IULIU-MARIUS MORARIU

Apostolii
epocii de aur

Iuliu-Marius Morariu
(ieromonahul Maxim), docto-
rand al Facultãþii de Teologie
Ortodoxã din cadrul
Universitãþii „Babeº-Bolyai” din
Cluj-Napoca, autor, editor sau
coordonator a 17 volume de
istorie ºi teologie ºi a peste
200 de studii ºi articole în peri-
odice de specialitate din þarã
sau strãinãtate. Colaborator al
Radio Renaºterea din Cluj-
Napoca ºi cercetãtor asociat al
University of South Pretoria
(Africa de Sud).
Sub un titlu ce pe unii i-ar stânjeni, dar pe alþii îi „înno-
bileazã“ ºi defineºte, cercetãtorii Laurenþiu Ungureanu ºi
Radu Eremia prezintã, în prima parte a unui promis diptic,
douãzeci ºi trei de biografii ale unor personalitãþi impor-
tante ale comunismului.
Valorificând atât documente de arhivã, cât ºi istoriogra-
fia amplã ce le-a fost dedicatã în anii ce s-au scurs de la
evenimentele din 1989, autorii reuºesc sã prezinte, într-un
mod ce îmbinã descrierea istoricã cu ironia, principalele
repere ce le-au marcat viaþa, dar ºi activitãþile prin care
s-au remarcat ei. Fiecare medalion biografic beneficiazã
de un titlu, ce prezintã chintesenþa sa, dar ºi de mai multe
subtitluri. Prin intermediul lor, cercetãtorii demonstreazã
cã posedã simþul titlurilor, dar reuºesc ºi sã facã cititorul
atent ºi dornic sã afle mai multe lucruri, stârnindu-i ade-
sea, un zâmbet în colþul gurii. Astfel, de exemplu, capitolul

Laurenþiu Ungureanu, Radu

Eremia, Apostolii Epocii de
aur, vol. 1 (301 pagini); vol. 2
(313 pagini), Editura Adevãrul
Holding, Bucureºti, 2016.

185
 dedicat primei doamne a României este
intitulat: „Elena Ceauºescu, primul tehno-
crat al þãrii“ (pp. 33-53), cel dedicat mezi-
nului Nicu: „Ce greu era sã fii Nicu Ceau-
ºescu“ (pp. 54-66), lor alãturându-li-se ºi
formulãri precum: „Constantin Dãscãlescu,
premierul pe care revoluþia l-a prins la WC“
(pp. 95-113), „Manea Mãnescu, ultimul om
care a sãrutat mâna dictatorului“ (pp. 4-
137), „ªtefan Andrei, diplomatul care a luat
numele lui Ceauºescu în deºert“ (pp. 158-
180), „Ce se ascundea sub cocul Linei
Ciobanu“ (pp. 219-235), „Ana Mureºan,
femeia care aducea Daciile“ (pp.236-245),
sau „Gheorghe Panã, edilul care a demolat
capitala“ (pp. 289-293).
Probabil din dorinþa de a da uniformi-
tate volumului, autorii oferã, în debutul fie-
cãrui capitol, o fotografie a celui prezentat
ºi câteva rânduri ce cuprind un aspect al
biografiei personajului, ironizându-l sau
descriind activitatea lui.1 În rest însã, lucra-
rea surprinde prin diformitatea prezentãrii
ºi prin asimetrie. Astfel, deºi cele mai mul-
te dintre prezentãri pornesc dinspre rolul
jucat de personajul imortalizat în eveni-
mentele din anul 1989, ca moment-portal,
înspre biografia, descrisã pe alocuri ºco-
lãreºte, în cazul unora dintre comuniºtii din
aparatul ministerial, precum Aneta Spornic
(pp. 246-249), descrierea seamãnã izbitor
de mult cu o paginã de dicþionar.2
Trebuie remarcat, desigur, efortul depus
de autori de a oferi locul cuvenit ºi prezen-
þelor feminine din nomenclatura comunistã.
Ca urmare a acestuia, alãturi de nume cu
rezonanþã ale epocii de tristã amintire pre-
cum Nicolae Ceauºescu, Nicu Ceauºescu,
Manea Mãnescu sau Emil Bobu, se regã-
sesc ºi prezentãri dedicate „tovarãºei aca-
demician Elena“, Linei Ciobanu, Anei Mure-
ºan sau Anetei Spornic. Aspecte picante din
viaþa lor, combinate cu cele privitoare la ac-
186
tivitatea lor politicã sau birocraticã, le defi-
nesc efigia. Surprinzând anumite pasaje ale
parvenitismului ºi imposturii în viaþa lor, cer-
cetãtorii þin sã brodeze pagini întregi por-
nind de la ele. Aºa se întâmplã, de exemplu,
cu Elena Ceauºescu, cãreia îi este analiza-
tã, alãturi de „activitatea revoluþionarã“, ºi
cea „academicã“:
„Elena Ceauºescu nu fãcuse nici mãcar
o zi de facultate. De fapt, fusese exmatricu-
latã încã din ºcoala primarã pentru cã nu
reuºise sã obþinã note de trecere decât la
muzicã, gimnasticã ºi croitorie. Nu conta.
„Nu învãþase ºi nu pricepuse nimic nici din
chimia elementarã – o porecliserã doar „co-
doi“ dupã ce nu descifrase formula CO2; ºi
ne-a amuzat povestea întâmplãrii cu alco-
olul pe care îl tãiase de pe lista substan-
þelor comandate de laboratoarele Institutu-
lui de Chimie, suspectându-ºi colaboratorii
de darul beþiei, dar îl aprobase sub forma
simbolului chimic. Perfect incultã (dacã
existã o perfecþiune a inculturii) ºi plinã de
rãutate, de unde sã fi bãnuit cã se proþãpi-
se fãrã îndreptãþire la conducerea ºtiinþei,
culturii ºi artei?“, scrie Ion Ianoºi. Totuºi,
biografia adevãratã n-a reuºit niciodatã sã-i
limiteze elanul de legitimare academicã,
oricât de prefãcut ar fi fost acesta“ (p. 35).
Un atu al lucrãrii ar putea fi considerat,
alãturi de limbajul accesibil al prezentãrilor
(cãruia, în mod cert, unii istorici scrupuloºi
i-ar putea reproºa neprofesionalismul),
faptul cã cercetãtorii nu se opresc cu in-
vestigaþia doar la momentul 1989, ci
prezintã, acolo unde este cazul, destinul
ulterior al nomenclaturiºtilor comuniºti
cãzuþi în dizgraþie3, oferind astfel un tablou
complet al metamorfozãrii lor4.
Primul volum din seria Apostolii Epocii
de aur, ce poartã semnãtura cercetãtorilor
Laurenþiu Ungureanu ºi Radu Eremia, se
constituie aºadar, dupã cum am încercat
sã arãtãm ºi noi, într-o frumoasã încercare
de a-i prezenta pe principalii reprezentanþi
ai nomenclaturii comuniste dincolo de leg-
enda cu care se înconjuraserã. În acelaºi
timp, lucrarea epureazã ºi anumite tenta-
tive de exagerare ºi caricaturizare exce-
sivã a lor, fãrã a renunþa însã cu totul la
cea din urmã.
Tentativele de acest fel sunt salutare,
ele oferind atât celor care au trãit în acele
vremuri, cât ºi celor nãscuþi ulterior, o per-
spectivã interesantã asupra lor. Datoritã
stilului plãcut al abordãrii, lucrarea este
atractivã tuturor categoriilor de cititori, ea
putând fi clasificatã atât drept o încercare
de „vulgarizare“ istoriograficã, cât ºi drept
o cercetare interesantã, ce oferã un aport
informaþional consistent. De aceea, nu pu-
tem decât sã felicitãm autorii ºi sã reco-
mandãm volumul, care-ºi va gãsi cu certi-
tudine locul în bibliotecile cititorilor. Edita-
rea unor lucrãri de acest fel nu face altce-
va decât sã devoaleze anumite pasaje
ocultate din istoria pre-decembristã ºi sã
ofere noi mãrturii cu privire la cele întâm-
plate atunci.
Dacã cele douãzeci ºi trei de personaje
încondeiate în paginile primului volum au
pãstrat încã un oarecare ecou pentru publi-
cul larg, acest lucru nu este valabil decât
pentru câteva dintre cele ºaptesprezece
nume din cadrul celui de-al doilea. Aici,
alãturi de biografia lui Ion Iliescu (pp. 5-
27), Adrian Pãunescu (pp. 85-101), Corne-
liu Vadim Tudor (pp. 102-115) sau Sergiu
Nicolaescu (pp. 116-133), cititorii pot re-
gãsi ºi medalioane dedicate unor nume
mai puþin notorii precum: Tudor Postelnicu
(pp. 212-233), Nicolae Doicaru (pp. 192-
211) sau Ion Dincã (pp. 288-305), ori por-
tretele unor militari de carierã destul de cu-
noscuþi, dezertori sau fideli, precum: Ion
Mihai Pacepa (pp. 153-172), Nicolae Ple-
ºiþã (pp. 173-191), Ion Coman (pp. 267-
287), sau sinucigaºul Vasile Milea (pp.
248-266).
În maniera deja obiºnuitã, autorii îºi
garnisesc fiecare capitol cu un titlu ce
imortalizeazã o atitudine specificã a celui
cãruia îi este dedicat, cu o fotografie ºi
câteva fraze cu valoare de rezumat. Astfel,
cel dedicat lui Ion Iliescu are în centru
zâmbetul lui ironic ºi consecvent, cel
afierosit lui Adrian Pãunescu, este dedicat
iluziei libertãþii pe care acesta a propovã-
duit-o, cel al lui Sergiu Nicolaescu, „seduc-
þiei“ producþiilor sale cinematografice, cel
al lui Iulian Vlad, replicii prin care s-a plasat
alãturi de revoluþionari, cel al lui Nicolae
Pleºiþã, activitãþilor sale de colaborare cu
celebrul terorist Carlos ºacalul, º.a.m.d. În
aceeaºi notã de simetrie pot fi plasate ºi
bogatele accente ironice, care dau lucrãrii
o tentã, pe alocuri neprofesionistã din per-
spectiva cercetãrii istorice. Iatã, de exem-
plu, cum aratã prima parte a efigiei ce-l
caracterizeazã pe omul politic post-decem-
brist Corneliu Vadim Tudor, ce seamãnã
izbitor chiar cu propriul sãu stil, fiind însã
scrisã într-o manierã mult mai elegantã din
punct de vedere lingvistico-stilistic:
„Corneliu Vadim Tudor, fost poet de
curte al lui Nicolae Ceauºescu ºi vârf de
lance în campaniile de denigrare a opo-
zanþilor faþã de regimul ceauºist, se aºazã
la masa de scris din mãcelãria ideologicã
pe care o numeºte locuinþã personalã ºi
concepe o bizarã scrisoare adresatã dicta-
torului. Nu e vreun fior creator matinal,
depeºa are un mesaj clar: e timpul ca Ni-
colae Ceauºescu sã facã un pas în spate!
Vadim aflase de la mai mulþi demnitari cã
situaþia din Comitetul Central (CC) al Parti-
dului Comunist Român (PCR) e tensionatã.
187
 Iar el nu mai suporta cvasianonimatul în
care fusese aruncat în ultimii trei ani. Era
pe linie moartã, trebuia sã ajungã din nou
în lumina reflectoarelor. Se visa autorul
moral al chiuretajului sfârºitului celui mai
iubit fiu al poporului. Operaþia era însã
ceva mai complicatã.
Vadim înþelege cã, în agitaþia din de-
cembrie '89, nu se poate bizui pe eficienþa
Poºtei Române, aºa cã renunþã la scrisoa-
re ºi îºi înregistreazã mesajul pe o casetã,
pe care plãnuieºte s-o difuzeze la Televi-
ziunea Românã. Cel puþin, aºa va susþine
dupã '90. Aparatura o avea de la prietena
ºi viitoarea colegã de partid Ana Mureºan,
fost Ministru al Comerþului Interior. La
Televiziune e însã pea multã lume. ªi la
Radio, la fel. Pânã crease el cea mai vi-
brantã scrisoare audio-video, comunismul
se ºi prãbuºise – cuplul Ceauºescu fugise
de pe clãdirea CC la bordul unui elicopter“
(pp. 102-103).
Interesant este ºi modul în care autorii
descriu, într-un limbaj simplu, fãrã
fasoane academice, impactul pe care îl au
anumite acþiuni asupra politicii externe5,
sau modul în care viaþa de familie influ-
enþeazã deciziile unora dintre ei6. Toate
aceste elemente transformã lucrarea într-o
cercetare accesibilã, care nu doar cã oferã
informaþii seci ºi searbede cu privire la
vieþile ºi activitatea oamenilor importanþi ai
regimului de altã datã, ci urmãreºte ºi
metamorfoza care i-a caracterizat pe cei
mai mulþi dintre ei dupã evenimentele din
decembrie 1989 ºi oferã, într-o formã
ambalatã interesant, informaþii preþioase
cu privire la vremurile care au fost, pentru
ca cei care le-au trãit sã nu le uite, iar cei
care nu existau atunci sã aibã parte de un
bagaj informaþional ºi de o lecturã ce sã-i
transpunã în atmosfera epocii.
188
Note:
1
Iatã, de exemplu, ce se spune despre Nicu
Ceauºescu în pasajul ce precede capitolul propriu-
zis: „În anul 1985, Nicu Ceauºescu a fost surprins în
mijlocul gãºtii, în situaþia de gânditor, spre sur-
prinderea tuturor: „A fi sau a avea“, a întrebat, cu
importanþa unei grave dileme lãuntrice. Subtil, pro-
fund, Shakespeare direct! Sfâºietoare trebuie sã fi
fost aceastã incertitudine. Pentru cã era printre
puþinele. În rest, Nicu Ceauºescu, bãiat de Comitet
Central, era ceva mai destins“ (p. 54).
2
Ar fi nepotrivit a se crede însã cã prezentarea ei
nu conþine ºi accente ironice, ce dau contur ºi stil lu-
crãrii. Iatã un astfel de exemplu: „Deºi pãrea cã e un
neobosit inchizitor în fotoliul de la Educaþie, Aneta
Spornic se afla sub atenta supraveghere a Elenei
Ceauºescu, iar capriciile celei dintâi doamne a þãrii
puteau degenera în sancþiuni ce curmã cariere ºi
distrug vieþi. Potrivit unuia dintre miturile nãscute în
perioada de ministeriat a Anetei Spornic la Educaþie,
Elena Ceauºescu s-ar fi supãrat atât de tare pentru
cã subalterna sa ar fi vrut sã includã în programã
încã o orã de limba românã, încât ºi-a înfipt mâinile
în cocul ei ºi a zgâlþâit-o zdravãn“ (p. 248).
3
Iatã, de exemplu, ce spun ei despre Emil Bobu:
„Pe 2 ianuarie 1990, la Bucureºti începe ancheta în
cazul „procesului celor 4“ – Bobu, Mãnescu, Tudor
Postelnicu ºi Ion Dincã. În faþa procurorilor, Bobu se
metamorfozeazã. „Inculpatul a recunoscut cã el a
fost acela care a sugerat soluþia incinerãrii victimelor
de la Timiºoara ºi tot el, dupã aprobarea primitã din
partea numitei Ceauºescu Elena, i-a transmis lui Co-
man Ion cã „dictatoarea a hotãrât ca morþii sã fie
incineraþi, iar apoi sã fie trecuþi în evidenþele celor
fugiþi peste graniþã“.
În timpul audierilor, se pare cã Bobu, abandonat
în boxa acuzaþilor, dezarmat de adevãr ºi rãmas fãrã
raþiunea de a mai exista pentru altcineva decât pen-
tru el, încolþit de acuzaþii ºi singurãtate, acest Emil
Bobu a început sã plângã dureros: „A izbucnit în
lacrimi când ºi-a amintit cã a fost cãpitan de justiþie.
Nu erau lacrimi de cãinþã, era tot o „reacþie de pres-
tigiu“. În acel moment, firea lui extrem de introvertitã
a fost perforatã de amintirea singurului sãu element
de autodepãºire faþã de mediul în care a trãit bine,
dar pe care l-a suportat cu slugãrnicie: mândria
secretã cã a terminat o facultate ºi a avut o funcþie
care-i plãcuse, încarcã ziarul „Adevãrul“, psiha-
nalizã de gazetã“ (p. 141). Ulterior, ei aratã cã: „La 1
aprilie 2012, jurnaliºtii îl gãsesc pe fostul nomencla-
turist în apartamentul sãu din cartierul Floreasca din
Capitalã. Bãrbatul locuia la etajul 1 al blocului ºi era
singurul care avea gratii la geam“ (p. 143).
4
Metamorfozã care, pentru unii nu a constituit
adoptarea unei vieþi mai sãrace ºi pierderea funcþi-
ilor, ci chiar descoperirea unor metode de a ajunge
la prosperitate. Este cazul lui Cornel Burticã, despre
care se aratã cã: „Deºi se retrage din politicã în anul
1990, în urma celor douã încercãri eºuate de a intra
în jocul puterii, Cornel Burticã debuteazã cu succes
în afacerile internaþionale. În volumul „Culpe care nu
se uitã“, spune cã ºi-a putut cumpãra cu greu apar-
tamentul în care locuieºte, pentru a sublinia diferen-
þa dintre îmbogãþiþii tranziþiei româneºti ºi el. E doar
una dintre jumãtãþile de adevãr din volum. De fapt,
în 2007, ziariºtii scriau despre faptul cã cifra de afac-
eri înregistratã de Cornel Burticã bate un milion de
euro. ªi, în fine, scriau ºi despre vila sa cu etaj, ai
cãrei pereþi ar fi fost încãrcaþi cu tablouri“ (p. 254).
5
Iatã un astfel de exemplu, regãsit în biografia de-
dicatã lui Nicolae Pleºiþã: „Potrivit lui Pleºiþã,
Mossad-ul ajunsese foarte aproape de Carlos ºi-ar fi
putut lega România de finanþãrile teroristului. Nu cã
n-ar fi fost adevãrat, dar Ceauºescu se speriase de
impactul internaþional al unor dezvãluiri ºi ordonase
CIE sã întrerupã orice legãturi cu asasinul în ceea
ce priveºte eliminarea lui Pacepa. Diplomatul Mircea
Rãceanu, ºeful biroului american din Ministerul de
Externe al României din acei ani, are însã altã vari-
antã. Se pare cã în octombrie 1980, în timpul unei
vizite la Bucureºti, adjunctul secretarului de stat Ro-
bert Berry l-ar fi avertizat pe ªtefan Andrei, ministrul
de Externe al României, cã SUA ºtiau cã România
plãtise un comando arab condus de Carlos „ªacalul“
sã-l lichideze pe Pacepa. Drept urmare, americanul
i-ar fi cerut lui Andrei sã transmitã acest mesaj direct
la Cabinetul I. Misiunea e anulatã, deºi în conturile
lui Carlos „ªacalul“ intraserã deja 400 000 dolari.
Deºi afacerea Pacepa îl exclude pe Carlos din
ecuaþie, Pleºiþã nu renunþã la relaþia cu teroristul
internaþional. În perioada august 1980 – ianuarie
1981, legendarul asasin de origine venezueleanã vi-
ne cel puþin de nouã ori în România. Se întâlneºte în
repetate rânduri cu Pleºiþã ºi primeºte de la CIE o
cantitate impresionantã de armament ºi explozibil
(pistoale, amortizoare, lansatoare de grenade,
proiectile, focoase, dispozitive explozive special pre-
parate, de exemplu, sub formã de cãrþi), 64 de paºa-
poarte ºi 39 de permise de conducere englezeºti,
austriece, braziliene, elveþiene, franþuzeºti, italieneºti,
vest-germane ºi un paºaport israelian“.
6
Astfel, de exemplu, atunci când vorbesc despre
fuga lui Pacepa, ei aratã cã, între elementele care
au influenþat decizia lui s-a numãrat ºi comporta-
mentul deviant al soþiei: „Documentele din ancheta
fugii lui Pacepa în Statele Unite aratã cã soþia fostu-
lui ºef al spionajului românesc a început, de la
mijlocul anilor '60, nu doar sã aibã înclinaþii bahice,
ci sã cadã de-a dreptul în patima bãuturii. Un prim
moment al decãderii Ilenei Pacepa a fost povestit de
Mihai Caraman, fost ºef al spionilor români din
Franþa, fiind consumat în a doua parte a anului
1965. Aflat în vacanþã alãturi de soþii Pacepa la Paris
ºi pe Coasta de Azur, Caraman a fost martorul luptei
cu sticlele de alcool pe care le ducea Ileana.
Femeia, pur ºi simplu „bea pânã cãdea sub masã“,
potrivit mãrturiei lui Caraman.
Situaþia aceasta se va înrãutãþi cu anii, la fel ca ºi
cea a lui Pacepa, cel care trebuia sã-ºi asume
responsabilitatea pentru comportamentul deviant al
soþiei. „Din câte am observat, nu ducea o viaþã de
familie normalã. În douã rânduri a venit la birou lovit
la cap ºi zgâriat la faþã, precizeazã ºeful cabinetului
lui Ion Mihai Pacepa, maiorul Vasile Pop, într-un
raport datat 26 august 1978, la doar câteva zile de la
fuga fostului ºef al spionajului“. Ibidem.
Iatã, de exemplu, cum vãd autorii metamorfoza lui
Sergiu Nicolaescu: „Totuºi, pe Sergiu Nicolaescu nu
l-a împiedicat nimic sã-ºi facã un titlu de glorie din
participarea sa la Revoluþie. Când reporterii tineri îi
chestionau acþiunile, îi repezea mimând un aer
pãrintesc: „Nu te bãga, copile, în aºa ceva! Nu te
cunosc, dar ãsta e sfatul pe care þi-l dau. Þine-l
minte!“ În 2004, cineastul a fost numit de cãtre Ion
Iliescu membru în Colegiul Naþional al Institutului
Revoluþeii Române, coordonat de fostul preºedinte.
De fapt, Sergiu Nicolaescu a fost un personaj
aproape ubicuu în viaþa publicã din România. Pânã
în 2012, a obþinut 6 mandate de senator, candidând
din partea FSN, PDSR ºi PSD. Românii au trecut cu
vederea urâtul din biografia sa, i-au uitat compro-
misurile din trecut ºi l-au votat. Ca ºi în cazurile lui
Corneliu Vadim Tudor ºi Adrian Pãunescu, nostalgia
a fost cea care a tranºat dilema României comu-
niste: ce se întâmplã cu personajele sale ameste-
cate, care au fãcut compromisuri serioase, dar care
au rãmas charismatice“. Ibidem.
189