se impune nici extinderea şi nici restrângerea
dispoziţiei normei juridice în cauză, întrucât aceasta este clară, precis redactată sau
cuprinde enumerări limitative.
b) Se impune realizarea unei interpretări extensive, în cazul în care dispoziţia
normei juridice nu se suprapune cazului practic, fiind prea restrictivă, astfel încât este
necesară extinderea acesteia şi asupra unor cazuri, care nu se încadrează în litera legii,
dar care au fost avute în vedere de legiuitor. Aşadar, formularea textului de lege este
prea restrictivă, faţă de intenţia reală a legiuitorului.
) c) Este necesară realizarea unei interpretări restrictive, în cazul în care
Clasificarea formularea textului legal este prea largă faţă de intenţia legiuitorului, aceasta nefiind
interpretării concordantă cu ipotezele susceptibile de încadrare în text.
C. În funcţie de metoda de interpretare folosită, deosebim între interpretare

gramaticală, interpretare sistematică, interpretare istorico-teleologică şi interpretare
logică.
20
a) Interpretarea gramaticală presupune lămurirea sensului unei dispoziţii
legale de drept civil cu ajutorul regulilor gramaticii, anume cele de sintaxă,
morfologie, semantică sau de punctuaţie.
b) Interpretarea sistematică permite lămurirea sensului unei dispoziţii de
drept civil, ţinându-se seama de legăturile acesteia cu alte dispoziţii ale aceluiaşi act
normativ sau ale altuia. Se apelează la o astfel de interpretare, pentru a se determina
domeniul de aplicare unei legi. În acest caz, este necesară calificarea legii ca fiind
generală sau specială, ştiut fiind faptul că legea generală nu derogă de la legea
specială, în timp ce legea specială derogă de la legea generală. Aşadar, generalia
specialibus non derogant şi specialia generalibus derogant.
c) Interpretarea istorico-teleologică presupune determinarea sensului unei
dispoziţii legale, avându-se în vedere finalitatea urmărită de legiuitor la momentul şi
în contextul adoptării actului normativ din care face parte acea dispoziţie. Într-un
astfel de caz, se procedează la lectura preambulului respectivului act normativ sau a
expunerii de motive.
d) Interpetarea logică presupune lămurirea sensului unei dispoziţii legale, cu
ajutorul legilor logicii formale, a raţionamentelor logice, inductive şi deductive.
Doctrina şi practica judiciară au formulat următoarele trei reguli de
interpretare logică:
• excepţia este de strictă interpretare şi aplicare – exceptio est strictissimae
) interpretationis;
• unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă – ubi lex non
Reguli de
interpretare distinguit, nec nos distinguere debemus;
logică • legea civilă trebuie interpretată, în sensul aplicării ei, iar nu în sensul
neaplicării – actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.
De asemenea, sunt reţinute ca argumente de interpretare logică, următoarele:
♦ argumentul per a contrario;
Potrivit acestuia, atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul – qui dicit de
uno, negat de altero.
♦ argumentul a fortiori (cu atât mai mult);
Acest argument pledează pentru extinderea aplicării unei norme, edictată pentru
o anumită situaţie, la un caz nereglementat expres, întrucât raţiunile care l-au
determinat pe legiuitor să o adopte se regăsesc şi mai evident în cel de-al doilea caz.
♦ argumentul de analogie – ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet;
Acest argument este folosit pentru acoperirea lacunelor legii şi pledează pentru
aplicarea aceleiaşi soluţii, acolo unde există aceleaşi raţiuni.
Utilizarea acestui argument însă trebuie realizată cu respectarea dispoziţiilor
) art. 10 NCC, care interzic analogia în cazul legilor care, derogând de la o dispoziţie
generală, restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile.
Argumente de
interpretare Dispoziţiile unei asemenea legi se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute
logică de lege.
♦ argumentul reducerii la absurd – reductio ad absurdum.
În temeiul acestui argument, numai o anumită soluţie este admisibilă, cea
contrară reprezentând o absurditate.
Un text de lege poate fi interpretat prin folosirea, în acelaşi timp, a mai multor
metode ori reguli, ajungându-se, astfel, fie la aceeaşi soluţie, fie la soluţii diferite,
chiar contrarii.
21
Care sunt argumentele de interpretare logică şi care este semnificaţia acestora? A se vedea
pag. 21.

61-126.
22
MODULUL III
RAPORTUL JURIDIC CIVIL
1. Cuprins
2. Obiectiv general
W Cuprins
W U.I. 5: Noţiunea, caracterele juridice şi elementele raportului juridic

civil
= 2 ore
W U.I. 6: Izvoarele raportului juridic civil
= 2 ore
W U.I. 7: Proba raportului juridic civil concret
= 2 ore
W Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind aspectele

generale ale raportului juridic civil.
W Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni privind

definiţia şi caracterele juridice ale raportului juridic civil, subiectele,
conţinutul şi obiectul acestuia, izvoarele acestuia şi mijloacele de probă.
23
1. Noţiunea, caracterele juridice şi elementele raportului juridic civil.

1.1. Noţiunea raportului juridic civil.
Doctrina defineşte raportul juridic, în general, ca fiind relaţia socială,
) reglementată de drept. Numai acea relaţie juridică care este reglementată de drept
devine raport juridic.
Definiţia
raportului Există însă şi relaţii, de factură politică, religioasă, de prietenie, care rămân
juridic civil simple relaţii sociale, întrucât legiuitorul nu a înţeles să le reglementeze.
Aşadar, raportul juridic civil este acea relaţie socială, reglementată de
normele dreptului civil.
1.2. Caracterele raportului de drept civil.

Raportul juridic civil prezintă, în principal, caracter social şi dublu voliţional.
De asemenea acesta se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a părţilor sale.
a) Caracterul social al raportului de drept civil.
Întrucât raportul juridic se stabileşte între oameni, acesta prezintă un pronunţat
caracter social. Raportul social se poate stabili, atât între oameni, persoane fizice, cât
şi între persoane juridice sau între persoane fizice şi persoane juridice.
În literatura de specialitate, a fost formulată teoria, inconsistentă de altfel,
) potrivit căreia raportul juridic se poate stabili, între oameni şi lucruri, sau chiar numai
între lucruri. Adepţii teoriei criticabile la care ne referim invocau exemplul
Caracterul
social raporturilor de proprietate care, potrivit opiniei lor, s-ar stabili între individul
proprietar al bunului şi bunul asupra căruia este exercitat dreptul de proprietate.
Teoria amintită nu este acceptabilă, întrucât raportul juridic de proprietate se
stabileşte între oameni, anume între proprietar, în calitate de subiect activ şi celelalte
subiecte de drept, în calitate de subiect pasiv.
În ceea ce priveşte raporturile stabilite exclusiv între lucruri, susţinătorii
acestei teorii invocau servituţile. Potrivit dispoziţiilor art. 755 NCC, „Servitutea este
sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt
proprietar”. Aparent, raportul de servitute se stabileşte între două imobile. În
realitate, raportul juridic de servitute se stabileşte între proprietarii celor două
imobile.
Servituţile privesc, cu titlu exemplificativ: protecţia mediului şi buna
vecinătate, folosirea apelor, picătura streşinii, distanţa şi lucrările intermediare cerute
pentru anumite construcţii, lucrări şi plantaţii, vederea asupra proprietăţii vecinului,
dreptul de trecere etc.
Spre exemplu, potrivit dispoziţiilor art. 617 NCC, „Proprietarul fondului care
este lipsit de acces la calea publică are dreptul să i se permită trecerea pe fondul
vecinului său pentru exploatarea fondului aparent”. În această ipoteză, raportul
juridic se stabileşte între persoane, anume între titularii dreptului de proprietate ai
celor două imobile.
b) Caracterul dublu voliţional al raportului de drept civil.
Antrenând voinţa, raportul juridic civil este un raport voliţional. În fapt,
raportul juridic reprezintă terenul pe care se întâlnesc două voinţe: cea a statului,
exprimată impersonal în norma de drept, care reglementează raportul juridic şi cea a
subiectelor acestuia.
24
Spre exemplu, încheierea unui contract de vânzare-cumpărare coincide cu
naşterea unui raport juridic, ca urmare a manifestării exprese atât a voinţei statului,
exprimată în normele juridice incidente în materie, cât şi a voinţei concordante a
cumpărătorului şi a vânzătorului. Voinţa părţilor, absolut necesară pentru formarea
) contractului de vânzare-cumpărare, trebuie să fie însă pe deplin concordantă cu
Dublul caracter voinţa statului, exprimată în norma de drept.
voliţional Caracterul dublu voliţional subzistă şi în cazul raportului juridic unilateral,
care ia naştere ca urmare a unei manifestări unilaterale de voinţă. Spre exemplu,
testamentul, act juridic civil unilateral, dă naştere unui raport juridic, care prezintă
caracter dublu voliţional, întrucât este prezentă atât voinţa statului, exprimată în
normele care-l reglementează, cât şi voinţa testatorului, exprimată în testament, act
juridic pentru a cărui validitate trebuie îndeplinită exigenţa formei scrise.
Raportul juridic păstrează caracterul dublu voliţional şi în ipoteza în care
declanşarea sa este provocată de intervenţia unui eveniment (spre exemplu, moartea
unei persoane, inundaţie etc.). Prezenţa voinţei statului este incontestabilă, întrucât
legiuitorul a reglementat atât materia succesiunii, cât şi pe cea a asigurărilor. Deşi
este dificil de sesizat, este prezentă şi voinţa părţilor, care se manifestă cu ocazia
exercitării dreptului de opţiune succesorală sau a îndeplinirii formalităţilor necesare
obţinerii primei de asigurare.
c) Egalitatea juridică a părţilor raportului juridic civil.
Egalitatea juridică a părţilor reprezintă, nu numai metoda de reglementare a
dreptului civil, ci, în acelaşi timp, şi un caracter propriu raportului juridic civil.
) Potrivit acestui caracter, părţile raportului juridic civil nu se subordonează una,
celeilalte.
Egalitatea Această calitate a raportului juridic civil nu trebuie confundată cu principiul
juridică a
părţilor fundamental al dreptului civil – principiul egalităţii în faţa legii civile 3 , întrucât
caracterul raportului juridic semnifică nesubordonarea uneia dintre părţile acestuia,
faţă de cealaltă parte, iar principiul fundamental al dreptului civil face referire la
poziţia de egalitate a tuturor subiectelor de drept civil, faţă de legea civilă.
Egalitatea juridică a părţilor raportului de drept civil, de asemenea, nu trebuie
înţeleasă în sensul că subiectele de drept civil au un patrimoniu egal ca valoarea sau
că au un număr egal de drepturi şi obligaţii civile.
Definiţi caracterul dublu voliţional al raportului juridic civil. A se vedea pag. 24-25.
3
Potrivit dispoziţiilor art. 30 NCC, „Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia,
vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o
categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi
orice altă situaţie similară nu au nicio influenţă asupra capacităţii civile”.
25
1.3. Elementele raportului juridic civil.
Raportul juridic prezintă o structură trihotomică, reunind următoarele
elemente structurale: subiecte, conţinut şi obiect. Absenţa oricăruia dintre aceste
elemente atrage inevitabil consecinţa inexistenţei raportului juridic.
1.3.1. Subiectele 4 raportului juridic civil.

Subiect al raportului juridic este fiinţa umană (persoana), care participă,
individual sau colectiv, la raporturile juridice, devenind astfel titulară de drepturi şi
obligaţii. Au, ca regulă, calitatea de subiect al raportului juridic:
- persoanele fizice;
Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (2) NCC, „Persoana fizică este omul, privit
individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile”.
- persoanele juridice.
Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (3) NCC, „Persoana juridică este orice formă
de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi
obligaţii civile”.
Premisă însă a calităţii de subiect al raportului de drept civil, este capacitatea
civilă.
Aceasta reprezintă aptitudinea persoanei fizice sau juridice, de a avea
drepturi şi obligaţii civile şi de a exercita, respectiv de a asuma, aceste drepturi şi
obligaţii.
În materia dreptului civil, distingem, însă, între capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu a subiectelor de drept.
A. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice.

Capacitatea de folosinţă reprezintă, potrivit dispoziţiilor art. 34 NCC 5 ,
aptitudinea persoanei fizice, de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Acesta este dobândită din momentul naşterii persoanei şi încetează odată cu
) moartea acesteia (art. 35 NCC). Această regulă comportă, potrivit dispoziţiilor art. 36
NCC, excepţia dobândirii drepturilor de către copilul născut viu, încă de la concepţie,
Capacitatea de
folosinţă a potrivit adagiului infans conceptus pro nato habetur, quoties de commodis eius
persoanei fizice agitur.
Suntem, în această ipoteză, în prezenţa drepturilor copilului conceput. În
vechea reglementare, acestora le corespundea capacitatea de folosinţă anticipată
(limitată sau restrânsă). Dobândirea acestora este condiţionată de îndeplinirea
cumulativă a următoarelor două condiţii:
• copilul conceput să dobândească drepturi;
• copilul conceput să se nască viu.
Viabilitatea copilului nu condiţionează dobândirea capacităţii anticipate de
folosinţă. Naşterea copilului este necesară dar, în acelaşi timp şi suficientă pentru
dobândirea de către acesta a capacităţii de folosinţă.
4
În materie penală, se foloseşte conceptul de „subiecţi”. În materie civilă însă, majoritatea literaturii de
specialitate, precum şi noul Cod civil folosesc noţiunea de „subiecte”. A se vedea în acest sens, art. 25
NCC.
5
Anterior datei de 1 octombrie 2011, problematica subiectelor de drept civil era reglementată, în
principal, de Codul familiei, cu modificările ulterioare, Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice
şi persoanele juridice, Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Decretului nr. 31/1954 şi a
Codului familiei. În prezent aceste acte normative sunt abrogate.
26
În scopul determinării timpului legal al concepţiei, art. 412 NCC instituie o
prezumţie în acest sens. Potrivit acesteia, „Intervalul de timp cuprins între a trei suta
şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El
se calculează zi cu zi” [art. 412 alin. (1)]. „Prin mijloace de probă ştiinţifice, se poate
face dovada concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp
prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval” [art. 412 alin. (2)].
Aşadar, prezumţia instituită de legiuitor în alin. (1) prezintă numai caracter
relativ, putând fi dovedit prin mijloace ştiinţifice faptul că durata concepţiunii unui
copil a fost, într-un caz particular, fie mai scurtă, fie mai lungă decât intervalul
prezumat 6 .
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează, prin moartea acesteia,
fie constatată fizic, fie declarată pe cale judecătorească.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este reprezentat, de toate
drepturile şi obligaţiile, de natură civilă, pe care le poate avea un subiect de drept.
Numai conţinutul capacităţii de folosinţă anticipată este circumscris exclusiv
drepturilor. Copilului conceput, nu-i pot reveni, în puterea legii, obligaţii.
Capacităţii de folosinţă i se pot aduce îngrădiri, exclusiv prin lege. Potrivit
dispoziţiilor art. 29 NCC, „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau
lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile
expres prevăzute de lege. Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea
de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu”.
Limitele capacităţii de folosinţă au caracterul unor sancţiuni juridice, penale
sau civile sau au caracter de protecţie.
B. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice.

Capacitatea de exerciţiu reprezintă, potrivit dispoziţiilor art. 37 NCC,
aptitudinea persoanei fizice de a încheia singură acte juridice civile. Drept urmare,
capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a dobândi şi de a
exercita drepturi civile, respectiv de a-şi asuma şi de a executa obligaţii civile, prin
încheierea de acte juridice civile.
Orice persoană fizică are capacitate de folosinţă, însă capacitate de exerciţiu
are numai persoana fizică, ajunsă la un nivel de maturitate psihică, care-i permite să
) încheie acte juridice civile, în mod conştient şi personal.
Capacitatea de Lipsa capacităţii de exerciţiu reprezintă, potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (1)
exerciţiu a NCC, starea juridică ce caracterizează:
persoanei fizice • minorul, care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
• interzisul judecătoresc.
Regulă: Actele juridice ale persoanelor incapabile vor fi încheiate de către
reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege.
Excepţie: Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu pot încheia singure, în
temeiul dispoziţiilor art. 42 alin. (1) şi 43 alin. (3) NCC, următoarele categorii de
acte juridice civile:
- acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori
referitoare la profesia lor, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu
respectarea condiţiilor legii speciale, dacă este cazul;
- acte de conservare;
6
În vechea reglementare, această prezumţie avea caracter absolut, nefiind admisibilă dovada contrară.
27
- acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la
momentul încheierii lor.
A fortiori, actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute şi de
reprezentantul lor legal, afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura
actului nu i-ar permite acest lucru.
Persoana fizică dobândeşte capacitate de exerciţiu restrânsă, începând cu
vârsta de 14 ani. Actele minorului cu capacitate restrânsă de exerciţiu sunt încheiate,
personal de către acesta, însă cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului său legal
(părinte sau tutore), iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de
tutelă.
Minorul, cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani, este numai ASISTAT, de
reprezentantul său legal, la încheierea actelor juridice, spre deosebire de minorul, care
nu a împlinit vârsta de 14 ani, care este REPREZENTAT, în actele civile.
Asistarea minorului, de către reprezentantul său legal, la încheierea actelor
juridice civile, presupune acordarea unei încuviinţări, în sensul încheierii unui act
juridic, care trebuie să fie individuală (acordată pentru fiecare act juridic, în parte) şi
prealabilă sau, cel mult, concomitentă (nu posterioară, încheierii actului).
Minorul, care a împlinit vârsta de 14 ani, poate încheia, personal, fără
încuviinţarea reprezentantului său legal, următoarele categorii de acte juridice civile:
■ actele pe care le încheie personal minorul sub 14 ani;
■ actele de administrare care nu îl prejudiciază.
Per a contrario, minorul are nevoie de încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului
său legal, pentru a încheia acte de administrare care îl prejudiciază, precum şi de
autorizarea instanţei de tutelă, pentru a încheia acte de dispoziţie.
Capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte de către persoana fizică, în
temeiul dispoziţiilor art. 38 NCC, prin ajungerea la majorat. Persoana devine majoră,
) ca regulă, de la împlinirea vârstei de 18 ani.
Capacitatea de Având capacitate deplină de exerciţiu, majorul poate încheia, personal, orice
exerciţiu a act juridic, admis de lege, dobândind şi exercitând drepturi subiective, civile şi
persoanei fizice asumându-şi şi executând obligaţii civile.
Prin excepţie, minorul căsătorit dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu
(art. 39 NCC). În cazul în care căsătoria a fost anulată, minorul care a fost de bună-
credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu.
Persoana (femeie sau bărbat) se poate căsători, ca regulă, de la vârsta de 18
ani, iar cu titlu de excepţie, începând cu vârsta de 16 ani.
Persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu poate încheia personal acte
civile sau poate împuternici o altă persoană să încheie acte, în numele şi pe seama sa.
Capacitatea deplină de exerciţiu încetează prin:
• moartea sau declararea judecătorească a morţii persoanei fizice;
• punerea persoanei fizice sub interdicţie judecătorească;
• anularea căsătoriei, la a cărei încheiere, minorul a fost de rea-credinţă;
• anularea căsătoriei putative.
Art. 40 NCC reglementează capacitatea anticipată de exerciţiu. Astfel,
pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit
vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi
părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de
familie 7 . Un astfel de minor se va comporta ca un major, având toate drepturile şi
7
Consiliul de familie este reglementat de către noul Cod civil în Cartea I „Despre persoane”, Titlul III
28
obligaţiile celui din urmă.
Sancţiunea nerespectării regulilor, care guvernează materia capacităţii de
exerciţiu a persoanei fizice este, în principiu, nulitatea relativă.
C. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice.

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice constă în aptitudinea generală şi
abstractă a acesteia de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Specialitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice desemnează
aptitudinea persoanei juridice cu scop lucrativ de a avea numai acele drepturi şi
obligaţii civile care sunt necesare realizării scopului său, stabilit prin lege actul de
constituire sau statut. Per a contrario, persoanele juridice fără scop lucrativ nu
trebuie să respecte principiul statuat de art. 206 NCC.
Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este determinat, potrivit
art. 205 NCC, de:
- data înregistrării acesteia, pentru persoanele juridice supuse înregistrării;
- data înfiinţării, pentru persoane juridice precum: autorităţi şi instituţii
publice; unităţi administrativ-teritoriale; operatori economici constituiţi de către stat
sau de către unităţile administrativ-teritoriale;
- data autorizării constituirii, pentru persoanele juridice supuse autorizării;
- data îndeplinirii oricărei alte cerinţe, prevăzută de lege.
) Şi persoana juridică beneficiază de o capacitate anticipată de folosinţă, în
temeiul căreia aceasta poate dobândi drepturi şi obligaţii civile, necesare pentru a lua
Capacitatea de
folosinţă a fiinţă în mod valabil, înainte de îndeplinirea cerinţelor legale de înfiinţare [art. 205
persoanei alin. (3) NCC].
juridice În mod excepţional însă, în temeiul dispoziţiilor art. 208 NCC, orice persoană
juridică poate primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun, de la data actului de
înfiinţare, iar în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii
testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana
juridică să ia fiinţă în mod legal.
Capacitatea de folosinţă anticipată încetează, odată cu dobândirea deplinei
capacităţi de folosinţă.
Deplina capacitate de folosinţă a persoanei juridice se pierde, odată cu
încetarea fiinţei subiectului colectiv de drept.
D. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice constă în aptitudinea acesteia de
a încheia acte juridice civile, prin organele sale de administrare.
Legiuitorul a recunoscut capacitate de exerciţiu persoanei juridice, aceasta
putând să-şi manifeste voinţa, prin intermediul organelor sale de administrare.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este guvernată de următoarele
reguli generale:
• actele juridice, realizate de către organele de administrare sau până la
„Ocrotirea persoanei fizice”, Capitolul II „Tutela minorului”, Secţiunea a 3-a „Consiliul de familie”,
art. 124-132. Astfel, consiliul de familie se poate constitui pentru a supraveghea modul în care tutorele
îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului. În
cazul ocrotirii minorului prin părinţi, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de
protecţie specială prevăzute de lege nu se va institui consiliul de familie. Consiliul de familie va fi
instituit de către instanţa de tutelă şi va fi format din 3 rude, afini sau prieteni ai familiei minorului.
Instanţa de tutelă va numi şi 2 supleanţi.
29
constituirea acestora, de către fondatori, în limitele puterilor care le-au fost conferite,
sunt actele persoanei juridice însăşi [art. 210 alin. (1) NCC];
• actele juridice încheiate de către fondatori sau de către persoanele
desemnate cu depăşirea puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire sau
statutului, pentru înfiinţarea persoanei juridice, precum şi actele încheiate de alte
persoane nedesemnate obligă persoana juridică în condiţiile gestiunii de afaceri [art.
210 alin. (2) NCC];
• cel care contractează pentru persoana juridică rămâne personal ţinut faţă de
terţi dacă aceasta nu se înfiinţează sau dacă nu îşi asumă obligaţia contractată, în afară
de cazul în care prin contract a fost exonerat de această obligaţie [art. 210 alin. (3)
NCC];
) • raporturile dintre persoana juridică şi organele sale de conducere sunt
Capacitatea de guvernate de regulile mandatului, dacă prin lege, act de înfiinţare sau statut nu s-a
exerciţiu a
persoanei
prevăzut altfel [art. 209 alin. (3) NCC];
juridice • faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi
persoana juridică, dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
încredinţate [art. 219 alin. (1) NCC]. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi
solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi
[art. 219 alin. (2) NCC].
Momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu de către persoana juridică este
cel al constituirii organelor de administrare ale acesteia [art. 209 alin. (1) NCC].
Şi capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este guvernată de principiul
specialităţii, aşa cum a fost el definit în materia capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice. Aşadar, persoana juridică fără scop lucrativ poate avea numai exerciţiul
drepturilor şi obligaţiilor civile specifice, conform scopului pentru care a fost
înfiinţată.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice încetează, odată cu capacitatea
de folosinţă a acesteia, adică în momentul încetării fiinţei persoanei juridice.
Nerespectarea dispoziţiilor legale privind capacitatea de exerciţiu a persoanei
juridice atrage sancţiunea nulităţii relative a actelor juridice astfel încheiate.
Definiţi capacitatea de folosinţă a persoanei fizice şi arătaţi care este momentul de început şi
cel de final al acesteia. A se vedea pag. 26.
1.3.2. . Conţinutul raportului juridic de drept civil.

Conţinutul reprezintă cel de-al doilea element al raportului juridic şi este
format din drepturile şi obligaţiile civile, pe care le au părţile lui.
30
Drepturile subiective civile formează latura activă a conţinutului raportului
juridic civil, iar obligaţiile civile formează latura pasivă a acestuia.
1.3.2.1. Dreptul subiectiv civil.

Dreptul subiectiv civil reprezintă prerogativa recunoscută de dreptul
obiectiv, subiectului activ al raportului juridic civil (persoană fizică sau persoană
juridică), de a avea o anumită conduită şi de a pretinde subiectului pasiv o conduită
corespunzătoare, constând în a da, a face sau a nu face ceva şi de a recurge, la nevoie,
) la sprijinul forţei de constrângere a statului.
Aşadar, prerogativele conferite titularului dreptului subiectiv constau în:
Dreptul
subiectiv civil • facultatea de a avea o anumită conduită, faţă de dreptul său (spre exemplu,
facultatea de a-l conserva sau de a dispune de acesta);
• posibilitatea de a cere subiectului pasiv să aibă o atitudine corespunzătoare,
care să constea în a da, a face sau a nu face ceva;
• posibilitatea de a solicita, în cazul nesocotirii dreptului său, apărarea
acestuia, pe cale statală.
Clasificarea drepturilor subiective civile.

I. Împărţirea tradiţională a drepturilor subiective, în drepturi patrimoniale şi
drepturi nepatrimoniale, are la bază criteriul conţinutului lor.
A) Drepturile patrimoniale sunt drepturile subiective, al căror conţinut este
susceptibil de evaluare pecuniară.
Drepturile patrimoniale prezintă următoarele caracteristici:
• au un conţinut evaluabil în bani;
• formează, împreună cu obligaţiile cu caracter economic, patrimoniul unei
persoane, fizice sau juridice;
• pot fi, atât absolute (opozabile erga omnes, precum, dreptul de proprietate
şi celelalte drepturi reale), cât şi relative (opozabile numai debitorului, precum,
drepturile de creanţă).
Marea majoritate a drepturilor subiective civile sunt drepturi patrimoniale,
întrucât dreptul civil reglementează, în principal, raporturi patrimoniale. La rândul
lor, drepturile patrimoniale se împart, în mod tradiţional, în drepturi reale şi drepturi
de creanţă. În secolul al XlX-lea, acestora li s-a adăugat categoria drepturilor
intelectuale.
a) Dreptul real - jus in re - este acel drept patrimonial, al cărui titular, având
calitatea de subiect activ, îşi poate exercita prerogativele asupra bunului, la care acest
) drept se referă, în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane. Acest drept
Dreptul real este denumit „real", întrucât se exercită asupra unui obiect.
Constituie caracteristici ale dreptului real următoarele:
■ acesta formează conţinutul unui raport juridic, stabilit între un subiect activ,
determinat (calitate care poate fi îndeplinită de una sau mai multe persoane, fizice
sau juridice) şi un subiect pasiv nedeterminat (reprezentat de toate celelalte subiecte
de drept, persoane fizice sau persoane juridice). Aşadar, raportul juridic, în al cărui
conţinut intră un drept real, nu se stabileşte între om şi lucru, ci între persoane, cu
privire la un lucru aparţinând lumii materiale;
■ titularul, în calitate de subiect activ, determinat, îşi poate exercita asupra
bunului prerogativele conferite de dreptul real, în mod direct şi nemijlocit, fără a
31
avea nevoie de concursul altei persoane;
■ subiectului pasiv, nedeterminat, îi incumbă obligaţia generală, negativă, de
a nu face nimic de natură a stânjeni exerciţiul prerogativelor care aparţin titularului
dreptului;
Aşadar, suntem în prezenţa unui număr infinit de obligaţii negative, care
revin tuturor celorlalte subiecte de drept. Subiectul pasiv va fi determinat, în
momentul încălcării dreptului real, când va lua naştere un nou raport juridic, anume
raportul de răspundere.
■ este un drept absolut, opozabil erga omnes;
■ din punct de vedere al numărului, drepturile reale sunt limitate;
Sunt drepturi reale, potrivit dispoziţiilor art. 551 NCC: dreptul de proprietate,
dreptul de uz, dreptul de uzufruct, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de
superficie, dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă,
drepturile reale de garanţie şi alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter.
■este însoţit de prerogativa urmăririi şi a preferinţei;
Prerogativa urmăririi oferă titularului dreptului real (spre exemplu,
creditorului ipotecar) posibilitatea de a urmări bunul, în orice patrimoniu s-ar afla
(art. 2360 NCC).
Prerogativa preferinţei oferă posibilitatea titularului dreptului real, de a-şi
realiza dreptul cu întâietate (spre exemplu, creditorul ipotecar îşi va satisface dreptul,
din preţul bunului ipotecat, vândut la licitaţie publică, mai înaintea creditorilor
chirografari).
b) Dreptul de creanţă - jus ad personam - este acel drept patrimonial, în

temeiul căruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv,
determinat, numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva. Raporturile juridice, al
căror conţinut este format din drepturi de creanţă, se numesc raporturi obligaţionale,
întrucât fiecărui drept îi corespunde o obligaţie.
Drepturile de creanţă rezultă, în principiu, dintr-o sursă contractuală (dintr-un
) contract civil sau dintr-un contract de muncă, în temeiul căruia debitorul este obligat
Dreptul de la plata unei sume de bani, la prestarea unei munci etc.). Dreptul de creanţă poate
creanţă rezulta însă şi dintr-o sursă necontractuală. Astfel:
♦victima unui delict civil devine creditorul daunelor-interese, datorate de
autorul faptei ilicite;
♦ persoana aflată în nevoie dobândeşte calitatea de creditor al obligaţiei de
întreţinere, care trebuie executată de către persoanele obligate în acest sens, prin
efectul legii;
♦ dreptul de asigurare în caz de boală sau invaliditate este, de asemenea, un
drept de creanţă, a cărui sursă nu este contractuală;
♦ aceeaşi sursă necontractuală au dreptul la despăgubiri de război şi dreptul la
alocaţie de şomaj.
Dreptul de creanţă este specific, în principiu, dreptului privat. În prezent, el
este întâlnit şi în dreptul public, fiind reglementat de Constituţia României, în art. 52,
sub denumirea de „dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică".
În temeiul acestor dispoziţii constituţionale, persoana vătămată într-un drept
sau interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri este îndreptăţită să obţină recunoaşterea
dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei. De
asemenea, statul răspunde şi pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. În aceste
32
ipoteze, cetăţeanul dobândeşte calitatea de creditor, iar statul dobândeşte calitatea de
debitor.
Dreptul de creanţă prezintă următoarele caracteristici:
• constituie conţinutul unui raport de drept, ale cărui subiecte sunt
individualizate din momentul formării relaţiei juridice. Aşadar, sunt determinate
ambele subiecte ale raportului juridic.
• conferă creditorului prerogativa de a pretinde debitorului să dea, să facă
sau să nu facă ceva;
• este un drept relativ, astfel încât este opozabil numai debitorului;
• numărul drepturilor de creanţă este nelimitat.
Între dreptul real şi dreptul de creanţă, ambele fiind drepturi patrimoniale, pot
fi identificate, atât asemănări, cât şi deosebiri. Cele două categorii de drepturi se
) aseamănă, sub următoarele aspecte:
■ ambele sunt drepturi patrimoniale;
Dreptul de
creanţă
■ ambele au cunoscuţi titularii lor (subiectele active).
Între cele două categorii de drepturi sunt identificate însă şi următoarele
deosebiri:
• dacă subiectul activ al dreptului real nu este determinat, atunci subiectul
pasiv al dreptului de creanţă este cunoscut, din momentul naşterii raportului juridic
obligaţional;
• dacă dreptului real îi corespunde o obligaţie generală, negativă, de non
facere, dreptului de creanţă îi corespunde o obligaţie de a da, de a face sau de a nu
face ceva;
Obligaţia de a nu face, corelativă dreptului real, nu are conţinut identic cu
obligaţia de a nu face, corelativă dreptului de creanţă. Aşadar, dacă obligaţia
generală negativă de non facere incumbă tuturor subiectelor de drept, care trebuie să
se abţină a aduce atingere dreptului real, atunci obligaţia de a nu face, corelativă
dreptului de creanţă, incumbă numai debitorului, care trebuie să se abţină de la ceva,
ce ar fi putut face, dacă nu s-ar fi obligat.
• dacă drepturile reale sunt limitate ca număr, dimpotrivă, drepturile de
creanţă sunt nelimitate;
• numai dreptul real este însoţit de prerogativa urmăririi şi preferinţei.
c) Drepturile care privesc latura patrimonială a drepturilor intelectuale.
Drepturile decurgând din creaţia intelectuală, denumite şi drepturi
intelectuale, sunt reprezentate de drepturile autorilor asupra creaţiilor literar-
artistice, brevetelor de invenţie, desenelor, modelelor şi procedeelor industriale,
mărcilor de fabrică etc.
În cadrul acestora, coexistă două categorii de elemente: elemente
nesusceptibile de evaluare bănească, reprezentate de dreptul la paternitatea operei
sau invenţiei şi elemente patrimoniale, reprezentate de dreptul autorului de a primi o
remuneraţie, ca urmare a încredinţării operei spre publicare unei edituri sau predării
invenţiei, unei societăţi comerciale spre a fi aplicată în practică.
Aşadar, este greu de realizat o calificare a drepturilor intelectuale, ca fiind
drepturi patrimoniale sau drepturi personale. Considerând că prevalează elementele
nesusceptibile de evaluare economică, autorii de drept civil, în unanimitate, includ
drepturile rezultând din creaţia intelectuală, în categoria drepturilor personale
nepatrimoniale. Dimpotrivă, la nivelul teoriei generale a dreptului, drepturile
intelectuale sunt incluse în categoria drepturilor patrimoniale.
33
Oricum, aceste drepturi sunt mai apropiate de drepturile reale, decât de
drepturile de creanţă, întrucât: atribuie titularului prerogative analoage celor ale
dreptului de proprietate (titularul va beneficia de o parte din profitul obţinut, ca
urmare a reproducerii operei sale), poartă asupra unei realităţi exterioare subiectului
şi sunt opozabile erga omnes. În acelaşi timp însă, drepturile intelectuale se
deosebesc de drepturile reale, prin faptul că realitatea asupra căreia poartă este de
natură intelectuală şi nu materială. Aşadar, drepturile intelectuale poartă asupra unor
bunuri incorporale.
B) Drepturile nepatrimoniale (sau personale nepatrimoniale) sunt acele

drepturi subiective, al căror conţinut nu poate fi exprimat în bani. Drepturile
nepatrimoniale prezintă următoarele caracteristici:
• nu au conţinut economic;
• ca şi drepturile reale, sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes;
• sunt drepturi strâns legate de persoană, astfel încât acestea sunt inalienabile.
Aşadar, drepturile personale nepatrimoniale se deosebesc de cele
patrimoniale, nu numai din punct de vedere al conţinutului, ci deosebirea dintre ele
vizează şi tipul de prerogativă, pe care titularii o exercită. Dacă titularii drepturilor
patrimoniale pot dispune de acestea, atunci titularii drepturilor nepatrimoniale, pot
numai să le exercite, fără a putea dispune de ele.
Totuşi, în prezent, se constată penetrarea elementul patrimonial, în unele
drepturi nepatrimoniale. Astfel, dacă printr-o faptă ilicită se aduce atingere onoarei
sau integrităţii fizice a unei persoane (dreptul la onoare şi dreptul la integritate fizică
) constituind veritabile drepturi nepatrimoniale, sustrase circuitului civil), în sarcina
autorului faptei ia naştere obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, prin echivalent
Drepturile
nepatrimoniale bănesc.
După cum am arătat, numai drepturile patrimoniale formează activul
patrimonial al persoanei, nu şi drepturile personale nepatrimoniale. Drept urmare, la
moartea persoanei fizice vor fi transmise moştenitorilor, legali sau testamentari,
numai drepturile cu caracter economic, cele personale stingându-se odată cu
titularul.
Sunt drepturi personale nepatrimoniale:
♦ drepturile personalităţii, enumerate de noul Cod civil în art. 58, anume:
dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la integritate fizică şi psihică, dreptul la
demnitate, dreptul la propria imagine, dreptul la respectarea vieţii private şi alte
asemenea drepturi;
♦ drepturile care privesc identificarea persoanei, fizice sau juridice, precum:
dreptul persoanei fizice la nume, la pseudonim, la domiciliu, la reşedinţă, la stare
civilă şi dreptul persoanei juridice la denumire, la sediu, la naţionalitate etc. (art. 59
şi art. 225 şi urm. NCC);
♦ dreptul de a dispune de sine însuşi, reglementat de noul Cod civil în art.
60;
♦ drepturile, care privesc latura nepatrimonială a creaţiei intelectuale, a căror
problematică a fost deja analizată. Acestea sunt reprezentate de dreptul la paternitatea
operei, din care derivă dreptul de a autoriza modul de comunicare sau de reproducere
a acesteia.
II. După criteriul opozabilităţii, drepturile subiective pot fi împărţite, în
34
drepturi absolute şi drepturi relative.
a) Dreptul absolut este acel drept subiectiv, în virtutea căruia titularul
acestuia îl poate exercita singur, fără concursul altei persoane. Fac parte din această
categorie drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile patrimoniale reale.
Sunt specifice drepturilor absolute, următoarele trăsături:
) • este cunoscut numai titularul dreptului, titularul obligaţiei corelative fiind
nedeterminat şi reprezentat de toate celelalte subiecte de drept;
Dreptul absolut
• subiectului pasiv nedeterminat îi revine obligaţia generală, negativă, de a se
abţine de la orice act sau fapt, prin care ar putea aduce atingere dreptului titularului;
• este opozabil tuturor, astfel încât obligaţia generală, negativă, de a nu face
revine tuturor subiectelor de drept, mai puţin titularului dreptului;
• titularul exercită prerogativele, conferite de dreptul absolut, singur, fără
concursul altei persoane.
b) Dreptul relativ este acel drept subiectiv, în virtutea căruia titularul poate
pretinde subiectului pasiv o conduită determinată (constând în a da, a face sau a nu
face ceva), în absenţa căreia dreptul nu poate fi exercitat. Sunt drepturi relative,
drepturile de creanţă.
Caracterizează drepturile relative, următoarele trăsături:
• este determinat atât titularul dreptului, cât şi titularul obligaţiei corelative;
• subiectului activ, determinat îi revine o obligaţie, care poate consta în a da, a
face sau a nu face ceva, ce ar fi putut face, dacă nu s-ar fi obligat la abstinenţă;
• este opozabil numai subiectului pasiv, determinat;
• titularul nu-şi poate exercita dreptul, dacă subiectul pasiv nu-şi îndeplineşte
obligaţia.
) Comparând drepturile absolute cu drepturile relative, identificăm o singură
Dreptul relativ asemănare: în ambele cazuri este determinat subiectul activ. Între cele două categorii
de drepturi însă, există mai multe deosebiri. Astfel:
■ numai subiectul pasiv al dreptului relativ este determinat;
■ în timp ce subiectului pasiv, nedeterminat al dreptului absolut îi incumbă
obligaţia generală, negativă, de a nu face, subiectului pasiv, determinat al dreptului
relativ îi revine, fie o obligaţie de a da, fie de a face, fie de a nu face ceva;
■ dreptul absolut este opozabil erga omnes, în timp ce dreptul relativ este
opozabil, numai subiectului pasiv;
■ dacă titularul dreptului absolut poate exercita prerogativele conferite de
dreptul său, singur, atunci titularul dreptului relativ are nevoie, pentru a-şi exercita
dreptul, de concursul subiectului pasiv, care trebuie să-şi îndeplinească obligaţia.
Totuşi, deosebirile dintre cele două categorii de drepturi se atenuează, uneori,
multe drepturi relative fiind opozabile şi altor persoane, decât subiectului pasiv. Spre
exemplu, dreptul de folosinţă al chiriaşului trebuie respectat, nu numai de către
locator, ci şi de către colocatari.
III. În funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile

subiective se împart, în drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi.
a) Drepturile pure şi simple sunt acele drepturi, care oferă certitudine
maximă titularului, întrucât nici existenţa şi nici executarea lor nu depind de vreo
împrejurare viitoare (modalitate), precum termen, condiţie sau sarcină.
35
b) Drepturile afectate de modalităţi sunt acele drepturi a căror existenţă
sau exercitare depind de o împrejurare viitoare, certă sau incertă, termen, condiţie
sau sarcină.
IV. În raport de corelaţia dintre ele, drepturile subiective pot fi împărţite, în

drepturi principale şi drepturi accesorii.
a) Drepturile principale sunt acele drepturi subiective, care au o existenţă
de sine-stătătoare, în sensul că naşterea, existenţa şi stingerea lor nu depind de
existenţa altui drept.
b) Drepturile accesorii sunt acele drepturi subiective, care nu au o existenţă
de sine-stătătoare, soarta lor juridică depinzând de existenţa unui alt drept, numit
principal.
Regula accesorium sequitur principale (accesoriul urmează soarta juridică a
principalului) concentrează importanţa acestei clasificări. Sunt susceptibile de
clasificare, în drepturi principale şi drepturi accesorii, numai drepturile patrimoniale,
întrucât cele personale sunt, întotdeauna, principale, soarta lor juridică neputând
depinde, de soarta altor drepturi.
Deşi există şi drepturi de creanţă accesorii (spre exemplu, dreptul creditorului
de a pretinde debitorului dobânda, corespunzătoare creanţei principale), domeniul
principal, în care se aplică această clasificare, este cel al drepturilor reale.
Dacă dreptul de proprietate şi dezmembrămintele acestuia, dreptul de
folosinţă, dreptul de concesiune şi dreptul de preemţiune sunt drepturi reale
principale, atunci dreptul de gaj, dreptul de ipotecă, privilegiul şi dreptul de retenţie
sunt drepturi reale accesorii.
Arătaţi care sunt trăsăturile drepturilor reale. A se vedea pag. 31-32.
Recunoaşterea, ocrotirea şi exercitarea drepturilor subiective.

Recunoaşterea drepturilor subiective civile este realizată, atât global, de către
dispoziţiile noului Cod civil, cât şi în mod special, de diferite izvoare de drept civil,
dintre care menţionăm Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale
omului şi Constituţia României.
36
Ocrotirea drepturilor subiective civile este ridicată la rang de principiu
fundamental al dreptului civil român. În legislaţia noastră acest principiu este
consacrat de dispoziţiile art. 26 NCC 8 .
În cazul încălcării unui drept subiectiv civil, titularul acestuia poate chema în
judecată civilă persoana care a adus atingere dreptului. Instanţa judecătorească
sesizată şi competentă, soluţionând litigiul, pronunţă o hotărâre judecătorească, care,
după ce va rămâne definitivă, va fi pusă în executare pe cale silită, fiind astfel
restabilit dreptul subiectiv civil încălcat.
Principiile, care guvernează exercitarea dreptului subiectiv civil, ce
reprezintă numai o posibilitate şi nu o obligaţie pentru titular, sunt următoarele:
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat numai potrivit cu scopul lui
economic şi social;
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi moralei;
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credinţă;
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale materiale ori
juridice.
Neexercitându-şi dreptul cu respectarea principiilor menţionate, titularul
săvârşeşte un abuz de drept. Potrivit dispoziţiilor art. 15 NCC, „Niciun drept nu
poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi
nerezonabil, contrar bunei-credinţe 9 ”.
Sancţiunea exercitării abuzive a dreptului subiectiv civil constă, în principal,
în refuzul concursului forţei de constrângere a statului. Dacă, însă, prin exercitarea
abuzivă a dreptului subiectiv civil, titularul a cauzat un prejudiciu altei persoane, va
fi angajată răspunderea civilă delictuală a celui dintâi.
1.3.2.2. Obligaţia civilă.

În cadrul raportului juridic civil, oricărui drept subiectiv civil îi corespunde o
obligaţie civilă. Aşadar, ceea ce caracterizează conţinutul raportului juridic civil este
interdependenţa drepturilor şi obligaţiilor civile.
Reprezentând opusul dreptului subiectiv, obligaţia juridică poate fi definită,
) ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic, de a avea o anumită
Definiţia conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, constând în a da, a face sau a
obligaţiei civile
nu face ceva şi care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Din această definiţie, pot fi desprinse caracterele juridice ale obligaţiei. Astfel:
• obligaţia constă într-o îndatorire, corelativă dreptului subiectiv;
• obligaţia se află în sarcina subiectului pasiv, care trebuie să aibă o conduită,
pretinsă de subiectul activ;
• conduita subiectului pasiv poate consta într-o acţiune (a da sau a face) sau
într-o inacţiune (a nu face);
• dacă subiectul pasiv nu execută obligaţia de care este ţinut, subiectul activ
poate recurge la forţa de constrângere a statului.
În materie civilă, termenul „obligaţie" este folosit în trei sensuri:
♦ ca obligaţie civilă, corelativă dreptului subiectiv, desemnând îndatorirea
subiectului pasiv de a da, a face sau a nu face ceva;
8
Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, „Drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor fizice, precum
şi drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de lege”.
9
Potrivit dispoziţiilor art. 14 NCC, „Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite
drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele
moravuri. Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară”.
37
♦ ca raport juridic obligaţional, în cadrul căruia creditorul poate pretinde
debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva;
♦ ca înscris constatator al unei creanţe, precum obligaţiunea CEC.
Clasificarea obligaţiilor civile.

I. În funcţie de obiect, se realizează trei subclasificări, rezultând următoarele
trei categorii de obligaţii:
A) obligaţii de a da, a face şi a nu face.
a) Obligaţia de a da constă în îndatorirea de a constitui sau de a transmite un
drept real. Sunt obligaţii de a da, spre exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite
cumpărătorului proprietatea lucrului vândut sau obligaţia împrumutatului de a
constitui, în favoarea împrumutătorului, un drept de ipotecă, menit a garanta creanţa
celui din urmă.
Obligaţia vânzătorului, de a transmite proprietatea asupra lucrului vândut,
constituind o obligaţie de a da, nu trebuie confundată cu obligaţia vânzătorului, de a
preda lucrul vândut, care reprezintă o obligaţie de a face. Dacă obligaţia de a da se
execută, ca regulă, în momentul încheierii contractului, atunci obligaţia de a face se
poate executa şi ulterior acestui moment. Contractul de vânzare-cumpărare este, din
punct de vedere al modului de formare, un contract consensual, pentru a cărui
încheiere valabilă este necesar, dar şi suficient, simplul acord de voinţă al părţilor
(solo consensus obligat). În momentul formării contractului, se transmite, ca regulă şi
proprietatea, de la vânzător la cumpărător, independent de realizarea vreunei
) formalităţi, de predarea lucrului şi de plata preţului.
b) Obligaţia de a face constă în îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta
Clasificarea
un serviciu ori de a preda un lucru. Aşadar, constituie o obligaţie de a face: obligaţia
obligaţiilor
vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vândut, obligaţia debitorului de a
presta întreţinere, în temeiul unui contract de întreţinere sau a unui contract de
vânzare-cumpărare, cu clauză de întreţinere.
c) Obligaţia de a nu face, aşa cum am mai arătat, are un conţinut diferit, după
cum aceasta este corelativă unui drept absolut (drept real sau drept personal
nepatrimonial) sau unui drept relativ (drept de creanţă).
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept absolut, constă în îndatorirea
generală (ce revine tuturor subiectelor de drept, mai puţin titularului dreptului),
negativă, de a nu aduce atingere dreptului subiectiv, respectiv. Este o astfel de
obligaţie, îndatorirea tuturor subiectelor de drept de a nu stânjeni exercitarea
dreptului de proprietate.
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept relativ, constă în îndatorirea
subiectului pasiv de a nu face ceva, ce ar fi putut face, dacă nu s-ar fi obligat la
abţinere. Este, spre exemplu, o astfel de obligaţie, cea asumată de autorul unei opere
literare, faţă de o editură, de a nu ceda dreptul de editare, timp de 5 ani, unei alte
edituri.
Importanţa juridică a clasificării obligaţiilor în a da, a face şi a nu face se
manifestă sub aspectul:
■ calificării actului juridic (spre exemplu, contractului de rentă viageră îi este
specifică o obligaţie de a da, pe când contractului de vânzare-cumpărare, cu clauză
de întreţinere, îi este caracteristică o obligaţie de a face);
■ posibilităţii aducerii la îndeplinire, pe cale silită, a obligaţiilor.
B) Obligaţii pozitive şi obligaţii negative.
38
Sunt pozitive, obligaţiile de a da şi de a face, întrucât implică o acţiune, din
partea debitorului, care poate consta, fie în transmiterea sau constituirea unui drept
real, fie în predarea unui bun, în prestarea unui serviciu sau în executarea unei
lucrări.
Dimpotrivă, sunt negative obligaţiile de a nu face, indiferent că sunt
corelative unui drept absolut sau unui drept relativ, întrucât presupun o abţinere, din
partea subiectului pasiv.
Această clasificare prezintă importanţă, sub aspectul punerii în întârziere a
debitorului. Astfel, dacă neexecutarea unei obligaţii negative îl pune pe debitor, de
drept, în întârziere, în schimb, punerea în întârziere a debitorului, care nu a executat
o obligaţie pozitivă, trebuie realizată, în mod formal, printr-o notificare.
C) Obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă.
a) Obligaţia de rezultat.
) Este de rezultat (numită şi determinată) obligaţia, care constă în îndatorirea
debitorului de a obţine un rezultat concret. Îndatorirea vânzătorului de a preda lucrul
Clasificarea vândut, îndatorirea cărăuşului de a transporta marfa, de la expeditor, la destinatar,
obligaţiilor
constituie exemple de obligaţii de rezultat.
b) Obligaţia de diligenţă.
Este de diligenţă (numită şi de mijloace sau nedeterminată), obligaţia care
constă în îndatorirea debitorului de a depune toate diligenţele (eforturile) pentru
obţinerea unui rezultat, fără a se obliga la realizarea acestuia. Aşadar, debitorul
obligaţiei de diligenţă, spre deosebire de cel al obligaţiei de rezultat, nu se obligă la
obţinerea rezultatului, ci numai la a depune toate eforturile, în scopul realizării
acestuia.
Constituie exemple de obligaţii de diligenţă, obligaţia medicului de a trata un
bolnav sau obligaţia avocatului de a reprezenta într-un proces, pe clientul său.
Utilitatea practică a acestei clasificări, contestată însă de o parte a literaturii
de specialitate, rezidă pe tărâmul probaţiunii judiciare. Astfel, neîndeplinirea
obligaţiei de rezultat atrage aplicarea prezumţiei de culpă a debitorului, pe când
nerealizarea rezultatului, în cazul obligaţiei de diligenţă, dă naştere, în sarcina
creditorului, la obligaţia de a dovedi că debitorul nu a depus toate eforturile în scopul
obţinerii acelui rezultat.
D) După opozabilitate, obligaţiile pot fi împărţite în: obligaţii obişnuite,

obligaţii opozabile şi terţilor şi obligaţii reale.
a) Obligaţiile obişnuite, majoritare, sunt acele obligaţii care incumbă numai
debitorului, faţă de care s-au născut. Ca şi dreptul relativ, obligaţia obişnuită este
opozabilă numai părţilor raportului juridic.
b) Obligaţii opozabile şi terţilor (scriptae in rem) sunt acele obligaţii, strâns
legate de un bun, a căror specificitate constă în aceea că subiectul activ (creditorul)
nu-şi poate realiza dreptul, fără concursul titularului actual al dreptului real asupra
acelui bun. Acesta din urmă este ţinut de îndeplinirea unei obligaţii, care a luat
naştere fără participarea sa. O astfel de obligaţie incumbă cumpărătorului unui lucru
aflat în locaţiune. Deşi a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului care formează
obiectului contractului de locaţiune, cumpărătorul este obligat să respecte locaţiunea,
la a cărei încheiere nu a participat, nici direct şi nici prin reprezentare. Aşadar,
obligaţia de a respecta locaţiunea nu revine numai părţilor, ci şi dobânditorului
ulterior al bunului închiriat, deci este opozabilă şi terţilor. Această obligaţie este
impusă de lege, prin dispoziţiile art. 1812 alin. (2) NCC şi va fi reţinută în sarcina
39
cumpărătorului 10 .
c) Obligaţii reale (propter rem) revin, în puterea legii, deţinătorului unui bun,
în considerarea importanţei deosebite pe care acesta o prezintă pentru societate. Sunt
astfel de obligaţii, cea a deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva sau cea a
deţinătorului unui bun, care face parte din patrimoniul naţional cultural, de a-l
conserva.
E. După sancţiunea care asigură respectarea lor, obligaţiile pot fi clasificate

în obligaţii perfecte şi obligaţii imperfecte.
Dacă îndeplinirea obligaţiilor perfecte, majoritare, este asigurată, în caz de
neexecutare benevolă, din partea debitorului, prin justiţie, pe calea executării silite,
obligaţiile imperfecte (numite şi naturale) nu sunt susceptibile de executate silită,
însă, odată realizate benevol de către debitor, nu mai pot fi restituite. Aşadar,
repetiţiunea nu este admisă în cazul obligaţiilor naturale, executate de către debitor,
) de bună voie.
Constituie un exemplu de obligaţie imperfectă, obligaţia executată de debitor,
Clasificarea
obligaţiilor
după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris. Debitorul nu va putea cere
restituirea prestaţiei, chiar dacă dovedeşte că, la data executării, nu ştia că termenul
prescripţiei era împlinit.
Obligaţia naturală este o obligaţie juridică şi nu una morală, întrucât dreptul
recunoaşte efectele juridice ale executării unei astfel de obligaţii, astfel încât legea
nu-i mai oferă subiectului pasiv niciun remediu legal împotriva subiectului activ.
Subiectul pasiv ar putea obţine restituirea prestaţiei efectuate, numai în cazul în care
dovedeşte că a fost indus în eroare, prin manopere dolosive de către subiectul activ,
care a creat convingerea că beneficiază încă de concursul forţei de constrângere a
statului pentru realizarea creanţei sale, pe cale silită.
Definiţi obligaţia de a da şi daţi exemple. A se vedea pag. 38.
1.3.3. Obiectul raportului juridic civil.

Consideraţii generale privind obiectul raportului juridic civil.
Ca şi la nivelul teoriei generale a dreptului, şi în materie civilă, problema
definirii conceptului de „obiect” şi a necesităţii prezenţei acestuia în structura
raportului de drept civil au fost amplu dezbătute, fiind controversate.
10
Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, „… locaţiunea rămâne opozabilă dobânditorului chiar şi
după ce locatarului i s-a notificat înstrăinarea, pentru un termen de două ori mai mare decât cel care s-
ar fi aplicat notificării denunţării contractului”.
40
Potrivit opiniei majoritare, obiectul reprezintă un element care nu poate lipsi
din structura raportului juridic şi este reprezentat de conduita părţilor, de acţiunea sau
abstenţiunea la care este îndrituit subiectul activ, respectiv de care este ţinut subiectul
pasiv.
În acelaşi sens, sunt şi dispoziţiile art. 1226 NCC, potrivit cărora „Obiectul
obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul” 11 .
Totuşi, uneori, conduita părţilor raportului juridic se referă la bunuri. Este
cazul raporturilor civile cu caracter patrimonial, al căror conţinut este reprezentat de
un drept real sau de creanţă. Spre exemplu, în cazul raportului juridic al cărui conţinut
este reprezentat de dreptul de proprietate, obiectul acestuia este format din acţiunea
de posesie, folosinţă sau de dispoziţie a proprietarului, exercitată asupra bunului şi
din abstenţiunea tuturor celorlalte subiecte de drept, de a stânjeni exercitarea
dreptului de către titular. Aşadar, şi acţiunea subiectului activ şi abstenţiunea
subiectului pasiv vizează un bun.
În acest caz, potrivit opiniei majoritare, bunul reprezintă numai obiectul la
care se referă conduita părţilor, el rămânând un element exterior raportului juridic.
Totuşi, Codul civil, în articolele 1228, 1229 şi 1230, face referire la bunuri, ca obiect
al raportului juridic civil.
Care sunt bunurile comune? A se vedea pag. 39.
Clasificarea bunurilor.
Noul Cod civil distinge între:
- bunuri mobile şi bunuri imobile;
- bunuri fungibile şi bunuri nefungibile;
- bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile;
- bunuri divizibile şi bunuri indivizibile;
- bunuri principale şi bunuri accesorii.
Codul civil însă, prin dispoziţiile sale, face referire şi la bunuri aflate în
circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil 12 , la bunuri determinate şi bunuri de
gen 13 , bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere 14 , bunuri corporale şi bunuri
incorporale 15 , bunuri proprietate publică şi bunuri proprietate privată 16 , bunuri
sesizabile şi bunuri insesizabile 17
11
Noul Cod civil distinge însă între obiectul contractului, reprezentat, potrivit dispoziţiilor art. 1225,
de „… operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi alte asemenea, convenită de
părţi…” şi obiectul obligaţiei, reprezentat de prestaţia la care se angajează debitorul.
12
Art. 1229 NCC.
13
Art. 1678 NCC.
14
Cu titlu de exemplu, art. 547 şi urm., art. 1273 alin. (2) NCC.
15
Art. 535, art. 1275 NCC etc.
16
A se vedea, cu titlu exemplificativ, art. 553 şi art. 554 NCC.
17
Art. 553 alin. (4) NCC.
41
1. Bunuri mobile şi imobile, după criteriul naturii lor şi calificării date de
lege.
Această clasificare este realizată, chiar de Codul civil, care, în art. 536, arată
că „Bunurile sunt mobile sau imobile”.
Sunt imobile, potrivit dispoziţiilor art. 537 NCC, terenurile, izvoarele şi
cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate
în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a
resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod
natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent.
Rămân bunuri imobile, potrivit dispoziţiilor art. 538 alin. (1) NCC,
materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate,
atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui
imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate.
De asemenea devin imobile, materialele aduse spre a fi întrebuinţate în locul
celor vechi. Acestea capătă calificarea de bunuri imobile, din momentul în care au
dobândit această destinaţie [art. 538 alin. (2) NCC].
) În principiu, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile, în temeiul
dispoziţiilor art. 542 alin. (1) NCC, şi drepturile reale asupra acestora.
Clasificarea
bunurilor Sunt mobile, potrivit dispoziţiilor art. 539 NCC, bunurile pe care legea nu le
consideră imobile. Sunt de asemenea mobile, undele electromagnetice sau asimilate
acestora, precum şi energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile
legii, de orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau
imobiliară a sursei acestora.
Alături de aceste categorii de bunuri mobile, noul Cod civil reglementează, în
art. 540, categoria bunurilor mobile prin anticipaţie. Astfel, bogăţiile de orice natură
ale solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate
în sol devin mobile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în
natura lor individuală în vederea detaşării lor. Într-o asemenea ipoteză însă, în
vederea asigurării opozabilităţii faţă de terţi, este necesară notarea în cartea funciară.
Drepturile reale asupra bunurilor mobile, precum şi orice alte drepturi
patrimoniale (altele decât drepturile reale) asupra bunurilor imobile sau mobile sunt
supuse regulilor aplicabile acestei categorii de bunuri [art. 542 alin. (2) NCC].
Noul Cod civil reglementează în art. 541 o instituţie nouă pentru sistemul
nostru de drept, anume universalitatea de fapt. Astfel, constituie o universalitate de
fapt, ansamblul bunurilor care aparţin aceleiaşi persoane şi care au o destinaţie
comună, stabilită prin voinţa acesteia sau prin lege. Bunurile care constituie
universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să formeze obiectul unor acte sau
raporturi juridice distincte.
Importanţa practică şi teoretică a clasificării bunurilor, în mobile şi
imobile, rezidă în regimul juridic diferenţiat, aplicabil acestora. Astfel:
• cât priveşte efectele posesiei: Potrivit dispoziţiilor art. 919 alin. (3) şi art.
935 NCC, ca regulă, până la proba contrară, posesorul bunurilor mobile este
considerat proprietar. Această prezumţie nu subzistă însă în cazul bunurilor imobile.
• cât priveşte regimul înstrăinării lor: Actele juridice de înstrăinare a
bunurilor imobile trebuie să fie înscrise în cartea funciară. Drepturile reale asupra
imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, ca regulă, atât între părţi, cât şi
faţă de părţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară. Aşadar, înscrierea în cartea
funciară are efect constitutiv.
Această regulă însă nu vizează şi bunurile mobile.
42
• cât priveşte competenţa instanţelor de judecată: Este competentă a soluţiona
litigii cu privire la imobile, instanţa în a cărei rază teritorială se află imobilul, în timp
ce competenţa soluţionării litigiilor al căror obiect este reprezentat de bunuri mobile,
aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului.
• cât priveşte legea aplicabilă în dreptul internaţional privat: Imobilului i se
aplică legea ţării unde acesta este situat, adică lex rei sitae, iar mobilului i se aplică
legea proprietarului bunului – lex personalis, care este ori lex patriae ori lex domicilii.
• cât priveşte regimul bunurilor soţilor: În cazul comunităţii legale, unul
dintre soţi nu poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile imobile comune sau
de bunurile mobile comune, a căror înstrăinare este supusă, potrivit legii, unor
formalităţi de publicitate [art. 346 alin. (2) NCC]. Dimpotrivă, oricare dintre soţi
poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune, nesupuse unor
formalităţi de publicitate.
• reguli diferite stabileşte legislaţia noastră şi cât priveşte prescripţia
extinctivă, capacitatea de a înstrăina, urmărirea silită, etc. în materie mobiliară şi
imobiliară.
)
Clasificarea 2. Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil, după
bunurilor regimul circulaţiei lor juridice.
Se află în circuitul civil, constituind regula, acele bunuri care pot forma
obiectul unei prestaţii contractuale, în sensul că pot fi astfel,dobândite sau înstrăinate
(art. 1229 NCC). Se află în circuitul civil, atât bunurile care circulă în mod liber, fără
nici o îngrădire, cât şi bunurile care pot fi dobândite, deţinute ori înstrăinate, în
anumite condiţii prevăzute de lege. Fac parte din această a doua subcategorie: armele
de foc şi muniţiile, materiile explozive, produsele şi substanţele stupefiante, deşeurile
toxice, metalele şi pietrele preţioase şi semipreţioase, obiectele de cult etc.
Sunt scoase din circuitul civil acele bunuri, care nu pot forma obiectul unor
acte juridice, nici inter vivos şi nici mortis causa, fiind calificate inalienabile. Sunt
astfel de bunuri, cele calificate de Constituţie (în art. 3 şi în art. 136) ca aparţinând
domeniului public, precum: teritoriul României, bogăţiile de orice natură ale
subsolului, căile de comunicaţii, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic
valorificabil, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale
platoului continental etc. Fiind inalienabile, aceste bunuri nu pot fi înstrăinate, ci
numai date în administrarea regiilor autonome şi instituţiilor publice, concesionate ori
închiriate. Această enumerare este preluată şi de către noul Cod civil în art. 859 alin.
(1), cu ocazia delimitării obiectului proprietăţii publice.
Distincţia, dintre bunurile aflate în circuitul civil şi bunurile scoase din
circuitul civil, prezintă importanţă, cât priveşte valabilitatea actelor juridice civile, al
căror obiect acestea îl formează. Astfel: înstrăinarea bunurilor scoase din circuitul
civil este sancţionată cu nulitatea absolută a actului de înstrăinare; înstrăinarea
substanţelor explozive, toxice etc., fără respectarea condiţiilor legale, atrage, pe lângă
sancţiunea nevalabilităţii juridice a actului de înstrăinare şi aplicarea unor sancţiuni
penale; în alte cazuri, nerespectarea regimului juridic al circulaţiei bunurilor duce la
aplicarea unor sancţiuni administrative.
3. Res certa (bunuri determinate individual) şi res genera (bunuri determinate

generic), după modul în care acestea sunt determinate.
43
Sunt individual determinate acele bunuri, care se individualizează prin
trăsături proprii, speciale, fie potrivit naturii lor, fie potrivit voinţei părţilor, exprimată
în actul juridic. În baza acestor trăsături proprii, bunurile individual determinate pot fi
deosebite de alte bunuri asemănătoare. De regulă, sunt astfel de bunuri unicatele,
precum: manuscrisul unei lucrări, o pictură, o sculptură, o bijuterie etc. Sunt, de
asemenea, individual determinate şi bunurile, care pot fi individualizate prin
caracterele lor particulare, precum: o casă, identificată prin localitate, stradă, număr; o
maşină, identificată prin număr de înmatriculare, marcă, culoare, serii ale pieselor
componente; un televizor, identificat prin marcă şi serie etc.
Bunurile determinate generic se individualizează prin trăsăturile speciei sau
categoriei din care fac parte. Individualizarea acestora se face prin cântărire,
măsurare, numărare. Aşadar, spre deosebire de bunurile individual determinate, care
se individualizează prin trăsături proprii, bunurile determinate generic se
individualizează prin trăsături comune speciei din care fac parte. Sunt, spre exemplu,
bunuri generice: banii, combustibilii, cerealele etc.
Importanţa acestei distincţii se manifestă, în principal, cât priveşte momentul
transmiterii dreptului real. Astfel, dreptul real asupra unui bun individual determinat
) se transmite, în momentul realizării acordului de voinţă al părţilor contractante, chiar
Clasificarea dacă bunul nu s-a predat (art. 1674 NCC), în timp ce transmiterea dreptului real
bunurilor asupra bunurilor generic determinate are loc, în momentul individualizării acestora
sau al predării lor (art. 1678 NCC).
4. Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile, după cum acestea pot fi înlocuite,

unele cu altele, în executarea unei obligaţii.
Bunurile fungibile sunt, potrivit dispoziţiilor art. 543 NCC, bunurile
determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin
altele în executarea unei obligaţii.
Sunt aşadar fungibile, bunurile generice.
Bunurile nefungibile sunt acele bunuri, care nu pot fi înlocuite cu altele, în
executarea unei obligaţii. Aşadar, debitorul nu este liberat, decât prin predarea
bunului datorat şi nu a altui bun asemănător, precum în cazul bunurilor fungibile.
Sunt nefungibile, bunurile certe, care nu sunt susceptibile de înlocuire, în executarea
unei obligaţii, întrucât se individualizează prin trăsături proprii, avute în vedere la
încheierea actului juridic.
Caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat, fie de natura bunului
(acesta reprezentând criteriul principal), fie de voinţa părţilor, exprimată în actul
juridic civil, încheiat cu privire la acel bun.
Această distincţie prezintă semnificaţie juridică, sub aspectul aprecierii
valabilităţii plăţii. Astfel, obligaţia de plată a unui bun fungibil se stinge prin
restituirea, de către debitor, a unui bun de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate şi de
aceeaşi calitate, în timp ce obligaţia, care poartă asupra unui bun nefungibil, nu se
stinge, decât prin plata bunului cu privire la care s-a contractat şi nu a altui bun, chiar
dacă acesta din urmă ar avea valoarea celui dintâi.
5. Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile, după cum acestea îşi

consumă sau nu substanţa, prin folosire.
Este consumptibil, potrivit dispoziţiilor art. 544 NCC, acel bun mobil, a cărui
întrebuinţare obişnuită implică consumarea substanţei ori înstrăinarea lui. Sunt, spre
exemplu, bunuri consumptibile: banii, combustibilii, alimentele etc.
44
Dimpotrivă, este neconsumptibil acel bun, care nu-şi consumă substanţa şi nu
se înstrăinează, prin folosirea lui repetată. Sunt, spre exemplu, bunuri
neconsumptibile: construcţiile, terenurile, maşinile etc. Preciză, că, în toate cazurile,
bunurile imobile sunt neconsumptibile.
Această distincţie, ca şi cea precedentă, se realizează, în principiu, după
criteriul naturii bunurilor. Însă, este posibil ca părţile contractante, prin voinţa lor, să
considere un bun consumptibil prin natura lui, ca fiind neconsumptibil [art. 544 alin.
(3) NCC]. Astfel, spre exemplu, părţile contractante pot considera fructele (care, după
natura lor, sunt bunuri consumptibile), împrumutate pentru a fi expuse, drept bunuri
neconsumptibile. Prin urmare, împrumutatul trebuie să restituie împrumutătorului,
numai acele fructe şi nu altele, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate.
Importanţa acestei clasificări se manifestă, în materie de uzufruct şi de
împrumut. Astfel:
• dreptul de uzufruct poartă asupra bunurilor neconsumptibile, în timp ce
bunurile consumptibile formează obiectul cvasiuzufructului (reglementat de art. 712
NCC). În prima ipoteză, uzufructuarul are dreptul de a se folosi de bun, fără a-i
consuma substanţa şi, în acelaşi timp, este ţinut de obligaţia de a-l restitui
proprietarului, în natură. În cea de-a doua ipoteză, uzufructuarul dobândeşte nu numai
) atributele posesiei şi folosinţei bunului consumptibil, ci chiar şi dispoziţia asupra
Clasificarea acestuia, adică dreptul de proprietate asupra bunului consumptibil, a cărui substanţă o
bunurilor poate consuma, restituind, la încetarea dreptului său, proprietarului, un bun de aceeaşi
calitate, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi valoare cu cel primit sau, la alegerea
uzufructuarului, contravaloarea lui la data stingerii uzufructului.
• contractul de împrumut, al cărui obiect este reprezentat de un bun
consumptibil, se numeşte împrumut de consumaţie, împrumutatul fiind ţinut de
obligaţia de a restitui împrumutătorului bunuri de acelaşi gen, de aceeaşi calitate şi în
aceeaşi cantitate. Dimpotrivă, suntem în prezenţa unui împrumut de folosinţă, dacă
obiectul contractului este reprezentat de un bun neconsumptibil, ipoteză în care
comodatarului îi revine obligaţia de a restitui comodantului, însuşi bunul împrumutat.
Aşadar, caracterul consumptibil sau neconsumptibil al bunului determină natura
contractului de împrumut, încheiat cu privire la acesta.
6. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere, după cum acestea sunt sau nu

producătoare de fructe.
Bunurile frugifere sunt acele bunuri, care produc, periodic, fără consumarea
substanţei lor, alte bunuri sau produse, numite fructe.
Dimpotrivă, bunurile nefrugifere nu prezintă însuşirea, de a da naştere
periodic unor fructe, fără consumarea substanţei lor.
Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a
diminua substanţa acestuia.
Codul civil, în art. 548, identifică următoarele trei categorii de fructe: naturale,
industriale şi civile.
Fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără
intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producţia
şi sporul animalelor.
Fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute
ca rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel.
Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă
persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, veniturile
45
rentelor şi dividendele.
Distincţia dintre cele trei categorii de fructe prezintă importanţă juridică, sub
aspectul modului lor de dobândire, întrucât dreptul de proprietate asupra fructelor
naturale şi industriale se dobândeşte la data separării de bunul care le-a produs, în
timp ce dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândeşte zi cu zi.
Fructele trebuie deosebite de producte, care, potrivit dispoziţiilor art. 549
) NCC, reprezintă produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea
Clasificarea substanţei acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră şi altele
bunurilor asemenea.
Precizăm că fructele şi productele constituie, potrivit dispoziţiilor art. 547
NCC, produsele bunurilor.
Şi distincţia dintre fructe şi producte prezintă semnificaţie juridică, mai ales în
materia uzufructului şi a posesiei mobiliare. Astfel:
• uzufructuarul este îndreptăţit numai la culegerea fructelor, nu şi a
productelor, care revin proprietarului;
• posesia de bună-credinţă duce, potrivit dispoziţiilor art. 948 alin. (2) NCC,
numai la dobândirea proprietăţii fructelor, nu şi a productelor.
Bunurile consumptibile şi bunurile neconsumptibile. Noţiune şi exemple. A se vedea pag. 44-

45.
7. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile, după cum acestea pot fi sau nu

împărţite.
Sunt divizibile bunurile, care pot fi împărţite în natură, fără ca prin aceasta să
îşi schimbe destinaţia economică. Spre exemplu, o bucată de stofă este un bun
divizibil, întrucât poate fi împărţit, fără ca această operaţiune să implice schimbarea
) destinaţiei sale economice.
Clasificarea Dimpotrivă, sunt indivizibile, bunurile care nu pot fi împărţite în natură, fără
bunurilor să-şi schimbe prin aceasta destinaţia lor economică. Un autoturism este, spre
exemplu, bun indivizibil, întrucât împărţirea lui antrenează schimbarea destinaţiei
sale economice.
Potrivit însă dispoziţiilor art. 545 alin. (3) NCC, prin act juridic, un bun
divizibil prin natura lui, poate fi considerat indivizibil.
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă, în materia obligaţiilor şi
a partajului. Astfel:
• dacă obiectul unei obligaţii de care sunt ţinuţi mai mulţi debitori este
reprezentat de un bun indivizibil, fiecare debitor va fi ţinut pentru întreaga datorie.
46
Dacă, însă, obiectul obligaţiei care incumbă mai multor debitori este reprezentat de
un bun divizibil, atunci, fiecare debitor este ţinut, în principiu, numai pentru partea sa
de datorie.
• dacă un bun divizibil formează obiectul proprietăţii comune, în caz de
partaj, fiecărui coproprietar îi va reveni partea din bun, corespunzătoare dreptului său.
Dacă, însă, obiectul coproprietăţii este reprezentat de un bun indivizibil,
coproprietarilor nu le va reveni o parte din bun, întrucât nu se va proceda la
fracţionarea acestuia, ci, fie bunul va reveni, în întregime, unui singur coproprietar,
acesta plătindu-le celorlalţi o sumă de bani, corespunzătoare valorii părţii lor din
bunul indivizibil, fie se va recurge la vânzarea bunului indivizibil, preţul obţinut fiind
împărţit între coproprietari, corespunzător părţii fiecăruia din bunul vândut.
8. Bunuri principale şi bunuri accesorii, după corelaţia dintre ele.

Bunurile principale sunt acele bunuri care pot fi folosite independent, potrivit
destinaţiei lor economice, fără a servi la întrebuinţarea altui bun.
Bunurile accesorii sunt acele bunuri destinate, în mod stabil şi exclusiv,
întrebuinţării economice a altui bun, atâta timp cât satisfac aceasta întrebuinţare.
Spre exemplu, trusa de scule este un bun accesoriu, destinat a servi la
întrebuinţarea autoturismului - bun principal. De asemenea, antena este un bun
) accesoriu, întrucât serveşte la întrebuinţarea televizorului – bun principal.
Clasificarea Criteriul în temeiul căruia este realizată distincţia între bunurile principale şi
bunurilor cele accesorii, este, în principal, cel al însuşirilor fizice ale acestora, dar şi destinaţia
dată acestora de voinţa părţilor.
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă, în materia executării
obligaţiilor, întrucât debitorul, care datorează creditorului un bun, trebuie să-i predea
acestuia din urmă, în lipsă de stipulaţie contractuală contrară, atât bunul principal, cât
şi pe cel accesoriu, potrivit principiului accesorium sequitur principale.
9. Bunuri corporale şi bunuri incorporale, după modul de percepere al

acestora.
Bunurile corporale, constituind regula, sunt acele bunuri, care au o existenţă
materială, fiind uşor perceptibile prin simţurile omului. Sunt astfel de bunuri, spre
exemplu, autoturismele, terenurile, clădirile, banii etc.
Bunurile incorporale sunt valori economice, care nu au o existenţă materială,
ci una ideală, abstractă şi, în consecinţă, nu pot fi percepute prin simţurile omului, ci
numai cu „ochii minţii”. Fac parte din această categorie de bunuri, drepturile
patrimoniale (reale şi de creanţă), mai puţin dreptul de proprietate, identificat de
legiuitor, în acest caz, cu bunul asupra căruia poartă.
Literatura de specialitate include, în categoria bunurilor incorporale:
proprietăţile incorporale (fondul de comerţ, drepturile de proprietate industrială,
drepturile de autor şi drepturile conexe acestora), titlurile de valoare (acţiuni,
obligaţiuni, instrumente financiare derivate, alte titluri de credit, efectele de comerţ –
cambia, biletul la ordin şi cecul), creanţele (drepturile de creanţă).
Titlurile de valoare, indiferent că sunt la purtător, la ordin sau nominative,
sunt înscrisuri, în care sunt încorporate drepturile de creanţă pe care le exprimă.
Dreptul încorporat nu poate fi realizat, decât prin prezentarea înscrisului.
10. Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile, după cum sunt sau nu supuse
urmăririi sau executării silite.
47
Bunurile sesizabile, constituind regula, sunt acele bunuri care pot forma
obiectul executării silite asupra debitorului. Sunt sesizabile, bunurile proprietate
privată.
Bunurile insesizabile nu pot fi supuse executării silite. Reprezentând
excepţia, acestea sunt expres prevăzute de lege. Sunt insesizabile, bunurile proprietate
publică.
11. Bunuri proprietate publică (domeniu public) şi bunuri proprietate

privată (domeniu privat), după criteriul uzului sau interesului public.
Această clasificare se aplică, numai statului şi unităţilor administrativ-
teritoriale, deoarece, potrivit legislaţiei noastre, numai acestea sunt deţinătoare ale
unui domeniu public şi ale unui domeniu privat. Statul este deţinătorul domeniului
public de interes naţional, iar unităţile administrativ-teritoriale (comunele, oraşele şi
judeţele) sunt deţinătoarele unui domeniu public de interes local. Atât statul, cât şi
unităţile administrativ-teritoriale deţin, alături de domeniul public şi un domeniu
) privat. Bunurile, care fac parte din domeniul public, sunt inalienabile, imprescriptibile
Clasificarea şi insesizabile.
bunurilor Aşadar, criteriul care stă la baza distincţiei dintre cele două categorii de
bunuri, nu este cel al titularului, ci al regimului juridic aplicabil. Bunurile aparţinând
domeniului public sunt sustrase circuitului civil, în timp ce bunurile aparţinând
domeniului privat fac parte din circuitul civil. Dacă titulari al domeniului public nu
pot fi decât statul şi unităţile administrativ-teritoriale, atunci titulari al domeniului
privat pot fi, atât particularii, persoane fizice şi juridice, cât şi statul şi unităţile
administrativ-teritoriale.
Bunurilor domeniale (aparţinând domeniului public) le este aplicabil un regim
juridic caracterizat prin inalienabilitatea, imprescriptibilitatea şi insesizabilitatea
acestora. Actele juridice încheiate cu ignorarea acestui regim juridic, sunt lovite de
nulitate absolută.
Dacă bunurile aparţinând domeniului privat al statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale sunt guvernate de regimul juridic al bunurilor private, putând
fi înstrăinate, potrivit regulilor de drept comun, atunci bunurile domeniale nu pot fi
înstrăinate, ci pot fi decât închiriate, concesionate sau date în administrarea regiilor
autonome ori instituţiilor publice.
Un bun poate intra în domeniul public sau poate ieşi din domeniul public,
numai în temeiul legii.
Bunurile corporale şi bunurile incorporale. Noţiune şi exemple. A se vedea pag. 47.
48
1. Izvoarele raportului juridic civil concret.

1.1. Consideraţii generale privind izvoarele raportului juridic.
Naşterea raportului juridic civil, înţeles în sensul de „raport juridic abstract” şi
definit, ca relaţia socială reglementată de norma de drept civil, este condiţionată de
existenţa a două premise generale:
- norma de drept, care reglementează relaţia socială;
- subiectele de drept, între care aceasta se stabileşte.
) Însă, pentru naşterea unui raport juridic civil concret, ale cărui elemente sunt
strict determinate în comparaţie cu cele ale raportului juridic abstract, este necesară,
Izvoarele
raportului în plus, existenţa unei a treia premise (minoră, însă): faptele juridice.
juridic Faptele juridice reprezintă acele împrejurări, de care legea civilă leagă
naşterea raportului juridic civil. Nu orice împrejurări constituie fapte juridice, ci doar
acelea care, prin amploarea consecinţelor, au legătură cu ordinea juridică. Aşadar,
faptele juridice reprezintă, pentru raportului juridic, atât premisă, cât şi izvor.
Faptele, cărora legea le conferă semnificaţie juridică - faptele juridice, sunt
opuse simplelor fapte sociale, care nu dobândesc calitatea de izvor al raportului
juridic concret. Un astfel de exemplu constituie munca comună a doi oameni, care nu
generează raporturi juridice, decât în măsura în care rezultatul ei este materializat
într-o operă literară, artistică sau ştiinţifică, ipoteză în care ia naştere un raport juridic
de coautorat.
2. Clasificarea izvoarelor raportului juridic civil

Faptele juridice sunt clasificate, în doctrină, în baza mai multor criterii, însă,
este unanim recunoscută preeminenţa criteriului voinţei umane (a elementului
intenţional).
I. În funcţie de dependenţa faţă de voinţa omului, izvoarele raportului juridic

civil se împart în: fapte naturale (evenimente) şi acţiuni omeneşti.
1. Evenimentele reprezintă faptele produse, în absenţa oricărei voinţe umane,
dar cărora legea civilă le conferă semnificaţie juridică, de producerea lor legând
naşterea unor raporturi juridice civile. Sunt reţinute, cu titlu de exemplu, ca fiind
evenimente:
♦ fenomenele naturale (inundaţiile, cutremurele de pământ, trăsnetul,
naufragiul etc.);
Producându-se în absolută independenţă, faţă de voinţa umană, calamităţile
) naturale determină consecinţe juridice importante, în temeiul prevederilor normelor
Evenimentele juridice, întrucât coincid cu stingerea dreptului de proprietate asupra unor bunuri
(spre exemplu, trăsnetul provoacă incendierea unei case).
Pe de altă parte, producerea unui asemenea eveniment poate conduce, în
ipoteza existenţei unor raporturi juridice contractuale de asigurare, la naşterea
dreptului asiguratului la despăgubire, respectiv a obligaţiei asigurătorului de a-l
despăgubi, pe cel dintâi.
De asemenea, calamitatea naturală constituie cauză de forţă majoră,
justificând suspendarea prescripţiei extinctive şi exonerarea de răspundere.
♦ naşterea şi concepţia persoanei fizice;
49
De la naştere, persoana fizică dobândeşte aptitudinea de a avea drepturi şi
obligaţii, adică dobândeşte capacitatea de folosinţă. Prin faptul naşterii persoanei
fizice, nou-născutul devine creditorul obligaţiei de întreţinere, care trebuie prestată de
părinţii săi.
Şi faptul concepţiei persoanei capătă, în materia dreptului civil, rezonanţă
juridică, întrucât permite dobândirea, de către aceasta, a unor drepturi, încă din acest
moment, sub condiţia să se nască vie. Faptul concepţiei are semnificaţia dobândirii
capacităţii anticipate de folosinţă.
♦ decesul persoanei fizice;
Prin deces, se pierde calitatea de subiect de drept a persoanei fizice. Prin
moarte, se sting drepturile şi obligaţiile cu caracter personal ale defunctului şi,
corelativ, se transmit către moştenitori drepturile şi obligaţiile, care nu sunt declarate
de lege incesibile.
♦ vârsta persoanei fizice;
Aceasta prezintă utilitate, în materia capacităţii juridice. Starea de minoritate,
în materie civilă, atrage prohibiţia legală de a încheia personal acte juridice.
) De asemenea, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a persoanei
Evenimentele lipsită de discernământ (minorul este prezumat a fi lipsit de discernământ).
♦ scurgerea timpului.
Scurgerea timpului poate avea, atât efect extinctiv, întrucât conduce la
pierderea dreptului la acţiune, în sens material, cât şi efect achizitiv, conducând la
dobândirea dreptului de proprietate.
În doctrină, evenimentele sunt subclasificate în:
• fapte biologice (precum, naşterea, decesul, vârsta);
• fapte fizice (precum, cutremurul, inundaţiile, trăsnetul, deplasările de
pământ).
2. Acţiunile omeneşti reprezintă faptele omului, cărora legea civilă le atribuie

aptitudinea de a produce efecte juridice, în sensul de a determina naşterea sau
stingerea raporturilor juridice civile concrete.
2.1. În funcţie de atitudinea psihică a autorului, acţiunile omeneşti se clasifică
în:
) ■ acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice - acte juridice;
Acţiunile ■ acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care
omeneşte
intervin, în puterea legii civile - fapte juridice în sens restrâns.
În cadrul acţiunilor, un loc important îl ocupă actele juridice, cărora le vom
consacra un capitol viitor.
Faptele juridice în sens restrâns reprezintă acţiunile, săvârşite de om, fără
intenţie, însă, de care legea leagă producerea de efecte juridice (spre exemplu: crearea
unei opere ştiinţifice sau literare, care dă naştere dreptului de autor sau uciderea din
culpă, care angajează răspunderea penală şi civilă a făptuitorului).
2.2. După cum se caracterizează sau nu printr-un deplin respect al dreptului
pozitiv, acţiunile omeneşti se împart în:
• acţiuni licite (spre exemplu: actele juridice, indiferent că sunt unilaterale
sau bilaterale, gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză,
reglementate de Codul civil sub denumirea de „fapte juridice licite”);
• acţiuni ilicite (spre exemplu: fapta ilicită).
50
2.3. Acţiunile omeneşti pot fi clasificate şi în acţiuni care dau naştere la
drepturi (precum, posesia sau aparenţa) şi acţiuni care dau naştere la obligaţii
(precum, fapta ilicită, plata nedatorată, gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără justă
cauză).
Clasificarea izvoarelor raportului juridic concret, în evenimente şi acţiuni
omeneşti, prezintă importanţă, sub aspectul capacităţii civile (care cunoaşte reguli
diferite, după cum este vorba de acte juridice sau fapte juridice), reprezentării (care
operează, numai în materie de acte juridice, nu şi în materia faptelor juridice) şi
prescripţiei extinctive (care este guvernată de reguli diferite, după cum este vorba de
acte sau fapte juridice).
II. Deosebim, de asemenea, între fapte juridice lato sensu şi fapte juridice
stricto sensu.
Faptul juridic lato sensu, suprapunându-se noţiunii de izvor al raportului
) juridic concret, reuneşte, atât evenimentele, cât şi acţiunile omeneşti (atât pe cele
săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, cât şi pe cele săvârşite fără această
Fapte juridice
lato sensu si intenţie).
fapte juridice Faptul juridic stricto sensu exclude, din sfera sa de cuprindere, actele juridice,
stricto sensu reunind doar evenimentele şi faptele juridice în sens restrâns (faptele săvârşite fără
intenţie).
Importanţa acestei clasificări rezidă pe tărâm probatoriu.
Ce sunt faptele juridice stricto sensu? A se vedea pag. 50.
1. Proba raportului juridic civil.

1.1. Consideraţii generale privind proba raportului de drept civil.
Proba desemnează mijlocul juridic de stabilire a existenţei unui act sau fapt
juridic şi, implicit, a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile. Cu acelaşi sens,
poate fi folosit şi termenul de „dovadă”.
Sunt accepţiuni ale termenului „probă” următoarele:
♦ mijloc juridic de stabilire a existenţei drepturilor subiective şi a obligaţiilor
corelative;
♦ operaţiunea de prezentare, în faţa justiţiei, a diferitelor mijloace de probă
(înscrisuri, martori etc.);
♦ rezultatul obţinut prin folosirea mijloacelor de probă.
51
Noul Cod civil, spre deosebire de Codul civil de la 1864, nu mai
reglementează problematica probelor. Aceasta formează obiect de reglementare
pentru Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I nr. 485 din 15 iulie 2010, dar a cărei dată de intrare în vigoare nu a
fost stabilită încă. Dispoziţii cu privire la probe întâlnim în Cartea a II a „Procedura
contencioasă”, Titlul I „Procedura în faţa primei instanţe”, Capitolul II „Judecata”,
) Secţiunea a II –a „Cercetarea procesului”, Subsecţiunea a 3 – a „Probele”, art. 243-
Sediul materiei 382.
Totuşi, în prezent, sunt în vigoare, potrivit art. 230 lit. a) din Legea nr.
71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, dispoziţiile art. 1169-1206 din
Codul civil de la 1864. În aceste texte de lege, aplicabile până la intrarea în vigoare a
noului Cod de procedură civilă, Codul civil de la 1864 reglementează problematica
probelor.
Faţă de toate acestea, considerăm însă că, în scurt timp, noul Cod de
procedură civilă va intra în vigoare şi, în consecinţă, prezintă o deosebită utilitate
practică analiza probelor din perspectiva acestui act normativ. De altfel, noul Cod de
procedură civilă preia, în materia probelor, principiile Codului civil de la 1864, numai
pe alocuri inovând.
În cele ce urmează, vom analiza mijloacele de probă numai din perspectiva
admisibilităţii lor, o analiză completă a acestei problematici urmând a fi realizată în
cadrul Disciplinei Drept procesual I+II.
Obiectul probei este reprezentat de obiectul de dovadă pentru a demonstra

existenţa unui drept subiectiv civil şi a obligaţiei corelative.
Poate forma obiect al probei, potrivit art. 244 NCPC, orice act sau fapt juridic,
care a dat naştere unui raport juridic concret, mai puţin:
• normele dreptului român, care nu trebuie dovedite, întrucât este prezumată
absolut cunoaşterea lor (nemo ignorare censetur legem şi jura novit curia).
Potrivit dispoziţiilor art. 246 NCPC, ”Instanţa de judecată trebuie să ia
) cunoştinţă din oficiu de dreptul în vigoare în România. Cu toate acestea, textele care
Obiectul probei nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume
prevăzută de lege, convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale aplicabile în
România, care nu sunt integrate/cuprinse într-un text de lege, precum şi dreptul
internaţional cutumiar trebuie dovedite de partea interesată”.
• faptele negative nedeterminate (cele negative determinate pot fi probate
prin dovedirea faptului pozitiv contrar);
• faptele notorii, care se dovedesc numai prin probarea notorietăţii lor, nu şi a
tuturor faptelor, care au condus la formarea notorietăţii;
• faptele necontestate;
Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (2) NCPC, „Dacă un anumit fapt este de
notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de
circumstanţele cauzei, ca nu mai este necesară dovedirea lui”.
• obiceiurile, uzurile, uzanţele, regulile deontologice, regulamentele şi
reglementările locale nu trebuie dovedite decât in cazul în care instanţa sau una dintre
părţi nu le cunoaşte [art. 249 alin. (3) NCPC].
• faptele cunoscute personal de judecător, din alte împrejurări decât acelea ale
dosarului, trebuie dovedite.
52
Sarcina probei revine reclamantului (onus probandi incumbit actori), întrucât
art. 243 NCPC prevede că „Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o
dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”. Cel care se adresează
) primul justiţiei, anume reclamantul, trebuie să probeze cele pretinse. La rândul său,
pârâtul, în apărare, trebuie să probeze faptele, pe care-şi sprijină pretenţiile. Aşadar,
Sarcina probei
în apărare, pârâtul devine reclamant şi îi revine sarcina probei (in excipiendo reus fit
actori). De asemenea, judecătorul, în virtutea rolului său activ, poate ordona din
oficiu administrarea de probe, în vederea stabilirii adevărului şi a soluţionării cauzei
dedusă judecăţii.
Proba, pentru a fi admisă de instanţă, trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele condiţii:
a) să nu fie interzisă de lege [art. 249 alin. (1) NCPC];
b) să fie verosimilă (să tindă la dovedirea unor fapte credibile);
c) să fie utilă (să nu tindă la dovedirea unor fapte incontestabile),
d) să fie pertinentă (să aibă legătură cu pricina);
e) să fie concludentă (să conducă la rezolvarea cauzei) [art. 249 alin. (1)
NCPC] . 18
Raportul dintre pertinenţă şi concludenţă este următorul: dacă orice probă

concludentă este şi pertinentă, atunci nu orice probă pertinentă este şi concludentă.
1.2. Mijloacele de probă.

Sunt mijloace de probă, potrivit art. 244 NCPC: înscrisurile, martorii,
prezumţiile, mărturisirea, expertiza, mijloacele materiale de probă, cercetarea la faţa
locului sau alte mijloace prevăzute de lege. În cele ce urmează, vom analiza numai
primele patru mijloace de probă (şi numai din perspectiva admisibilităţii lor), celelalte
urmând a fi analizate la disciplina Drept procesual I+II.
1.2.1. Înscrisurile.
Înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un
act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare
şi stocare. Distingem între:
- înscrisuri autentice;
- înscrisuri sub semnătură privată;
- înscrisuri pe suport informatic;
- duplicatele şi copiile de pe înscrisurile autentice şi înscrisurile sub semnătură
privată;
- alte categorii de înscrisuri.
Potrivit art. 263 NCPC, înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după
caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă
) persoană investită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege.
Sunt astfel de acte:
Înscrisul
autentic - înscrisurile autentice notariale (realizate, în conformitate cu dispoziţiile Legii
nr. 36/1995 cu privire la notarii publici şi activitatea notarială);
- hotărârile organelor jurisdicţionale şi nu numai hotărârile judecătoreşti;
- actele de stare civilă (întocmite de către funcţionarii publici, în conformitate
18
Potrivit acestui text de lege, „Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea
procesului”.
53
cu dispoziţiile noului Cod civil);
- menţiunile care reprezintă constatări personale ale agentului instrumentator.
Autenticitatea înscrisului se referă la următoarele elemente:
- stabilirea identităţii părţilor;
- exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut;
- semnătura acestora;
- data înscrisului.
Forţa probantă a înscrisului authentic.

Aşadar, înscrisurile autentice, cât priveşte menţiunile referitoare la faptele
săvârşite de funcţionarul public şi cele referitoare la faptele materiale, petrecute în
prezenţa acestuia şi constatate prin propriile simţuri, fac dovadă deplină, ele neputând
fi combătute, decât ca urmare a declarării lor ca false [art. 264 alin. (1) NCPC]. Drept
urmare, forţa probantă a înscrisului autentic este superioară altor înscrisuri.
Însă, menţiunile cuprinse în actul autentic şi care privesc declaraţiile făcute de
părţi şi care nu sunt şi nu puteau fi verificate de funcţionarul public, fac dovadă
numai până la proba contrară [art. 264 alin. (2) NCPC]. Aceste menţiuni prezintă
forţa probantă a unui înscris sub semnătură privată şi nu a unuia autentic.
Menţiunile, cuprinse în actul autentic, dar care nu au legătură cu obiectul
principal al actului, au puterea doveditoare a unui început de dovadă scrisă, trebuind
completate cu martori [art. 264 alin. (3) NCPC, teza a doua].
Actul autentic se bucură de prezumţia de autenticitate şi de validitate, proba
contrară trebuind realizată de partea care îl contestă. Deţinătorului actului autentic nu-
i revine obligaţia de a dovedi autenticitatea şi validitatea acestuia.
Actul autentic, realizat în această formă, numai în scop de probaţiune şi nu
pentru însăşi validitatea sa, dar care este nul pentru necompetenţa funcţionarului sau
pentru lipsa formei, poate fi convertit în înscris sub semnătură privată, având forţa
probantă specifică unui astfel de act, dacă este semnat de părţile contractante; dacă nu
este semnat de părţile contractante, înscrisul în cauză are forţa probantă a unui
început de dovadă scrisă. Suntem în prezenţa conversiunii actului juridic.
Înscrisul sub semnătură privată este, potrivit dispoziţiilor art. 266 NCPC,
acel înscris, care poartă semnătura părţilor, indiferent de suportul său material. Pentru
a fi în prezenţa unui înscris sub semnătură privată, acesta trebuie să întrunească,
cumulativ, o condiţie generală şi, după caz, una sau mai multe, dintre cele trei condiţii
speciale.
Condiţia cu caracter general, care trebuie îndeplinită de orice înscris pentru a
) fi calificat sub semnătură privată, este cea a semnăturii autorului sau autorilor
Înscrisul sub actului. Semnătura trebuie executată, de mâna autorului sau autorilor actului (condiţia
semnătură nu este îndeplinită dacă semnătura este dactilografiată, litografiată, este aplicată
privată
parafa sau este pus degetul). Persoana trebuie să execute semnătura obişnuită, aceasta
trebuind să fie aşezată, în înscris, astfel încât să rezulte că autorul ei îşi însuşeşte
întregul conţinut al actului. Noul Cod de procedură civilă admite, în art. 262 alin. (2)
şi semnătura electronică, pe care o consideră valabilă numai dacă este reprodusă în
condiţiile prevăzute de lege.
Sunt condiţii speciale, ce trebuie îndeplinite pentru a fi asigurată valabilitatea
anumitor înscrisuri sub semnătură privată, următoarele:
condiţia pluralităţii de exemplare, reglementată de art. 268 NCPC;
Aceasta trebuie îndeplinită, de către contractele sinalagmatice (acele
54
contracte, care dau naştere la obligaţii, în sarcina ambelor părţi, precum: contractul de
vânzare-cumpărare, contractul de locaţiune, contractul de antrepriză etc.), care nu
sunt valabile, decât dacă s-au făcut, în atâtea exemplare originale, câte părţi cu interes
contrar sunt. Pe fiecare exemplar original, trebuie făcută menţiunea numărului
originalelor întocmite. Pluralitatea exemplarelor originale nu este cerută când părţile,
de comun acord, au depus singurul original la un terţ ales de ele.
Această condiţie nu trebuie îndeplinită nici de către întreprinzători, nici de
către alţi profesionişti, în înţelesul legii.
formalitatea „bun şi aprobat”, reglementată de art. 269 NCPC;
Această condiţie trebuie îndeplinită de către actele juridice al căror obiect este
reprezentat de o sumă de bani sau de o cantitate de bunuri fungibile. Partea
contractantă care se obligă (mai puţin întreprinzătorii sau alţi profesionişti), trebuie,
fie să redacteze în întregime înscrisul, fie, în cazul în care o altă persoană îl
redactează, să scrie la final cu mâna sa formula „bun şi aprobat pentru…”, cu arătarea
în litere a sumei sau cantităţii datorate. Această formulă poate fi înlocuită cu una
sinonimă. Neîndeplinirea acestei condiţii atrage lipsirea de forţă probantă a înscrisului
în cauză, a cărui validitate nu este însă afectată. Nu trebuie îndeplinită această
condiţie de înscrisurile sub semnătură privată, provenite din convertirea înscrisurilor
autentice, nule.
Când suma arătată în cuprinsul înscrisului este diferită de cea arătată în
formula „bun şi aprobat pentru …”, se prezumă că obligaţia nu există decât pentru
suma cea mai mică, chiar dacă înscrisul şi formula mai sus menţionată sunt scrise în
întregime cu mâna sa de către cel obligat, mai puţin în ipoteza în care se dovedeşte în
care parte este greşeala sau dacă prin lege se prevede altfel.
Înscrisurile sub semnătură privată pentru care nu s+au respectat aceste condiţii
) vor putea fi considerate ca început de dovadă scrisă (art. 271 NCPC).
condiţia cerută testamentului olograf de a fi scris, semnat şi datat de mâna
Înscrisul sub
semnătură testatorului.
privată
Forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată (art. 267 NCPC).
Înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de către cel căruia îi este opus sau,
după caz, socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părţi până la proba contrară.
Menţiunile din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părţilor fac,
de asemenea, dovadă până la proba contrară, iar celelalte menţiuni, străine de
cuprinsul acestui raport, pot servi doar ca început de dovadă scrisă.
Data înscrisului produce, faţă de părţi, aceleaşi efecte, ca şi celelalte menţiuni
ale acestuia. Însă, faţă de terţi (persoanele, care nu au participat la încheierea actului),
data produce efecte, numai din ziua, în care a devenit certă. Data certă a înscrisului
sub semnătură privată nu coincide, de cele mai multe ori, cu data din cuprinsul
înscrisului. Înscrisurile sub semnătură privată dobândesc dată certă, prin următoarele
modalităţi, reglementate de Codul de procedură civilă în art. 272:
- din ziua când au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către notarul
public, executorul judecătoresc sau alt funcţionar competent în această privinţă;
- din ziua în care au fost înfăţişate la o autoritate sau instituţie publică,
făcându-se despre aceasta menţiune pe înscrisuri;
- din ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt document public;
- din ziua morţii ori din ziua când a intervenit neputinţa fizică de a scrie a
celui a celui care l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-au subscris, după caz;
- din ziua în care conţinutul lor este reprodus, chiar şi pe scurt, în înscrisuri
55
autentice întocmite în condiţiile art. 263 (care reglementează competenţa de a realiza
înscrisuri autentice), precum încheieri, procese-verbale pentru punerea de sigilii sau
pentru facere de inventar;
- din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeaşi natură care dovedeşte în
chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului.
Începutul de dovadă scrisă.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 NCPC, „Se socoteşte început de dovadă scrisă
orice scriere, chiar nesemnată şi nedatată, care provine de la o persoană căreia acea
scriere i se opune ori de la cel al cărui succesor în drepturi este acea persoană, dacă
scrierea face credibil faptul pretins”.
Din definiţia dată de Codul de procedură civilă, rezultă că suntem în prezenţa
unui început de dovadă scrisă, dacă:
există o scriere, chiar nesemnată şi nedatată;
Codul de procedură civilă are în vedere orice fel de scriere, precum: înscris
autentic, nul şi care nu îndeplineşte nici condiţiile pentru a fi convertit în înscris sub
semnătură privată; înscris sub semnătură privată, căruia îi lipseşte cel puţin o condiţie
de validitate; însemnări; note; scrisori; chitanţe; declaraţii scrise, extrajudiciare; cereri
şi altele asemenea.
) scrierea provine de la cel căruia îi este opusă ori de la cel al cărui succesor
Începutul de în drepturi este acea persoană;
dovadă scrisă Este necesar ca cel căruia îi este opusă scrierea să o redacteze în întregime,
sau, dacă este scrisă de altcineva, să şi-o însuşească prin semnătură.
scrierea este de natură să facă verosimil/credibil faptul pretins.
Caracterul verosimil al scriiturii este apreciat de către instanţa de judecată.
Forţa probantă a începutului de dovadă scrisă
Începutul de dovadă scrisă are forţă probantă, numai dacă este completat cu
alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori sau prin prezumţii. Aşadar,
puterea doveditoare a acestuia este incompletă, în comparaţie cu a celorlalte
înscrisuri.
Registrele şi hârtiile domestice.

Codul de procedură civilă reglementează în art. 273 registrele şi hârtiile
domestice. Acestea nu fac dovadă pentru cel care le-a scris, ci numai împotriva
acestuia:
- în toate cazurile în care acestea atestă neîndoielnic o plată primită;
- când cuprind menţiunea expresă că însemnarea a fost făcută în folosul celui
arătat drept creditor, pentru a ţine loc de titlu.
Înscrisurile pe suport informatic (art. 276-278 NCPC).

Când datele unui act juridic sunt redate pe un suport informatic, documentul
care reproduce aceste date constituie instrumentul probator al actului, dacă este
inteligibil şi prezintă garanţii suficient de serioase pentru a face deplina credinţă în
privinţa conţinutului acestuia şi a identităţii persoanei de la care acesta emană.
Instanţa de judecată este cea care va a aprecia calitatea documentului, aceasta
trebuind să ţină seama de circumstanţele în care datele au fost înscrise şi documentul
care le-a reprodus.
Înscrierea datelor unui act juridic pe suport informatic este prezumată a
prezenta garanţii suficient de serioase pentru a face deplina credinţă în cazul în care
56
ea este făcută în mod sistematic şi fără lacune şi când datele înscrise sunt protejate
contra alterărilor şi contrafacerilor, astfel încât integritatea documentului este deplin
asigurata. O astfel de prezumţie (relativă, apreciem noi) există şi în favoarea terţilor şi
rezultă din simplul fapt ca înscrierea este efectuată de către un profesionist.
Forţa probantă a înscrisurilor pe suport informatics.

) Dacă prin lege nu se prevede altfel, documentul care reproduce datele unui
Înscrisurile pe act, înscrise pe un suport informatic, face deplina dovadă între părţi, până la proba
suport contrară. Aşadar, din punct de vedere al forţei probante, înscrisul pe suport informatic
informatic este asimilat înscrisului sub semnătură privată.
Dacă suportul sau tehnologia utilizată pentru redactare nu garantează
integritatea documentului, acesta poate servi, după circumstanţe, ca mijloc material
de probă sau ca început de dovadă scrisă.
Duplicatele şi copiile de pe înscrisurile autentice sau sub semnătură privată

(art. 279-280 NCPC).
Duplicatele de pe înscrisurile notariale sau alte înscrisuri autentice, eliberate
în condiţiile prevăzute de lege, înlocuiesc originalul şi au aceeaşi putere doveditoare
ca şi acesta.
Copia, chiar legalizată, de pe orice înscris autentic sau sub semnătură privată
nu poate face dovadă decât despre ceea ce este cuprins în înscrisul original. Părţile
pot cere confruntarea copiei cu originalul. Dacă este imposibil să fie prezentat
originalul sau duplicatul înscrisului autentic ori originalul înscrisului sub semnătură
privată, copia legalizată de pe acestea constituie un început de dovadă scrisă.
Copiile de pe copii nu au nicio putere doveditoare.
Alte înscrisuri (art. 283-284 NCPC).

Sunt considerate, ca regulă, înscrisuri sub semnătură privată, având forţa
probantă a acestora:
- contractele încheiate pe formulare tipizate sau standardizate ori încorporând
condiţii generale tip;
- biletele, tichetele şi alte asemenea documente, utilizate cu ocazia încheierii
unor acte juridice sau care încorporează dreptul la numite prestaţii;
- telexul sau telegrama ale căror originale, depuse la oficiul poştal au fost
semnate de expeditor.
Care sunt condiţiile speciale ale înscrisului sub semnătură privată? A se vedea pag. 53.
57
1.2.3. Mărturia.
Mărturia reprezintă relatarea orală, făcută de o persoană, numită martor, în
faţa instanţei de judecată, cu privire la un fapt trecut, pertinent şi despre care a luat
cunoştinţă personal.
Pentru a fi în prezenţa mărturiei este necesar ca:
- martorul să cunoască personal faptele relatate;
- relatarea martorului trebuie făcută oral, în faţa instanţei de judecată;
- relatarea martorului trebuie să facă referire la fapte precise şi determinate,
care au legătură cu pretenţiile părţilor.
Cât priveşte admisibilitatea probei cu martori, ce prezintă o sferă mai
restrânsă, decât în cazul înscrisurilor, se impun următoarele precizări:
• faptele juridice în sens restrâns (evenimentele şi acţiunile omeneşti,
săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice) pot fi dovedite, prin orice mijloc
de probă, inclusiv cu martori, legea neimpunând, în ceea ce le priveşte, nici o
restricţie;
• actele juridice, cât priveşte probarea lor, sunt guvernate de următoarele
reguli, impuse de dispoziţiile art. 303 NCPC. Astfel:
a) actele juridice, al căror obiect are o valoare mai mare de 250 de lei, nu pot
fi dovedite cu martori, prezumţii sau prin mărturisire, ci numai prin înscris, fie
autentic, fie sub semnătură privată - regula.
Actul juridic, chiar având un obiect a cărui valoare este mai mică de 250 de
lei, însă cu privire la care legea a impus forma scrisă, ca o condiţie de validitate sau
) de probaţiune ori forma autentică, nu poate fi dovedit cu martori.
Cu titlu de excepţie, este admisibilă proba cu martori în următoarele cazuri:
Admisibilitatea
probei cu - contra unui întreprinzător sau altui profesionist, indiferent de valoarea
martori obiectului actului juridic;
- există un început de dovadă scrisă;
- partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un
înscris pentru dovedirea actului juridic;
- partea a pierdut înscrisul doveditor, din pricina unui caz fortuit sau de forţă
majoră;
- părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la
drepturile de care ele pot să dispună;
- actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori cauză ilicită,
după caz;
- se cere lămurirea clauzelor actului juridic.
b) împotriva sau peste ceea ce cuprinde actul ori despre ceea ce s-ar pretinde
că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere
forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, nu este admisă niciodată proba
cu martori. Fac excepţie, bineînţeles, situaţiile mai sus prezentate, în care, deşi
obiectul actului juridic are o valoare mai mare de 250 de lei, se admite proba cu
martori.
Forţa probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea judecătorului (art. 318
NCPC).
1.2.4. Mărturisirea.
Mărturisirea reprezintă recunoaşterea de către una dintre părţi, din proprie
iniţiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă
îşi întemeiază pretenţia sau, după caz, apărarea [art. 342 alin. (1) NCPC].
58
Aşadar, mărturisirea:
- reprezintă un act juridic unilateral, din punct de vedere al dreptului
substanţial şi un mijloc de probă, din punct de vedere al dreptului procesual;
- trebuie să provină de la o persoană, cu deplină capacitate de exerciţiu,
întrucât este un act de dispoziţie;
- trebuie să provină de la titularul dreptului care face obiectul litigiului sau
de la un mandatar al acestuia, împuternicit prin procură specială, întrucât reprezintă
un act personal;
- este irevocabilă, neputând fi retractată de autor, decât dacă dovedeşte că a
făcut-o, dintr-o eroare de fapt scuzabilă;
- trebuie să fie expresă, nefiind incompatibilă cu tăcerea autorului.
Codul civil distinge între mărturisirea judiciară şi mărturisirea extrajudiciară.
Mărturisirea judiciară.
Mărturisirea judiciară este obţinută în cursul judecăţii, în faţa instanţei, fie
prin interogatoriu (provocată), fie spontan (fără interogatoriu). Interogatoriul
) reprezintă mijlocul procesual de administrare a probei mărturisirii.
Mărturisirea Mărturisirea judiciară poate fi:
a) simplă – partea chemată la interogatoriu recunoaşte, fără rezerve, dreptul
pretins de adversar;
b) calificată - partea chemată la interogatoriu recunoaşte faptul pretins, dar
adaugă alte fapte, legate de dreptul pretins de adversar. Spre exemplu, partea
recunoaşte că a primit de la adversar suma pretinsă, însă, adaugă că aceasta nu a
reprezentat un împrumut, ci preţul bunului, pe care i l-a vândut reclamantului.
c) complexă - partea chemată la interogatoriu recunoaşte faptul pretins, dar
adaugă alte fapte legate de dreptul pretins de adversar, de natură a atenua sau a
anihila efectele faptului mărturisit. Spre exemplu, pârâtul recunoaşte că a primit, de la
reclamant, o sumă de bani, dar susţine că i-a restituit-o acestuia din urmă.
Mărturisirea extrajudiciară.
Aceasta este făcută, în faţa altui organ decât instanţa de judecată sau a altei
instanţe judecătoreşti decât cea competentă a judeca litigiul în cauză. Mărturisirea
extrajudiciară poate fi scrisă sau verbală. Chiar şi aceasta din urmă poate fi folosită ca
mijloc de probă, dacă a fost consemnată, în scris de către organul de stat în faţa căruia
a fost făcută.
În principiu, mărturisirea poate fi folosită ca mijloc de probă, în toate
situaţiile. În mod excepţional însă, potrivit dispoziţiilor art. 344 alin. (2) NCPC,
mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate fi invocată în cazurile în care proba cu
martori nu este admisă.
Până în 1950, mărturisirea era considerată proba perfectă (probatio
probatissima), regina probelor, în sensul că avea putere doveditoare deplină, instanţa
fiind nevoită să dea câştig de cauză părţii adverse celei care a făcut-o. În prezent însă,
ea este considerată o probă obişnuită, ce poate fi combătută prin orice alt mijloc de
probă.
1.2.5. Prezumţiile.
Acestea reprezintă consecinţele, pe care legea sau judecătorul le trage, dintr-
un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut. Prezumţiile reprezintă presupuneri
ale judecătorului sau ale legiuitorului (art. 321 NCPC).
În funcţie de autorul lor, prezumţiile sunt:
- legale – reprezentând opera legiuitorului, acestea scutesc de dovadă pe acela
59
în folosul căruia este stabilită, în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca
fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumţia trebuie să
dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe care se întemeiază aceasta.
Prezumţia legală poate fi răsturnată prin proba contrară, dacă legea nu dispune
altfel.
) Drept urmare, distingem între prezumţii legale absolute, care nu pot fi
răsturnate prin proba contrară (spre exemplu, prezumţia de autoritate a lucrului
Prezumţiile
judecat) şi prezumţii legale relative, care fac dovadă numai până la proba contrară
(spre exemplu, prezumţia care stabileşte timpul legal al concepţiunii copilului sau
prezumţia de paternitate).
- judiciare – reprezentând concluziile trase de judecător. Admisibilitatea
prezumţiilor judiciare este condiţionată de admisibilitatea probei cu martori.
Admisibilitatea probei cu martori. A se vedea pag. 58.

61-126.
60
MODULUL IV
ACTUL JURIDIC CIVIL
1. Cuprins
2. Obiectiv general
W Cuprins:
W U.IV. 8: Noţiunea, clasificarea şi condiţiile de validitate ale actului

juridic civil.
W U.IV. 9: Efectele actului juridic civil.
W U.IV. 10: Modalităţile actului juridic civil.
= 2 ore
W Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind actul juridic

civil.

noţiunea, clasificarea, condiţiile de validitate, efectele şi modalităţile actului
juridic civil.
61
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8.
NOŢIUNEA, CLASIFICAREA ŞI CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE
ACTULUI JURIDIC CIVIL
1. Noţiunea actului juridic civil.

Actul juridic civil reprezintă o manifestare de voinţă, făcută cu intenţia de a
) produce efecte juridice, adică de a naşte, a modifica sau a stinge un raport juridic
Înscrisurile pe civil, concret.
suport Sunt elemente definitorii ale actului juridic următoarele:
informatic - manifestarea de voinţă trebuie să provină de la un subiect de drept;
- manifestarea de voinţă trebuie exprimată cu intenţia de a produce efecte
juridice;
- efectele juridice constau în a naşte, a modifica sau a stinge un raport
juridic civil concret.
Expresia „act juridic” are două sensuri:
a) negotium juris sau negotium (operaţiune juridică) – în acest sens, actul
juridic desemnează tocmai manifestarea de voinţă, exprimată cu intenţia de a produce
efecte juridice;
b) instrumentum probationis sau instrumentum (înscris constatator) – în acest
sens, actul juridic desemnează suportul material care consemnează ori redă
manifestarea de voinţă exprimată.
Precizăm că noul Cod civil nu consacră o teorie a actului juridic civil, aceasta
urmând a fi realizată de către doctrină. Noul Cod civil reglementează însă
problematica contractului, ca principal izvor de obligaţii. Cu această ocazie, actul
normativ în discuţie realizează o clasificare (incompletă, în opinia noastră) a
contractului, reglementează condiţiile de validitate a acestuia, precum şi nulitatea şi
efectele lui. Rezultă aşadar că dreptul comun în materia actului juridic civil este
reprezentat de textele de lege, afectate de noul Cod civil, contractului.
2. Clasificarea actelor juridice civile.

2.1. Acte unilaterale, bilaterale şi plurilaterale, după numărul părţilor.
Actul unilateral este rezultatul voinţei unei singure părţi. Sunt astfel de acte:
testamentul, oferta, promisiunea unilaterală, promisiunea publică de recompensă,
revocarea promisiunii publice de recompensă, confirmarea unui act anulabil etc.
Actul bilateral reprezintă voinţa concordantă a două părţi. Contractul civil (de
vânzare-cumpărare, de donaţie, de schimb, de locaţiune etc.) este un astfel de act.
) Actul plurilateral reprezintă acordul de voinţă a trei sau mai multe părţi.
Contractul de societate constituie un exemplu de act multilateral.
Actele juridice
unilaterale,
Nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile, în unilaterale şi
bilaterale şi bilaterale, în temeiul criteriului numărului părţilor, cu clasificarea contractelor
plurilaterale civile, în unilaterale şi sinalagmatice, după criteriul interdependenţei obligaţiilor.
Orice contract, indiferent că este unilateral sau sinalagmatic, este, în acelaşi
timp, un act juridic bilateral, întrucât reprezintă rezultatul acordului de voinţă a două
părţi. Contractul este unilateral, dacă obligaţiile care rezultă din acesta nu sunt
reciproce şi interdependente (art. 1171 NCC, teza a doua), precum în cazul
contractului de donaţie şi este sinalagmatic, dacă obligaţiile care rezultă din acesta
sunt reciproce şi interdependente (art. 1171 NCC, prima teză), precum în cazul
contractului de vânzare-cumpărare, de locaţiune, de arendare etc.
62
Aşadar, nu poate fi pus semnul egalităţii, între actele juridice unilaterale şi
contractele unilaterale. De esenţa oricărui contract, chiar şi a celui unilateral, este
existenţa a două părţi contractante. Existenţa însă a unor obligaţii interdependente
este numai de natura acestuia.
Pentru a explica distincţia dintre contractul sinalagmatic şi cel unilateral,
oferim următorul exemplu: contractul de depozit cu titlu gratuit este unilateral, deşi
întâlnim obligaţii în sarcina ambelor părţi, adică obligaţii reciproce (depozitarul are
obligaţia de a restitui bunul depozitat la cererea deponentului, iar acesta din urmă,
deşi nu are obligaţia de a-l remunera pe depozitar, totuşi are obligaţia de a-l
despăgubi pe acesta din urmă pentru prejudiciile cauzate de bunul depozitat). Aşadar,
obligaţiile menţionate sunt numai reciproce, nu şi interdependente.
Această clasificare prezintă importanţă juridică cât priveşte:
♦ aprecierea valabilităţii actului juridic civil (în cazul actului unilateral, se
verifică o singură voinţă, pe când în cazul actului bi- şi plurilateral trebuie verificată
fiecare voinţă exprimată);
♦ regimul juridic al viciilor de consimţământ (eroarea este viciu de
consimţământ, în cazul actelor bilaterale, numai dacă este cunoscută de cealaltă parte,
iar dolul, numai dacă provine de la cocontractant; în cazul actelor unilaterale, dolul
îmbracă forma captaţiei şi sugestiei).
2.2. Acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit, după scopul urmărit de părţi
la încheierea lor.
Este cu titlu oneros, potrivit dispoziţiilor art. 1172 alin. (1) NCC, acel act
juridic civil prin care o parte procură celeilalte un folos patrimonial, urmărind, însă,
obţinerea unui alt folos patrimonial în schimb. Sunt astfel de acte: contractul de
vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de locaţiune, contractul de
) antrepriză etc.
Actele juridice Actele cu titlu oneros sunt subclasificate în comutative şi aleatorii.
cu titlu oneros Este comutativ actul juridic cu titlu oneros, la a cărui încheiere părţile cunosc
existenţa şi întinderea obligaţiilor lor [art. 1173 alin. (1) NCC]. Este un astfel de act,
spre exemplu, contractul de antrepriză.
Actul aleatoriu este acel act cu titlu oneros, la a cărui încheiere părţile nu
cunosc întinderea obligaţiilor lor, existând şansa unui câştig sau riscul unei pierderi,
ambele depinzând de un eveniment viitor şi incert [art. 1173 alin. (2) NCC]. Sunt
astfel de acte, spre exemplu: contractul de rentă viageră, jocul şi pariul, contractul de
întreţinere.
Actul cu titlu gratuit este, potrivit dispoziţiilor art. 1172 alin. (2) NCC, acel
act juridic civil, prin care partea care procură celeilalte un folos patrimonial, nu
urmăreşte să obţină, în schimb, un folos patrimonial propriu. Sunt astfel de acte:
testamentul, contractul de donaţie, contractul de împrumut de folosinţă, contractul de
împrumut fără dobândă, mandatul gratuit, depozitul neremunerat.
) Actele cu titlu gratuit se subclasifică în liberalităţi şi acte dezinteresate.
Liberalităţile sunt acele acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi
Actele juridice
cu titlu gratuit micşorează patrimoniul prin folosul patrimonial procurat. Este cazul contractului de
donaţie.
Actele dezinteresate sunt acele acte cu titlu gratuit, prin care dispunătorul
procură un avantaj patrimonial, fără a-şi micşora patrimoniul. Sunt astfel de acte:
mandatul gratuit, depozitul neremunerat, contractul de împrumut de folosinţă.
63
Clasificarea actelor juridice, în acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit,
prezintă importanţă juridică, cât priveşte:
- capacitatea de a contracta (legea este mai exigentă, instituind incapacităţi
speciale, în cazul actelor cu titlu gratuit);
- forma pe care trebuie să o îmbrace, ad validitatem sau ad probationem
(legea este mai riguroasă, cât priveşte actele cu titlu gratuit);
- răspunderea părţilor pentru neîndeplinirea obligaţiilor (aceasta se apreciază
cu mai multă severitate, în cazul actelor cu titlu oneros);
- viciile de consimţământ (leziunea este viciu numai în cazul actelor cu titlu
oneros, nu şi al celor cu titlu gratuit).
2.3. Acte juridice civile constitutive, translative şi declarative, după efectul

lor.
Este constitutiv acel act juridic civil, care dă naştere unui drept subiectiv, care
nu a existat anterior. Este cazul ipotecii, gajului, uzufructului, partajului etc.
) Este translativ, acel act juridic civil, care are ca efect transmiterea unui drept
subiectiv civil, dintr-un patrimoniu, în altul. Sunt astfel de acte, contractul de
Actele juridice
constitutive,
vânzare-cumpărare, contractul de donaţie etc.
translative şi Este declarativ acel act juridic civil, care are ca efect consolidarea sau
declarative definitivarea unui drept subiectiv preexistent. Este un astfel de act, în anumite situaţii,
tranzacţia
Actul confirmativ este o specie a actului declarativ. Este un astfel de act, cel
prin care este confirmat un act juridic anulabil, pentru încălcarea, la încheierea sa, a
unui interes personal, individual. Actul confirmativ este realizat de partea îndreptăţită
să ceară anularea actului juridic.
Importanţa juridică acestei clasificări se manifestă sub următoarele aspecte:
• actele constitutive şi actele translative produc efecte pentru viitor (ex nunc),
pe când actele declarative produc efecte şi pentru trecut (ex tunc);
• numai actele translative pot constitui just titlu pentru uzucapiunea scurtă;
• numai actele constitutive şi translative sunt supuse publicităţii imobiliare.
2.4. Acte juridice civile de conservare, de administrare şi de dispoziţie,

după importanţa lor.
Sunt acte juridice de conservare acele acte prin care se realizează păstrarea
unui drept, preîntâmpinându-se pierderea acestuia. Aceste acte comportă cheltuieli
reduse, deşi, prin intermediul lor, se salvează drepturi având valori mari. Aşadar,
acestea prezintă, întotdeauna, avantaj pentru autorul lor. Sunt astfel de acte:
întreruperea unei prescripţii prin introducerea unei acţiuni în justiţie, înscrierea unei
) ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia.
Actele juridice Actele juridice de administrare permit normala punere în valoare a unui bun
de conservare, sau a unui patrimoniu. Aşadar, actele de administrare pot privi numai un bun sau un
de
administrare şi patrimoniu. Sunt astfel de acte: închirierea unui bun, culegerea fructelor, reparaţiile
de dispoziţie de întreţinere, asigurarea unui bun etc.
Actele de dispoziţie sunt acele acte, care au ca efect ieşirea din patrimoniu a
unui bun sau a unui drept, ori grevarea acestuia cu o sarcină reală. Sunt acte de
dispoziţie, spre exemplu, vânzarea-cumpărarea, donaţia, împrumutul de consumaţie
etc.
Importanţa juridică a acestei clasificări priveşte:
64
• capacitatea părţilor de a contracta (acte de dispoziţie pot încheia, numai
persoanele care au deplină capacitate de exerciţiu, celelalte persoane având nevoie de
încuviinţarea ocrotitorului legal şi/sau instanţei de tutelă; acte de administrare care nu
le prejudiciază pot încheia şi persoanele care au numai capacitate restrânsă de
exerciţiu; acte de conservare pot încheia, chiar şi persoanele lipsite de capacitate de
exerciţiu). Precizăm însă că, atât persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, cât şi
cele care deţin capacitate restrânsă de exerciţiu pot încheia singure acte de dispoziţie
de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor.
• numai pentru realizarea unor acte de dispoziţie este necesară împuternicirea
mandatarului, prin mandat special, pentru realizarea celorlalte categorii de acte fiind
necesar şi suficient un mandat general;
• se consideră că moştenitorul a acceptat tacit moştenirea, numai dacă a
realizat, cu privire la bunurile succesorale, un act de dispoziţie, administrare
definitivă ori folosinţă. Dimpotrivă, în principiu, nu valorează acceptare tacită a
moştenirii, actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie.
Actele juridice cu titlu gratuit. Noţiune, subclasificare, exemple. A se vedea pag. 63.
2.5. Acte juridice civile consensuale, solemne şi reale, după modul de

încheiere (art. 1174 NCC).
Pentru valabilitatea actelor consensuale este necesară şi suficientă simpla
manifestare de voinţă a părţilor. Majoritatea actelor sunt consensuale, acestea
reprezentând regula.
Valabilitatea actelor solemne este condiţionată de îndeplinirea unei forme
prescrisă de lege. În cazul acestor acte, forma este cerută ad validitatem sau ad
) solemnitatem. Sunt astfel de acte: donaţia, testamentul, căsătoria, contractul de
arendare etc.
Actele juridice Actele reale nu sunt considerate valabil încheiate, decât dacă manifestarea de
consensuale,
solemne şi reale voinţă a părţilor este însoţită de remiterea (predarea) bunului. Contractul de depozit,
contractul de împrumut sau darul manual sunt acte juridice reale.
Neîndeplinirea formei cerute de lege, în cazul actelor solemne, atrage
nulitatea acestora.
2.6. Acte juridice civile între vii şi pentru cauză de moarte, după momentul
producerii efectelor lor.
65
Actele juridice între vii (inter vivos) produc efecte, în timpul vieţii celor de la
care emană, ele reprezentând regula.
Actele pentru cauză de moarte (mortis causa) produc efecte, numai la moartea
autorului lor. Este un astfel de act, testamentul. De regulă, astfel de acte sunt solemne,
spre deosebire de cele inter vivos, care sunt, în principiu, consensuale. Actele mortis
causa sunt expres şi limitativ reglementate de lege, spre deosebire de cele inter vivos,
care nu au, întotdeauna, o reglementare legală, fiind şi nenumite.
2.7. Acte juridice civile pure şi simple şi acte afectate de modalităţi, după
legătura lor cu modalităţile.
Este pur şi simplu un act juridic civil, care nu conţine o modalitate, termen,
condiţie sau sarcină.
Este afectat de modalităţi actul juridic civil, care cuprinde o modalitate. Sunt
astfel de acte, spre exemplu: contractul de donaţie cu sarcină (donatio sub modo),
contractul de asigurare, contractul de întreţinere etc.
2.8. Acte juridice civile principale şi acte juridice civile accesorii, după
raportul dintre ele.
Este principal actul juridic care are o existenţă de sine-stătătoare, soarta sa
juridică nedepinzând de soarta altui act juridic. Majoritatea actelor sunt principale.
Reprezentând excepţia, actele accesorii sunt acele acte a căror soartă juridică
depinde de cea a altor acte juridice. Este cazul, spre exemplu, a fidejusiunii, gajului,
ipotecii, arvunei etc.
Raportul dintre actul accesoriu şi cel principal este guvernat de adagiul
accesorium sequitur principale.
2.9. Acte juridice civile numite şi acte nenumite, după reglementarea şi

) denumirea lor legală.
Clasificarea Actele numite sau tipice sunt actele juridice, care au o denumire stabilită de
actelor juridice legea civilă şi o reglementare proprie. Majoritatea actelor juridice civile sunt numite.
Actele nenumite sau atipice sunt actele juridice civile, care nu beneficiază de o
reglementare şi de o denumire proprie. Unui astfel de act juridic i se vor aplica
normele juridice care reglementează materia contractului, iar dacă acestea nu sunt
îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai
mult (art. 1168 NCC).
2.10. Acte juridice civile cu executare dintr-o dată şi acte cu executare

continuă sau succesivă, după modul de executare.
Este cu executare dintr-o dată (uno ictu) sau cu executare instantanee acel act
juridic a cărui executare presupune o singură prestaţie din partea debitorului. Darul
manual este un astfel de act.
Este cu executare continuă sau succesivă acel act a cărui executare presupune
mai multe prestaţii eşalonate în timp. Sunt astfel de acte contractul de locaţiune,
contractul de rentă viageră etc.
Actelor juridice cu executare dintr-o dată le este aplicabilă, în caz de
neexecutare culpabilă, rezoluţiunea, iar celor cu executare continuă sau succesivă le
este specifică sancţiunea rezilierii. Dacă prima sancţiune are ca efect desfiinţarea
retroactivă a efectelor actului juridic, cea de-a doua produce efecte numai pentru
viitor.
66
Actele juridice consensuale, solemne şi reale. Noţiune, exemple şi importanţa clasificării. A
se vedea pag. 65-66.
3. Condiţiile de validitate a actului juridic civil.

Condiţiile actului juridic civil reprezintă elementele din care este alcătuit un
asemenea act. Potrivit dispoziţiilor art. 1179 NCC, acestea sunt: capacitatea (asupra
căreia nu vom mai insista, întrucât a fost tratată în cadrul raportului juridic civil),
consimţământul, obiectul şi cauza. Forma reprezintă şi ea o condiţie, însă numai a
acelor acte juridice care, în temeiul dispoziţiilor legale, trebuie să îmbrace, în scopul
asigurării validităţii sau probaţiunii lor, o anumită formă.
3.1. Consimţământul.
Consimţământul şi cauza, elemente ale actului juridic civil, formează voinţa
juridică. Fenomen complex, voinţa juridică este guvernată de două principii:
a) principiul libertăţii de a contracta sau principiul autonomiei de voinţă;
Acesta este consacrat de dispoziţiile art. 1169 NCC, potrivit cărora „Părţile
sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele
impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri” şi de dispoziţiile art. 1270
NCC, potrivit cărora „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile
contractante”
) Aşadar, principiul potrivit căruia subiecţii de drept pot încheia orice acte
Voinţa juridică juridice este limitat de respectarea normelor juridice civile imperative (precum, cele
referitoare la capacitatea civilă), a ordinii publice (a normelor care reglementează
ordinea economică, socială şi politică) şi a bunelor moravuri.
Nerespectarea acestor limite atrage nulitatea absolută a actului juridic civil.
b) principiul voinţei reale sau principiul voinţei interne.
Voinţa juridică este formată din două elemente:
- unul psihologic (care constă în voinţa internă a subiectului de drept);
- unul social (care constă în manifestarea în exterior a acestei voinţe, numită şi
declaraţie de voinţă).
De cele mai multe ori, cele două elemente concordă, în sensul că voinţa
exprimă tocmai voinţa internă a subiectului de drept. În caz de neconcordanţă însă
între voinţa declarată şi voinţa internă, se dă prioritate acesteia din urmă, întrucât
Codul nostru civil a adoptat concepţia subiectivă.
Definiţia consimţământului.
Consimţământul este acea condiţie de fond, generală şi esenţială a actului
juridic, care constă în manifestarea exterioară a hotărârii de a încheia un astfel de act.
67
Sunt sensuri ale termenului „consimţământ” următoarele:
a) manifestarea unilaterală de voinţă, adică voinţa exteriorizată a uneia dintre
părţile actului juridic bilateral ori a autorului actului unilateral;
b) acordul de voinţă al părţilor, în actele juridice bilaterale sau multilaterale.
Condiţiile de valabilitate a consimţământului.

Potrivit dispoziţiilor art. 1204 NCC, „Consimţământul părţilor trebuie să fie
serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză”. Deşi noul Cod civil enumeră numai
aceste trei condiţii, apreciem că, pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să
îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
1. Consimţământul să provină de la o persoană cu discernământ.
Numai persoanele cu deplină capacitate de exerciţiu au discernământul
necesar pentru încheierea de acte juridice. Minorii până la 14 ani şi persoanele puse
sub interdicţie judecătorească nu au discernământ. În schimb, minorii cu vârsta
cuprinsă între 14 şi 18 ani au un discernământ în curs de formare, astfel încât pot
încheia acte juridice civile, fie personal, fie cu încuviinţarea ocrotitorilor legali şi/sau
a instanţei de tutelă.
Întâlnim, însă, şi incapacităţi naturale, reprezentând acele situaţii, în care se
află persoane cu deplină capacitate de exerciţiu, dar care sunt lipsite temporar de
discernământ, întrucât se află în stare de beţie, hipnoză, somnambulism, mânie
puternică etc.
2. Consimţământul să fie exteriorizat.
Voinţa internă a subiectelor de drept nu are valoare juridică, decât dacă este
) exteriorizată, adică dacă este manifestată în exterior, prin unul dintre următoarele
moduri, prevăzute de art. 1140 NCC: verbal, în scris sau alt comportament care,
Condiţiile de
valabilitate a potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor nu
consimţământului lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare.
Aşadar, primele două moduri (verbal şi în scris) reprezintă forme de
exteriorizare expresă a consimţământului, iar cel de-al treilea mod reprezintă formă
de exteriorizare tacită a consimţământului.
Părţile actului juridic aleg, în mod liber, forma manifestării de voinţă, întrucât
principiul aplicabil exteriorizării consimţământului este acela al consensualismului,
consacrat de art. 1178 NCC. Potrivit acestuia, „Contractul se încheie prin simplul
acord de voinţe al părţilor, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru
încheierea sa valabilă”.
Precizăm însă că manifestarea de voinţă de a încheia acte juridice poate fi, nu
numai expresă, ci şi tacită. În principiu, tăcerea nu valorează consimţământ. Totuşi,
există situaţii, în care, în mod excepţional, tăcerea are valoare de consimţământ.
Astfel:
- când legea prevede, în mod expres, acest lucru;
- când părţile, prin voinţa lor expresă, dau tăcerii această valoare;
- când, conform practicilor statornicite între părţi sau uzanţelor, tăcerea
valorează acceptare.
Care sunt modurile de exteriorizare a consimţământului? A se vedea pag. 68.
68
3. Consimţământul să fie serios, adică exprimat cu intenţia de a produce
efecte juridice.
Consimţământul este valabil, numai dacă este făcut în stare de angajament
juridic, adică dacă este dat cu intenţia de a produce efecte juridice, în sensul de a da
naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil. Dimpotrivă, nu vom fi în
prezenţa unui consimţământ valabil exprimat, dacă:
- acesta a fost dat în glumă (jocandi causa);
- manifestarea de voinţă a fost făcută din prietenie, din curtoazie sau din pură
complezenţă;
- acesta a fost dat cu o rezervă mentală (reservatio mentalis);
- destinatarul declaraţiei de voinţă ştie că aceasta nu este făcută cu intenţia de
a angaja din punct de vedere juridic;
- acesta a fost dat sub condiţie pur potestativă, din partea celui care se obligă;
- manifestarea voinţei este foarte vagă.
4. Consimţământul să fie liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză, adică să nu
fie viciat.
Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.
I. Eroarea.
Eroarea reprezintă acel viciu de consimţământ, care constă în falsa
reprezentare a realităţii în conştiinţa persoanei, la încheierea actului juridic.
A. Distingem, între eroare de fapt, care constă în falsa reprezentare asupra

unei stări sau situaţii de fapt, la încheierea actului juridic şi eroare de drept, care
constă în falsa reprezentare asupra existenţei sau a conţinutului unei norme juridice.
În principiu, eroarea de drept nu poate fi invocată pentru a obţine anularea unui act
juridic, întrucât nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca necunoaşterea
legii). Drept urmare, nu poate fi invocată eroarea în cazul dispoziţiilor legale
accesibile şi previzibile [art. 1208 alin. (2) NCC]. Totuşi, cu titlu de excepţie, eroarea
de drept esenţială atrage anulabilitatea actului juridic. Eroarea de drept este esenţială,
potrivit dispoziţiilor art. 1207 alin. (3) NCC, „…atunci când priveşte o normă juridică
determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului”, care nu are
caracter accesibil şi previzibil.
B. De asemenea, distingem între eroare esenţială şi eroare neesenţială.

a) Eroarea esenţială constă în falsa reprezentare ce poartă, fie asupra naturii
sau obiectului actului, fie asupra identităţii obiectului sau a unei calităţi a acestuia, fie
asupra identităţii persoanei sau a unei calităţi a acesteia.
- Eroarea asupra naturii actului juridic (error in negotium) se
caracterizează prin aceea că un contractant crede că încheie un anumit act juridic, iar
) celălalt crede că încheie un alt act juridic. Spre exemplu, o parte crede că încheie un
contract de vânzare-cumpărare şi că este îndreptăţit la primirea preţului, iar cealaltă
Eroarea
esenţială parte crede că primeşte o donaţie, astfel încât nu datorează preţ.
- În cazul erorii asupra identităţii obiectului (error in corpore), una dintre
părţi crede că actul juridic se referă la un anumit bun, iar cealaltă parte consideră că
obiectului actului juridic respectiv este reprezentat de un alt bun.
- Eroarea asupra unei calităţi a obiectului actului juridic (error in
substantiam) poartă asupra materiei din care este făcut bunul şi asupra tuturor
69
calităţilor acelui bun. Spre exemplu, o parte crede că bunul cu privire la care se
contractează prezintă anumite calităţi, inexistente în realitate.
- Eroarea asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia
(error in personam) este întâlnită, în cazul actelor juridice încheiate intuitu personae,
adică în considerarea persoanei. Sunt astfel de acte: donaţia, mandatul sau contractul
de arendare.
Eroarea este alcătuită numai dintr-un singur element, anume falsa reprezentare
a realităţii. Acest element are natură psihologică şi este greu de dovedit.
Pentru a fi în prezenţa erorii, este necesar să fie îndeplinite următoarele
condiţii:
- elementul asupra căruia poartă eroarea şi care a dus la încheierea actului să fi
fost esenţial, în sensul că, dacă s-ar fi cunoscut realitatea, actul nu s-ar fi încheiat;
- în cazul actelor bilaterale cu titlu oneros, este necesar ca cealaltă parte să fi
ştiut sau să fi trebuit să ştie că faptul asupra căruia poartă eroarea este esenţial pentru
) încheierea actului juridic;
- partea care este victima unei erori trebuie să o invoce cu bună-credinţă (art.
Eroarea
esenţială 1212 NCC).
Sancţiunea care intervine, în principiu, în cazul erorii esenţiale este nulitatea
relativă a actului juridic. Noul Cod civil însă reglementează, prin dispoziţiile art.
1213, posibilitatea adaptării contractului. Astfel, „Dacă o parte este îndreptăţită să
invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că doreşte
să execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea îndreptăţită
să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum a fost
înţeles de această din urmă parte”. Declaraţia părţii vizate de acţiunea în anulabilitate
trebuie să intervină în termen de 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data
când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată. După ce a fost comunicată o
astfel de declaraţie, partea aflată în eroare nu mai poate promova acţiunea în anularea
actului juridic.
Care sunt elementele asupra cărora poartă eroarea esenţială? A se vedea pag. 70.
b) Eroarea neesenţială/indiferentă poartă asupra unor simple motive ale

) actului juridic încheiat. Spre exemplu, suprafaţa apartamentului închiriat este mai
mică. Sancţiunea ce va interveni, în astfel de cazuri, nu va fi nulitatea actului juridic,
Eroarea
ci diminuarea valorică a prestaţiei.
neesenţială
C) Noul Cod civil conţine, de asemenea dispoziţii cu privire la eroarea
nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de calcul, eroarea de comunicare sau de
transmitere.
Este nescuzabilă, potrivit dispoziţiilor art. 1208 alin. (1)NCC, eroarea care
poartă asupra unui fapt care, după împrejurări, nu putea fi cunoscut cu diligenţe
70
rezonabile. Numai eroarea nescuzabilă atrage anularea actului juridic. Rezultă,
aşadar, că eroarea scuzabilă nu atrage anularea actului juridic.
În egală măsură, nu atrage anularea actului juridic, în temeiul dispoziţiilor art.
1209 NCC, eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare
a fost asumat de către cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de
acesta. Suntem în acest caz în prezenţa erorii asumate.
Simpla eroare de calcul atrage, în principiu, numai rectificarea şi nu anularea
actului juridic (art. 1210 NCC).
Se vor aplica însă regulile ce guvernează eroarea, în cazul în care aceasta
poartă asupra declaraţiei de voinţă sau când declaraţia a fost transmisă inexact prin
intermediul unei alte persoane ori prin mijloace de comunicare la distanţă (art. 1211
NCC).Codul civil reglementează astfel eroarea de comunicare sau de transmitere.
II. Dolul.
Dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin folosirea de către
cealaltă parte a unor manopere frauduloase, în scopul de a o determina să încheie un
act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Spre deosebire de eroare, care este spontană, dolul este o eroare provocată de
cealaltă parte contractantă, prin viclenie. Spre deosebire de eroare, dolul poate purta
şi asupra unor elemente neesenţiale pentru încheierea actului juridic. Aşadar dolul
poate atrage anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat contractantul nu
a fost esenţială [art. 1214 alin. (2) NCC].
Dolul, spre deosebire de eroare, are în structura sa două elemente, unul
subiectiv şi unul obiectiv, astfel încât este mai uşor de probat. Elementul subiectiv
) (intenţional) constă, în intenţia de a induce în eroare o persoană pentru a o determina
Dolul să încheie un act juridic. Elementul obiectiv (material) constă în întrebuinţarea
mijloacelor viclene, a manoperelor frauduloase, cu ajutorul cărora se materializează
intenţia de a induce în eroare.
Elementul material poate consta, fie în acţiuni (fapte comisive), care, în
materia liberalităţilor, îmbracă forma captaţiei sau sugestiei, fie în inacţiuni
(omisiuni), caz în care suntem în prezenţa unui dol prin reticenţă.
Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să provină de la cealaltă parte.
În cazul actelor bilaterale şi multilaterale, dolul trebuie să provină de la cealaltă parte
contractantă. Suntem în prezenţa dolului, chiar dacă vicleniile provin de la
reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi.
Deşi această condiţie poate fi îndeplinită numai în cazul actelor bilaterale sau
multilaterale, dolul poate vicia consimţământul şi în cazul actelor unilaterale,
îmbrăcând forma captaţiei sau sugestiei.
Vicierea consimţământului prin dol atrage anularea actului juridic. În plus,
autorul dolului răspunde şi pentru prejudiciile pe care le-a cauzat prin manoperele
sale frauduloase.
III. Violenţa.
Violenţa reprezintă viciul de consimţământ, care constă în ameninţarea fără
drept a unei persoane cu un rău, astfel încât îi insuflă acesteia o temere justificată,
care o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat [art. 1216
alin. (1) NCC]. Temerea este justificată dacă aceasta este de aşa natură încât partea
ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa,
71
persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent [art.
1216 alin. (2) NCC].
Ca şi dolul, violenţa este formată din două elemente:
A. unul obiectiv, care constă în ameninţarea cu un rău, fie de natură fizică
(vizând viaţa şi integritatea fizică a persoanei), fie de natură patrimonială (vizând
existenţa şi integritatea bunurilor), fie de natură morală (vizând onoarea, cinstea sau
sentimentele persoanei) [art. 1216 alin. (2) NCC].
Suntem în prezenţa violenţei, chiar dacă ameninţarea cu un rău priveşte alte
persoane decât partea contractantă, precum soţul, soţia, descendenţii sau ascendenţii
acesteia [art. 1216 alin. (3) NCC].
) Prezenţa elementului obiectiv, în structura violenţei, facilitează sarcina probei.
B. unul subiectiv, constând în insuflarea unei temeri justificate, de natură a
Violenţa
constrânge victima violenţei la încheierea actului juridic civil, pe care altfel nu l-ar fi
încheiat.
Indiferent că este fizică sau morală, violenţa poate fi:
a) justă (legitimă), caz în care nu este viciu de consimţământ (spre exemplu,
împrumutătorul îl ameninţă pe împrumutat, care nu a restituit la termenul contractual
suma împrumutată, cu acţiunea în justiţie). În egală măsură, nu atrage anularea
contractului simpla temere izvorâtă din respect (temerea reverenţiară).
Dimpotrivă, constituie violenţă şi atrage anularea actului juridic civil:
- temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept, făcută cu scopul
obţinerii de avantaje injuste (art. 1217 NCC);
- încheierea actului juridic de către o parte aflată în stare de necesitate, dacă
cealaltă parte a profitat de această stare (art. 1218 NCC).
b) injustă (nelegitimă), caz în care, fiind viciu de consimţământ, atrage
nulitatea relativă a actului juridic.
Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să îndeplinească două
condiţii:
a) să fie nelegitimă, injustă;
b) să fie determinantă pentru încheierea actului juridic.
În aprecierea acestui caracter, trebuie să se ţină cont de vârsta, starea socială,
sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice
altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii
contractului [art. 1216 alin. (4) NCC].
Suntem în prezenţa violenţei, chiar dacă ameninţarea cu un rău provine de la o
altă persoană, decât de la contractant, însă numai dacă partea al cărei consimţământ
nu a fost viciat cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de
către terţ (art. 1220 NCC).
Ca şi în cazul dolului, autorul violenţei răspunde şi pentru eventualele
prejudicii cauzate.
Felurile violenţei. A se vedea pag. 72.
72
IV. Leziunea.
Leziunea reprezintă acel viciu de consimţământ care constă în paguba
materială suferită de către una dintre părţile unui act juridic, cauzată de disproporţia
considerabilă de valoare dintre prestaţiile părţilor. Potrivit dispoziţiilor art. 1221 alin.
(1) NCC, „Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie,
de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în
favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la
data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii”.
Leziunea este formată, aşadar, din două elemente. Acestea sunt:
- elementul obiectiv, reprezentat de disproporţia considerabilă de valoare,
dintre contraprestaţii;
- elementul subiectiv, constând în profitarea de starea de nevoie, de lipsa de
experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi.
Pentru a fi în prezenţa leziunii, este necesar să fie întrunite următoarele
condiţii:
- leziunea să fie consecinţa directă a încheierii actului juridic;
) - leziunea să existe, în raport cu momentul încheierii actului juridic;
- disproporţia de valoare dintre contraprestaţii să fie considerabilă.
Leziunea
Prestaţia are o valoare considerabil mai mare, dacă leziunea depăşeşte
jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia
promisă sau prestată de partea lezată. Această disproporţie trebuie să subziste până la
momentul cererii de anulare.
Leziunea poate fi invocată şi de către minori, în măsura în care aceştia îşi
asumă obligaţii excesive prin raportare la starea lor patrimonială, la avantajele pe care
le obţin prin contract ori la ansamblul circumstanţelor. În cazul acestora, nu este
necesar însă ca leziunea să depăşească jumătate din valoarea pe care o avea la
momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de ei. Este suficient
numai ca minorii să dovedească faptul că şi-au asumat obligaţii excesive.
Ca urmare a leziunii, partea lezată poate alege între:
- acţiunea în anularea actului juridic;
- reducerea obligaţiilor sale, cu valoarea daunelor-interese la care este
îndreptăţită.
Indiferent de alegerea părţii lezate, acţiunea trebuie promovată în termen de 1
an de la data încheierii contractului.
Instanţa de judecată însă poate să menţină contractul, dacă cealaltă parte oferă,
în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei
obligaţii.
Nu este admisibilă leziunea în cazul contractelor aleatorii, al tranzacţiei sau al
altor contracte prevăzute de lege.
3.2. Obiectul actului juridic civil.

Codul civil realizează o distincţie foarte clară între obiectul contractului şi
obiectul obligaţiei. Astfel, obiectul contractului este reprezentat de operaţiunea
) juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de
Obiectul părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale
contractului [art. 1225 alin. (1) NCC].
Pentru a fi valabil, obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit
(adică, nu contravine legii, ordinii publice şi bunelor moravuri). Neîndeplinirea
73
acestor condiţii de valabilitate atrage nulitatea absolută a contractului [art. 1225 alin.
(2) NCC].
Obiectul obligaţiei este reprezentat de prestaţia la care se angajează
debitorul, adică acţiunile şi inacţiunile la care acesta este îndreptăţit, respectiv ţinut,
în temeiul contractului. Ca şi raportul juridic civil, actul juridic civil are un obiect
) derivat, reprezentat de bunurile la care se referă conduita părţilor.
Obiectul Potrivit Codului civil, pentru a fi valabil, obiectul obligaţiei trebuie să
obligaţiei întrunească, cumulativ, următoarele condiţii generale:
- să existe;
- să fie în circuitul civil;
- să fie determinat sau determinabil;
- să fie posibil;
- să fie licit.
a) Condiţia, potrivit căreia obiectul actului juridic trebuie să existe, are

valoare capitală pentru valabilitatea obiectului obligaţiei. Inexistenţa obiectului
obligaţiei atrage inexistenţa actului juridic civil, nemaifiind analizate celelalte condiţii
de validitate ale acestuia (capacitatea, consimţământul, cauza, forma).
Dacă bunul a existat, dar nu mai există, la data încheierii actului juridic, actul
nu este valabil, întrucât obiectul său nu există. Dacă bunul este prezent, la data
încheierii actului juridic, condiţia cu privire la existenţa obiectului este îndeplinită. În
lipsa unei prevederi contractuale contrare, poate forma obiectul unei obligaţii şi un
bun viitor, deci un bun care nu există la data încheierii actului juridic, dar care va
exista în viitor (art. 1228 NCC). De la această regulă, fac excepţie succesiunile
) nedeschise, care nu pot forma obiectul niciunui act juridic, indiferent că acesta are
Condiţiile caracter unilateral sau sinalagmatic.
obiectului
obligaţiei b) Cu privire la condiţia ca obiectul să se afle în circuitul civil, sunt valabile
precizările făcute cu ocazia clasificării bunurilor (anume, clasificarea bunurilor, în
bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil). Obiectul unei
prestaţii contractuale trebuie să se afle în circuitul civil (art. 1229 NCC), adică trebuie
să fie reprezentat de bunuri susceptibile de a fi dobândite sau înstrăinate prin acte
juridice, deci de bunuri alienabile.
Sintagma „circuit civil” este utilizată, în drept, în două accepţiuni. Lato sensu,
circuitul civil desemnează totalitatea actelor şi faptelor juridice, în virtutea cărora se
nasc raporturi de drept civil. Stricto sensu, prin circuit civil, înţelegem numai actele şi
faptele juridice, susceptibile să conducă la înstrăinarea sau la dobândirea valabilă a
unui drept sau bun. În materia obiectului actului juridic civil, sintagma „circuit civil”
este utilizată, în sens restrictiv, fiind circumscrisă numai actelor de dispoziţie, nu şi
celor de conservare şi de administrare.
Aşadar, pot forma obiectul unei prestaţii contractuale numai bunurile
proprietate privată, aparţinând particularilor, statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale, întrucât numai acestea sunt alienabile.
c) Indiferent că obiectul prestaţiei contractuale este reprezentat de conduita

părţilor sau de bunuri, acesta trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil.
Bunul cert este determinat, dacă în actul juridic sunt cuprinse suficiente elemente
pentru individualizarea lui, la momentul încheierii acestuia. Prestaţia contractuală are
un obiect determinabil, dacă în contract se arată cantitatea, calitatea şi valoarea
74
bunului de gen sau dacă acesta cuprinde criterii de determinare a bunului, la
momentul executării.
Noul Cod civil conţine câteva dispoziţii cu privire la determinarea obiectului
obligaţiei. Astfel.
- Calitatea prestaţiei sau a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau,
după împrejurări, cel puţin de nivel mediu, atunci când nu poate fi stabilită potrivit
contractului (art. 1231 NCC).
- Terţul desemnat pentru determinarea preţului sau a oricărui alt element al
contractului, trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi echidistant. În caz contrar,
instanţa va fi cea care va stabili preţul sau elementul nedeterminat de către părţi (art.
1232 NCC).
- Dacă părţile au stabilit prin contract că preţul se va determina prin
raportare la un factor de referinţă, iar acesta nu există, a încetat să mai existe ori nu
mai este accesibil, se va înlocui, în lipsa unei convenţii contrare, cu factorul de
referinţă cel mai apropiat (art. 1234 NCC).
Precizăm, în final, faptul că obiectul contractului este valabil numai dacă este
determinat, în timp ce obiectul obligaţiei este valabil, chiar şi în ipoteza în care este
numai determinabil.
d) Obiectul obligaţiei trebuie să fie posibil, întrucât ad imposibilium, nulla

obligatio. Numai imposibilitatea absolută atrage nevalabilitatea obiectului obligaţiei.
Aşadar, nevalabilitatea obiectului obligaţiei intervine, numai atunci când nicio
persoană nu poate să-l realizeze. Imposibilitatea debitorului (imposibilitate relativă)
de a executa obiectul obligaţiei nu atrage nevalabilitatea acestuia.
Imposibilitatea poate fi de natură materială (debitorul nu-şi poate executa
) obligaţia, datorită unei stări de fapt, precum pieirea bunului cert sau imposibilitatea
Condiţiile procurării bunului generic, datorită dispariţiei genului sau speciei, în întregul său) sau
obiectului de natură juridică (legea însăşi impune ca un anumit bun sau o anumită acţiune să nu
obligaţiei
poată forma obiectul unei anumite obligaţii; spre exemplu nu poate forma obiectul
unui act juridic civil o succesiune nedeschisă).
Precizăm că imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei nu atrage nulitatea
actului juridic, întrucât Codul civil prevede în art. 1227 următoarele: „Contractul este
valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale una dintre părţi se află în imposibilitate
de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel”.
e) Obiectul obligaţiei trebuie să fie licit, adică trebuie să fie în concordanţă cu

legea, ordinea publică şi bunele moravuri.
f) Se impune realizarea unei precizări cu privire la bunurile care aparţin unui

terţ. Astfel, de principiu, bunurile aparţinând unui terţ pot forma obiectul unei
prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după
caz, să obţină acordul terţului. În cazul neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde
pentru prejudiciile cauzate (art. 1230 NCC) 19 . Aşadar, în cazul în care debitorul nu
poate procura bunul unui terţ, la care s-a obligat, nu va interveni nulitatea actului
juridic, ci numai obligarea debitorului la repararea prejudiciilor cauzate.
19
Această concepţie este reluată în materia vânzării bunului altuia, care este considerată valabilă în
toate cazurile [art. 1683 alin. (4) NCC]. Sancţiunea vânzării bunului altuia este rezoluţiunea
contractului şi nu nulitatea acestuia.
75
Enumeraţi condiţiile de valabilitate ale obiectului obligaţiei. A se vedea pag. 74-76.
3.3. Cauza (scopul)

Cauza reprezintă motivul care determină fiecare parte să încheie actul juridic
(art. 1235 NCC).
În structura cauzei actului juridic, intră două elemente: scopul imediat (causa
proxima) şi scopul mediat (causa remota).
Scopul imediat, denumit şi scopul obligaţiei, este un element abstract,

obiectiv şi invariabil, în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice civile. Astfel:
a) în contractele sinalagmatice, scopul imediat este reprezentat de
considerarea contraprestaţiei celeilalte părţi;
b) în actele cu titlu gratuit, scopul imediat este reprezentat de intenţia de a
gratifica (animus donandi);
c) în actele reale, scopul imediat constă în remiterea bunurilor;
d) în actele aleatorii, scopul imediat este reprezentat de risc.
Scopul mediat, numit şi scopul actului juridic, este un element concret,

subiectiv şi variabil de la un act juridic la altul, chiar în cadrul aceleiaşi categorii de
acte juridice. Acesta constă în motivul determinant al încheierii actului juridic civil,
concret. Spre exemplu, o persoană vinde un bun, intenţionând să cumpere un alt bun,
cu preţul obţinut. O altă persoană vinde un bun, iar banii obţinuţi, cu titlu de preţ, vor
fi depuşi la bancă.
Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să întrunească, cumulativ, potrivit
dispoziţiilor art. 1236 NCC, următoarele condiţii:
♦ să existe;
♦ să fie licită şi morală.
) Cauza este ilicită, atunci când este contrară legii şi ordinii publice şi este
imorală, când este contrară bunelor moravuri [art. 1236 alin. (2) şi (3) NCC]. Cauza
Scopul actului
juridic este considerată, de asemenea, ilicită, în ipoteza în care contractul este doar mijlocul
de a eluda aplicarea unei norme legale imperative. Aşadar, frauda la lege reprezintă
un caz particular de cauză ilicită a actului juridic (art. 1237 NCC).
Lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic civil, cu excepţia cazului
în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice. Caracterul
ilicit şi imoral al cauzei atrage însă sancţiunea nulităţii absolute a manifestării de
voinţă. Pentru a interveni nulitatea absolută a actului juridic este necesar ca, în cazul
contractelor, cauza ilicită şi imorală să fie comună sau cel puţin cealaltă parte să o fi
cunoscut sau, după împrejurări, să fi trebuit s-o cunoască.
76
Cât priveşte cauza, Codul civil a instituit, în art. 1239, o dublă prezumţie
relativă:
- prezumţia de existenţă a cauzei, potrivit căreia contractul este valabil, chiar
atunci când cauza nu este expres prevăzută;
- prezumţia de valabilitate a cauzei, potrivit căreia existenţa unei cauze
valabile se prezumă până la proba contrară.
Cel care invocă inexistenţa sau nevalabilitatea cauzei trebuie să răstoarne
această prezumţie relativă, dovedind contrariul, prin folosirea oricărui mijloc de
probă.
Scopul imediat al actului juridic civil. A se vedea pag. 76-77.
3.4. Forma.
Stricto sensu, forma actului juridic reprezintă modul de exteriorizare a voinţei
interne a autorului sau autorilor actului juridic, cu intenţia de a produce efecte
juridice.
Lato sensu, forma actului juridic civil reprezintă condiţiile de formă, pe care
trebuie să le îndeplinească un act juridic civil, fie pentru valabilitatea lui, fie pentru
proba existenţei şi conţinutului actului, fie pentru opozabilitatea actului faţă de terţe
persoane.
Codul civil consacră principiul consensualismului, potrivit căruia simpla
) manifestare de voinţă este, nu numai necesară, ci şi suficientă pentru încheierea
Principiul valabilă a unui act juridic civil [art. 1174 alin. (2) NCC]. Astfel, manifestarea de
consensualismului voinţă poate fi exprimată în orice formă: verbal, scris, prin gesturi, prin adoptarea
unei anumite atitudini sau prin tăcere. Majoritatea actelor juridice sunt acte
consensuale.
După consecinţele juridice ale nerespectării formei, distingem între:
a) formă cerută pentru validitatea actului juridic civil, adică formă ad
validitatem sau ad solemnitatem;
b) formă cerută pentru proba existenţei şi conţinutului actului juridic sau
forma ad probationem;
c)formă cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţe persoane.
A) Forma cerută ad validitatem.

Forma cerută ad validitatem reprezintă acel element esenţial de validitate a
actului juridic, care constă în îndeplinirea condiţiilor de formă, cerute de lege pentru
ca actul juridic să fie valabil încheiat.
Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere juridice:
77
- este un element constitutiv, esenţial al actului juridic, a cărui nerespectare
atrage nulitatea absolută a actului juridic în cauză;
- este expresă, fiind incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă;
- este exclusivă, părţile neavând posibilitatea de a alege între mai multe moduri
de exprimare a voinţei lor.
Pentru asigurarea formei ad validitatem, trebuie respectate următoarele
condiţii:
) ♦ întregul act (atât clauzele esenţiale, cât şi cele neesenţiale) trebuie să
îmbrace forma solemnă, prevăzută de lege;
Forma cerută
ad validitatem ♦ actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace forma
acestuia din urmă;
♦ actul constatator al ineficienţei actului solemn trebuie să îmbrace, de
asemenea, forma solemnă;
♦ actul de modificare a actului solemn trebuie să îmbrace, de asemenea,
forma solemnă.
În dreptul nostru, sunt aplicaţii ale formei ad validitatem (cu titlu de
exemplu): testamentul, revocarea voluntară expresă a testamentului, renunţarea la
moştenire, revocarea renunţării la moştenire, donaţia, contractul de vânzare-
cumpărare a terenurilor, contractul de arendare, contractul de societate comercială,
căsătoria, adopţia.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 1244 NCC, „…trebuie să fie încheiate
prin înscris autentic…convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care
urmează a fi înscrise în cartea funciară”.
Neîndeplinirea formei solemne prescrise de lege atrage, aşa cum am mai
arătat, nulitatea absolută a respectivei manifestări de voinţă.
Dacă însă părţile s-au înţeles să încheie un act juridic într-o anumită formă pe
care legea nu o cere, actul juridic se consideră valabil, chiar dacă forma nu a fost
respectată [art. 1242 alin. (2) NCC].
B) Forma cerută ad probationem.

Forma cerută ad probationem este acea cerinţă, impusă de lege sau de părţi,
care constă în întocmirea unui înscris, în scopul probării actului juridic civil.
Sunt caracteristici ale formei cerută ad probationem următoarele:
) - este obligatorie, ca şi forma cerută ad validitatem;
Forma cerută - ca şi forma cerută ad validitatem reprezintă o excepţie de la principiul
ad probationem consensualismului;
- nerespectarea ei atrage imposibilitatea dovedirii actului, prin alt mijloc de
probă.
Sunt aplicaţii ale formei cerută ad probationem (cu titlu de exemplu): actele
juridice civile al căror obiect are o valoare mai mare de 250 de lei, depozitul voluntar,
tranzacţia, contractul de asigurare etc.
C) Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi.

Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi presupune respectarea unor
formalităţi cerute de lege, pentru a face actul opozabil şi persoanelor care nu au
participat la încheierea lui.
Această formă prezintă următoarele caractere juridice:
- este obligatorie şi nu facultativă;
78
- reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului;
) - nerespectarea ei atrage inopozabilitatea actului faţă de terţi.
Sunt aplicaţii ale formei cerută pentru opozabilitate faţă de terţi: publicitatea
Forma cerută
constituirii ipotecii, publicitatea constituirii gajului, înregistrările şi publicitatea
ad
oposabilitatem prevăzute de Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, înregistrările şi publicitatea
prevăzute de Legea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe nr. 8/1996, darea de
dată certă înscrisului sub semnătură privată etc.
Enumeraţi 5 acte juridice, pentru care legea a prescris forma ad validitatem. A se vedea pag.
78.
4. Modalităţile actului juridic civil.

Modalităţile actului juridic civil reprezintă anumite elemente sau împrejurări
viitoare, cuprinse în actele juridice şi de care depinde executarea sau eficacitatea
actului juridic.
Majoritatea actelor juridice pot exista, atât ca acte pure şi simple, cât şi ca acte
afectate de modalităţi. Sunt însă acte juridice care pot exista numai ca acte pure şi
) simple. Este cazul căsătoriei, adopţiei, recunoaşterii filiaţiei unui copil. Dimpotrivă,
Modalităţile alte acte juridice nu pot exista, decât afectate de modalităţi. Este cazul contractului de
actului juridic închiriere, contractului de împrumut, contractului de rentă viageră, contractului de
asigurare, testamentului.
Modalităţile actului juridic sunt:
- termenul;
- condiţia;
- sarcina.
Precizăm faptul că noul Cod civil nu reglementează expresis verbis
modalităţile actului juridic civil, deşi conţine aplicaţii ale acestora (mai ales în
materia liberalităţilor). Actul normativ invocat conţine însă dispoziţii referitoare la
modalităţile obligaţiilor, prilej cu care reglementează condiţia şi termenul. Drept
urmare, considerăm că nimic nu ne împiedică să analizăm modalităţile actului juridic
civil, având în vedere principiile statuate de Codul civil în materia obligaţiilor (cât
priveşte termenul şi condiţia) şi în materia liberalităţilor (cât priveşte sarcina).
4.1. Termenul.
Termenul reprezintă un eveniment viitor şi sigur ca realizare, de care depinde
executarea sau stingerea unei obligaţii [art. 1411 alin. (1) NCC].
Termenul prezintă următoarele caractere juridice:
- este un eveniment viitor;
79
- este sigur ca realizare;
- afectează executarea sau stingerea unei obligaţii.
Clasificarea termenului.
A) Termen suspensiv şi termen extinctiv, în funcţie de efectele pe care le
produce.
Termenul suspensiv amână până la împlinirea lui scadenţa obligaţiei.
Termenul extinctiv amână până la împlinirea lui stingerea obligaţiei.
B) Termen cert şi termen incert, după cum este cunoscută sau nu, la momentul
încheierii contractului, data împlinirii acestuia.
Termenul cert este termenul a cărui împlinire este cunoscută (spre exemplu 1
iunie 2006).
Împlinirea termenului incert nu este cunoscută, ca dată calendaristică. Este un
astfel de termen, cel al morţii creditorului, în cadrul unui contract de rentă viageră.
C) Termen voluntar, termen legal şi termen judiciar, după izvorul lui.

Termenul voluntar sau convenţional este stabilit de părţile actului juridic, în
cuprinsul acestuia.
Termenul legal este stabilit de legiuitor, prin dispoziţii legale. Spre exemplu,
este legal, termenul de opţiune succesorală (1 an de la data deschiderii moştenirii).
Termenul judiciar este stabilit de instanţa de judecată.
) D) Termen în favoarea debitorului, termen în favoarea creditorului şi termen

în favoarea ambelor părţi, în funcţie de persoana beneficiarului.
Clasificarea Regula, consacrată de dispoziţiile art. 1413 alin. (1) NCC, este reprezentată de
termenului
termenul stipulat în favoarea debitorului.
Actul normativ menţionat reglementează însă şi posibilitatea decăderii
debitorului din beneficiul termenului. Astfel, debitorul decade din beneficiul
termenului în următoarele situaţii:
- se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată
în condiţiile legii;
- cu intenţie sau dintr-o culpă gravă diminuează prin fapta sa garanţiile
constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise;
- din culpa sa, ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie considerată
esenţială de creditor la data încheierii contractului.
Ca urmare a decăderii din beneficiul termenului, obligaţia devine de îndată
exigibilă. Acelaşi efect produce şi renunţarea la beneficiul termenului.
Termen stipulat în favoarea creditorului, reprezentând excepţia, întâlnim,
potrivit legii, în materia contractului de depozit.
Termen stipulat în favoarea ambelor părţi, de asemenea constituind excepţie,
întâlnim în materia contractului de asigurare.
Importanţa juridică a acestei clasificări rezidă în aceea că, numai partea
contractantă, în favoarea căreia a fost stipulat termenul, poate renunţa la beneficiul
acestuia, fără consimţământul celeilalte părţi, în sensul că poate să-şi exercite dreptul
sau să-şi execute obligaţia, înainte de împlinirea termenului.
Efectele termenului.
Termenul afectează executarea sau stingerea unei obligaţii.
80
a) Termenul suspensiv amână, aşa cum am arătat, până la împlinirea lui,
scadenţa obligaţiei. Potrivit dispoziţiilor art. 1414 NCC, ceea ce este datorat cu
termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia. Totuşi, dacă debitorul execută
obligaţia de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză, mai înainte de scadenţă, acesta nu
este îndreptăţit la restituire.
b) Termenul extinctiv amână, aşa cum am arătat, până la împlinirea lui,
stingerea obligaţiilor. Astfel, moartea credirentierului, spre exemplu, atrage încetarea
dreptului de a pretinde renta viageră, precum şi încetarea obligaţiei de a o plăti.
În final, se impune următoarea precizare: în caz de nerealizare a termenului,
obligaţia devine exigibilă în ziua în care evenimentul ar fi trebuit în mod normal să se
producă.
Termenul extinctiv. Noţiune, exemplu şi efecte juridice. A se vedea pag. 80-81.
4.2. Condiţia.
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde
eficacitatea sau desfiinţarea obligaţiei.
Sunt caracteristici ale condiţiei următoarele:
- este un eveniment viitor, ca şi termenul;
- este nesigur ca realizare, spre deosebire de termen;
- afectează eficacitatea sau desfiinţarea obligaţiei.
Clasificarea condiţiei.
A) Condiţie suspensivă şi condiţie rezolutorie, în funcţie de efectele pe care
le produce.
) De îndeplinirea condiţiei suspensive depinde eficacitatea obligaţiei. Spre
exemplu, vânzarea-cumpărarea unui apartament este condiţionată de mutarea
Clasificarea
condiţiei vânzătorului în altă localitate.
Dimpotrivă, de îndeplinirea condiţiei rezolutorii depinde desfiinţarea
obligaţiei. Spre exemplu, obligaţia de a da în cazul contractului de vânzare-cumpărare
a apartamentului se desfiinţează, dacă vânzătorul nu va pleca în străinătate.
B) Condiţie cazuală, condiţie mixtă şi condiţie potestativă, după criteriul
legăturii cu voinţa părţilor a realizării sau a nerealizării evenimentului.
Realizarea condiţiei cazuale depinde exclusiv de hazard, de întâmplare şi nu
de voinţa părţilor. Spre exemplu, cumpăr lemne din pădurea vânzătorului, dacă va
ninge până la 1 noiembrie.
Realizarea condiţiei mixte depinde, în egală măsură, de voinţa uneia dintre
părţile contractante şi de voinţa unei alte persoane, determinate. Spre exemplu, vând
apartamentul, dacă mă voi căsători cu N.I.
81
Condiţia potestativă este de două feluri:
- condiţie pur potestativă;
- condiţie potestativă simplă.
Realizarea condiţiei pur potestative depinde exclusiv de voinţa debitorului,
spre deosebire de condiţia potestativă simplă a cărei realizare depinde, atât de voinţa
uneia dintre părţile contractante, cât şi de un fapt exterior sau de voinţa unei persoane
nedeterminate. Suntem în prezenţa unei condiţii pur potestative, dacă, în contract,
cumpărătorul a stipulat că va plăti preţul, numai dacă va dori. Dacă, în contract,
părţile au stipulat că vânzarea apartamentului va avea loc, numai dacă vânzătorul se
va căsători (cu oricine), suntem în prezenţa unei condiţii potestative simple.
Obligaţia contractată sub o condiţie pur potestativă din partea debitorului (mă
oblig, dacă vreau), nu produce niciun efect, întrucât lipseşte intenţia de angajament
juridic. În schimb, este valabilă condiţia pur potestativă, din partea creditorului (spre
exemplu, îţi voi împrumuta bani, când o să-mi ceri), precum şi condiţia potestativă
simplă, atât din partea debitorului, cât şi a creditorului.
C) Condiţie pozitivă (constând în îndeplinirea unui eveniment viitor) şi
condiţie negativă (constând în neîndeplinirea unui eveniment viitor), după modul de
formulare.
D) Condiţie posibilă (ce poate fi realizată) şi condiţie imposibilă (ce nu poate
fi realizată, fie din punct de vedere fizic, fie din punct de vedere juridic), după cum
poate fi realizată sau nu.
Este imposibilă, din punct de vedere fizic, spre exemplu, condiţia de a trece
un ocean înot. Din punct de vedere legal, este imposibilă condiţia de a renunţa la
capacitatea juridică sau de a dona ori de a vinde un bun proprietate publică.
E) Condiţie licită şi morală şi condiţie ilicită şi imorală, după cum
contravine sau nu legii şi bunelor moravuri. Este, spre exemplu, ilicită condiţia de a
omorî o persoană. Este imorală, spre exemplu, condiţia de a tulbura liniştea vecinilor.
Efectele condiţiei.
Condiţia afectează eficacitatea sau desfiinţarea obligaţiei. Condiţia
îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii
contractului, dacă din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale nu
rezultă contrariul.
) În cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă, afectate de o
condiţie rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în principiu, nu are niciun efect asupra
Efectele
condiţiei prestaţiilor deja executate.
a) Condiţia suspensivă produce următoarele efecte:
♦ Pendente conditione (înainte de îndeplinirea condiţiei), actul juridic nu
produce efecte juridice, întrucât obligaţiile părţilor nu sunt eficace. Astfel: creditorul
nu poate pretinde executarea obligaţiei de către debitor, care nu datorează nimic;
prescripţia dreptului la acţiune nu începe să curgă; efectul translativ al actului juridic
nu se produce, bunul rămânând în proprietatea vânzătorului.
♦ Eveniente conditione (după îndeplinirea condiţiei), actul juridic se
consolidează, fiind considerat, în mod retroactiv, de la momentul încheierii sale, ca
fiind pur şi simplu.
♦ Deficiente conditione (condiţia nu s-a realizat), obligaţia afectată de
condiţie suspensivă devine ineficace. Drept urmare, actul juridic nu se desfiinţează, ci
nu îşi mai produce efectele avute în vedere de către părţi la momentul încheierii lui.
82
b) Condiţia rezolutorie produce următoarele efecte:
♦ Pendente conditione (înainte de îndeplinirea condiţiei), actul juridic
produce efecte ca un act pur şi simplu. Astfel: prestaţiile debitorului sunt considerate
plată datorată, iar creditorul poate cere executarea de către debitor a obligaţiilor sale.
♦ Eveniente conditione (după îndeplinirea condiţiei), obligaţiile părţilor se
consideră retroactiv ca fiind desfiinţate. Drept urmare, părţile trebuie repuse în
) situaţia iniţială, restituindu-şi tot ceea ce şi-au prestat.
♦ Deficiente conditione (condiţia nu s-a realizat), actul juridic se
Efectele
condiţiei consolidează retroactiv, ca fiind un act pur şi simplu.
Cu privire la condiţie , se mai impun următoarele precizări:
- îndeplinirea condiţiei se apreciază, în principiu, după criteriile stabilite de
părţi, partea interesată putând cere oricând instanţei de judecată să constate
îndeplinirea sau neîndeplinirea acesteia;
- partea în interesul exclusiv al căreia a fost stipulată condiţia poate să renunţe
unilateral la aceasta cât timp condiţia nu s-a împlinit, renunţarea transformând
obligaţia cocontractantului într-o obligaţie simplă;
- obligaţia afectată de condiţie este transmisibilă, drepturile dobânditorului
fiind afectate de aceeaşi condiţie şi poate fi preluată prin instituţia preluării de datorie,
cu respectarea regimului juridic al acelei instituţii juridice.
Condiţia suspensivă. Noţiune, exemplu şi efecte juridice. A se vedea pag. 82-84.
4.3. Sarcina.
Sarcina, ca modalitate a actului juridic, constă într-o obligaţie de a da, a face
sau a nu face ceva, impusă, de către dispunător, gratificatului, în actele cu titlu
gratuit.
Distingem între:
a) sarcină în favoarea celui care dispune;
) Aceasta poate fi inserată, numai într-un contract de donaţie, act inter vivos, nu
şi în conţinutul unui testament, act mortis causa. Spre exemplu, donatorul îi cere
Sarcina
donatarului să-i plătească o datorie, pe care cel dintâi o are faţă de o terţă persoană.
b) sarcină în favoarea gratificatului;
Aceasta poate fi inserată atât în conţinutul liberalităţilor inter vivos, cât şi al
celor mortis causa. Spre exemplu, legatarul trebuie să urmeze cursurile unei facultăţi
pentru a beneficia de bunul lăsat, prin legat.
c) sarcină în favoarea unei terţe persoane.
83
Suntem în prezenţa unei stipulaţii pentru altul, întrucât gratificatul devine
debitorul unei terţe persoane. Spre exemplu, gratificatul trebuie să plătească o datorie
a unui terţ sau trebuie să-i presteze un anumit serviciu, unui terţ.
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic, ci numai eficacitatea
acestuia. În cazul în care sarcina nu este executată, actul juridic se revocă.
5. Efectele actului juridic civil.

Prin efecte ale actului juridic, desemnăm drepturile subiective şi obligaţiile
corelative la care dă naştere, pe care le modifică sau stinge un act juridic. În materia
contractelor, prin efecte ale acestora, înţelegem obligaţiile care incumbă părţilor.
Efectele actului juridic sunt guvernate de trei principii:
- principiul forţei obligatorii a actului juridic civil;
- principiul irevocabilităţii actului juridic;
- principiul relativităţii efectelor actului juridic.
A) Principiul forţei obligatorii a actului juridic este consacrat de dispoziţiile

art. 1270 alin. (1) NCC, potrivit cărora „Contractul valabil încheiat are putere de lege
între părţile contractante”.
În doctrină, acest principiu a fost definit, ca acea regulă, potrivit căreia actul
juridic legal încheiat se impune autorului sau autorilor lui, întocmai ca şi legea.
Aşadar, actul juridic este obligatoriu pentru părţi (şi chiar şi faţă de instanţele
judecătoreşti), voinţa părţilor fiind legea părţilor.
De la acest principiu, legea consacră, în mod expres şi limitativ, excepţii.
Astfel:
a) excepţii în sensul restrângerii forţei obligatorii a actului juridic:
) - contractul de mandat încetează mai înainte de a-şi produce efectele în
Principiul vederea cărora a fost încheiat, ca urmare a morţii uneia dintre părţi [art. 2030 lit. c)
forţei
NCC];
obligatorii
- împrumutul de folosinţă, încheiat în considerarea persoanei comodatarului,
încetează ca urmare a morţii acestuia (art. 2156 NCC);
- contractul de locaţiune încetează ca urmare a pieirii totale a bunului.
b) excepţii în sensul extinderii forţei obligatorii a actului juridic (efectele
actului juridic sunt prelungite, prin voinţa legiuitorului, peste perioada de timp
stabilită de părţi la încheierea acestuia).
B) Principiul irevocabilităţii actului juridic este consacrat de dispoziţiile art.

art. 1270 alin. (2) NCC, potrivit cărora „Contractul se modifică sau încetează numai
prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege”. Deşi textul de lege face
referire, numai la actele juridice bilaterale şi multilaterale, totuşi acesta este aplicabil
şi actelor juridice unilaterale.
) Aşadar, acest principiu poate fi definit ca reprezentând acea regulă potrivit
Principiul căreia actul bilateral sau multilateral nu poate fi modificat, respectiv nu poate înceta,
irevocabilităţii prin manifestarea de voinţă numai a uneia dintre părţile sale, iar actul unilateral nu
poate fi modificat, respectiv nu poate înceta, prin manifestarea de voinţă contrară a
autorului său.
Şi acest principiu comportă, prin voinţa legiuitorului, excepţii. Astfel:
- actele juridice bilaterale sunt revocabile, chiar ca urmare a manifestării de
voinţă a unei singure părţi;
84
- actele unilaterale nu-şi mai produc efectele, ca urmare a voinţei autorului
său.
Exemple:
- donaţia între soţi este revocabilă în timpul căsătoriei (art. 1031 NCC);
- contractul de locaţiune, încheiat pe durată nedeterminată, poate înceta prin
denunţare unilaterală (art. 1816 NCC);
- contractul de depozit încetează prin voinţa deponentului [art. 2115 NCC];
- contractul de mandat încetează prin revocarea sa de către mandant sau prin
renunţarea mandatarului [art. 2030 lit. a) şi b) NCC];
- testamentul este un act esenţialmente revocabil (art. 1034 NCC);
- renunţarea la moştenire poate fi revocată, dacă nu s-a împlinit termenul de 1
an de opţiune succesorală şi dacă un alt succesibil nu a acceptat moştenirea.
C) Principiul relativităţii efectelor actului juridic.

Art. 1280 NCC prevede următoarele: „Contractul produce efecte numai între
părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Pornind de la aceste dispoziţii legale,
principiul relativităţii efectelor actului juridic poate fi definit, ca acea regulă de drept
potrivit căreia actele juridice produc efecte numai faţă de autorul sau autorii lor şi nu
faţă de terţele persoane.
Acest principiu este exprimat în adagiul latin res inter alios acta, aliis neque
nocere, neque prodesse potest.
Părţile actului juridic sunt persoanele care încheie actul juridic, fie personal,
fie prin reprezentanţi şi faţă de care se produc efectele acestuia. Se numesc părţi atât
persoanele care încheie actele juridice bilaterale şi multilaterale, cât şi persoana de la
care provine actul juridic unilateral.
O parte contractantă poate fi formată şi din mai multe persoane, care urmăresc
satisfacerea unui interes comun. Aşadar, nu trebuie înţeles că „partea actului juridic”
este reprezentată, decât de o persoană, fizică sau juridică.
Terţul (penitus extraneu) este persoana care nu a participat, nici personal şi
) nici prin reprezentant, la încheierea actului juridic, fiind străin de acesta. Prin urmare,
Principiul actul juridic nici nu profită, dar nici nu dăunează terţului.
relativităţii Avânzii-cauză (habentes causam) sunt persoanele, care, deşi nu au participat
la încheierea actului juridic suportă unele efecte ale acestuia, datorită legăturii pe care
o au cu partea sau cu părţile actului juridic.
Avânzii-cauză constituie o categorie intermediară, între părţi şi terţi, neputând
fi asimilaţi nici persoanelor participante la încheierea actului juridic şi nici celor
străine de actul juridic.
Sunt avânzi-cauză: succesorii universali şi succesorii cu titlu universal,
succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari.
Succesorii universali sunt acele persoane, care dobândesc întregul patrimoniu
(universalitatea drepturilor şi obligaţiilor) al părţii actului juridic. Sunt succesori
universali: moştenitorii legali, legatarii universali (persoanele care, în temeiul unui
testament, dobândesc întreaga moştenire a defunctului testator), persoanele juridice
reorganizate prin comasare (fuziune sau absorbţie).
Succesorii cu titlu universal sunt persoanele care dobândesc o fracţiune din
patrimoniul părţii contractante. Sunt succesori cu titlu universal: legatarii cu titlu
universal (persoanele, care beneficiază, printr-un testament, de o fracţiune din
patrimoniul testatorului), persoanele juridice reorganizate prin divizare totală sau
parţială.
85
Succesorii universali şi cu titlu universal iau locul autorului lor, în cadrul
actului juridic, dobândind drepturile şi obligaţiile acestuia, cu excepţia celor cu
caracter strict personal. Între succesorii universali şi cei cu titlu universal, nu există
decât o deosebire de ordin cantitativ.
Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc, de la una
dintre părţile contractante, un bun sau un drept determinat. Aşadar, spre deosebire de
succesorii universali şi cu titlu universal, succesorii cu titlu particular dobândesc
numai un bun sau un drept, privite ut singuli şi nu o universalitate sau o fracţiune
dintr-un patrimoniu. Sunt, cu titlu de exemplu, succesori cu titlu particular:
cumpărătorul faţă de vânzător, donatarul faţă de donator, legatarul cu titlu particular
faţă de testator etc.
Creditorii chirografari sunt acei creditori ale căror drepturi sunt garantate cu
întregul patrimoniu al debitorului, astfel încât, la scadenţă, aceştia pot urmări orice
bun al debitorului pentru a-şi valorifica creanţa. Creditorul chirografar nu are o
garanţie reală asupra bunurilor debitorului (ipotecă – asupra unui bun mobil sau
imobil ori gaj), ci au un drept de gaj general, ce poartă asupra întregului patrimoniu al
debitorului.
Creditorii chirografari au calitatea de avânzi-cauză, întrucât ei suportă
consecinţele actelor pe care debitorul lor le încheie cu terţe persoane şi prin care
acesta îşi măreşte sau micşorează patrimoniul, influenţând astfel valorificarea de către
creditor a creanţei sale.
Creditorul chirografar nu este lipsit de griji, întrucât debitorul său îşi poate
înstrăina toate bunurile, astfel încât să devină imposibilă realizarea creanţei de către
creditor. Aşadar, este preferabil ca subiectele de drept să-şi garanteze creanţele, fie
prin constituirea unei ipoteci, fie a unui gaj, întrucât bunurile asupra cărora poartă
garanţia reală, nu pot fi înstrăinate.
Actele juridice, încheiate de debitori, sunt opozabile creditorilor chirografari,
care vor trebui să le respecte. Fac excepţie, actele încheiate de debitor cu intenţia de a
frauda interesele creditorilor chirografari. Acestea vor putea fi atacate de către
creditorii chirografari, prin acţiunea revocatorie. Constituie excepţie, de asemenea, de
la regula opozabilităţii şi actele, încheiate de debitori, după ce creditorii chirografari
au început procedura executării silite a celor dintâi.
Prin opozabilitatea actului juridic, înţelegem calitatea acestuia de a produce
efecte faţă de părţile sale şi de a fi respectat de către terţele persoane. Aşadar, actul
) juridic produce efecte, potrivit principiului relativităţii, numai faţă de părţile sale, nu
şi faţă de terţi. Aceştia din urmă însă nu-l pot ignora, fiind obligaţi să-l respecte.
Opozabilitatea
actului juridic Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1281 NCC, „Contractul este opozabil terţilor,
care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot
prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege”.
Faţă de părţi, opozabilitatea înseamnă suportarea efectelor actului juridic
încheiat iar faţă de terţi, opozabilitatea presupune numai respectarea situaţiei juridice,
creată prin acel act.
Avânzii-cauză. Enumerare. A se vedea pag. 87.
86
Şi principiul relativităţii comportă excepţii, în sensul că efectele actului juridic
se produc şi faţă de alte persoane, decât părţile contractante şi avânzii-cauză.
În literatura de specialitate, au fost identificate două categorii de excepţii:
a) excepţii aparente:
) - situaţia avânzilor-cauză;
Excepţiile de la - promisiunea faptei altuia;
principiul - simulaţia;
relativităţii - reprezentarea;
- acţiunile directe.
b) excepţii veritabile:
- stipulaţia pentru altul.
I. Promisiunea faptei altuia sau convenţia de porte-forte este convenţia

prin care o parte, numită promitent, se obligă faţă de altă parte, numită creditorul
promisiunii, să determine un terţ să încheie sau să ratifice un act juridic civil.
Dacă terţul refuză să se oblige sau dacă terţul a acceptat să se oblige, dar nu-şi
execută obligaţia și promitentul s-a obligat şi ca fideiusor 20 al acestuia, promitentul
este ţinut să repare prejudiciul cauzat [art. 1283 alin. (1) NCC]. Dimpotrivă, dacă
) promitentul se obligă ca fideiusor al terţului, dar prin neexecutarea obligaţiei de către
terţ nu se produce niciun prejudiciu creditorului, în sarcina celui dintâi nu poate fi
Promisiunea
faptei altuia reţinută răspunderea (este vorba despre răspundere contractuală).
În principiu, promisiunea faptei altuia este un contract unilateral, deşi nimic
nu împiedică părţile să stipuleze obligaţii interdependente, astfel încât aceasta să
devină contract sinalagmatic.
Această convenţie este numai o excepţie aparentă de la principiul relativităţii,
întrucât efectele ei vizează pe creditor şi pe promitent şi nu pe terţ, care nu este
obligat să încheie, să adere sau să ratifice acel act. De fapt, promitentul se obligă la
propria-i faptă, aceea de a-l convinge pe terţ să încheie, să adere sau să ratifice actul
încheiat cu creditorul promisiunii. Prin promisiunea sa, promitentul nu-l obligă pe
terţ.
II. Simulaţia este acea operaţiune juridică în virtutea căreia, printr-un act
public (ostensibil), aparent dar mincinos, denumit simulat, se creează o altă situaţie
juridică decât cea stabilită printr-un act juridic ascuns, secret, dar real.
Sunt forme ale simulaţiei:
) ♦ fictivitatea – actul public este contrazis de actul secret, care exprimă
Simulaţia adevărata voinţă a părţilor. Spre exemplu, pentru a sustrage bunul gajului general al
creditorului chirografar, debitorul încheie public, de formă, un act de vânzare-
cumpărare cu privire la acel bun dar, în acelaşi timp, încheie un act secret, în temeiul
căruia păstrează proprietatea acestuia.
♦ deghizarea – în actul public se indică un act, ce are o natură juridică,
diferită de cea a actului secret. Spre exemplu, în mod public, se încheie un contract de
vânzare-cumpărare, însă, în realitate se încheie un contract de donaţie.
♦ interpunerea de persoane sau prête-nom – actul aparent se încheie cu o
anumită persoană, iar cel secret se încheie cu o altă persoană, aceasta din urmă fiind
20
Fideiusiunea este o garanţie personală. Aceasta reprezintă contractul prin care o parte, fideiusorul, se
obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu
titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.
87
beneficiarul actului. Se procedează la această formă a simulaţiei, de cele mai multe
ori, pentru a evita anumite incapacităţi de a încheia acte juridice.
Efecte juridice:
a) Faţă de părţi şi succesorii lor universali şi cu titlu universal, produce
efecte, ca regulă, actul real, secret, întrucât acesta exprimă adevărata voinţă a părţilor
[art. 1089 alin. (1) NCC]. Dacă actul secret nu îndeplineşte condiţiile de fond pentru
încheierea sa valabilă, acesta nu produce efecte nici între părţi.
b) Faţă de terţii de bună-credinţă însă, produce efecte actul public, numai
acesta fiindu-le opozabil. Potrivit dispoziţiilor art. 1290 alin. (1) NCC, „Contractul
secret nu poate fi invocat de părţi, de către succesorii lor universali, cu titlu universal
sau cu titlu particular şi nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva
terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit
drepturi de la achizitorul aparent”.
În raporturile cu părţile, terţii pot invoca actul secret, atunci când acesta le
vatămă drepturile [art. 1290 alin. (2) NCC]. Aşadar, terţul are posibilitatea de a opta
între actul public şi actul secret, în funcţie de interesele sale. Acest drept este
) consacrat de lege şi nu de convenţia părţilor, astfel încât simulaţia este, numai o
excepţie aparentă de la principiul relativităţii.
Simulaţia c) Faţă de creditorii dobânditorului aparent nu poate fi opusă de părţi
existenţa actului secret, în măsura în care cei dintâi, cu bună-credinţă, au notat
începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au obţinut sechestru asupra bunurilor
care au făcut obiectul simulaţiei [art. 1291 alin. (1) NCC]. Dacă există conflict între
creditorii înstrăinătorului aparent şi creditorii dobânditorului aparent, sunt preferaţi
cei dintâi în cazul în care creanţa lor este anterioară contractului secret [art. 1291 alin.
(2) NCC].
Dovada simulaţiei poate fi făcută de către terţi sau creditori cu orice mijloc
de probă. Părţile însă pot dovedi simulaţia prin orice mijloc de probă numai atunci
când pretind că aceasta are caracter ilicit. În cazul contrar, părţile pot dovedi simulaţia
numai cu respectarea regulilor privind proba actelor juridice civile.
Formele simulaţiei. A se vedea pag. 88.
III. Reprezentarea este operaţiunea tehnico-juridică prin care o persoană,

numită reprezentant, încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane,
numită reprezentat, în aşa fel încât efectele actului se produc direct asupra
reprezentatului.
Reprezentarea poate fi:
- convenţională (izvorul său fiind reprezentat de contractul de mandat);
88
) - legală (puterea de a reprezenta fiind atribuită de legiuitor);
- judiciară (puterea de a reprezenta rezultă dintr-o hotărâre judecătorească).
Reprezentarea
Reprezentarea constituie numai o excepţie aparentă de la principiul
relativităţii, întrucât, în cazul reprezentării convenţionale, reprezentantul este inclus în
conceptul de parte, iar în cazul reprezentării legale, puterea de a reprezenta este
atribuită de legiuitor.
IV. Acţiunile directe sunt posibilităţile prevăzute de lege, în favoarea

creditorului, care poate pretinde executarea creanţei sale, direct de la un debitor al
debitorului său.
Potrivit dispoziţiilor art. 1856 NCC, lucrătorii angajaţi de antreprenor (care
) sunt terţi faţă de contractul de antrepriză, încheiat între antreprenor şi client) pot
acţiona direct pe beneficiarul construcţiei, client, pentru a obţine sumele datorate de
Acţiunile
directe
antreprenor.
Similar, mandantul (cel care dă împuternicirea de a fi reprezentat) poate
acţiona direct persoana pe care mandatarul şi-a substituit-o (aceasta fiind străină de
contractul de mandat încheiat între mandant şi mandatar), cu privire la modul în care
a executat mandatul [art. 2023 alin. (6) NCC].
Acţiunile directe sunt incluse în categoria excepţiilor aparente de la principiul
relativităţii, întrucât aceste posibilităţi sunt oferite de lege şi nu constituie rezultatul
convenţiei părţilor.
V. Stipulaţia pentru altul sau contractul în favoarea altuia este actul

bilateral prin care o persoană, numită promitent, se obligă faţă de altă persoană,
numită stipulant, să execute o anumită prestaţie în folosul unei persoane străine,
numită terţ beneficiar, care nu a participat, nici direct şi nici prin reprezentant, la
încheierea actului juridic.
Deşi contractul este încheiat între stipulant şi promitent, ia naştere în favoarea
terţului beneficiar un drept de creanţă, devenind creditorul promitentului, putând, în
) consecinţă, să-i solicite acestuia din urmă să execute prestaţia la care s-a obligat, faţă
Stipulaţia de stipulant.
pentru altul Pentru a beneficia de dreptul de creanţă, terţul beneficiar nu trebuie să-şi
manifeste voinţa în acest sens, întrucât acest drept ia naştere, din momentul încheierii
contractului, între stipulant şi promitent. Totuşi, terţul beneficiar nu este obligat să
accepte executarea, în favoarea sa, a prestaţiei la care s-a obligat promitentul, putând
refuza aceasta.
În temeiul acestor considerente, stipulaţia pentru altul este considerată de
întreaga literatură de specialitate, ca reprezentând o excepţie reală de la principiul
relativităţii efectelor actului juridic.
Codul nostru civil consacră câteva aplicaţii ale stipulaţiei pentru altul, precum:
donaţia cu sarcină sau contractul de rentă viageră.
Definiţi stipulaţia pentru altul. A se vedea pag. 90.
89

61-126.
90
MODULUL V
NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL
1. Cuprins
2. Obiectiv general
W Cuprins:
W U.V. 11: Noţiunea, delimitarea, clasificarea, regimul juridic şi

efectele nulităţii.
= 2 ore
W Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind nulitatea actului

juridic civil.

noţiunea, delimitarea, clasificarea, regimul juridic şi efectele nulităţii.
91
NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL
1. Noţiunea nulităţii.
Nulitatea este sancţiunea care desfiinţează retroactiv efectele unui act
juridic civil, încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa
valabilă [art. 1246 alin. (1) NCC].
Din definiţie, rezultă următoarele trăsături ale nulităţii:
) - este o sancţiune civilă;
Definiţie - se aplică numai actelor juridice;
- intervine numai atunci când au fost încălcate normele juridice care
reglementează condiţiile de validitate a actului juridic;
- desfiinţează retroactiv efectele actului juridic;
- încălcarea normelor se produce, la momentul încheierii actului juridic.
2. Delimitarea nulităţii faţă de alte sancţiuni de drept civil.

Nulitatea trebuie deosebită de alte sancţiuni specifice, de asemenea, actului
juridic, precum: rezoluţiunea şi rezilierea, revocarea, inopozabilitatea, caducitatea.
2.1. Nulitatea, rezoluţiunea şi rezilierea.

Rezoluţiunea este sancţiunea care constă în desfiinţarea retroactivă (ex tunc)
a unui contract sinalagmatic, cu executare dintr-o dată, ca urmare a neexecutării
culpabile a obligaţiilor de către una dintre părţile contractante.
Rezilierea este sancţiunea care constă în desfiinţarea pentru viitor (ex nunc) a
unui contract sinalagmatic, cu executare succesivă, ca urmare a neexecutării culpabile
a obligaţiilor de către una dintre părţile contractante.
) Aşadar, între rezoluţiune şi reziliere există următoarele deosebiri:
Delimitare • rezoluţiunea produce efecte pentru trecut, iar rezilierea produce efecte
pentru viitor;
• rezoluţiunea este o sancţiune specifică contractelor sinalagmatice cu
executare dintr-o dată (uno ictu), în timp ce rezilierea este specifică contractelor
sinalagmatice cu executare succesivă.
Elementele de asemănare şi de deosebire dintre rezoluţiune şi nulitate se
regăsesc şi în cazul distincţiei dintre reziliere şi nulitate, însă, trebuie să fie avute în
vedere deosebirile dintre rezoluţiune şi reziliere.
Aşadar, între nulitate şi rezoluţiune, există următoarele puncte comune:
- ambele sunt sancţiuni civile 21 ;
- ambele produc efecte retroactive;
- ambele sunt, în principiu, judiciare.
De asemenea, între cele două sancţiuni, există şi elemente de diferenţiere,
precum:
21
Se impune realizarea distincţiei între sancţiuni civile şi pedepse civile. Astfel, cele dintâi privesc
bunurile sau actele juridice ale persoanei, iar cele din urmă privesc însăşi persoana. Constituie, spre
exemplu, o pedeapsă civilă nedemnitatea succesorală, întrucât aceasta îl decade pe moştenitorul
nedemn din dreptul de a culege moştenirea celui faţă de care a săvârşit o faptă prevăzută de lege.
92
- nulitatea intervine pentru sancţionarea nerespectării condiţiilor de validitate
a actului juridic, pe când rezoluţiunea intervine pentru a sancţiona neexecutarea
culpabilă a obligaţiilor contractuale de către una dintre părţi;
- cauza care determină nulitatea există la momentul încheierii actului juridic,
pe când cea care determină rezoluţiunea apare ulterior momentului încheierii actului;
- nulitatea este aplicabilă oricărei categorii de acte juridice, pe când
rezoluţiunea vizează numai contractele sinalagmatice cu executare dintr-o dată;
- nulitatea absolută nu este supusă prescripţiei extinctive, pe când nulitatea
relativă şi rezoluţiunea sunt supuse acesteia.
Distingeţi nulitatea de rezoluţiune. A se vedea pag. 94.
2.2. Nulitatea şi revocarea.

Revocarea este sancţiunea civilă care constă în înlăturarea efectelor actului
juridic civil, datorită ingratitudinii gratificatului (donatar sau legatar) ori neexecutării
culpabile a sarcinii.
Dacă atât nulitatea, cât şi revocarea sunt sancţiuni care determină
) ineficacitatea actului juridic, atunci:
- nulitatea presupune un act juridic nevalabil încheiat, întrucât au fost
Delimitare
nesocotite condiţiile de validitate, în timp ce revocarea presupune un act juridic
valabil încheiat;
- cauza care determină nulitatea există la momentul încheierii actului juridic,
pe când cea care determină revocarea apare ulterior acestui moment şi constă în
neexecutarea sarcinii;
- dacă nulitatea se aplică oricărui act juridic, atunci revocarea este aplicabilă
numai actelor cu titlu gratuit, liberalităţi.
2.3. Nulitatea şi inopozabilitatea.

Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în cazul neîndeplinirii cerinţelor
de publicitate faţă de terţi sau în cazul lipsei ori depăşirii puterii de a reprezenta.
Deşi ambele sunt sancţiuni specifice actelor juridice, totuşi, nulitatea şi
inopozabilitatea se deosebesc sub următoarele aspecte:
- nulitatea presupune un act nevalabil încheiat, pe când inopozabilitatea
presupune un act valabil încheiat;
- cauza nulităţii există la momentul încheierii actului juridic şi constă în
nerespectarea condiţiilor de validitate a acestuia, pe când cauza inopozabilităţii este
ulterioară acestui moment şi constă în nerespectarea cerinţelor de publicitate faţă de
terţi sau în lipsa ori depăşirea împuternicirii;
93
- nulitatea produce efecte atât faţă de părţi, cât şi faţă de terţi, pe când
inopozabilitatea produce efecte numai faţă de terţi, drepturile şi obligaţiile acestora
nefiind opozabile terţilor;
- nulităţii îi este specifică acoperirea prin confirmare, pe când
inopozabilităţii, în materie de reprezentare, îi este specifică ratificarea.
2.4. Nulitatea şi caducitatea.

Caducitatea constă în lipsirea actului juridic valabil încheiat de toate efectele
sale, datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii actului juridic.
Între nulitate şi caducitate, ambele sancţiuni specifice actului juridic, sunt
identificate următoarele deosebiri:
- nulitatea presupune un act nevalabil încheiat, iar caducitatea presupune un
act valabil încheiat;
) - cauzele nulităţii există la momentul încheierii actului juridic, pe când cele
Delimitare ale caducităţii sunt ulterioare acestui moment;
- nulitatea este declanşată de cauze imputabile părţilor actului juridic,
constând în nerespectarea condiţiilor de validitate a acestuia, pe când caducitatea
intervine pentru cauze independente de voinţă părţilor;
- nulitatea produce efecte retroactive, iar caducitatea produce efecte pentru
viitor.
Constituie, spre exemplu, o cauză de caducitate a legatului, predecesul
legatarului.
Definiţi caducitatea. A se vedea pag. 95.
3. Clasificarea nulităţii.
3.1. Nulitate absolută şi nulitate relativă.
Nulitatea absolută este (potrivit art. 1247 alin. (1) NCC) nulitatea care
intervine pentru nerespectarea, la momentul încheierii actului juridic, a unei dispoziţii
) legale instituite pentru ocrotirea unui interes general.
Cauzele Sunt cauze ale nulităţii absolute următoarele:
nulităţii • nevalabilitatea obiectului actului juridic;
absolute • cauza este ilicită şi imorală;
• nerespectarea formei cerută ad validitatem;
• încălcarea ordinii publice;
• fraudarea legii 22 ;
22
Precizăm că eludarea aplicării unei norme legale imperative (frauda la lege) este asimilată de lege
cauzei ilicite (art. 1237 NCC).
94
• atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul
general.
Nulitatea relativă este sancţiunea care intervine în cazul în care, la
încheierea unui act juridic, se încalcă o dispoziţie legală instituită pentru ocrotirea
unui interes particular.
Sunt cauze ale nulităţii relative următoarele:
vicierea consimţământului;
) nerespectarea dispoziţiilor legale privind capacitatea civilă de a încheia
acte juridice (actul este încheiat de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau de
Cauzele o persoană cu capacitate restrânsă de exerciţiu, dar fără încuviinţarea ocrotitorului
nulităţii
relative legal sau/şi autorizarea instanţei de tutelă);
lipsa cauzei;
alte cazuri anume prevăzute de lege.
Prezumţia de nulitate relativă.
În cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip
neîndoielnic din lege, contractul este anulabil. Aşadar, prin dispoziţiile art. 1252, noul
Cod civil instituie prezumţia de nulitate relativă.
Enumeraţi cauzele nulităţii absolute. A se vedea pag. 95-96.
3.2. Nulitate totală şi nulitate parţială.

Nulitatea totală, constituind excepţia, desfiinţează actul juridic în întregime,
spre deosebire de nulitatea parţială, care, reprezentând regula, desfiinţează numai o
parte dintre efectele actului juridic, celelalte menţinându-se.
Suntem, potrivit art. 1255 alin. (1) NCC, în prezenţa nulităţii totale, în
ipoteza în care actul juridic conţine clauze contrare legii, ordinii publice sau bunelor
) moravuri şi care nu sunt considerate nescrise, în măsura în care acestea sunt, prin
natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat. Aşadar,
Nulitatea
absolută şi
suntem în prezenţa unor clauze nule, ce atrag nulitatea totală a actului juridic.
nulitatea Dimpotrivă, suntem în prezenţa nulităţii parţiale, în ipoteza în care actul
relativă juridic conţine clauze considerate nescrise. În acest caz, actul juridic este menţinut în
parte, clauzele în discuţie fiind înlocuite, de drept, cu dispoziţiile legale aplicabile.
Sunt considerate nescrise, clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor
moravuri ori clauzele care contravin unor dispoziţii legale imperative care nu sunt
prin natura lor esenţiale, astfel încât contractul să nu se poată încheia în lipsa lor 23 .
În cazul actului juridic plurilateral, nulitatea contractului în privinţa uneia
dintre părţi, atrage ca regulă, numai nulitatea parţială a acestuia. Nulitatea totală a
23
Această definiţie rezultă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 1255 NCC.
95
contractului plurilateral intervine, cu titlu de excepţie, numai în ipoteza în care
participarea părţii în privinţa căreia a intervenit nulitatea contractului este esenţială
pentru existenţa acestuia (art. 1256 NCC).
3.3. Nulitate expresă şi nulitate virtuală.

Nulitatea expresă este prevăzută expres de o dispoziţie legală, în timp ce
nulitatea virtuală sau implicită nu este prevăzută expres de lege, însă, rezultă din
modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1253 NCC, „În afara cazurilor în care legea prevede
sancţiunea nulităţii, contractul se desfiinţează şi atunci când sancţiunea nulităţii
) absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale
Clasificarea încălcate să fie atins”.
nulităţii
3.4. Nulitate de fond şi nulitate de formă.
Nulitatea de fond intervine în caz de nevalabilitate sau lipsă a unei condiţii
de fond a actului juridic: capacitate, consimţământ, obiect şi cauză.
Nulitatea de formă intervine în cazul nerespectării formei cerută ad
validitatem.
3.5. Nulitate amiabilă şi nulitate judiciară.

Nulitatea amiabilă constituie rezultatul acordului părţilor cu privire la
ineficacitatea actului juridic încheiat, care este astfel lipsit de efecte juridice,
independent de intervenţia instanţei de judecată.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1246 alin. (3) NCC, „Dacă prin lege nu se
prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată prin acordul
părţilor 24 ”. Precizăm că această posibilitate este consacrată cu titlu de noutate de către
noul Cod civil şi priveşte atât nulitatea relativă, cât şi nulitatea absolută.
Precizăm de asemenea că această libertate a părţilor este limitată de noul
Cod civil, în art. 1246 alin. (4). Astfel, prin acordul lor de voinţă, părţile nu pot
institui şi nici suprima cauze de nulitate, orice convenţie contrară fiind considerată
nescrisă. Drept urmare, părţile nu pot inventa cauze de nulitate şi nici nu pot
considera că astfel de cauze nu există, atunci când ele există.
Nulitatea judiciară exclude voinţa părţilor cu privire la ineficacitatea actului
juridic, pronunţându-se, în acest sens, un organ de jurisdicţie competent.
4. Regimul juridic al nulităţii.

4.1. Noţiune.
Prin regim juridic înţelegem regulile cărora este supusă nulitatea. Regimul
juridic al nulităţii priveşte trei aspecte:
• cine poate invoca nulitatea;
• cât timp poate fi invocată nulitatea;
• nulitatea poate fi acoperită sau nu prin confirmare.
Regimul juridic al nulităţii este diferit, după cum nulitatea este absolută sau
relativă.
4.2. Regimul juridic al nulităţii absolute (art. 1247 NCC).
24
Precizăm că termenul „constatat” trebuie folosit pentru nulitatea absolută, iar termenul „declarat”
trebuie folosit pentru nulitatea relativă (sau anulabilitate).
96
Nulitatea absolută:
- poate fi invocată de oricine persoană interesată (părţile actului juridic,
avânzii-cauză ai părţilor, procurorul, instanţa din oficiu);
Precizăm că, potrivit dispoziţiilor art. 1247 alin. (3) NCC, instanţa de
judecată este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută.
- ca regulă, acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă (aceasta poate
fi intentată oricând, indiferent de timpul scurs de la data încheierii actului juridic, atât
pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie);
- în principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită.
) Potrivit dispoziţiilor art. 1247 alin. (3) NCC, cu titlu de excepţie, nulitatea absolută
poate fi acoperită prin confirmare numai în cazurile prevăzute de lege.
Regimul juridic
al nulităţii
4.3. Regimul juridic al nulităţii relative (art. 1248 NCC).
Nulitatea relativă:
- poate fi invocată doar de persoana al cărei interes este ocrotit prin
dispoziţia legală încălcată (fie partea actului juridic personal, fie reprezentantul
acesteia);
- este supusă prescripţiei extinctive numai în ipoteza în care este invocată pe
cale de acţiune. Dimpotrivă, partea căreia i se cere executarea contractului o poate
opune oricând, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la
acţiunea în anulare. Aşadar, excepţia de anulare a actului juridic este imprescriptibilă
din punct de vedere extinctiv.
- poate fi acoperită prin confirmare, expresă sau tacită.
Validarea actului juridic.

Ca urmare a confirmării actului nul (numai în situaţii excepţionale) sau
anulabil, acesta este validat 25 . Validarea actului se poate realiza prin confirmarea
expresă sau tacită a nulităţii 26 . Drept urmare, cel îndreptăţit a solicita nulitatea actului
renunţă, expres sau tacit, la dreptul de a o invoca. Voinţa însă de a renunţa la acest
drept trebuie să fie certă.
Confirmarea actului anulabil trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- actul anulabil confirmat trebuie să îndeplinească, în momentul confirmării,
) toate condiţiile de validitate;
- cel care realizează confirmarea trebuie să cunoască cauza de nulitate; în
Validarea
actului juridic cazul violenţei, confirmarea poate fi realizată numai după încetarea acesteia.
Confirmarea expresă se materializează într-un act confirmativ. Acesta
trebuie să facă referire la obiectul, cauza şi natura obligaţiei, la motivul acţiunii în
anulare şi la intenţia de a repara viciul pe care se întemeiază acţiunea.
Confirmarea tacită poate rezulta din executarea voluntară a obligaţiei, la
data la care aceasta putea fi confirmată.
Noul Cod civil introduce o procedură necunoscută până acum în sistemul
nostru de drept – punerea în întârziere a celui îndreptăţit să exercite acţiunea în
anulare şi de la care ar trebui să provină confirmarea. Această instituţie juridică are
rolul de a clarifica soarta actului juridic anulabil.
25
Noul Cod civil reglementează validarea contractului, în art. 1261-1265.
26
O aplicaţie a validării contractului este realizată de noul Cod civil în materia contractului de
societate, art. 1934.
97
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1263 alin. 6 NCC, „Cel care trebuie să
confirme poate să fie pus în întârziere printr-o notificare prin care partea interesată să
îi solicite fie să confirme contractul anulabil, fie să exercite acţiunea în anulare, în
termen de 6 luni de la notificare, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a cere
anularea contractului”.
Drept urmare, cel îndreptăţit a solicita anularea actului este notificat să
realizeze acest lucru sau să-l confirme, astfel încât să fie clarificată soarta actului
juridic în discuţie. Acţiunea celui somat trebuie să se realizeze în termen de 6 luni de
la notificare. Expirarea acestui termen are semnificaţia validării actului anulabil şi
) decăderii celui îndreptăţit din dreptul de a cere anularea actului.
Precizare:
Validarea
actului juridic
Cât priveşte actele anulabile pe care minorii le-au încheiat fără încuviinţarea
reprezentantului legal sau fără autorizarea instanţei de tutelă, noul Cod civil prevede
că anularea acestora, respectiv confirmarea lor poate fi realizată de reprezentantul
legal, respectiv de către instanţa de tutelă, în măsura în care încuviinţarea sau
autorizarea erau suficiente pentru încheierea lor valabilă.
Efectele confirmării actului anulabil (art. 1265 NCC).
Confirmarea produce efecte retroactive din momentul încheierii actului
juridic confirmat. Ca urmare a confirmării actului anulabil, cel îndreptăţit a cere
anularea actului renunţă la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse. Se menţin însă
drepturile dobândite şi conservate între timp de terţii de bună-credinţă.
În ipoteza în care fiecare dintre părţi poate invoca nulitatea contractului sau
mai multe părţi o pot invoca împotriva alteia, confirmarea făcută de una dintre
acestea nu împiedică invocarea nulităţii de către celelalte părţi.
În cazul în care a fost confirmat un act juridic, anulabil pentru vicierea
consimţământului prin dol sau violenţă, cel îndreptăţit la daune-interese (şi care a
confirmat actul) nu este considerat că a renunţat la dreptul de a le pretinde.
Regimul juridic comparativ al nulităţii absolute şi nulităţii relative. A se vedea pag. 97-98.
5. Efectele nulităţii
Prin efectele nulităţii actului juridic desemnăm consecinţele pe care le
produce această sancţiune. Efectele nulităţii constau în lipsirea actului juridic de
efecte, de la momentul încheierii lui. Aşadar, actul juridic nul sau anulat este
considerat că nu a fost niciodată încheiat, fiind desfiinţat retroactiv .[art. 1254 alin.
(1) NCC].
98
Dacă actul juridic lovit de nulitate nu a fost executat, până la momentul
intentării acţiunii în nulitate, acesta nu mai poate fi executat nici în viitor,
considerându-se că părţile nu au încheiat acel act juridic.
Dacă, însă, actul juridic anulabil a fost executat, până la momentul intentării
acţiunii în nulitate, acesta este desfiinţat retroactiv, iar părţile trebuie repuse în
situaţia iniţială, restituindu-şi tot ceea ce şi-au prestat [art. 1254 alin. (3) NCC].
Dacă actul anulabil a fost executat, iar dobânditorul de drepturi le-a transmis
) la rândul său altor subdobânditori, mai înainte de declararea nulităţii, este desfiinţat
retroactiv atât actul executat, cât şi cel subsecvent, iar părţile sunt repuse în situaţia
Efectele
nulităţii iniţială, restituindu-şi prestaţiile executate [art. 1254 alin. (2) NCC].
În caz de violenţă sau dol, cel al cărui consimţământ este viciat are dreptul
de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau, dacă preferă menţinerea
contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-
interese la care ar fi îndreptăţit (art. 1257 NCC).
În cazul anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat în formă
autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul
contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public la repararea
prejudiciilor suferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie
(art. 1258 NCC).
Aşadar, efectele nulităţii actului juridic sunt guvernate de următoarele trei
principii: retroactivitatea nulităţii; restabilirea situaţiei iniţiale; anularea atât a actului
iniţial, cât şi a celui subsecvent.
5.1. Principiul retroactivităţii.

Potrivit acestui principiu, nulitatea produce efecte, nu numai pentru trecut, ci
şi pentru viitor. Aşadar, actul juridic nul nu produce efecte de la momentul încheierii
sale.
) Caracter retroactiv produce nulitatea chiar şi în cazul actului cu executare
Principiul succesivă, astfel încât părţile trebuie să-şi restituie, şi în acest caz, tot ceea ce şi-au
retroactivităţii prestat.
În cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege, însă, actul nul produce efecte,
între momentul încheierii sale şi cel al anulării. Aceste cazuri constituie excepţii de la
principiul retroactivităţii. În aceste cazuri, nulitatea produce efecte numai ex nunc, nu
şi ex tunc. Constituie un astfel de exemplu, păstrarea de către posesorul de bună-
credinţă a fructelor culese anterior anulării actului juridic.
5.2. Principiul restabilirii situaţiei iniţiale – restitutio in integrum.

Acest principiu, constituind o consecinţă a celui dintâi, reprezintă regula de
drept potrivit căreia tot ce s-a executat, în baza unui act anulat, trebuie restituit, în
natură sau echivalent, astfel încât părţile să ajungă la situaţia anterioară încheierii
) actului juridic. Aşa cum am arătat, vor fi restituite chiar şi prestaţiile executate
succesiv sau care au avut caracter continuu.
Restitutio in
integrum Şi acest principiu comportă excepţii, reprezentate de acele situaţii în care
prestaţiile efectuate în temeiul actului anulat nu se restituie, menţinându-se. Sunt
astfel de cazuri:
- cel al incapabilului, care nu este ţinut a restitui decât în limita îmbogăţirii
sale;
- cel care face aplicaţia principiului nemo audiatur propriam turpitudinem
allegans (nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine ori
99
imoralitate, pentru a obţine protecţia unui drept). Aceasta înseamnă că nu-i va fi
restituită prestaţia, celui care a urmărit, prin încheierea actului juridic, un scop vădit
imoral.
5.3. Principiul anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului

iniţial – resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.
Dacă principiile retroactivităţii şi repunerii părţilor în situaţia iniţială priveau
efectele nulităţii faţă de părţi, atunci acest al treilea principiu priveşte efectele nulităţii
faţă de terţi.
Potrivit acestui al treilea principiu, anularea actului iniţial atrage şi anularea
actului următor (subsecvent), datorită legăturii sale cu primul. Acest principiu este
aplicabil, în practică, în cazul:
a) actelor autorizate – anularea autorizaţiei atrage şi anularea actului
întemeiat pe acea autorizaţie;
b) a două acte aflate în corelaţie, unul fiind principal, iar celălalt accesoriu
– anularea actului principal atrage anularea actului accesoriu, potrivit regulii
accesorium sequitur principale.
Excepţiile de la acest principiu sunt reprezentate de situaţiile în care anularea
actului iniţial nu atrage şi anularea actului subsecvent, acesta din urmă menţinându-
) se. Fiind excepţii, aceste cazuri sunt expres şi limitativ prevăzute de lege. Printre
acestea menţionăm: uzucapiunea sau cazul subdobânditorului cu bună-credinţă şi cu
Resoluto jure
dantis, titlu oneros al unui bun imobil (în cazul nedemnităţii succesorale).
resolvitur jus Regula quod nullum est, nullum producit effectum este înlăturată,
accipientis menţinându-se efectele actului lovit de nulitate, ca urmare a conversiunii actului
juridic.
Aceasta reprezintă înlocuirea unui act nul, cu un act valabil. Drept urmare,
un act lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic pentru care
sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege.
Sunt aplicaţii ale conversiunii actului juridic:
- manifestarea de voinţă nulă ca vânzare-cumpărare valorează antecontract
de vânzare-cumpărare;
- actul nul de înstrăinare a unui bun valorează revocare a legatului, al cărui
obiect este reprezentat de acel bun;
- actul nul de înstrăinare a unui bun succesoral este valabil ca act de
acceptare a succesiunii.
Pentru a opera conversiunea actului juridic, trebuie îndeplinite următoarele
condiţii:
- să existe un element de diferenţă, între actul nul şi actul valabil;
- actul iniţial să fie anulat efectiv şi total;
- actul considerat valabil să respecte condiţiile de validitate;
- din manifestarea de voinţă a părţilor sau din scopurile urmărite de părţi la
data încheierii contractului, să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii;
- actul nul şi actul valabil să aibă aceleaşi părţi.
Refacerea actului juridic nul.

Aşa cum am arătat, prin convenţia lor, părţile pot să constate sau să declare
nulitatea. Mai mult decât atât, legiuitorul le dă acestora posibilitatea să refacă, total
sau parţial, actul nul.
100
Potrivit dispoziţiilor art. 1259 NCC, actul juridic nul poate fi refăcut, în tot
sau în parte, cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege la data refacerii lui.
În toate cazurile însă, actul juridic refăcut produce efecte numai pentru viitor, nu şi
) pentru trecut.
Refacerea În acest context, precizăm că declararea sau constatarea nulităţii actului
actului juridic juridic de către părţi nu trebuie să fie urmată neapărat de refacerea actului juridic nul.
Atragem atenţia asupra faptului că nu trebuie să confundăm validarea actului
juridic (prin confirmare expresă sau tacită), cu refacerea actului juridic nul. În primul
caz, actul juridic este confirmat de către partea îndreptăţită să ceară anularea actului,
acesta producând efecte juridice, fără a fi refăcut. În cel de-al doilea caz, intervine
mai întâi declararea sau constatarea amiabilă a nulităţii şi apoi refacerea actului
juridic. Mai mult, refacerea poate privi atât actul juridic anulabil, cât şi actul juridic
nul. În principiu, însă, confirmarea priveşte numai actul juridic anulabil.
Enumeraţi principiile care guvernează efectele nulităţii. A se vedea pag. 100-102.

61-126.
101
MODULUL VI
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ
1. Cuprins
2. Obiectiv general
W Cuprins:
W U.VI. 12: Noţiunea, natura juridică, efectul, delimitarea, domeniul de

aplicare, termenele, suspendarea, întreruperea şi repunerea în termenul de
prescripţie extinctivă.
= 2 ore
W Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind prescripţia

extinctivă.

noţiunea, natura juridică, efectul, delimitarea, domeniul de aplicare,
termenele, suspendarea, întreruperea şi repunerea în termenul de
prescripţie extinctivă.
102
NOŢIUNEA, NATURA JURIDICĂ, EFECTUL, DELIMITAREA, DOMENIUL
DE APLICARE, TERMENELE, SUSPENDAREA, ÎNTRERUPEREA ŞI
REPUNEREA ÎN TERMENUL DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ
1. Noţiunea prescripţiei extinctive şi reglementarea legală a acesteia.

Prescripţia extinctivă reprezintă stingerea sau pierderea dreptului la acţiune
neexercitat în termenul prevăzut de lege [art. 2500 alin. (1) NCC]. Mai exact,
) prescripţia extinctivă priveşte stingerea dreptului la acţiune în sens material.
Definiţia Prin drept la acţiune se înţelege, potrivit dispoziţiilor art. 2500 alin. (2) NCC
prescripţiei dreptul de a constrânge o anumită persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o
extinctive
anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă
sancţiune civilă, după caz.
În principal, prescripţia extinctivă este reglementată de Codul civil, în Cartea
a VI-a „Despre prescripţia extinctivă, decădere şi calculul termenelor”, art. 2500-
2556.
2. Natura juridică, efectul şi delimitarea prescripţiei extinctive, de alte

instituţii de drept civil asemănătoare.
2.1. Natura juridică a prescripţiei extinctive.
Ca natură juridică, prescripţia extinctivă este o sancţiune pentru titular,
) întrucât stinge dreptul acestuia la acţiune, în sens material, dacă nu a fost exercitat în
Natura juridică termenul de prescripţie, prevăzut de lege. Prescripţia extinctivă îndeplineşte, astfel, o
a prescripţiei funcţie de mobilizare a titularului dreptului de a şi-l exercita. Trecerea timpului îl
extinctive
pune pe titularul dreptului în imposibilitatea de a şi-l realiza, întrucât pierde dreptul la
acţiunea prin care şi-l poate valorifica.
2.2. Efectul prescripţiei extinctive.

Efectul prescripţiei extinctive constă în stingerea dreptului titularului la
acţiune, adică stingerea dreptului titularului de a obţine admiterea de către instanţa de
judecată a acţiunii şi recunoaşterea dreptului pretins prin acţiune, precum şi obligarea
pârâtului la executarea obligaţiei corelative, pe cale silită.
) Prin prescripţia extinctivă se stinge numai dreptul la acţiune în sens
material şi nu însuşi dreptul subiectiv.
Efectul
prescripţiei Precizăm că prescripţia nu operează de plin drept, astfel încât organul de
extinctive jurisdicţie nu este obligat să invoce şi să aplice din oficiu termenul de decădere.
Precizăm de asemenea că noul Cod civil reglementează posibilitatea
renunţării la prescripţie. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2507 şi urm. NCC, nu se
poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa,
expres sau tacit 27 , la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs
pentru prescripţia începută şi neîmplinită.
Pot renunţa la prescripţie numai persoanele care deţin deplina capacitate de
exerciţiu. După renunţare, începe să curgă o prescripţie nouă, de acelaşi fel. Dacă s-a
renunţat numai la beneficiul termenului scurs până la acea dată, sunt aplicabile
dispoziţiile privind întreruperea prescripţiei ca urmare a recunoaşterii dreptului.
27
Renunţarea tacită la prescripţie trebuie să fie neîndoielnică, rezultând numai din manifestări
neechivoce.
103
Renunţarea produce efecte numai faţă de cel care a făcut-o, aceasta neputând
fi invocată împotriva codebitorilor solidari ori ai unei obligaţii indivize sau împotriva
fideiusorilor.
2.3. Delimitarea prescripţiei extinctive.

Prescripţia extinctivă nu poate fi confundată cu prescripţia achizitivă
(uzucapiunea), cu decăderea sau cu termenul extinctiv, deşi se aseamănă cu acestea.
2.3.1. Prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă.

Ambele forme ale prescripţiei:
- sunt reglementate de acelaşi act normativ, anume Codul civil 28 ;
- au natură juridică de sancţiune, întrucât se aplică titularilor drepturilor
subiective pentru inactivitatea lor;
- presupun termene;
- au aceleaşi reguli de calcul al termenelor.
Între cele două forme ale prescripţiei există următoarele deosebiri:
) - prescripţia extinctivă duce la pierderea dreptului la acţiune, în timp ce
Delimitarea prescripţia achizitivă duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil
prescripţiei
de către cel care-l stăpâneşte o perioadă de timp prevăzută de lege (10 ani, în cazul
extinctive
uzucapiunii extratabulare şi 5 ani în cazul uzucapiunii tabulare);
- termenele de prescripţie extinctivă sunt mai numeroase şi mai scurte, în
timp ce termenele de prescripţie achizitivă sunt mai puţine şi mai lungi;
- numai prescripţiei extinctive îi este specifică repunerea în termen.
2.3.2. Prescripţia extinctivă şi decăderea.

Decăderea reprezintă sancţiunea a cărei esenţă este reprezentată, în cazul
actului juridic bilateral, de stingerea dreptului subiectiv civil, neexercitat în termenul
de decădere stabilit de lege, iar în cazul actului unilateral, de împiedicarea, în
condiţiile legii, a săvârşirii lui [art. 2545 alin. (2) NCC].
Între cele două instituţii juridice, pot fi identificate următoarele asemănări:
- atât prescripţia extinctivă, cât şi decăderea sunt sancţiuni de drept civil, ce
presupun termene şi care au efect extinctiv;
- renunţarea poate fi întâlnită atât în cazul prescripţiei extinctive, cât şi în
cazul decăderii. Drept urmare, cel în favoarea căruia a fost stipulat ori instituit
termenul de decădere poate să renunţe, după împlinirea termenului, la beneficiul
decăderii, în măsura în care termenul în discuţie a fost stabilit prin contract sau
instituit printr-o dispoziţie legală care ocroteşte un interes privat. Rezultă aşadar
concluzia că părţile nu pot renunţa şi nici modifica termenele de decădere de ordine
publică (art. 2549 NCC).
Cele două sancţiuni nu pot fi însă confundate, întrucât:
- decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv, pe când prescripţia extinctivă
stinge, numai dreptul la acţiune în sens material;
- termenele de prescripţie extinctivă sunt mai numeroase şi mai lungi, în
comparaţie cu cele de decădere, care sunt mai puţine şi mai scurte;
- suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen sunt specifice, în
principiu, numai prescripţiei extinctive, nu şi decăderii.
28
Prescripţia achizitivă, numită şi uzucapiunea imobiliară este reglementată de nul Cod civil în art.
930-934.
104
Potrivit dispoziţiilor art. 2548 alin. (1) NCC, termenele de decădere nu sunt
supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel. Cu toate
acestea, forţa majoră suspendă termenul de decădere care a început să curgă, iar
) introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare sau de punere în
întârziere întrerupe termenul de decădere [art. 2548 alin. (2) şi (3) NCC].
Delimitarea
prescripţiei - spre deosebire de prescripţie, decăderea operează de plin drept, astfel încât
extinctive organul de jurisdicţie este obligat să invoce şi să aplice din oficiu termenul de
decădere, indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu în discuţie, cu excepţia cazului
în care acesta priveşte un drept de care părţile pot dispune în mod liber [art. 2550 alin.
(2) NCC];
- termenele de decădere pot fi stabilite atât prin lege, cât şi prin voinţa
părţilor, în timp ce termenele de prescripţie sunt stabilite prin lege. Totuşi, chiar şi
termenele de prescripţie extinctivă pot fi modificate, în principiu, de către părţi, în
limitele legii.
Delimitaţi prescripţia extinctivă de decădere. A se vedea pag. 105-106.
2.3.3. Prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv.

Aşa cum am arătat, termenul extinctiv este modalitatea obligaţiei, prin care
se amână executarea sau stingerea acesteia.
Asemănările dintre cele două instituţii juridice rezidă în:
- efectul lor extinctiv;
- posibilitatea părţilor de a le modifica.
În schimb însă, între acestea pot fi identificate mai multe deosebiri. Astfel:
) - natura juridică a prescripţiei extinctive este aceea de sancţiune, pe când
termenul extinctiv este o modalitate a obligaţiei;
Delimitarea
prescripţiei - prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune în sens material, pe când
extinctive termenul extinctiv stinge obligaţia;
- termenul extinctiv este stabilit de părţile actului juridic, spre deosebire de
termenele de prescripţie extinctivă, care sunt stabilite de lege;
- numai termenul de prescripţie este susceptibil de suspendare, întrerupere şi
repunere în termen, nu şi cel extinctiv.
3. Domeniul de aplicare şi termenele prescripţiei extinctive.

3.1. Domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive.
Domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive desemnează sfera drepturilor
subiective, ale căror drepturi la acţiune cad sub incidenţa normelor care
reglementează această instituţie.
105
În principal, prescripţia extinctivă este aplicabilă drepturilor la acţiune având
un obiect patrimonial [art. 2501 alin. (1) NCC 29 ]. Aşadar, sunt prescriptibile
drepturile la acţiune privind drepturile patrimoniale (reale şi de creanţă).
Dreptul la acţiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum
şi ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu
poate fi limitat în timp [art. 2502 alin. (1) NCC]. De asemenea, sunt imprescriptibile,
potrivit dispoziţiilor art. 2502 alin. (2) NCC, drepturile privitoare la:
- acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului
în care prin lege se dispune altfel;
- acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept;
- acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic;
- acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor,
dacă obiectul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral,
sub condiţia acceptării moştenirii în termenul prevăzut de lege.
Ambele reguli, însă, comportă şi excepţii. Astfel, deşi, în principiu, dreptul
la acţiune privind drepturi reale este supus prescripţiei extinctive, totuşi următoarele
tipuri de acţiuni ce privesc drepturi reale sunt imprescriptibile din punct de vedere
) extinctiv. Astfel:
Domeniul - acţiunea în revendicare imobiliară (acţiunea prin care este apărat dreptul
prescripţiei
de proprietate asupra unui bun imobil), indiferent că este întemeiată pe dreptul de
extinctive
proprietate publică [art. 861 alin. (1) NCC] sau privată [art. 563 alin. (2) NCC] este
imprescriptibilă, astfel încât proprietarul se va putea adresa oricând justiţiei pentru a-i
asigura exercitarea dreptului său, asupra unui imobil. Precizăm însă că dreptul la
acţiunea în revendicare privind un imobil proprietate privată este numai în principiu
imprescriptibil, prin lege putându-se dispune altfel.
- acţiunea în revendicare mobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate
publică este imprescriptibilă [art. 861 alin. (1) NCC], cea întemeiată pe dreptul de
proprietate privată fiind supusă regulilor prescripţiei extinctive;
- acţiunea negatorie care priveşte alte drepturi reale decât dreptul de
proprietate este imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv [art. 564 alin. (2)
NCC].
De la regula potrivit căreia dreptul la acţiune referitor la drepturile
personale nepatrimoniale nu este supus prescripţiei extinctive, există următoarele
excepţii, expres consacrate de lege lata:
- acţiunea în tăgada paternităţii copilului din căsătorie poate fi introdusă de
către soţul mamei sau de către mamă în termen de 3 ani [art. 430 alin. (1) şi art. 431
alin. (1) NCC];
- acţiunea în anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni [art. 301
alin. (1) NCC];
- acţiunea în nulitate relativă a unui act juridic civil este prescriptibilă în
termenul general de 3 ani.
29
Potrivit acestor dispoziţii legale, „Drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse
prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel”.
106
Enumeraţi acţiunile imprescriptibile din punct de vedere extinctiv. A se vedea pag. 107.
3.2. Termenele de prescripţie extinctivă.

Termenul de prescripţie extinctivă reprezintă intervalul de timp stabilit de
lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune, sub sancţiunea pierderii
acestuia. Termenele de prescripţie extinctivă sunt stabilite, în principiu, de lege.
Cu toate acestea, în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege, părţile care au
capacitate deplină de exerciţiu pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor
de prescripţie sau să modifice cursul prescripţiei [art. 2515 alin. (3) NCC].
) Distingem între termene generale şi termene speciale de prescripţie
extinctivă.
Termenele de
Este general acel termen, care este aplicabil tuturor acţiunilor prescriptibile,
prescripţie
extinctivă chiar şi acelora pentru care legea nu prevede un anumit termen şi ori de câte ori nu-şi
găseşte aplicarea un termen special, într-un anumit caz concret. Are caracter general
termenul de 3 ani, aplicabil ori de câte ori legea nu stabileşte un termen special (art.
2517 NCC).
Sunt termene speciale, spre exemplu, termenele de 10 ani, 2 ani, 1 an, 18
luni etc.
3.3. Calculul termenelor.

Termenele stabilite în săptămâni, luni sau ani se consideră împlinite în ziua
săptămânii, lunii sau anului corespunzătoare zilei de plecare. Termenele, care încep
să curgă pe 29, 30 sau 31 ale lunii sunt considerate împlinite, în lunile care nu au o
astfel de zi, în ultima zi a acestora. Mijlocul lunii se socoteşte a cincisprezecea zi.
Termenele de prescripţie extinctivă stabilite pe zile se calculează cu ajutorul
sistemului care nu ia în calcul nici ziua în care prescripţia începe să curgă şi nici ziua
) când prescripţia s-a împlinit [art. 2553 alin. (2) NCC]. Termenul se va împlini la ora
Calculul 24,00 a ultimei zile. Dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de
termenelor de
muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru.
prescripţie
extinctivă Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră
împlinit la sfârşitul primei zile lucrătoare care îi urmează. În acest caz, vorbim despre
prorogarea termenului, reglementată de dispoziţiile art. 2554 NCC.
Când termenul este stabilit pe ore, nu se iau în calcul prima şi ultima oră a
termenului.
Noul Cod civil instituie în art. 2556 prezumţia efectuării în termen a actelor.
Potrivit acesteia, actele se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată
au fost predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului,
până la ora la care încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu.
107
3.4. Începutul prescripţiei extinctive.
Ca regulă, prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la
acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui (art. 2523
NCC).
4. Suspendarea prescripţiei extinctive.

În cursul prescripţiei extinctive, pot apărea situaţii care să-l împiedice pe
titular să exercite dreptul la acţiune în sens material. În aceste cazuri, cursul
prescripţiei poate fi suspendat sau întrerupt sau poate fi admisă repunerea în termen.
Suspendarea prescripţiei extinctive reprezintă oprirea de drept a cursului
acesteia, pe tot intervalul de timp cât durează situaţiile, expres şi limitativ prevăzute
de lege, care îl pun pe titularul dreptului la acţiune în imposibilitatea de a acţiona.
Cauzele de suspendare prezintă caracter legal (întrucât sunt stabilite de lege),
expres şi limitativ (întrucât sunt de strictă interpretare şi aplicare) şi produc efecte de
drept (organele de jurisdicţie, numai constatându-le).
Sunt cauze ale suspendării prescripţiei extinctive:
a) între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt,
b) între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau
cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât
timp durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi aprobate;
) c) între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau
Suspendarea al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel
prescripţiei administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi
extinctive
aprobate;
d) în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de
cazurile în care există o dispoziţie legală contrară;
e) cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa
datoriei sau exigibilitatea acesteia;
f) pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale
amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în
ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;
g) în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori
contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia
administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi
nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de trei luni de
la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen;
h) în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din
forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de
război. Sunt avute în vedere şi persoanele civile care se găsesc în forţele armate
pentru raţiuni de serviciu impuse de necesităţile războiului;
i)în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia
este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a
încetat această împiedicare; forţa majoră, când este temporară, nu constituie o cauză
de suspendare a prescripţiei decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea
termenului de prescripţie;
j) în alte cazuri prevăzute de lege.
108
Precizăm că noul Cod civil prevede cauze speciale de suspendare a
prescripţiei în materie succesorală.
Suspendarea prescripţiei extinctive produce următoarele efecte:
- anterior intervenţiei cauzei de suspendare, aceasta nu produce niciun efect,
întrucât termenul scurs între momentul începerii cursului prescripţiei şi data
intervenţiei cauzei de suspendare intră în calculul termenului de prescripţie;
- pe durata cauzei de suspendare prescripţia nu mai curge, acest interval de
timp nefiind luat în calculul termenului de prescripţie;
- ulterior încetării cauzei de suspendare, cursul prescripţiei va fi reluat, de la
momentul în care a fost oprit şi va continua să curgă până când se va împlini. Aşadar,
se cumulează intervalul, scurs anterior cauzei de suspendare, cu cel care va curge,
după încetarea acesteia.
Potrivit dispoziţiilor noului Cod civil suspendarea prescripţiei extinctive
produce şi un efect special. Astfel, prescripţia nu va fi considerată împlinită, decât
) dacă, după încetarea cauzei de suspendare, a curs un termen de 6 luni, dacă termenul
Efectul special prescripţiei este mai mare de 6 luni şi de cel puţin 1 lună, dacă termenul de prescripţie
al suspendării
prescripţiei
este mai scurt de 6 luni.
extinctive Potrivit dispoziţiilor art. 2536 NCC, suspendarea prescripţiei faţă de
debitorul principal ori faţă de fideiusor produce efecte în privinţa amândurora.
Enumeraţi cinci cauze de suspendare a prescripţiei extinctive. A se vedea pag. 109.
5. Întreruperea prescripţiei extinctive.

Întreruperea prescripţiei extinctive reprezintă acea modificare a cursului
acesteia, constând în înlăturarea prescripţiei scursă înainte de apariţia cauzei
interuptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive.
Ca şi cauzele suspendării, cauzele întreruperii prescripţiei extinctive sunt
legale, expres şi limitativ prevăzute de lege şi operează de drept.
Sunt cauze de întrerupere a prescripţiei extinctive, potrivit dispoziţiilor art.
2537 NCC, următoarele:
) a) act voluntar de executare sau recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului
a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia;
Cauzele
întreruperii b) introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, înscrierea
prescripţiei creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, depunerea cererii de
extinctive intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori invocarea, pe cale de
excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie;
c) constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa
instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul în care
109
despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe
cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă;
d) punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia;
e) alte cazuri prevăzute de lege.
Întreruperea prescripţiei extinctive produce următoarele efecte:
♦ prescripţia scursă anterior intervenţiei cauzei interuptive este şters,
nefiind luat în calculul termenului de prescripţie extinctivă;
) ♦ după încetarea cauzei de întrerupere, începe să curgă o nouă prescripţie.
Pentru a produce aceste efecte, este necesar să intervină, înainte de
Efectele
întreruperii împlinirea termenului de prescripţie, cauza interuptivă.
prescripţiei Potrivit dispoziţiilor art. 2543 NCC, întreruperea prescripţiei împotriva
extinctive debitorului principal ori contra fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora.
6. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.

Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă reprezintă posibilitatea
acordată de lege titularului dreptului la acţiune, care, din motive temeinice, nu a putut
formula acţiunea în justiţie, înăuntrul termenului de prescripţie, astfel că organul
jurisdicţional este îndreptăţit să soluţioneze în fond cererea de chemare în judecată,
deşi aceasta a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţie.
Sunt elemente definitorii ale repunerii în termenul de prescripţie
următoarele:
♦ reprezintă un beneficiu instituit de lege, în favoarea titularului dreptului
subiectiv;
♦ operează numai în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute
de lege;
♦ titularul dreptului subiectiv, în temeiul repunerii în termen, îşi poate
valorifica dreptul, după împlinirea termenului de prescripţie.
) Instituţia repunerii în termenul de prescripţie extinctivă operează numai dacă
Repunerea în sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
termenul de - există o cerere de chemare în judecată;
prescripţie - intervine numai datorită unor motive temeinice, repunerea în termen având
extinctivă
caracter excepţional;
- cererea de repunere în termen trebuie introdusă în termen de 30 de zile, din
ziua în care partea a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au
justificat depăşirea termenului de prescripţie;
- este dispusă de către instanţa de judecată, întrucât repunerea în termen
prezintă caracter jurisdicţional.
Aşadar, termenul de repunere în termenul de prescripţie este de 30 de zile şi
începe să curgă din ziua în care partea a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea
motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie. Potrivit opiniei
majoritare, acest termen este unul de prescripţie extinctivă şi, în consecinţă, este
susceptibil de suspendare şi de întrerupere.
Legea nu prevede, expres şi limitativ, care sunt motivele temeinice, ce
permit repunerea în termenul de prescripţie extinctivă. Rămâne, aşadar, la latitudinea
organului de jurisdicţie să aprecieze, dacă o anumită cauză este motiv temeinic sau
nu. În literatura de specialitate, s-a arătat că domeniul de aplicare a repunerii în
termenul de prescripţie extinctivă începe acolo unde încetează culpa şi încetează
acolo unde începe forţa majoră.
110
Sunt considerate, numai cu titlu exemplificativ, motive temeinice:
• necunoaşterea de către succesor a morţii autorului, datorită faptului că
ceilalţi moştenitori i-au ascuns, cu rea-credinţă, aceasta;
• spitalizarea îndelungată şi repetată;
• moştenitorul se află în străinătate;
• executarea unei pedepse privative de libertate.
Prin repunerea în termen, efectul extinctiv al prescripţiei este anulat,
acţiunea în justiţie fiind admisă, după expirarea termenului de prescripţie extinctivă.
Ce reprezintă repunerea în termenul de prescripţie extinctivă? A se vedea pag. 111.

61-126.
111
MODULUL VII
SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL
1. Cuprins
2. Obiectiv general
W Cuprins:
W U.VII. 13: Persoana fizică.

W U.VII.14. Persoana juridică.
= 2 ore
W Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind subiectele

dreptului civil.

persoana fizică şi persoana juridică.
112
PERSOANA FIZICĂ
1. Declararea judecătorească a morţii persoanei fizice.

1.1. Noţiunea şi reglementarea legală a declarării judecătoreşti a
morţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 49 NCC „(1) În cazul în care o persoană este
dispărută şi există indicii că a încetat din viaţă, aceasta poate fi declarată moartă prin
hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel
puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în
viaţă.
(2) Dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispărut nu
se poate stabili cu exactitate, termenul prevăzut în alin. (1) se socoteşte de la sfârşitul
lunii în care s-au primit ultimele informatii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate
stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic”.
Potrivit dispoziţiilor art. 50 NCC, „(1) Cel dispărut în împrejurări deosebite,
cum sunt inundaţiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată sau aeriană, naufragiul, în
) cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptăţeşte
a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puţin 6 luni de la
Definiţie
data împrejurării în care a avut loc dispariţia.
(2) Dacă ziua în care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariţia nu
poate fi stabilită, sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 49 alin. (2).
(3) Atunci când este sigur că decesul s-a produs, deşi cadavrul nu poate fi
găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se
aştepta îndeplinirea unui termen de la dispariţie”.
Aşadar, declararea judecătorească a morţii este instituţia juridică prin care se
determină sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, atunci când moartea
acesteia nu poate fi constatată în mod direct, având la bază examinarea medicală a
persoanei.
1.2. Felurile declarării judecătoreşti a morţii.

Din conţinutul dispoziţiilor art. 49 şi 50 NCC, rezultă existenţa a două feluri
de declarare judecătorească a morţii:
- declararea judecătorească a morţii, după trecerea unui termen de 2 ani
(pentru cazul general) sau de 6 luni (pentru cazurile speciale) de la dispariţie;
) - declararea judecătorească a morţii, fără a se aştepta împlinirea vreunui
termen de la dispariţie.
Feluri
A) Declararea morţii după trecerea unui anumit termen de la dispariţie
Potrivit dispoziţiilor art. 49 şi 50 NCC, pentru a fi pronunţată declararea
judecătorească a morţii, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- pentru cazul general, să fi trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor
informaţii sau indicii din care rezultă că persoana era în viaţă;
- pentru cazurile speciale (cum sunt inundaţiile, cutremurul, catastrofa de
cale ferată sau aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă
împrejurare asemănătoare, ce îndreptăţeşte a se presupune decesul) să fi trecut cel
puţin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia.
B)Declararea morţii, fără a se aştepta împlinirea vreunui termen de la
dispariţie
113
Pentru a fi în prezenţa unei astfel de ipoteze, trebuie întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
- este sigur că decesul s-a produs;
- cadavrul nu poate fi găsit sau identificat.
1.3. Procedura declarării judecătoreşti a morţii.

Soluţionarea cererii de declarare a morţii se face potrivit dispoziţiilor
Codului de procedură civilă.
1.4. Data prezumată a morţii celui dispărut.

Data morţii reprezintă un element esenţial şi obligatoriu al hotărârii
judecătoreşti declarative de moarte. Regulile de stabilire a datei morţii, reglementate
de noul Cod civil, sunt următoarele:
a) se stabileşte data morţii, în ziua ce rezultă din probele administrate, ca
fiind ziua probabilă a evenimentului juridic; ora morţii, dacă nu poate fi stabilită, va fi
ultima oră a acestei zile;
b) când din probele administrate, nu se poate stabili o asemenea zi, dată a
morţii va fi ultima zi a termenului de 2 ani sau 6 luni; ora morţii va fi ultima oră a
ultimei zile a termenului de 2 ani sau de 6 luni.
Rezultă, aşadar, că:
• data morţii nu se confundă cu data ultimelor ştiri;
• data morţii nu se confundă cu data împrejurării care îndreptăţeşte a se
presupune decesul;
) • data morţii nu se confundă cu data pronunţării hotărârii judecătoreşti de
declarare a morţii;
Data morţii
• data morţii nu se confundă cu data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti.
Hotărârea declarativă de moarte produce efect retroactiv, în sensul că cel
dispărut este considerat că a murit pe data stabilită prin hotărâre ca fiind a morţii, care
este anterioară datei pronunţării hotărârii.
Precizăm că cel dispărut este prezumat a fi în viaţă dacă nu există o hotărâre
declarativă de moarte rămasă definitivă.
1.5. Rectificarea datei morţii.

Instanţa judecătorească va putea rectifica data morţii, stabilită potrivit
dispoziţiilor menţionate, dacă se dovedeşte că nu era posibil ca persoana declarată
moartă să fi decedat la acea dată. În acest caz, data morţii este cea stabilită prin
hotărârea de rectificare.
1.6. Efectele hotărârii declarative de moarte.

Hotărârea judecătorească de declarare a morţii produce, în principiu, aceleaşi
efecte juridice ca şi moartea fizic constatată, anume încetarea capacităţii de folosinţă
a persoanei fizice.
1.7. Anularea hotărârii de declarare a morţii.

Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere oricând anularea hotărârii
prin care s-a declarat moartea. Ca urmare a anulării hotărârii declarative de moarte,
bunurile celui declarat mort trebuie înapoiate, în natură sau prin echivalent.
114
Dobânditorul cu titlu oneros al acestora nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se
face dovada că, la data dobândirii, ştia sau trebuia să ştie că persoana declarată
moartă este în viaţă.
De asemenea, orice persoană interesată poate cere oricând anularea hotărârii
declarative de moarte, în cazul în care se descoperă certificatul de deces al celui
declarat mort.
Aşadar, cauzele care pot atrage anularea hotărârii judecătoreşti a morţii sunt
următoarele:
- faptul că cel declarat mort este în viaţă;
- descoperirea certificatului de deces al celui declarat mort.
Anularea hotărârii de declarare a morţii poate fi cerută de orice persoană
interesată (chiar şi de către cel declarat mort şi care se află în viaţă) şi oricând.
Anularea hotărârii declarative de moarte produce două categorii de efecte:
) a) efecte nepatrimoniale, constând în înlăturarea încetării capacităţii de
Anularea folosinţă a celui declarat judecătoreşte mort;
hotărârii
judecătoreşti a
b) efecte patrimoniale, constând în înapoierea bunurilor celui declarat
morţii judecătoreşte mort.
În cazul anulării hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii, se stabilesc
două categorii de raporturi juridice:
- raporturi între cel declarat mort (apărut ulterior) şi moştenitorii aparenţi ai
acestuia, care au dobândit bunurile succesiunii;
- raporturi între cel declarat mort şi subdobânditorii bunurilor sale.
A) Moştenitorii aparenţi vor păstra posesia bunurilor şi vor dobândi fructele
acestora, cât timp cel reapărut nu solicită restituirea lor.
B) Dobânditorul cu titlu oneros al bunurilor celui declarat mort şi reapărut
trebuie restituite în natură sau, dacă aceasta nu mai este cu putinţă, prin echivalent,
numai dacă este de rea-credinţă, adică dacă la data dobândirii lor a ştiut sau trebuia să
ştie că persoana declarată moartă este în viaţă.
Plata făcură moştenitorilor aparenţi ai celui declarat mort şi reapărut este
valabilă şi liberatorie, dacă este făcută cu bună-credinţă şi mai înainte de radierea din
registrul de stare civilă a menţiunii referitoare la deces.
1.8. Persoanele care au murit în acelaşi timp.

Potrivit dispoziţiilor art. 957 NCC, persoanele care au murit în acelaşi timp
sunt persoanele cu privire la care nu se poate stabili că una a supravieţuit celeilalte.
Acestea, indiferent că au murit în aceleaşi împrejurări sau în împrejurări diferite, nu
au capacitatea de a se moşteni una pe alta.
Data morţii în cazul declarării acesteia pe cale judecătorească. A se vedea pag. 115.
115
2. Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil 30 .
Beneficiază de ocrotire, prin mijloace de drept civil, următoarele categorii de
persoane fizice:
• minorul;
• persoana pusă sub interdicţie judecătorească, datorită alienaţiei sau
debilităţii mintale;
• majorul care din cauza bătrâneţii, a bolii sau a altor motive prevăzute de
lege nu poate să îşi administreze bunurile şi nici să îşi apere interesele în condiţii
corespunzătoare.
2.1. Ocrotirea minorului.

Ocrotirea minorului este realizată prin:
- părinţi;
- tutelă;
- darea în plasament;
- alte măsuri de protecţie specială, anume prevăzute de lege.
2.1.1. Autoritatea părintească 31 .

Autoritatea părintească reprezintă, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (1)
NCC, ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile
copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.
Autoritatea părintească este guvernată de următoarele principii:
• drepturile părinteşti trebuie exercitate în interesul superior al copilului;
• părinţii trebuie să-l asocieze pe copil la toate deciziile care-l privesc, ţinând
cont de vârsta şi de gradul său de maturitate;
• părinţii au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copiii lor minori;
) • părinţii au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copiii lor minori, indiferent
Autoritatea că sunt din căsătorie, din afara căsătoriei, din adopţie sau rezultaţi prin reproducerea
părintească
umană asistată medical cu terţ donator;
• părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul
asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere;
• exercitarea ocrotirii părinteşti se realizează sub controlul societăţii, în
special al statului 32 .
Modalităţile exercitării ocrotirii părinteşti.
Regula în această materie este consacrată de dispoziţiile art. 503 alin. (1)
NCC, potrivit cărora „Părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea
părintească”.
În mod excepţional, ocrotirea minorului poate fi realizată numai de către
unul dintre părinţi. În acest sens, art. 507 NCC prevede că „Dacă unul dintre părinţi
este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut
din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-
şi exprima voinţa, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească”.
Conţinutul autorităţii părinteşti este format din două laturi:
30
Aceasta este reglementată de noul Cod civil, în art. 104-186.
31
32
Potrivit dispoziţiilor art. 107 NCC, procedurile privind ocrotirea persoanei fizice sunt de competenţa
instanţei de tutelă şi de familie.
116
- latura personală, ce priveşte ocrotirea persoanei copilului;
- latura patrimonială, ce se referă la administrarea bunurilor şi reprezentarea
minorului sub 14 ani, în actele juridice civile şi la încuviinţarea actelor juridice civile
ale minorului cu capacitate restrânsă de exerciţiu.
Răspunderea părinţilor pentru neexercitarea sau exercitarea
necorespunzătoare a ocrotirii părinteşti va fi, după caz, penală, contravenţională sau
de drept civil.
Încetarea autorităţii părinteşti.
Ca regulă, autoritatea părintească încetează la data la care minorul
dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu, fie ca efect al ajungerii la majorat, fie ca
efect al căsătoriei, fie ca efect al ridicării interdicţiei.
În mod excepţional, autoritatea părintească poate înceta şi mai înainte de
aceste momente, în cazurile în care devine necesară instituirea tutelei.
2.1.2. Tutela minorului 33 .

Tutela reprezintă mijlocul de ocrotire a minorului lipsit de ocrotire
părintească. Aceasta prezintă următoarele caractere juridice:
legalitate (instituirea şi deschiderea tutelei, numirea tutorelui, conţinutul
) ocrotirii prin tutelă şi încetarea tutelei sunt reglementate prin norme juridice
imperative); precizăm însă că legea reglementează posibilitatea desemnării tutorelui
Caracterele de către părinte;
juridice ale
tutelei obligativitate (în principiu, cel numit tutore nu poate refuza această sarcină)
minorului - art. 120 alin. (1) NCC;
gratuitate (tutela este, în principiu, o sarcină gratuită, acest caracter fiind
numai de natura acestui mijloc de ocrotire) – art. 123 NCC 34 ;
personalitate (sarcina tutelei trebuie realizată, în principiu, de către tutore,
personal) – art. 122 NCC 35 .
Principiile care guvernează materia tutelei sunt următoarele:
- tutela se exercită exclusiv în interesul minorului (art.133 NCC);
- principiul independenţei patrimoniale dintre tutore şi minor (tutorele nu are
niciun drept asupra bunurilor minorului şi nici minorul nu are niciun drept asupra
) bunurilor tutorelui);
- tutela se exercită sub un permanent control [instanţa de tutelă va exercita
Principiile
tutelei un control efectiv şi continuu asupra modului în care tutorele şi consiliul de familie
minorului (care poate fi instituit în cazul tutelei) 36 îşi îndeplinesc atribuţiile cu privire la minor
şi bunurile acestuia art. 151 alin. (1) NCC].
33
34
În mod excepţional, tutorele poate fi îndreptăţit, pe perioada exercitării sarcinilor tutelei, la o
remuneraţie al cărei cuantum va fi stabilit de instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie, ţinând
seama de munca depusă în administrarea averii şi de starea materială a minorului şi a tutorelui, dar nu
mai mult de 10% din veniturile produse de bunurile minorului. Instanţa de tutelă cu avizul consiliului
de familie, va putea modifica sau suprima această remuneraţie, potrivit împrejurărilor.
35
Potrivit acestor dispoziţii legale, instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie, poate, ţinând
cont de mărimea şi compunerea patrimoniului minorului, să decidă ca administrarea patrimoniului ori
doar a unei părţi a acestuia să fie încredinţată, potrivit legii, unei persoane fizice sau persoane juridice
specializate.
36
Consiliul de familie este reglementat de noul Cod civil în art. 124-132. Acesta poate fi constituit de
instanţa de tutelă pentru a supraveghea modul în care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte
îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului. Acesta poate fi instituit numai în cazul
ocrotirii minorului prin tutelă. Consiliul de familie va fi compus din 3 rude sau afini, ţinând seama de
117
Constituie cazuri de instituire a tutelei, potrivit dispoziţiilor art. 110 NCC,
următoarele:
ambii părinţi sunt morţi;
ambii părinţi sunt necunoscuţi;
ambii părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti sau li s-a aplicat
pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti;
) ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie judecătorească;
Cazuri de ambii părinţi sunt dispăruţi sau declaraţi judecătoreşte morţi;
instituire a la încetarea adopţiei, instanţa hotărăşte că este în interesul minorului
tutelei instituirea unei tutele.
minorului
Au obligaţia de a înştiinţa instanţa de tutelă despre apariţia unui caz de
deschidere a tutelei, potrivit dispoziţiilor art. 111 NCC:
- persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei
în care locuieşte minorul;
- serviciul se stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane,
precum şi notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;
- instanţele judecătoreşti, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a
interzicerii drepturilor părinteşti;
- organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi
orice altă persoană.
În ce cazuri se impune instituirea tutelei? A se vedea pag. 119.
Numirea tutorelui.
Tutorele poate fi numit/desemnat de către:
- instanţa de tutelă de la domiciliul minorului;
- părinte.
A) Numirea tutorelui de către instanţa de tutelă.
Are capacitatea de a fi tutore, orice persoană fizică cu deplină capacitate de
exerciţiu şi cu bune purtări. În calitate de tutore, poate fi numită de către instanţa de
tutelă, potrivit dispoziţiilor art. 118 NCC, o rudă, un afin ori un prieten al familiei
minorului, în stare să îndeplinească această sarcină, ţinând seama, după caz, de
relaţiile personale, de apropierea domiciliilor, de condiţiile materiale şi de garanţiile
morale pe care le prezintă cel chemat la tutelă. Deplina apreciere în alegerea
persoanei care va îndeplini sarcina tutelei aparţine instanţei de tutelă, care decide
urmărind un singur obiectiv: să fie respectate interesele minorului.
gradul de rudenie şi de relaţiile personale cu familia minorului.
118
Art. 113 NCC enumeră persoanele care nu pot fi tutore. Astfel, nu pot
dobândi calitatea de tutore:
- minorul, persoana pusă sub interdicţie judecătorească sau cel pus sub
curatelă;
- cel decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau declarat incapabil de a fi
tutore;
) - cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii,
Numirea fie prin hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări reţinute ca atare de către
tutorelui o instanţă judecătorească;
- cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta, în condiţiile legii;
- cel aflat în stare de insolvabilitate;
- cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea
îndeplini sarcina tutelei;
- cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care
exercita singur, în momentul morţii, autoritatea părintească.
Dacă unul dintre aceste cazuri apare pe parcursul exercitării tutelei, intervine
îndepărtarea tutorelui.
Poate refuza sarcina de a fi tutore, în temeiul dispoziţiilor art. 120 alin. (2)
NCC:
• cel care are vârsta de 60 de ani împliniţi;
• femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
• cel care creşte şi educă doi sau mai mulţi copii;
• cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului activităţilor desfăşurate, a
depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive
întemeiate, nu ar putea să îndeplinească această sarcină.
În cazul în care vreuna dintre aceste situaţii apare pe parcursul exercitării
tutelei, tutorele poate cere să fie înlocuit.
B) Desemnarea tutorelui de către părinte.
Potrivit dispoziţiilor art. 114 NCC, părintele poate desemna, prin act
unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, ori, după caz, prin
) testament, persoana care urmează a fi tutore al copiilor săi. Notarul public sau
Desemnarea instanţa de tutelă, după caz, are obligaţia să verifice dacă persoana desemnată pentru
tutorelui
a fi tutore nu a fost revocată. Părintele poate revoca oricând desemnarea făcută, chiar
şi printr-un înscris sub semnătură privată înscris într-un Registrul naţional notarial,
ţinut în condiţiile legii.
Desemnarea tutorelui de către părinte. A se vedea pag. 120.
119
Conţinutul ocrotirii minorului prin tutelă.
Ca şi ocrotirea părintească, ocrotirea prin tutelă are în conţinutul său două
laturi: personală şi patrimonială.
Latura patrimonială a ocrotirii minorului prin tutelă cuprinde:
A) administrarea bunurilor minorului de până la 14 ani;
Administrarea bunurilor minorului implică următoarele obligaţii pentru
tutore:
a) la deschiderea tutelei;
- întocmirea de către un delegat al instanţei de tutelă, în prezenţa tutorelui şi
a membrilor consiliului de familie, a unui inventar al bunurilor minorului, supus
aprobării acestei instanţe;
- stabilirea de către consiliul de familie a sumei anuale afectate întreţinerii
minorului şi administrării bunurilor sale;
Această sumă poate fi modificată. Cheltuielile necesare întreţinerii şi
) administrării bunurilor se acoperă din veniturile minorului. Dacă veniturile acestuia
Conţinutul nu sunt suficiente, instanţa de tutelă va dispune vânzarea bunurilor minorului, pentru
tutelei a se obţine sumele necesare.
Dacă minorul este lipsit de bunuri şi nici nu există persoane care au obligaţia
legală de a-l întreţine, minorul are dreptul la asistenţă socială în condiţiile legii.
b) pe parcursul tutelei;
- întocmirea unei dări de seamă anuale despre modul cum a îngrijit de
persoana minorului, precum şi de administrarea bunurilor acestuia, ce trebuie
prezentată instanţei de tutelă, în termen de 30 de zile de la sfârşitul anului
calendaristic;
- instanţa de tutelă va verifica socotelile privitoare la veniturile minorului şi
la cheltuielile făcute cu întreţinerea acestuia şi cu administrarea bunurilor sale şi, dacă
sunt bine întocmite şi corespund realităţii, va da descărcarea tutorelui.
c) la încetarea tutelei.
- tutorele va trebui ca, în cel mult 30 de zile, să prezinte instanţei de tutelă o
dare de seamă generală;
- bunurile trebuie predate, după caz, fostului minor, moştenitorilor acestuia
sau noului tutore;
- după predarea bunurilor şi verificarea socotelilor, respectiv aprobarea
acestora, instanţa de tutelă dă descărcarea de gestiune. Deşi descărcat de gestiune,
tutorele rămâne răspunzător pentru prejudiciul cauzat minorului din culpa sa. Mai
mult, noul tutore are obligaţia de a cere fostului tutore repararea pagubelor cauzate
minorului prin culpa sa.
B) reprezentarea în actele civile a minorului sub 14 ani;
Trebuie să distingem, în acest sens, între următoarele categorii de acte:
a) acte pe care tutorele le poate încheia singur, chiar înainte de întocmirea
inventarului, precum actele juridice de mică importanţă, prin care se presupune că nu
se aduce atingere intereselor patrimoniale ale minorului. Sunt astfel de acte, actele de
conservare şi de administrare ce nu seferă întârziere. De asemenea, potrivit
dispoziţiilor art. 144 alin. (4) NCC „...tutorele poate înstrăina fără avizul consiliului
de familie şi fără autorizarea instanţei de tutelă, bunurile supuse pierderii, degradării,
alterării ori deprecierii, precum şi cele devenite nefolositoare pentru minor”.
b) actele de dispoziţie pe care tutorele nu le poate încheia valabil decât cu
încuviinţarea consiliului de familie şi a autorităţii tutelare.
120
Pentru a realiza acte de înstrăinare, partaj, ipotecare sau grevare cu alte
sarcini reale a bunurilor minorului, acte de renunţare la drepturile patrimoniale ale
acestuia sau orice alte acte ce depăşesc dreptul de administrare, tutorele are nevoie de
avizul consiliului de familie şi de autorizarea instanţei de tutelă.
Instanţa de tutelă va acorda încuviinţare, numai dacă actul realizat de tutore
răspunde unei nevoi sau prezintă un interes neîndoielnic pentru minor. Această
încuviinţare are caracter special, în sensul că trebuie să fie dată pentru fiecare act în
parte. În toate cazurile, instanţa de tutelă poate indica tutorelui modul în care se
întrebuinţează sumele de bani obţinute.
De asemenea, creanţele pe care le au asupra minorului tutorele sau vreunul
dintre membrii consiliului de familie, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau
surorile acestora, pot fi plătite voluntar numai cu autorizarea instanţei de tutelă.
c) acte pe care tutorele nu le poate încheia valabil, nici cu încuviinţarea
instanţei de tutelă. Astfel:
- tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donaţii şi nici să garanteze
obligaţia altuia;
) - este interzisă, sub sancţiunea nulităţii relative, încheierea de acte juridice
Conţinutul între tutore sau soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, pe de o
tutelei
parte, şi minor, pe de altă parte.
C) încuviinţarea prealabilă a actelor civile ale minorului între 14-18 ani.
Minorul cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani poate încheia acte juridice cu
încuviinţarea scrisă a tutorelui, iar în cazul acelor acte pe care nici tutorele nu le poate
încheia decât cu autorizarea instanţei de tutelă şi cu avizul consiliului de familie, sunt
necesare atât autorizarea cât şi avizul.
Încetarea tutelei minorului.
Nu trebuie confundată încetarea tutelei, cu încetarea funcţiei tutorelui. Tutela
încetează prin ajungerea la majorat a minorului sau în cazul morţii acestuia, în timp
ce funcţia tutorelui încetează datorită unor cauze care fac imposibilă continuarea
activităţii unei persoane în calitate de tutore.
Cauzele care duc la încetarea funcţiei tutorelui sunt:
- decesul tutorelui;
- îndepărtarea de la sarcina tutelei;
) - înlocuirea tutorelui.
Încetarea Tutela mai poate înceta şi ca urmare a:
tutelei
- stabilirii filiaţiei faţă de cel puţin unul dintre părinţi;
- ridicării decăderii din drepturile părinteşti;
- ridicării interdicţiei judecătoreşti pentru cel puţin unul dintre părinţi;
- reapariţiei a cel puţin unuia dintre părinţii declaraţi morţi.
Răspunderea tutorelui.
Tutorele este răspunzător pentru felul în care asigură ocrotirea persoanei
minorului şi îngrijeşte de interesele patrimoniale ale acestuia. După caz, răspunderea
tutorelui poate fi penală (pentru infracţiunea de gestiune frauduloasă) sau/şi civilă,
patrimonială (constând în repararea prejudiciului cauzat) sau nepatrimonială
(constând în îndepărtarea de la tutelă).
121
Reprezentarea în actele civile a minorului sub 14 ani. A se vedea pag. 122.
2.2. Ocrotirea interzisului judecătoresc.

Noţiunea interdicţiei judecătoreşti.
Interdicţia judecătorească este măsura de ocrotire de drept civil, care se ia de
către instanţa de tutelă faţă de persoana fizică lipsită de discernământul necesar
pentru a se îngriji de interesele sale, datorită alienaţiei sau debilităţii mintale. Aceasta
are ca efect lipsirea persoanei de capacitatea de exerciţiu şi instituirea tutelei.
Condiţiile de fond cerute pentru punerea sub interdicţie.
Pentru ca instanţa de tutelă să poată dispune punerea sub interdicţie trebuie
îndeplinite, în mod cumulativ şi limitativ, potrivit dispoziţiilor art. 164 NCC,
următoarele condiţii de fond:
a) persoana să fie lipsită de discernământ;
b) cauza lipsei de discernământ să fie alienaţia sau debilitatea mintală;
c) lipsa discernământului să nu-i permită persoanei să se îngrijească de
interesele sale.
) Procedura punerii sub interdicţie.
- interdicţia poate fi cerută de aceleaşi persoane ca şi în cazul tutelei
Interdicţia
judecătorească minorului;
- tutorele poate fi numit de către instanţa de tutelă sau poate fi desemnat prin
act unilateral sau contract de mandat, încheiate în formă autentică, de către persoana
pusă sub interdicţie judecătorească, cât timp aceasta a avut deplină capacitate de
exerciţiu;
- procedura punerii sub interdicţie este reglementată de Codul de procedură
civilă;
- se aplică tutelei celui pus sub interdicţie judecătorească regulile privitoare
la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani, în măsura în care legea nu
dispune altfel.
Efectele punerii sub interdicţie sunt următoarele:
a) lipsirea de capacitate de exerciţiu, de la data rămânerii definitive a
hotărârii de punere sub interdicţie;
Acest efect se manifestă diferit, în funcţie de capacitatea pe care o avea
persoana, la data punerii sub interdicţie, după caz:
- dacă cel pus sub interdicţie este minor sub 14 ani, efectul lipsirii de
capacitate de exerciţiu se va produce, nu de la data rămânerii definitive a hotărârii, ci
de la data împlinirii vârstei de 14 ani;
- dacă cel pus sub interdicţie este minor între 14-18 ani, persoana trece de la
capacitatea de exerciţiu restrânsă, la lipsa capacităţii de exerciţiu;
122
- persoana cu capacitate de exerciţiu deplină devine o persoană lipsită de
capacitatea de exerciţiu.
Ca şi minorul sub 14 ani, interzisul judecătoresc poate încheia singur
anumite categorii de acte mărunte, care nu l-ar putea prejudicia, precum actele de
conservare şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se
execută la momentul încheierii lor.
b) instituirea tutelei interzisului judecătoresc.
Prin hotărârea de punere sub interdicţie, instanţa de tutelă numeşte, de
îndată, un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie judecătorească.
Minorul care, la data punerii sub interdicţie, se afla sub ocrotirea părintească,
va rămâne sub aceasta până la data când devine major, fără a i se numi un tutore [art.
176 alin. (1) NCC].
) Dacă la data când minorul devine major, acesta se află încă sub interdicţie,
instanţa de tutelă va numi un tutore [art. 176 alin. (2) NCC].
Interdicţia
judecătorească În cazul în care, la data punerii sub interdicţie, minorul se afla sub tutelă,
autoritatea tutelară va hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei
sau va numi un nou tutore [art. 176 alin. (3) NCC].
Interdicţia îşi produce efectele de la data la care hotărârea a rămas definitivă.
Incapacitatea celui pus sub interdicţie nu va putea fi opusă unui al treilea, decât de la
data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de Codul de procedură civilă,
afară numai dacă terţul a cunoscut punerea sub interdicţie pe altă cale.
Înlocuirea tutorelui.
Tutorele celui pus sub interdicţie judecătorească este în drept să ceară
înlocuirea sa după 3 ani de la numire. Pentru motive temeinice, tutorele poate cere
înlocuirea sa şi înaintea împlinirii termenului de 3 ani.
Încetarea interdicţiei judecătoreşti.
Interdicţia judecătorească încetează prin:
- moartea persoanei pusă sub interdicţie, moment ce atrage şi încetarea
capacităţii de folosinţă a acesteia;
- ridicarea interdicţiei de către instanţa de judecată.
Ridicarea interdicţiei judecătoreşti intervine numai în ipoteza în care cauzele
care au determinat impunerea ei au încetat.
Definiţi interdicţia judecătorească. A se vedea pag. 124.
2.3. Ocrotirea persoanei fizice aflate în situaţii deosebite, prin curatelă.

Constituie cazuri de instituire a curatelei capabilului, potrivit dispoziţiilor
art. 178 NCC, următoarele:
• curatela persoanei aflată în neputinţă fizică (acea persoană care, deşi
capabilă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, nu poate să-şi
administreze personal bunurile şi să-şi apere interesele şi, din motive temeinice, nu
poate să-şi numească un reprezentant sau administrator);
123
• curatela persoanei, aflată într-un caz de urgenţă (acea persoană care, deşi
capabilă, nu poate, nici personal şi nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare, în
cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare);
• curatela celui care lipseşte îndelungat de la domiciliu şi nu a lăsat un
mandatar sau un administrator general;
• curatela dispărutului ce nu a lăsat mandatar sau un administrator general.
Instituirea curatelei se face de către instanţa de tutelă, la cererea oricărei
persoane interesate sau chiar din oficiu.
Precizăm că cel interesat poate desemna printr-un act unilateral sau printr-un
contract de mandat, încheiate în formă autentică, o persoană care să fie numită
) curator.
Curatela Poate fi numită/desemnată curator orice persoană fizică având deplină
capacitate de exerciţiu şi care este în măsură să îndeplinească această sarcină.
Conţinutul ocrotirii prin curatelă.
Cu privire la acest aspect, sunt instituite următoarele reguli:
- curatela capabilului este guvernată, în principiu, de regulile mandatului;
- când reprezentatul nu a fost în măsură să stabilească puterile
reprezentantului, acestea vor fi determinate de către instanţa de tutelă;
- curatela capabilului nu aduce nicio atingere capacităţii celui reprezentat,
astfel încât acesta din urmă îl poate revoca pe curator şi poate încheia el însuşi actul
juridic;
- în îndeplinirea sarcinii sale, curatorul trebuie să ţină seama de cauza ori
motivul instituirii curatelei.
Înlocuirea curatorului.
Curatorul este în drept să ceară înlocuirea sa după 3 ani de la numire. Pentru
motive temeinice, curatorul poate cere înlocuirea sa şi mai înainte de împlinirea
termenului de 3 ani.
Încetarea curatelei.
Încetarea curatelei capabilului poate fi privită sub două aspecte:
a) încetarea funcţiei curatorului, ce se poate produce, fie ca urmare a voinţei
reprezentatului (revocare a curatorului), fie ca urmare a voinţei reprezentantului (la
cererea curatorului);
b) încetarea măsurii curatelei, prin ridicarea ei, ca urmare a dispariţiei
cauzelor care au generat-o.
Care sunt cazurile de instituire a curatelei capabilului? A se vedea pag. 125.
124
3. Identificarea persoanei fizice.
Prin identificarea persoanei fizice, desemnăm individualizarea acesteia în
raporturile juridice, în general. Identificarea persoanei fizice, necesitate generală şi
permanentă, se realizează prin anumite mijloace sau atribute, care au natura juridică a
unor drepturi personale nepatrimoniale.
De lege lata, principalele atribute de identificare a persoanei fizice sunt:
numele, domiciliul şi starea civilă. În doctrină, a fost reţinută şi cetăţenia, ca fiind
mijloc de identificare a persoanei fizice.
3.1.Cetăţenia.
Cetăţenia a fost definită ca fiind „apartenenţa juridică şi politică a unei
persoane, la populaţia constitutivă a unui stat". Fiind atât de cuprinzătoare, această
) definiţie este susceptibilă de critică, întrucât populaţia unui stat reuneşte, nu numai
cetăţenii săi, ci şi cetăţenii străini şi apatrizii.
Cetăţenia
În baza cetăţeniei, cetăţeanul stabileşte relaţii sociale, economice, politice,
juridice, permanente cu statul căruia îi aparţine, devenind astfel titularul tuturor
drepturilor şi îndatoririlor consacrate de legislaţia statului al cărui cetăţean este.
Spre deosebire de cetăţeni, străinii şi apatrizii nu beneficiază de exerciţiul
drepturilor politice (de a alege şi de a fi ales).
3.2.Numele.
Numele persoanei fizice, reglementat de dispoziţiile art. 82-85 NCC, este
format din două elemente: numele de familie şi prenumele. Lato sensu, numele
desemnează atât numele de familie, cât şi prenumele. Stricto sensu, numele
desemnează numai numele de familie.
Definim „nume", cuvintele sau totalitatea cuvintelor, care permit
individualizarea persoanei fizice.
3.2.1. Conţinutul dreptului la nume.

Dreptul la nume conferă titularului următoarele prerogative:
• dreptul de a-l purta;
• dreptul de a-l folosi;
• dreptul de a cere rectificarea erorilor, din orice act, privind numele;
• dreptul de a se opune folosirii numelui său de către alte persoane.
3.2.2. Caracterele juridice ale numelui.

Numele se caracterizează, în principal, prin:
- opozabilitate erga omnes (toate subiectele de drept au obligaţia de a se
abţine de la orice act sau fapt, care ar tulbura pe titularul său în exercitarea dreptului);
- legalitate (stabilirea, modificarea şi schimbarea numelui se pot realiza numai
în condiţiile legii);
) - inalienabilitate (persoana fizică nu poate renunţa la numele său, nu-l poate
Caracterele vinde sau dona);
juridice ale
numelui - imprescriptibilitate (numele este un drept imprescriptibil atât sub aspect
achizitiv, cât şi extinctiv);
- personalitate (numele nu poate fi exercitat decât personal de către titular);
- universalitate (orice om trebuie să aibă un nume);
125
- unitate (deşi numele este format din nume de familie şi prenume, aceste
elemente individualizează împreună aceeaşi persoană fizică).
Ce caractere juridice prezintă numele? A se vedea pag. 127.
3.2.3. Numele de familie.

Acesta este format din unul sau mai multe cuvinte şi permite individualizarea
persoanei fizice, în societate. Numele de familie este, de regulă, comun membrilor
aceleiaşi familii, spre deosebire de prenume, care este specific numai unui singur
membru al familiei.
Stabilirea numelui de familie.

Numele de familie se dobândeşte, ca regulă, prin efectul filiaţiei. Noţiunea de
filiaţie prezintă două înţelesuri:
a) un şir neîntrerupt de naşteri, care leagă o persoană de strămoşul ei;
b) raportul de descendenţă dintre un copil şi fiecare dintre părinţii săi. Filiaţia
are la bază legătura de sânge dintre copii şi părinţi, legătură care rezultă din faptul
) concepţiei şi al naşterii.
Trebuie distinse trei ipoteze de stabilire a numelui de familie, în funcţie de
Stabilirea
numelui de situaţia juridică concretă în care se găseşte copilul la naştere:
familie
A) Ipoteza copilului din căsătorie.
Art. 449 NCC prevede următoare: „(1)Copilul din căsătorie ia numele de
familie comun al părinţilor săi. (2)Dacă părinţii nu au nume comun, copilul ia numele
unuia dintre ei sau numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se stabileşte prin
acordul părinţilor şi se declară, odată cu naşterea copilului, la serviciul de stare civilă.
(3)În lipsa acordului părinţilor, instanţa de tutelă hotărăşte şi comunică de îndată
hotărârea rămasă definitivă la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată
naşterea”.
Rezultă, aşadar, următoarele reguli de stabilire a numelui copilului rezultat din
căsătorie:
a) În cazul în care părinţii copilului au nume de familie comun, copilul va lua
numele de familie comun al părinţilor;
b) În cazul în care părinţii copilului nu au nume de familie comun, stabilirea
numelui copilului se face prin acordul părinţilor.
c) În cazul în care părinţii nu se învoiesc asupra numelui copilului, stabilirea
acestuia se face de către instanţa de tutelă.
126
B) Ipoteza copilului din afara căsătoriei.
Cu privire la stabilirea numelui copilului rezultat din afara căsătoriei, operează
două reguli:
a) Copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinţi
faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită [art. 450 alin. (1) NCC].
b) În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte,
) copilul, prin acordul părinţilor, poate lua numele de familie al părintelui faţă de care
Stabilirea şi-a stabilit filiaţia ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al
numelui de
copilului se declară de către părinţi, împreună, la serviciul de stare civilă la care a fost
familie
înregistrată naşterea. În lipsa acordului părinţilor va hotărî instanţa de judecată [art.
450 alin. (2) NCC].
c) Copilului recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi i se stabileşte numele
de familie, ca în cazul în care ar fi vorba despre numele de familie al copilului din
căsătorie, ai cărui părinţi nu au un nume de familie comun [art. 450 alin. (3) NCC].
C) Ipoteza copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi şi a copilului părăsit

de către mamă în spital.
Numele copilului ai cărui părinţi nu sunt cunoscuţi, precum şi numele
copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost
stabilită în termenul prevăzut de lege se stabileşte prin dispoziţia primarului comunei,
oraşului, municipiului sau al sectorului Municipiului Bucureşti în a cărui rază
teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui [art. 84 alin. (3)
NCC].
Modificarea numelui de familie.

Numele de familie poate fi modificat, ca urmare a schimbării stării civile a
persoanei, determinată de schimbări ale filiaţiei, de adopţie sau de căsătorie.
A) Modificarea numelui de familie determinată de schimbări de filiaţie.
Distingem mai multe situaţii:
a) Stabilirea filiaţiei copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi.
Numele copilului născut din părinţi necunoscuţi va fi înlocuit, în cazul
stabilirii filiaţiei cel puţin faţă de unul dintre părinţi, după caz, cu numele comun al
părinţilor, cu numele părintelui faţă de care s-a stabilit filiaţia sau cu numele convenit
de către părinţi.
b) Stabilirea filiaţiei copilului din afara căsătoriei, faţă de cel de-al doilea
părinte.
Stabilirea filiaţiei şi faţă de cel de-al doilea părinte nu duce obligatoriu la
modificarea numelui de familie al copilului. A se vedea, în acest sens, regulile
) prezentate la stabilirea numelui de familie al copilului rezultat din afara căsătoriei.
c) Tăgăduirea paternităţii copilului din căsătorie.
Modificarea
numelui de Potrivit dispoziţiilor art. 414 NCC, „Copilul născut sau conceput în timpul
familie căsătoriei are ca tată pe soţul mamei. Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu
neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului”. Am indicat astfel dispoziţiile noului
Cod civil care instituie prezumţia de paternitate. Această prezumţie însă prezintă
caracter relativ, astfel încât poate fi răsturnată prin proba contrară.
Aşadar, paternitatea poate fi tăgăduită. Acţiunea în tăgada paternităţii poate fi
pornită, potrivit dispoziţiilor art. 429 NCC, de:
- soţul mamei (pretinsul tată);
- mamă;
127
- tatăl biologic;
- copil;
- moştenitorii acestora.
Pretinsul tată poate introduce acţiunea în tăgada paternităţii în termen de 3 ani,
care curge fie de la data la care soţul a cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie
de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumţia nu corespunde realităţii.
Mama poate introduce acţiunea în tăgada paternităţii în termen de 3 ani de la
data naşterii copilului.
Tatăl biologic al copilului poate introduce acţiunea în tăgada paternităţii
oricând în timpul vieţii sale. Aşadar, în ceea ce-l priveşte pe tatăl biologic, acţiunea în
tăgada paternităţii este imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv. Dacă acesta a
decedat, acţiunea poate fi formulată de moştenitorii săi în termen de cel mult 1 an de
la data decesului.
Este imprescriptibilă, de asemenea, şi acţiunea în tăgada paternităţii introdusă
de către copil.
Prin admiterea acţiunii în tăgada paternităţii, urmată de o hotărâre definitivă,
copilul din căsătorie devine copil din afara căsătoriei, cu filiaţia stabilită faţă de
mamă.
d) Admiterea contestării ori anulării recunoaşterii de filiaţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 420 NCC, orice persoană interesată poate contesta,
oricând, recunoaşterea copilului, care nu corespunde adevărului. Aşadar, într-o
asemenea ipoteză, suntem în prezenţa contestării recunoaşterii de filiaţie.
Determină, în egală măsură, modificarea numelui de familie, anularea sau
nulitatea recunoaşterii de filiaţie, în condiţiile art. 418-419 NCC.
) B. Modificarea numelui de familie determinată de adopţie.

Modificarea De lege lata, în România este reglementată o singură formă de adopţie –
numelui de adopţia cu efectele unei filiaţii fireşti. În temeiul unei astfel de adopţii, adoptatul
familie
devine rudă cu adoptatorii şi cu rudele acestora şi încetează relaţiile de rudenie cu
familia firească.
Cu privire la numele adoptatului, adopţia produce, în temeiul dispoziţiilor art.
473 NCC, următoarele efecte juridice:
a) adoptatul primeşte numele adoptatorului;
b) dacă adopţia se face de către doi soţi sau de către soţul care adoptă copilul
celuilalt soţ, iar soţii au nume comune, adoptatul va purta acest nume. Dacă soţii nu
au însă nume de familie comune, aceştia sunt obligaţi să declare instanţei
judecătoreşti care încuviinţează adopţia numele pe care adoptatul urmează să-l poarte.
Dacă soţii nu se înţeleg, hotărăşte instanţa.
c) în cazul adopţiei unei persoane căsătorite, care poartă un nume în timpul
căsătoriei, aceasta poate purta în timpul căsătoriei numele adoptatorului, cu
consimţământul celuilalt soţ, acordat în faţa instanţei care încuviinţează adopţia.
Desfacerea adopţiei produce efecte asupra numelui purtat de adoptat. Astfel,
adopţia se desface, de drept, în ipoteza în care adoptatorul sau soţii adoptatori au
decedat. Adopţia anterioară se consideră desfăcută, pe data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii. Drept consecinţă, adoptatul va
dobândi numele de familie al noului adoptator.
În egală măsură, produce efecte asupra numelui purtat de adoptat desfacerea
adopţiei, în condiţiile art. 476-478 NCC.
128
Şi nulitatea adopţiei antrenează consecinţe juridice faţă de numele purtat de
adoptat. Astfel, ca urmare a declarării nulităţii adopţiei, adoptatul redobândeşte
numele de familie avut înainte de încuviinţarea adopţiei. Nulitatea adopţiei produce
(cu titlu de excepţie) efecte, cât priveşte numele purtat de adoptat, numai pentru
viitor.
C)Modificarea numelui de familie determinată de căsătorie.

Potrivit dispoziţiilor art. 282 NCC, viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze
numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite.
De asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt
să poarte numele lor reunite.
Aceste posibilităţi oferite viitorilor soţi sunt limitative, astfel încât nu este
posibilă luarea unui al treilea nume de familie total străin.
Nu numai încheierea căsătoriei produce efecte cu privire la numele de familie,
ci şi desfacerea acesteia prin divorţ. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 383 NCC, la
) desfacerea căsătoriei, soţii vor reveni la numele de familie purtat înainte de căsătorie.
Modificarea Prin excepţie, soţii pot conveni ca soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de
numelui de familie al celuilalt, să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei. Pentru motive
familie temeinice, instanţa de judecată poate să încuviinţeze acest drept, chiar în lipsa unei
învoieli între soţi.
Nulitatea căsătoriei produce, de asemenea, consecinţe cu privire la numele
purtat de către soţi. Aceştia vor reveni la numele avut înainte de căsătoria declarată
nulă sau anulată. În ipoteza anulării căsătoriei, nu poate interveni convenţia „soţilor”,
ca unul dintre ei să poarte în continuare numele celuilalt.
Încetarea căsătoriei prin moartea sau declararea judecătorească a morţii unuia
dintre soţi nu produce, potrivit opiniei doctrinare majoritare, efect asupra numelui de
familie al soţului supravieţuitor. În consecinţă, soţul supravieţuitor va purta numele
luat de la soţul decedat şi chiar îl poate da, ca nume de familie comun, în căsătoria
subsecventă.
Enumeraţi cauzele care pot detrmina modificarea numelui de familie. A se vedea pag. 128.
Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă.

Potrivit dispoziţiilor art. 86 NCC, cetăţenii români pot obţine, în condiţiile
) legii, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie şi a prenumelui sau
Schimbarea numai a unuia dintre acestea.
numelui de Problematica schimbării numelui pe cale administrativă este reglementată de
familie O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor
persoanelor fizice.
Potrivit acestui act normativ, poate fi schimbat pe cale administrativă atât
numele de familie, cât şi prenumele. Pot cere schimbarea numelui cetăţenii români,
indiferent că aceştia îşi au domiciliul în România sau în străinătate.
Cu privire la minorul lipsit de capacitate de exerciţiu, cererea de schimbare a
numelui se face, după caz, de părinţi sau de tutore, însă numai cu încuviinţarea
129
instanţei de tutelă. Dacă părinţii nu se înţeleg cu privire la schimbarea numelui
copilului, va hotărî instanţa de tutelă. În cazul minorului care a împlinit vârsta de 14
ani, cererea de schimbare a numelui pe cale administrativă va fi semnată şi de către
acesta.
Pentru persoana pusă sub interdicţie, cererea de schimbare a numelui se face
de către tutore, cu încuviinţarea instanţei de tutelă sau de către părinţi dacă aceştia
sunt cei care asigură ocrotirea interzisului judecătoresc.
Când cererea de schimbare a numelui este făcută de unul dintre părinţi, este
necesar acordul celuilalt părinte, dat în formă autentică.
Schimbarea numelui de familie al minorului se poate cere odată cu
schimbarea numelui de familie al părinţilor sau separat, pentru motive temeinice.
Schimbarea prenumelui minorului se poate cere oricând.
În cazul în care soţii s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun
şi l-au declarat la încheierea căsătoriei, pentru schimbarea acestuia este necesar
consimţământul celuilalt soţ. Schimbarea numelui de familie al unuia dintre soţi nu
are efect asupra numelui de familie al celuilalt soţ.
Cererea de schimbare a numelui pe cale administrativă trebuie să aibă la bază
motive temeinice. Constituie, cu titlu de exemplu, astfel de motive următoarele:
- când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin
traducere sau în alt mod;
- când persoana în cauză a folosit, în exercitarea profesiei, numele pe care
doreşte să îl obţină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum şi asupra faptului că
este cunoscută sub acest nume;
- când din neatenţia ofiţerilor de stare civilă ori ca urmare a necunoaşterii
) reglementărilor legale în materie, au fost efectuate menţiuni greşite în registrele de
Schimbarea stare civilă ori au fost eliberate certificate de stare civilă cu nume eronate, în baza
numelui de cărora au fost eliberate alte acte;
familie
- când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai
multe cuvinte, de regulă reunite, şi doreşte schimbarea acestuia;
- când persoana în cauză poartă un nume de familie de provenienţă străină şi
solicită să poarte un nume românesc;
- când persoana şi-a schimbat numele de origine străină în nume românesc, pe
cale administrativă şi doreşte să revină la numele dobândit la naştere;
- când părinţii şi-au schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii solicită
să poarte un nume de familie comun cu al părinţilor lor;
- când persoana în cauză solicită să poarte un nume de familie comun cu al
celorlalţi membri ai familiei, nume care a fost dobândit ca urmare a adopţiei, a
menţinerii numelui la căsătorie, a stabilirii filiaţiei ori a unor schimbări de nume
aprobate anterior pe cale administrativă.
Procedura de schimbare a numelui.

Această procedură se declanşează printr-o cerere formulată în acest scop,
depusă la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor, aflat în subordinea
consiliului local al comunei, oraşului municipiului, în a cărui rază teritorială îşi are
domiciliul solicitantul. În cerere, solicitantul va trebui să specifice motivele pentru
care solicită înlocuirea numelui său cu alt nume şi să indice numele pe care doreşte
să-l poarte în viitor.
Cererea de schimbare a numelui se publică, în extras, prin grija şi pe
cheltuiala solicitantului, în Monitorul Oficial al României, partea a III-a. Nu este
130
supusă cerinţei de publicitate, cererea de schimbare a numelui format din expresii
indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod.
Orice persoană interesată poate face opoziţie la cererea de schimbare a
numelui (cu excepţia situaţiei când numele este format din expresii indecente, ridicole
ori transformat prin traducere sau în alt mod), în termen de 30 de zile de la publicarea
acesteia. Opoziţia se formulează în scris, motivat şi se depune la serviciul public în a
cărui rază de competenţă teritorială îşi are domiciliul persoana care solicită
schimbarea numelui pe cale administrativă.
Soluţionarea cererii de schimbare a numelui este de competenţa Serviciului
Public Judeţean, respectiv al Municipiului Bucureşti. După analiza temeinică a
cererii, acest serviciu propune motivat preşedintelui consiliului judeţean, respectiv
primarului general al Municipiului Bucureşti, emiterea dispoziţiei de admitere sau de
respingere a cererii de schimbare a numelui. Dispoziţia prin care s-a admis
schimbarea numelui se trimite, în copie, serviciului public la care a fost înregistrată
) cererea.
Schimbarea Schimbarea numelui se înscrie, prin menţiune, pe marginea actului de naştere
numelui de al persoanei în cauză, precum şi al celui de căsătorie, atunci când este cazul. Din acest
familie moment se produc efectele schimbării numelui
Dispoziţia de respingere a cererii de schimbare a numelui poate fi contestată.
Această contestaţie va fi adresată Inspectoratului Naţional pentru Evidenţa
Persoanelor. Dacă solicitantul nu este mulţumit de soluţia dată reclamaţiei sale, acesta
poate sesiza instanţa de contencios administrativ. O nouă cerere poate fi formulată de
cel a cărui primă solicitare a fost respinsă, numai dacă au intervenit motive noi.
Retranscrierea numelui de familie şi a prenumelui.

Persoana al cărei nume de familie sau prenume a fost înregistrat în actele de
stare civilă tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi poate
cere înscrierea, prin menţiune, pe aceste acte a numelui de familie ori prenumelui,
retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la rubricile care îl privesc pe titular, cât
şi la cele care privesc părinţii.
Cererea de retranscriere se depune la serviciul public care are în păstrare
serviciul de stare civilă şi se aprobă de primar.
Efectele aprobării retranscrierii se extind asupra copiilor minori ai persoanelor
în cauză, iar când soţii au nume de familie comun, şi asupra celuilalt soţ, în ambele
situaţii, dacă acesta din urmă îşi dă consimţământul. Dacă soţii nu se înţeleg asupra
extinderii efectelor retranscrierii numelui asupra copiilor minori, va decide instanţa de
tutelă.
Enumeraţi cauzele care ar justifica schimbarea pe cale administrativă a numelui. A se vedea

pag. 131.
131
3.2.4. Prenumele.
Acesta este format dintr-un cuvânt sau dintr-un grup de cuvinte, menite a
individualiza persoana fizică în familie.
Prenumele se stabileşte, potrivit dispoziţiilor art. 84 alin. (2) NCC, la data
) înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere.
Prenumele Este interzisă înregistrarea de către ofiţerul de stare civilă a prenumelor
indecente, ridicole şi a altora asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele
moravuri ori interesele copilului, după caz. Aşadar, legea nu limitează numărul
cuvintelor care vor forma prenumele.
Prenumele prezintă aceleaşi caractere juridice ca şi numele. De asemenea,
prenumele poate fi schimbat, pe cale administrativă, însă, nu este susceptibil de
modificare, ca urmare a schimbării stării civile. Ca şi numele, prenumele poate fi
retranscris.
3.2.5. Pseudonimul.
Legea admite folosirea, de către persoana fizică, a unui pseudonim. Acesta
este format dintr-un cuvânt sau dintr-un grup de cuvinte şi este întrebuinţat pentru a
) ascunde publicului adevăratul nume al persoanei fizice. Ca şi numele şi prenumele,
Pseudonimul pseudonimul prezintă caracterele juridice ale unui drept personal nepatrimonial.
Dimpotrivă, dacă purtarea numelui şi prenumelui este o obligaţie, care revine oricărei
persoane fizice, purtarea pseudonimului este numai un drept, nu şi o obligaţie.
Pseudonimul realizează o individualizare, numai facultativă a persoanei fizice,
într-un anumit domeniu de activitate şi aceasta, numai atunci când titularul nu
foloseşte numele său adevărat.
3.2.6. Porecla.
Porecla reprezintă „o denumire expresivă, pe care nu şi-o alege persoana, ci
) pe care i-o dau alţii, în special, determinată de unele defecte ale acesteia".
Porecla Spre deosebire de pseudonim, porecla nu este aleasă, de către titularul său şi
nu este ocrotită de lege, care nu-i atribuie valoare juridică. În mod excepţional,
porecla prezintă importanţă juridică, în materia cazierului judiciar.
3.3. Domiciliul.
Domiciliul este, potrivit dispoziţiilor art. 87 NCC, acolo unde persoana fizică
declară că îşi are locuinţa principală.
Domiciliul reprezintă acel atribut de identificare a persoanei fizice, care o
individualizează în spaţiu. Ca şi numele, domiciliul are natura juridică a unui drept
subiectiv civil, nepatrimonial.
Domiciliul, a cărui determinare prezintă o vădită importanţă practică în
) diverse materii (precum, în materia capacităţii civile, a ocrotirii persoanei fizice, a
Caracterele obligaţiilor civile, a moştenirii), prezintă următoarele caractere juridice:
juridice ale ♦ obligativitate;
domiciliului De lege lata, persoanei fizice îi revine obligaţia, de a avea un domiciliu. În
privinţa nomazilor şi vagabonzilor, se va ţine seama de domiciliul părinţilor sau de
locul înregistrării naşterii, pentru a determina domiciliul lor de drept comun.
♦ unicitate;
132
Potrivit acestui principiu, consacrat expres de dispoziţiile art. 86 alin. (2)
NCC, fiecare persoană fizică are un singur domiciliu, chiar şi atunci când deţine mai
multe locuinţe.
♦ stabilitate.
În baza acestui caracter, se realizează distincţia, între domiciliu şi reşedinţă.
Dacă de esenţa domiciliului este stabilitatea, atunci reşedinţa reprezintă o locuinţă
secundară. Spre deosebire de domiciliu, reşedinţa are numai caracter facultativ. Prin
stabilitatea domiciliului, nu trebuie să înţelegem imposibilitatea schimbării acestuia.
Oricând, în condiţiile legii, poate interveni o schimbare, care nu afectează însă
caracterul de stabilitate al domiciliului (art. 89 NCC).
În temeiul legislaţiei în vigoare, distingem între domiciliul de drept comun,
domiciliul legal, domiciliul profesional şi domiciliul ales al persoanei fizice, în
funcţie de modul de stabilire a acestuia.
a) Domiciliul de drept comun sau voluntar reprezintă domiciliul ales în mod
liber de orice persoană fizică, cu deplină capacitate de exerciţiu, în orice localitate,
din ţară sau din străinătate.
b) Domiciliul legal reprezintă acea locuinţă, stabilă sau principală, stabilită de
lege, în mod obligatoriu, pentru anumite categorii de persoane fizice. În principal,
beneficiază de domiciliu legal, minorul, interzisul judecătoresc şi cel dispărut.
Domiciliul minorului se află la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el
) locuieşte în mod statornic [art. 92 alin. (1) NCC]. În cazul în care părinţii au domicilii
Categorii de separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanţa de tutelă,
domiciliu ascultându-i pe părinţi, dar şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va
decide ţinând seama de interesele copilului [art. 92 alin. (2) NCC].
Prin excepţie, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane
de încredere cu consimţământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi
şi la o instituţie de ocrotire [art. 92 alin. (3) NCC].
Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl
reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, este la reprezentantul legal [art. 92
alin. (4) NCC].
Domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi şi
supus unor măsuri de protecţie specială se află la instituţia, la familia sau la
persoanele cărora le-a fost dat în plasament (art. 93 NCC).
Domiciliul persoanei pusă sub interdicţie judecătorească este la
reprezentantul său legal [art. 92 alin. (4) NCC].
Cel dispărut este considerat a avea domiciliul curatorului, în măsura în care
acesta este îndreptăţit să îl reprezinte (art. 94 NCC).
Sunt trăsături specifice domiciliului legal următoarele:
• este stabilit de lege;
• constituie o măsură de ocrotire a beneficiarului;
• coincide cu domiciliul de drept comun al ocrotitorului legal, astfel încât
schimbarea acestuia din urmă atrage, automat, schimbarea domiciliului legal al
titularului.
c)Domiciliul profesional 37 .
Potrivit dispoziţiilor art. 96 NCC, cel care exploatează o întreprindere are
domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile
patrimoniale care s-au născut sau urmează a se executa în acel loc.
37
Acest tip de domiciliu nu are corespondent în reglementarea anterioară.
133
d) Domiciliul ales 38 reprezintă locul stabilit de părţile unui act juridic civil, pe
baza acordului lor de voinţă. Domiciliul ales reprezintă locul în care se va executa
actul, se va soluţiona litigiul şi se vor comunica actele de procedură.
Acest tip de domiciliu poate fi ales, fie în momentul încheierii actului, prin
acelaşi act juridic, fie ulterior, printr-un act separat. Alegerea domiciliului nu se
prezumă, ci trebuie făcută în scris (art. 97 NCC).
Enumeraţi categoriile de domiciliu şi definiţi-le. A se vedea pag. 134-135.
Reşedinţa.
Reşedinţa este locul unde persoana îşi are locuinţa secundară (art. 88 NCC).
Spre deosebire de domiciliu, reşedinţa nu se caracterizează prin obligativitate
şi stabilitate. Cu privire la reşedinţă, de lege lata este consacrat principiul unicităţii
acesteia, potrivit căruia persoanele fizice nu pot avea, în acelaşi timp, decât un singur
domiciliu şi o singură reşedinţă, chiar şi atunci când deţin mai multe locuinţe.
Legea nu leagă de reşedinţă, efectele pe care le leagă de domiciliu.
Alegerea reşedinţei este guvernată de principiul libertăţii. După cum interesele
sale o cer, persoana este liberă să-şi aleagă reşedinţa.
Persoana care locuieşte temporar mai mult de 45 de zile la altă adresă decât
) cea de domiciliu este obligată să se prezinte la formaţiunea de evidenţă a populaţiei
Reşedinţa pentru înscrierea în cartea de identitate şi în documentele de evidenţă a menţiunii de
stabilire a reşedinţei.
Menţiunea de stabilire a reşedinţei se acordă pentru perioada solicitată, dar nu
mai mare de un an şi are valabilitate pe timpul cât persoana locuieşte la reşedinţa
stabilită. La expirarea acestui termen, persoana poate solicita înscrierea unei noi
menţiuni de stabilire a reşedinţei.
Nu sunt ţinuţi de obligaţia de a solicita înscrierea în cartea de identitate şi în
documentele de evidenţă a menţiunii de stabilire a reşedinţei:
- persoana care locuieşte o perioadă mai mare de 45 de zile, dar nu mai mult
de 60 de zile, în interesul serviciului, la odihnă sau tratament;
- elevul şi studentul aflaţi în vacanţă;
- persoana internată pentru îngrijirea sănătăţii;
- cadrul militar activ care locuieşte în interesul serviciului, în altă localitate
decât cea de domiciliu, indiferent de durată.
Informaţiile privind stabilirea reşedinţei se înscriu într-o etichetă autocolantă,
aplicată pe versoul cărţii de identitate. Astfel este realizată şi dovada reşedinţei.
Schimbarea reşedinţei este supusă aceloraşi reguli ca şi stabilirea ei.
38
Reprezintă omologul domiciliului convenţional din reglementarea anterioară.
134
3.4. Starea civilă sau statutul civil 39 .
Noţiunea şi caracterele juridice ale stării civile.
Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi
societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă
(art. 98 NCC).
Sunt astfel de calităţi:
• născută din căsătorie sau din afara acesteia;
• născută din părinţi necunoscuţi;
• adoptată;
• dată în plasament;
• căsătorită, divorţată, văduvă, recăsătorită, necăsătorită;
• rudă sau afin cu altă persoană etc.
Întrucât starea civilă are natura juridică a unui drept personal nepatrimonial,
aceasta va prezenta aceleaşi caractere juridice ca şi celelalte atribute de identificare a
persoanei fizice (opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate,
personalitate, universalitate) şi, în plus, un caracter propriu - indivizibilitatea.
Reţinerea acestui caracter specific atrage interdicţia scindării stării civile,
aceasta fiind unică, faţă de toate celelalte subiecte de drept, la un moment dat.
) Starea civilă este susceptibilă de folosinţă. Folosinţa acesteia, numită şi
Starea civilă „posesie de stat" rezultă, din întrunirea, cumulativă, a trei elemente; nomen, tractatus
şi fama.
Prin nomen, desemnăm individualizarea unei persoane prin purtarea numelui,
care corespunde stării civile, pretinsă de acea persoană.
Tractatus desemnează tratarea persoanei de către cei apropiaţi, ca fiind
persoana căreia îi aparţine starea civilă pretinsă.
Fama constă în recunoaşterea de către familie şi societate, că acea persoană
este cea căreia îi aparţine starea civilă pretinsă.
Starea civilă prezintă caracterele juridice specifice oricărui drept personal
nepatrimonial: opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate,
personalitate şi universalitate. În plus, starea civilă are şi caracter indivizibil.
Indivizibilitatea stării civile înseamnă că persoana fizică are una şi aceeaşi
stare civilă, la un moment dat, faţă de toate celelalte subiecte de drept. Aşadar, starea
civilă nu poate fi scindată.
Enumeraţi caractereel juridice ale stării civile. A se vedea pag. 137
39
Problematica acestui mijloc de identificare a persoanei fizice va fi analizat pe larg în cadrul studiilor
universitare de masterat, la disciplina „Atribuţiile funcţionarului public în materia stării civile”.
135
PERSOANA JURIDICĂ
1. Noţiunea, elementele constitutive, clasificarea şi reglementarea legală

a persoanei juridice.
Calitatea de subiect al raportului juridic poate fi dobândită, nu numai de
către persoana fizică, ci şi de către persoana juridică.
În doctrină, este utilizată, în scopul desemnării persoanei juridice şi
sintagma „persoană morală".
Pentru a deveni titular de drepturi şi obligaţii, persoana juridică trebuie să
întrunească, cumulativ, potrivit dispoziţiilor art. 187 NCC, următoarele condiţii:
• să aibă o organizare de sine-stătătoare;
Această organizare inter-subiectivă poate privi, nu numai persoanele fizice,
ci şi alte persoane juridice. Oricum, aceasta trebuie să fie stabilă şi coerentă.
Subiectele individuale sau colective, care, asociindu-se, formează persoana juridică,
trebuie să fie ele însele, privite individual, deţinătoare de personalitate juridică.
O organizare de sine-stătătoare presupune precizarea structurii sale interne, a
modului de alcătuire a organelor de conducere, a atribuţiilor acestora, a modului de
încetare a personalităţii juridice a subiectului de drept.
• să aibă un patrimoniu propriu, distinct de cel al persoanelor care o compun;
Existenţa patrimoniului, format din totalitatea drepturilor şi datoriile ce pot fi
evaluate în bani, permite angajarea răspunderii juridice proprii a persoanei juridice.
) • să aibă un scop licit şi moral, în acord cu interesul general.
Elementele
Acest scop este distinct de cel al subiectelor care o compun şi este,
persoanei
juridice întotdeauna, subordonat interesului general.
O colectivitate devine persoană juridică, subiect de drept, cu o substanţială
prezenţă în viaţa publică, numai dacă întruneşte aceste elemente constitutive.
De esenţa persoanei juridice, entitate compusă, este stabilirea a două
categorii de relaţii juridice. Pe de o parte, se stabilesc relaţii juridice interne, între
subiectele care o compun şi organele persoanei juridice iar, pe de altă parte, iau
naştere relaţii juridice externe, între persoana juridică şi alte subiecte de drept.
Devin persoane juridice numai acele entităţi colective care dobândesc
personalitate juridică. Pot exista diverse asociaţii, care reunesc mai multe subiecte de
drept, dar care nu devin persoane juridice, întrucât nu au dobândit personalitate
juridică, în aceeaşi situaţie aflându-se şi instanţele judecătoreşti.
Persoana juridică este subiectul de drept, creat facultativ de către alte
persoane, cu respectarea cerinţelor legale, de fond şi de formă.
2. Clasificarea persoanelor juridice.

I. Persoane juridice de drept public şi persoane juridice de drept privat
(art. 189 NCC).
Persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege (ca regulă), prin
acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale sau prin alte moduri
prevăzute de lege (art. 191 NCC).
Sunt persoane de drept public, statul şi organele sale, care exercită cele trei
funcţii în stat (legislativă, executivă şi judecătorească), unităţile administrativ-
teritoriale (judeţele, oraşele/municipiile şi comunele) şi organele administraţiei
136
publice locale. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot participa atât la
raporturile de drept public, de pe o poziţie supraordonată, fiind purtătoare ale
autorităţii publice, cât şi la raporturile juridice de drept privat, ipoteză în care se află
pe o poziţie de egalitate juridică cu celălalt subiect de drept.
Întrucât persoanele juridice publice au aptitudinea de a participa la ambele
categorii de raporturi juridice, capacitatea lor juridică este mai vastă decât cea a
persoanelor juridice a căror participare este limitată numai la o categorie de raporturi
) juridice. Aceste persoane juridice sunt creaţia legii, fiind exclusă intervenţia voinţei
private.
Clasificarea
persoanei Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una
juridice dintre formele prevăzute de lege.
Sunt persoane juridice de drept privat acele persoane juridice a căror
constituire este lăsată, exclusiv, la îndemâna şi iniţiativa particularilor. Astfel, ca
urmare a manifestării voinţei particularilor în limitele legii, se formează partidele
politice, sindicatele, patronatele, asociaţiile şi fundaţiile, societăţile comerciale,
organizaţiile cooperatiste etc.
II. Persoane juridice cu scop nelucrativ şi persoane juridice cu scop
lucrativ.
Persoanele juridice, cu scop nelucrativ nu au fost create în scopul obţinerii
unui profit, spre deosebire de cele cu scop lucrativ, care urmăresc tocmai îndeplinirea
unui astfel de scop. Sunt, spre exemplu, persoane juridice cu scop nelucrativ,
asociaţiile ştiinţifice sau organele administraţiei centrale sau locale. Dimpotrivă,
societăţile comerciale sau regiile autonome sunt persoane juridice cu scop lucrativ.
III. Doctrina identifică şi alte criterii de clasificare a persoanelor juridice.
Aşadar, după criteriul voinţei membrilor, cu privire la înfiinţarea, respectiv
la desfiinţarea subiectului de drept, distingem între persoane juridice obligatorii
(precum, organele statului) şi persoane juridice facultative (precum, societăţile
comerciale).
După naţionalitatea lor, persoanele juridice sunt române sau străine. După
cum au sau nu sediul în ţară, distingem între persoane juridice cu sediul în România
şi persoane juridice cu sediul în străinătate.
Enumeraţi condiţiile persoanei juridice. A se vedea pag. 137.
3. Reglementarea legală a persoanei juridice.

Codul civil reglementează persoana juridică, în Cartea I „Despre persoane”,
Titlul IV „Persoana juridică”, art. 187-251. Există, însă, reglementări speciale privind
diferitele persoane juridice, precum: Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea
137
unităţilor de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale, legea care reglementează funcţionarea registrului comerţului,
legislaţia privind cooperaţia etc.
4. Identificarea persoanei juridice.

În literatura de specialitate, s-a afirmat că necesitatea identificării este mai
pregnantă în cazul persoanei juridice, decât în cazul persoanei fizice, întrucât este
absolut necesar să distingem un subiect colectiv de drept, de un altul asemănător.
) Prin identificarea persoanei juridice, înţelegem individualizarea acesteia în
Elementele de cadrul raporturilor la care participă, în nume propriu.
identificare a Sunt atribute generale de identificare a subiectului colectiv de drept, având
persoanei
natura juridică a unor drepturi subiective nepatrimoniale, potrivit dispoziţiilor art.
juridice
225-230 NCC:
- naţionalitatea;
- denumirea;
- sediul.
În funcţie de specificul obiectului de activitate, persoana juridică mai poate
avea şi alte atribute de identificare, cum sunt numărul de înregistrare în registrul
comerţului sau în alt registru public, codul unic de înregistrare şi alte elemente de
identificare, în condiţiile legii.
În funcţie de vocaţia lor, atributele de identificare a persoanei juridice sunt:
♦ generale, privind orice persoană juridică (precum: naţionalitatea,
denumirea şi sediul);
♦ speciale, privind numai anumite persoane juridice (celelalte atribute).
Naţionalitatea.
Sunt de naţionalitate română, toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit
actului de constituire sau statutului, este stabilit în România (art. 225 NCC).
Denumirea.
Potrivit dispoziţiilor art. 226 NCC, persoana juridică poartă denumirea
stabilită, în condiţiile legii, prin actul de constituire sau prin statut. Odată cu
înregistrarea persoanei juridice, se vor trece în registrul public denumirea ei şi
celelalte atribute de identificare.
Denumirea persoanei juridice reprezintă cuvântul sau grupul de cuvinte,
stabilite în condiţiile legii, în scopul individualizării persoanei juridice în cadrul
raporturilor juridice la care participă. Denumirea persoanei juridice are aceeaşi
menire, ca şi numele persoanei fizice.
Denumirea, ca drept subiectiv nepatrimonial, oferă titularului său
) următoarele atribute:
Denumirea ■ să o folosească, cu ajutorul ei individualizându-se în cadrul raporturilor
juridice concrete la care participă;
■ să pretindă altora să-l individualizeze, prin denumirea sa, stabilită în
strictă conformitate cu legea;
■ să pretindă, în justiţie, restabilirea dreptului său la denumire, dacă acestuia
i s-a adus vreo atingere.
Denumirea constituie, nu numai un drept al persoanei juridice, ci şi o
obligaţie. Denumirea se va stabili, aşa cum am arătat, prin actul de constituire sau
prin statutul persoanei juridice. Schimbarea acesteia este guvernată de principiul
simetriei, astfel încât denumirea persoanei juridice va fi schimbată numai de către cel
care a stabilit-o.
138
Cu privire la denumirea persoanei juridice din diverse domenii de activitate,
există reguli speciale.
Sediul.
Cu ajutorul sediului, persoana juridică poate fi localizată în spaţiu. Sediul
reprezintă acel mijloc de individualizare, care constă în indicarea unui loc, stabilit în
condiţiile legii, unde îşi desfăşoară activitatea conducerea şi administraţia principală
a persoanei juridice.
Este necesar să deosebim sediul principal al persoanei juridice, unde aceasta
îşi desfăşoară cea mai mare parte a activităţii sale, de sediul secundar (subsediu),
) unde aceasta îşi desfăşoară numai o parte a activităţii sale. Potrivit dispoziţiilor art.
227 alin. (2) NCC, „În funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea
Sediul mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale
teritoriale şi punctele de lucru”.
Aşa cum am arătat, persoana juridică poate avea sediul în ţară sau în
străinătate. Sediul persoanei juridice poate fi de drept comun (sau obligatoriu) şi ales.
În virtutea dreptului subiectiv la sediu, drept nepatrimonial, titularul poate exercita
aceleaşi prerogative ca şi în cazul dreptului la denumire.
Sediul se stabileşte, prin actul de constituire sau prin statutul persoanei
juridice, iar schimbarea lui este supusă, de asemenea, principiului simetriei juridice.
Enumeraţi atributele generale de identificare a persoanei morale. A se vedea pag. 139-140.
5. Reorganizarea persoanei juridice.

Potrivit dispoziţiilor art. 232 NCC, „Reorganizarea persoanei juridice este
operaţiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice şi
care are ca efect înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora”.
Reorganizarea persoanei juridice, producătoare, după caz, de efecte
) creatoare, modificatoare sau extinctive, cunoaşte trei forme:
Formele - fuziune;
reorganizării - divizare;
- transformare.
Reorganizarea se face cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru
dobândirea personalităţii juridice, în afară de cazurile în care prin lege, actul de
constituire sau statut se dispune altfel.
Fuziunea se face prin absorbţia unei persoane juridice de către o altă
persoană juridică sau prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o
persoană juridică nouă (art. 234 NCC). Aşadar, fuziunea cunoaşte două forme:
- absorbţia;
139
- contopirea.
Aşadar, absorbţia reprezintă acea formă a fuziunii, care constă în
încorporarea uneia persoane juridice care îşi încetează existenţa, într-o altă persoană
juridică care îşi păstrează fiinţa. Ca efect al absorbţiei:
- persoana juridică care absoarbe păstrează calitatea de subiect de drept,
) menţinându-şi existenţa, în timp ce persoana juridică absorbită pierde această calitate,
Absorbţia încetându-şi existenţa;
- toate drepturile şi datoriile persoanei juridice absorbite se transmit
persoanei juridice care o absoarbe, operând astfel o transmisiune universală;
- persoanele fizice care compun persoana juridică absorbită devin
componenţi ai persoanei juridice care absoarbe.
Contopirea reprezintă acea formă a fuziunii, care constă în unirea mai
multor persoane juridice, pentru a alcătui o persoană juridică nouă. Ca efect al
contopirii:
■ se înfiinţează o nouă persoană juridică, al cărei scop va fi, în principiu,
asemănător cu cel al persoanelor juridice contopite;
) ■ persoanele juridice contopite îşi încetează existenţa, ca subiecte distincte
Contopirea de drept, fiind radiate din registrele în care se ţine evidenţa lor;
■ toate drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice contopite vor trece
asupra noii persoane juridice, operând astfel o transmisiune universală;
■ persoanele fizice care compuneau persoanele juridice contopite vor
deveni componenţii noii persoane juridice.
Divizarea reprezintă acea formă a reorganizării, care constă în partajarea, în
tot sau în parte, a patrimoniului unei persoane juridice, între alte persoane juridice, fie
care existau deja, fie care se înfiinţează astfel.
Dacă divizarea vizează numai împărţirea parţială a patrimoniului, suntem în
prezenţa unei divizări parţiale, iar dacă aceasta vizează partajarea totală a
patrimoniului, divizarea este totală (art. 236 NCC).
Putem defini divizarea parţială, ca fiind acea formă a divizării, care constă
în desprinderea uneia sau mai multor părţi din patrimoniul persoanei juridice supusă
acestei operaţiuni, care îşi menţine existenţa şi transmiterea acestora către una sau
) mai multe persoane juridice, existente sau care se înfiinţează astfel. Prin efectul
Divizarea divizării parţiale:
parţială • persoana juridică supusă divizării îşi menţine existenţa, însă aceasta va
avea un patrimoniu diminuat;
• patrimoniul persoanei juridice supusă divizării parţiale se va transmite
uneia sau mai multor persoane juridice, fie care existau deja (caz în care nu iau fiinţă
noi persoane juridice), fie care se formează prin efectul divizării (caz în care apar noi
subiecte de drept), operând o transmisiune cu titlu universal;
• persoanele fizice care au format persoana juridică divizată parţial vor
deveni, într-o proporţie corespunzătoare cu cea a patrimoniului desprins, componenţi
ai persoanei juridice, beneficiară a divizării parţiale.
Divizarea totală reprezintă acea formă a divizării, care constă în împărţirea
întregului patrimoniu al unei persoane juridice, care încetează astfel, către două sau
) mai multe persoane juridice, fie existente, fie create astfel.
Divizarea Divizarea totală a persoanei juridice produce următoarele efecte juridice:
totală • persoana juridică supusă acestei operaţiuni încetează a exista;
• patrimoniul persoanei juridice divizate se transmite, în totalitate, unor
140
persoane juridice care există sau unora noi, create tocmai prin efectul divizării,
operând astfel o transmisiune cu titlu universal.
Transformarea persoanei juridice intervine în cazurile prevăzute de lege,
atunci când o persoană juridică îşi încetează existenţa, concomitent cu înfiinţarea în
locul ei, a unei alte persoane juridice. Ca efect al transformării:
• persoana juridică supusă acestei operaţiuni se desfiinţează, ca şi în cazul
fuziunii;
• ia naştere o nouă persoană juridică, căreia i se transmite, în tot sau în
parte, patrimoniul persoanei juridice supusă transformării, operând o transmisiune
universală;
• persoanele fizice care compuneau persoana juridică transformată devin
) componenţi ai persoanei juridice nou-create;
• noua persoană juridică, de regulă, nu păstrează elementele de identificare
Transformarea ale persoanei juridice transformate şi nici scopul acesteia.
Transformarea vizează numai o sferă limitată de subiecte de drept, fiind
doar un caz special de reorganizare (şi încetare, în acelaşi timp) a acestora. Astfel, în
timp, au fost supuse transformării toate unităţile de stat, care au devenit, în temeiul
Legii nr. 15/1990, regii autonome şi societăţi comerciale cu capital, iniţial, integral
de stat, cooperativele meşteşugăreşti, cele cinci Fonduri ale Proprietăţii Private şi
chiar anumite ministere.
Spre deosebire de divizare şi fuziune, care reprezintă moduri generale de
reorganizare a persoanei juridice şi care privesc orice persoană juridică,
transformarea reprezintă un mod special de reorganizare a persoanei juridice,
aplicabil numai anumitor categorii de persoane juridice, expres prevăzute de lege.
Care sunt formele fuziunii. Definiţi-le. A se vedea pag. 141.
6. Încetarea persoanei juridice.

Încetând, persoana juridică pierde calitatea de subiect de drept. Noul Cod
civil, în art. 244, identifică următoarele moduri de încetare a persoanei juridice:
- constatarea ori declararea nulităţii persoanei juridice;
) - reorganizarea persoanei juridice, cu cele trei forme ale sale, fuziune,
divizare totală şi transformare;
Modurile de
încetare a Precizăm că numai divizarea totală are ca efect încetarea persoanei
persoanei juridice.
juridice - dizolvarea sau desfiinţarea persoanei juridice;
- alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege.
Întrucât reorganizarea persoanei juridice a fost analizată la un punct anterior,
vom antama acum, numai problematica dizolvării şi desfiinţării subiectului colectiv
de drept.
141
Dizolvarea reprezintă modul de încetare a persoanei juridice care operează
numai în cazurile prevăzute de lege şi care presupune lichidarea.
Dizolvarea se deosebeşte de reorganizare, sub următoarele aspecte:
♦dacă orice persoană juridică poate fi supusă reorganizării, atunci nu orice
persoană juridică poate fi supusă dizolvării 40 ;
♦ lichidarea persoanei juridice intervine numai în cazul dizolvării, nu şi în
cazul reorganizării;
♦ dacă în cazul reorganizării poate opera o transmisiune, universală sau cu
titlu universal, dizolvarea presupune numai o transmisiune cu titlu particular.
) Noul Cod civil distinge între dizolvarea persoanelor juridice de drept privat
şi dizolvarea persoanelor juridice de drept public.
Dizolvarea
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 245 NCC, sunt cauze ale dizolvării
persoanelor juridice de drept privat următoarele:
o împlinirea termenului pentru care au fost constituite;
o realizarea sau imposibilitatea realizării scopului pentru care au fost
constituite;
o scopul pe care-l urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea
acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice ori urmăresc un alt scop decât
cel declarat;
o hotărârea organelor competente ale acestora;
o orice altă cauză prevăzută de lege, actul de constituire sau statut.
Potrivit dispoziţiilor art. 246 NCC, persoanele juridice de drept public se
dizolvă numai în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege.
Principalul efect al dizolvării este lichidarea persoanei juridice în vederea
valorificării activului şi plăţii pasivului. Subiectul colectiv de drept îşi va înceta
existenţa, numai după parcurgerea procedurii lichidării [art. 248 alin. (2) NCC].
Precizăm că nu se va declanşa procedura lichidării, dacă încetarea persoanei juridice
are loc prin fuziune, transformare sau divizare totală.
Lichidarea reprezintă acel efect, direct şi obligatoriu, al dizolvării constând
în operaţiunile de realizare a activului şi de plată a pasivului persoanei juridice
respective. Realizând activul, persoana juridică încasează drepturile care i se cuvin de
la alte subiecte de drept. Plătind pasivul, persoana juridică îşi îndeplineşte obligaţiile
asumate faţă de alte subiecte de drept.
Dacă, după lichidare rămân bunuri în patrimoniul persoanei juridice, supusă
acestei operaţiuni, acestea „vor primi destinaţia stabilită în actul de constituire sau
) statut ori destinaţia stabilită în hotărârea organului competent luată înainte de
Lichidarea dizolvare" [art. 249 alin. (1) NCC].
În cazul contrar (nu există o asemenea prevedere în actul de constituire sau
statut, nu există o hotărâre a organului competent sau aceasta este contrară legii sau
ordinii publice), bunurile rămase după lichidare se vor atribui, la propunerea
lichidatorului, de către instanţa de judecată, unei persoane juridice cu scop identic sau
asemănător. Când există mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul propune
cel puţin trei persoane juridice, caz în care bunurile se atribuie prin tragere la sorţi.
Dacă persoana juridică a fost dizolvată prin hotărârea organelor competente
ale acesteia, precum şi în cazul în care nicio persoană juridică nu este de acord cu
preluarea bunurilor rămase după lichidare, în condiţiile mai sus prezentate, acestea
40
Aşa cum vom arăta în finalul acestui curs, există persoane juridice care nu sunt supuse dizolvării, ci
desfiinţării.
142
vor trece în proprietatea comune, oraşului sau municipiului în a cărui rază teritorială
se află bunurile.
Transmisiunea care operează în cazul dizolvării este cu titlu particular şi nu
cu titlu universal sau universală, precum în cazul reorganizării.
Pe perioada lichidării, capacitatea juridică a persoanei juridice supusă acestei
operaţiuni este limitată. Persoana juridică va deţine numai aptitudinea de a avea
drepturile şi obligaţiile necesare realizării activului şi plăţii pasivului, iar capacitatea
sa de exerciţiu, de asemenea limitată, va fi exercitată prin intermediul lichidatorilor.
Aşa cum am mai arătat, persoana juridică va înceta pe data ultimului act de lichidare.
Desfiinţarea persoanei juridice.
) Persoanele juridice înfiinţate de către autorităţile publice centrale sau locale,
nesupuse dizolvării, pot fi desfiinţate prin hotărârea organului care le-a înfiinţat. În
Desfiinţarea principiu, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice desfiinţate se transferă persoanei
persoanei
juridice juridice dobânditoare, proporţional cu valoarea bunurilor transmise acesteia, ţinându-
se însă seama şi de natura obligaţiilor respective.
Data încetării personalităţii juridice (art. 251 NCC).
Personalitatea juridică încetează la momente diferite, în funcţie de felul
persoanei juridice. Astfel:
- persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din
registrele în care au fost înscrise;
- celelalte persoane juridice încetează la data actului prin care s-a dispus
încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
Lichidarea persoanei juridice. A se vedea pag. 143-144.

61-126.
143
144

Drept Civil I Genoiu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Civil I Genoiu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

    

Suport de curs – învăţământ la distanţă

) = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNEI UNITĂȚI DE ÎNVĂȚARE

= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PLATFORMA ID .

1. Modulul I. Noţiuni introductive privind dreptul civil român.

2. Modulul II. Izvoarele dreptului civil, aplicarea şi interpretarea legii

3. Modulul III. Raportul juridic civil.

4. Modulul IV. Actul juridic civil.

5. Modulul V. Nulitatea actului juridic civil.

6. Modulul VI. Prescripţia extinctivă.

7. Modulul VII. Subiectele dreptului civil.

W U.I. 1: Noţiunea, rolul, principiile şi delimitarea dreptului civil.

W Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind noţiunile

W Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind

1. Noţiunea, rolul, principiile şi delimitarea dreptului civil.

1.2. Rolul dreptului civil.

1.3. Principiile dreptului civil.

Enumeraţi principiile fundamentale ale dreptului civil. A se vedea pag. 8-9.

1.4. Delimitarea dreptului civil.

1. Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.

W U.I. 2. Izvoarele dreptului civil: actele normative, uzanţele, şi

W U.I. 3. Aplicarea legii civile în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.

W U.I. 4. Interpretarea legii civile.

W Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind teoria

W Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni privind

1. Izvoarele dreptului civil.

1.2. Izvoarele formale ale dreptului civil.

Ierarhia izvoarelor dreptului civil

1. Aplicarea legii care reglementează raporturile de drept civil.

1.1. Aplicarea legii civile în timp.

1.2. Aplicarea legii civile în spaţiu.

1.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor.

1. Interpretarea legii civile.

1.2. Clasificarea interpretării.

B. În funcţie de rezultatul interpretării, distingem între interpretare literală

C. În funcţie de metoda de interpretare folosită, deosebim între interpretare

1. Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.

W U.I. 5: Noţiunea, caracterele juridice şi elementele raportului juridic

W U.I. 6: Izvoarele raportului juridic civil

W U.I. 7: Proba raportului juridic civil concret

W Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind aspectele

W Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni privind

1. Noţiunea, caracterele juridice şi elementele raportului juridic civil.

1.2. Caracterele raportului de drept civil.

1.3.1. Subiectele 4 raportului juridic civil.

A. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice.

B. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice.

C. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice.

D. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice.

1.3.2. . Conţinutul raportului juridic de drept civil.

1.3.2.1. Dreptul subiectiv civil.

Clasificarea drepturilor subiective civile.

b) Dreptul de creanţă - jus ad personam - este acel drept patrimonial, în

B) Drepturile nepatrimoniale (sau personale nepatrimoniale) sunt acele

II. După criteriul opozabilităţii, drepturile subiective pot fi împărţite, în

III. În funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile

IV. În raport de corelaţia dintre ele, drepturile subiective pot fi împărţite, în

Arătaţi care sunt trăsăturile drepturilor reale. A se vedea pag. 31-32.

Recunoaşterea, ocrotirea şi exercitarea drepturilor subiective.

1.3.2.2. Obligaţia civilă.

Clasificarea obligaţiilor civile.

D) După opozabilitate, obligaţiile pot fi împărţite în: obligaţii obişnuite,