Tema și viziunea despre lume într-o poezie tradiționalistă

Poezia „Aci sosi pe vremuri” apare în volumul „Pe Argeș în sus”, publicat în 1923. Este
o poezie tradiționalistă, ilustrând specificul viziunii artistice a lui Ion Pillat care „cântă
bucuriile simple, savurate în cadrul bucolic al peisajului natal, satisfacţiile vieţii patriar-
hale”. (Ovid Crohmălniceanu)

1. Încadrare
Ca specie, poezia este o elegie (poezie ce transmite sentimente de tristețe) prin
referirea melancolică la trecut și prin evidențierea trecerii ireversibile a timpului peste
ființa umană. Aparține tradiționalismului prin descrierea spațiului rural în care are loc
întâlnirea bunicilor, prin valorificarea trecutului folosind procedeul evocării în
prezentarea iubirii bunicilor, prin utilizarea arhaismelor care creează parfumul unei
epoci: „peruzea”, „crinolină”, „obloane”, „pridvor”. Deasemenea, clopotul evidențiază
prezența religiosului iar casa părintească (un axis mundi) păstrează legătura cu
străbunii. Peisajul este unul pitoresc, tabloul naturii este unul plin de armonie de care
sufletul poetului este îndrăgostit.

2. Ilustrarea temei prin două secvențe semnificative

Tema poeziei este pe de o parte iubirea, experiența de viață fermecătoare care se
repetă peste generații dar și  trecerea  ireversibilă a timpului în secvența meditativă
a textului. O imagine poetică  semnificativă este prezentarea casei părintești, acum
părăsită, acoperită de mister dar care rămâne un axis mundi, un centru al existenței
ființei poetului. O altă imagine vizuală sugestivă este cea a clopotului din „vechiul turn
din sat”, element atemporal de echilibru ce veghează peste generații.
Viziunea despre lume este una profund tradiționalistă. În opinia autorului specificul
autentic românesc și spiritul țăranului român sunt singurele realități generatoare de
viață, de opere originale. Mediul rural nealterat asigură autenticitatea trăirilor, a
sentimentelor, favorizează o continuitate a generațiilor. În opoziție, mediul urban
înstrăinează omul, îl îndepărtează de adevărata sa natură.
 

3. Elemente de structură
Eul liric este obiectiv în prima secvență a poeziei, în descrierea poveștii de dragoste a
bunicilor dar este subiectiv în a doua parte, cea cu caracter reflexiv și în secvența a
treia  unde prezintă propria poveste de iubire. Astfel identificăm în text mărci lexico-
gramaticale subiective: „m-ai găsit”, „ți-am șoptit”.
Titlul conține formă populară a unui adverb de loc- „aci”, o locuțiune adverbială ce
exprimă nuanța trecutului- „pe vremuri” și  verbul la perfect simplu „sosi” ce face
legătura între trecut și prezent.
Compoziție
Poezia conține 19 distihuri și 1 monostih împărțite în 3 secvențe. Prima
secvență ilustrează iubirea bunicilor. În incipit eul liric obiectiv prezintă imaginea casei
bunicilor, un centru al universului (axis mundi) sufletului uman. Deși acum este părăsită,
paianjenii fiind stăpânitorii locurilor, ea reprezintă un spațiu aparte, de stabilitate pentru
ființa poetului, emanând un mister ce parcă așteaptă să fie descoperit. Proiecția poveștii
de iubire este într-un timp mitic: „de când luptară-n codru și poteri și haiduc”. Idila
bunicilor se desfășoară după un ritual: sosirea bunicii care călătorește prin lanul de
secară într-o berlină, cu o talie subțire, îmbrăcată în crinolină, cu ochii de peruzea.
Bunicul este romantic și îi recită poezii din lirica romantică (Lamartine, Heliade-
Rădulescu), atmosfera e paradiziacă, de un pitoresc accentuat prin imaginile vizuale
(„umbrele”, „luna”) sau prin cadrul rural ce conturează o geografie imaginară, un topos
tradițional cu „lanuri”, „plopi”, „berze”. Peste toate se remarcă prezența clopotului „din
vechiul turn din sat”, un simbol atemporal al echilibrului, al protecției divine asupra
satului, asupra locuitorilor acestuia în decursul generațiilor.
Strofele 11-12 din poezie constituie a doua secvență a poeziei, ea funcționând ca o
meditație pe tema trecerii timpului și ca un liant între povestea trecutului și prezent.
Secvența începe cu o exclamație retorică: „Ce straniu lucru: vremea!”, o expresie a
reflecției autorului asupra trecerii timpului. Percepția faptului că suntem victime ale
îmbătrânirii se realizează brusc: „deodată pe perete/ Te vezi aievea numai în ștersele
portrete”, singurele obiecte care consemnează imaginea ființei peste vremuri rămânând
portretele. Această secvență accentuează caracterul elegiac al poeziei.
Ultima secvență este o confesiune a eului liric, a iubirii prezente. Scenariul primei părți
se repetă construindu-se pe alocuri pe niște relații de opoziție: trecut/ prezent, bunica
vine în berlină/ iubita în trăsură, iubitul recită din poeți romantici/ iubitul din simboliști,
ochi de peruzea/ ametist. Rămâne acceași casă, aceelași drum, aceelași lan de secară
și imagine a frumuseții femeii. Atmosfera e din nou romantică, natura e blândă și
paradiziacă. Sunetul clopotului ce veghează momentele importante din viață este
prezent și aici.  Prin reluarea imaginilor din prima secvență se accentuează ideea
tradiționalistă a legăturilor profunde între generații și a principiului ancorării în realitățile
trecutului.
Poezia și volumul sunt  reprezentative  pentru specificul poetului deoarece poeziile
incluse realizează imaginea spaţiului natal patriarhal (moşia Florica), casa părintească,
obiectele specifice, universul rural,  împrejurimile casei, natura câmpenească,  toate
acestea fiind însufleţite de amintirile copilăriei.