PUTEREA PĂRINTEASCĂ.

MODURILE DE CREARE A PUTERII PĂRINTEȘTI:

CĂSĂTORIA,ADOPȚIUNEA ȘI LEGITIMAREA

Puterea părintească

Puterea lui pater familias asupra descendenților săi agnatici indiferent că erau erau născuţi în
familie sau proveneau dintr-o adopţie, este desemnată prin sintagma ”patria potestas” și se
exercită asupra fiilor,fiicelor și nepoților din fii,nu și asupra nepoților din fiice,pentru că
aceștia se aflau sub puterea tatălui lor. Se aflau sub patria potestas atât fetele cât și băieții
până la a doua sau chiar a treia generație, desemnați cu toții prin expresia „filii familiae„.

Patria potestas, ca legătură juridică între pater familias si copii,conferea acestuia puteri
extraordinare. Această putere a început să fie îndrăgită pe măsură ce viziunea asupra familiei
romane s-a schimbat iar raporturile severe de putere au fost suplinite prin afecțiune și ideea de
sprijin reciproc. Copiii capătau din momentul naşterii lor personalitate juridică diferenţiată
după cum erau băieţi sau fete. Capacitatea de folosinţă a băieţilor cuprindea atât o capacitate
extrapatrimonială cât şi una patrimonială. Fiindcă singurul titular al patrimoniului familial era
pater familias, fiii de familie nu aveau capacitate patrimonială (de exerciţiu). Ei nu puteau
dobândi nimic pentru sine şi nu se puteau infatisa în faţa instanţei. În timp ce viaţa
comercială s-a dezvoltat, fiii de familie se puteau obliga în numele şefului lor de familie.
Puterea părintească izvora, fie ca urmare a naşterii de copii în cadrul căsătoriei, fie dintr-un
act juridic ulterior naşterii copilului: adopţie, adrogaţie sau legitimare.

La origine,patria potestas a avut două caractere definitorii:

1.caracterul perpetuu: patria potestas se exercită până în momentul morții lui pater familias.

2.caracterul nelimitat (absolut): pater familias putea să exercite o putere nelimitata asupra
persoanelor și bunurilor.

Pater familias avea asupra descendenţilor:

1. ius vitae necisque (dreptul de viaţă şi de moarte);

2.dreptul de abandon;
3.dreptul de vânzare.

Puterea părintească putea lua naștere pe cale firească, prin căsătorie sau pe cale artificială prin
adopțiune și legitimare.
Căsătoria

În dreptul roman sunt cunoscute două forme de căsătorie: cu manus si fără manus.

O periadă destul de lungă de timp, s-a practicat doar căsătoria cu manus, ceea ce insemna ca
femeia măritată trecea sub puterea bărbatului. Aproape de sfârșitul Republicii, femeile au
inceput să trăiască în uiniuni nelegitime, pentru a nu trece sub puterea bărbatului, datorită
acestui fapt, a fost sancționată căsătoria făra manus prin care femeia rămânea sub puterea lui
pater familias din familia de origine.

Căsătoria cu manus se realiza in trei forme:

1.confarreatio - căsătorie rezervată patricienilor,deoarece presupune prezența lui Pontifex

Maximus(conducatorul colegiului pontifilor,numit pe viață de colegii săi) și a Preotului lui
Jupiter (zeitatea supremă a statului roman, având în grijă legile și ordinea socială).

2.usus - coabitarea vreme de un an a viitorilor soți, iar după această perioadă, femeia trece
automat sub puterea bărbatului.

3. coempio - autovânzarea fictivă a viitoarei soții către viitorul soț.

Căsătoria fără manus nu presupunea forme solemne, aceasta se realiza prin instalarea femeii
în casa bărbatului, fiind marcată printr-o petrecere.

Deși astăzi căsătoria este o ,,procedură facultativă”, fiind încheiată prin acordul
sau consimțământul comun al bărbatului și femeii, în dreptul roman căsătoria în Roma antică
a cunoscut o perioadă în care s-a prefigurat într-o ,,procedură obligatorie”, determinată de
condițiile existente în societate: o criză apărută la nivel moral. De asemenea, în funcție de
modalitatea în care se încheia căsătoria, femeia fie se supunea bărbatului, fie rămânea parte
componentă a familiei sale anterioare.

Încă din epoca cea mai veche a istoriei statului roman, familia era organizată pe baze
patriarhale monogamice; în ceea ce privește noțiunea de familie, aceasta avea, față de sensul
actual al termenului, un conținut mai complex. Conținutul său a fost reflectat în dreptul roman
prin jurisconsultul roman Modestin, urmând a fi reflectat prin comparație cu reglementările
actuale.
În familia romană, autoritatea tatălui era nelimitată și absolută, având drept de viață și de
moarte asupra soției și copiilor săi. Atare drept conferit tatălui nu făcea altceva decât să
sporescă autoritatea sa în familie, acesta fiind centrul puterii, pe care o exercita chiar cu prețul
vieții membrilor familiei sale.

În cele ce urmează vom realiza trecerea de la sfera doctrinară la sfera legislativă, prin analiza
comparativă a definiției căsătoriei în dreptul roman și în prevederile civile actuale.

Pornind de la dispozițiile civile actuale, vom avea în vedere Cartea a II-a, intitulată Despre
familie,  în speță dispozițiile art. 259 privind căsătoria din Codul civil român. Conform
acestora, căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în
condițiile legii. Alin. (2) precizează faptul că bărbatul și femeia au dreptul să se căsătorească
în scopul întemeierii familiei. Condiția prevăzută la alin. (3) este aceea că celebrarea
religioasă a căsătoriei se va putea face numai după încheierea căsătoriei civile.
Definiția căsătoriei de astăzi are ca punct de plecare definiția realizată de jurisconsultul roman
Modestin, astfel: ,,căsătoria reprezintă uniunea bărbatului și a femeii, o uniune pe toată
viața, o comunicare în dreptul uman și divin”.
De remarcat faptul că în dreptul roman căsătoria era fundamentată ca fiind ,,o uniunea pe
toată viața” (cu trimitere către divinitate ; dreptul uman și dreptul divin), în vreme ce astăzi,
din definiția precizată anterior, a rămas doar ,,o uniune liber consimțită”, care poate să fie
desfăcută în orice situație și cu o mai mare ușurință.

Modalitatea în care se va încheia căsătoria în reglementarea actuală, dar și cauzele care

privesc nulitatea căsătoriei, sunt prevăzute în mod clar și concis în dispozițiile civile.
Încetarea căsătoriei se produce la decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia
dintre soți. În privința desfacerii căsătoriei, aceasta se va realiza prin divorț.
Deși actualmente căsătoria este o procedură ,,facultativă”, modalitatea sa de încheiere
realizându-se prin consimțământul bărbatului și al femeii, în dreptul roman căsătoria în
Roma antică a cunoscut momente în care constituia o procedură obligatorie. Prin
trimitere la nevoia reală de naștere a unei norme care să oblige persoanele la căsătorie, un
exemplu concret în acest sens este reflectat în istoria romană. Astfel, obligația (sau nevoia) de
căsătorie a fost determinată ,,de luxul considerabil dezvoltat pe timpul lui August și a faptului
că oamenii considerau viața de familie prea grea și creșterea copiilor o dificultate prea mare”.
Legiuitorul a considerat că este necesară o normare în atare sens și, pentru înlăturarea
conceptelor considerate greșite, a instituit legile caducare prin care stabilea dispoziții
contra celibatarilor dar și contra celor care, deși erau însurați, nu aveau copii.
Consecința neîndeplinirii acestei obligații avea urmări importante pe plan juridic. În timpul
împăratului August cu privire la căsătoria în Roma Antică au fost introduse două mari
categorii de dispoziții prin Legea Iulia și Legea Plautia Poppaea:
 pars nuptiaria: femeia între 25-50 de ani și bărbatul între 25-60 de ani erau obligați să se
căsătorească și să aibă copii ;
pars caducaria: femeia între 25-50 de ani și bărbatul între 25-60 de ani care nu se
căsătoreau (celibes) nu aveau dreptul de moștenire față de moștenitorii pentru care
au fost instituiți; pe de altă parte, cei care erau căsătoriți, dar nu aveau copii, nu
aveau dreptul decât la ½ din moștenire.
S-a remarcat faptul că legea, edictată în timpul împăratului Augustus, a apărut din
cauza condițiilor existente în societatea romană care ,, se confrunta cu o gravă criză pe
plan moral, care dusese la evitarea în mod constant a constituirii de familii; acest fapt
punea în pericol stabilitatea instituţiilor romane. De altfel, familia reprezenta un
element fundamental în organizarea romanilor şi a instituţiilor lor”

Persoanele care nu erau căsătorite, în temeiul legilor edictate, nu putea fi succesori

testamentari, consecințele fiind edictate de politica dusă de statul roman, în vedere măririi
numărului căsătoriilor încheiate, nașterilor, precum și fortificării instituției familie, din toate
punctele de vedere, prevederile fiind însă abolite în sec. IV d.Hr.
Cu timpul, raporturile familiale și-au pierdut din rigiditate, iar femeile au devenit tot mai
moderne și au pretins o viață independentă. De asemenea, s-a renunțat la ideea de
obligativitate a căsătoriei, iar femeia și bărbatul au un rol egal (și șanse egale) în societatea
modernă.
Bibliografie selectivă:
Bogdan Dumitru Moloman, Căsătoria civilă și religioasă în dreptul roman, Editura Universul
juridic, București, 2009, op.cit., p. 37.
Vladimir Hanga, Drept privat roman, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978,
op.cit., p. 194.
Ulpian, D. 24, 1, 31, 13, apud Vladimir Hanga, op.cit., p. 197.

Emil Molcuț, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, București, 2007, op.cit., p. 98.
Paul Negulescu, Curs de drept constituțional român, Editat de Alex Th. Doicescu, București,
1927, op.cit., pp.11-12.
Victor Volcinschi, Daniela Turcan, Serghei Cebotari…, Drept privat roman, Note de curs,
Tipografia Reclama, Chișinău, 2014, op.cit., p. 155.
Vladimir Hanga, Drept privat roman, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978,
op.cit., p. 195.